Prezentarea Buletinului Mihai Eminescu

Consemnare: Ștefan SOFRONOVICI, redactor – coordonator, specialist la CAIE

La Centrul Academic Internațional Eminescu, în data de 6 mai 2022 a început prezentarea Buletinului Mihai Eminescu,nr.1 (20) 2020, serie nouă, care se editează la Chișinău din 15 iunie 1990, sub redacția academicianului Mihai Cimpoi. Buletinul cuprinde cercetări eminescologice, cu menirea de valorificare și promovare a operei și personalității lui Mihai Eminescu. Amintim că prima serie a Buletinului a apărut la Cernăuți, în anii 1930 – 1944 sub redacția lui Leca Morariu

 Buletinul este editat de:

Biblioteca Municipală „B.P Hasdeu” și Centrul Academic Internațional Eminescu.

În acest număr sunt incluse unele comunicări de la Congresul Mondial al Eminescologilor, ediția a IX – a, cu genericul Eminescu universal ( Chișinău, 31 august 2020).

Consiliul științific: acad. Eugen Simion, prof. Theodor Codreanu, prof. Tudor Nedelcea, acad. Kopi KYÇYKU (Albania), prof. Gisèle Vanhese (Italia), prof. Giuseppe Manitta (Italia), prof. Jean – Louis Courriol ( Franța), Xu Wende ( China), prof. Nicolae Georgescu, prof. Adrian Dinu Rachieru, prof. dr. Florian Copcea, acad. Adam Puslojić ( Serbia), prof. Theodor Damian ( SUA), Ali Narçin (Turcia), prof. Daniel Corbu, acad. Vasile Tărâțeanu ( Ucraina), prof. Serghei Luckanin ( Ucraina), Dmitrii Karalis ( Rusia), prof. Dumitru Copilu Copilin, prof. Mihai Stan, prof. Săluc Horvat, prof. Constantin Cubleșan, prof. Mircea Popa, Daniel Verejanu, dr. Miroslava Luchiancicova-Metleaeva, Cassian Maria Spiridon, prof. Bogdan Crețu, Mircea Radu Iacoban, prof. Diana Câmpan, Ion Filipciuc, Alex Ștefănescu, Lucian Vasiliu, Valentin Coșereanu, prof. Monica Spiridon, Cristina Crăciun, Ioan Pavăl, Mihai Chiriac, dr. Catinca Agache ( Germania), prof. Aurelia Rusu ( Franța).

Redactor –coordonator: Ștefan Sofronovici ( Centrul Academic Internațional Eminescu).

Colegiul redacțional: dr. Mariana Harjevschi, dr. Lidia Kulikovschi, Elena Dabija, Ștefan Sofronovici, Ivan Pilkin, Claudia Tricolici.

Responsabil de ediție: Vera Sîrbu ( Centrul Academic Internațional Eminescu).

Lectură și redactare: Ivan Pilkin ( Secția Activitate Editorială, Biblioteca Municipală „ B. P. Hasdeu”).

Redactor – bibliograf: Claudia Tricolici ( Secția Studii și Cercetări, Biblioteca Municipală „ B. P. Hasdeu”).

Tehnoredactare: Ion Vârlan ( Secția Activitate Editorială, Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”).

Am enumerat aceste persoane, care reprezintă o echipă adunată în jurul acad. Mihai Cimpoi pentru editarea Buletinului Mihai Eminescu, mulțumindu-le tuturor pentru efortul depus în procesul complex de editare a Buletinului.

Acum vă prezint prima comunicare de la Congresul Mondial al Eminescologilor, ediția a IX –a din 31 august 2020, Chișinău, adică primul articol din Buletinul Mihai Eminescu, nr 1 ( 20) 2020, care aparține academicianului Mihai Cimpoi, fondatorul Centrului Academic Internațional Eminescu și al Congresului Mondial al Eminescologilor.

DOUĂ EXISTENŢE ASEMĂNĂTOARE: EMINESCU ŞI MAIORESCU

(post-scriptum la Epoca Eminescu de Titu Maiorescu)

Acad. Mihai CIMPOI

Întâlnirea lui Eminescu şi Maiorescu a fost una fastă pentru istoria literaturii române şi pentru istoria românească în genere, având – înainte de toate ‒ un sens întemeietor. Ea consfinţeşte şi dă legitimitate modernităţii noastre, deschizând brusc, cu o cheie magică precum se întâmplă doar în basme, porţile spre universalitate. Criticul intuia pulsul viu şi irezistibil al acestei modernităţi, puse pe aripile larg desfăcute retoric (până la antitezele exagerate) ale vântului romantic, dar şi pe temeiul solid al clasicităţii, materializată ‒ hegelian şi schopenhauerian, dar şi platonician ‒ în frumosul „care cuprinde idei manifestate în materie sensibilă”, în „simţiminte şi pasiuni”, condiţie ideală a poeziei, prin această condiţie explicându-se „mişcarea reprezentărilor, mărirea obiectului şi dezvoltarea gradată spre culminare şi totdeodată regula negativă ca poezia să se ferească de obiecte ale simplei reflecţiuni”.

Studiul amplu Poezia româna. Cercetare care deschide Criticele formulează o adevărată po(i)etică a modernităţii, ilustrată mai apoi si prin marele studiu Eminescu şi poeziile lui (1889), atrăgând atenţia asupra datoriei poetului, chemat să deştepte prin cuvinte aceleaşi imagini sensibile în conştiinţa auditoriului ce trebuia să le aibă în fantezia sa, de a lupta cu pierderea crescândă a elementului material în gândirea cuvintelor unei limbi.

Problema limbajului, „a magiei lexicale şi misterului” (zice Hugo Friedrich), capitală în lirică modernă îl preocupă aici, dar şi în alte studii, determinându-1 să creadă că e de datoria poetului să încălzească productul rece al inteligenţei limbistice crescânde într-un popor şi „să resusciteze în imaginaţiunea auditoriului trupul evaporat din vechile concepţiuni de cuvinte” (T. Maiorescu, Critice, I, Bucureşti, 1967, p. 14).

In conturarea imaginii „academice” platoniciano-schopenhaueriene a poetului nu lipsea, după cum observa I. Negoiţescu, o anumită vibrare afectivă, mergând însă, spre idee, spre rigori încât dacă privirea lui se înlăcrima de fumul haosului, ce curge prin lumea voinţei şi durerii, ea primea în acelaşi timp seninătate prin imaginea „statuii albe” a apolinismului care-i nimba zarea”.

Temperamentele diferite ale poetului şi criticului s-au întâlnit în cultul lor comun pentru Schopenhauer, dar mai ales „în dragostea lor unită pentru filosofia ca atare, pentru arhitectura ei de abstracţiuni, pentru idee, pentru ceea ce ei împreună numeau adevăr (şi în acest cuvânt, în măsura în care Maiorescu împlânta o lamă morală, Eminescu îi dă o electrizare metafizică” (I. Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, Bucureşti, 1968. p, 150).

În zona acestor atingeri subtile s-a produs „transmisiunea academismului ideal al lui Maiorescu asupra setei de concepte a poetului, care, adolescent, haotic, era tocmai de aceea influenţabil prin entuziasme şi s-a recunoscut „în cerinţele criticului”, care în idei vede mai întâi lanţul lor logic (deşi acest lanţ argintiu strălucea într-o mare amară, în oarba absurditate, în metafizica lui Schopenhauer), „propria sa impulsiune spre adevăr” (ibidem, p. 151).

Aşadar: „din haosul durerii metafizice schopenhaueriene s-a născut chipul de marmoră al poeziei lui Eminescu şi prin urmare propria sa imagine marmoreană”. Din aceeaşi marmoră se desprinde profilul ideal al lui Maiorescu şi al poetului, în sunetul ei din poezii, care răspunde setei de formă a haosului, se îngână şi plânsul sublimat al filosofului Maiorescu, al logicianului sensibil la frumos, ca la odihna pură a ideii” (ibidem).

Întâlnirea lui  Eminescu cu Maiorescu a avut loc, în consecinţă, pe un teren intelectual comun, fertilizat de Schopenhauer şi predispunând spre ceea ce îndrumau imperativele modernităţii: reflexivitate, impersonalitate, impunerea autoritară a deosebirii dintre lumea interioară sau sufletească şi lumea exterioară sau fizică, repaosul inteligenţei, mişcarea rapidă şi abundantă a gândirii, farmecul limbagiului.

Relevarea punctelor comune pe planul ideilor, al orientării paradigmatice şi al participării statutar-programatice la Junimea sau a celor de diferenţiere temperamentală, structurală, ne trimite, pe de altă parte, la disocierile dialectice subtile pe care le face Platon în Lysis privind raţiunea prieteniei.

Dintru început apare indiscutabil faptul că poetul şi criticul, indiferent de domeniul în care se manifestă plenar (având în comun totuşi mânuirea perfectă a artei retorice), fac parte din aceeaşi familie spirituală a cugetătorilor. Plăcerea gândirii urcă uşor de la prima treaptă a predispunerii la reflecţie, ca impuls prim al naturii lor, la cea mai înaltă, cea a delirului intelectual. Celor doi le este dat să fie metafizicieni prin dispoziţiile naturale ale raţiunii, dovedind o înclinaţie progresivă către concepte transcendente (termenii sunt ai lui Kant din Prolegomene),să se înscrie în cadrul dialogului, pus sub semnul philiei,al atracţiei pentru cineva, apoi al philákoos-ului,al plăcerii de a discuta, de a fi iubitor să asculte (termenii sunt ai lui Platon).

Pentru a putea fi un subiect de prietenie e nevoie de o stăpânire a mijloacelor, de suveranitate, de o excelenţă de un fel sau altul, de o creare a „afinităţii” cu alţii. Desăvârşirea, spune în comentariile sale la Lysis Constantin Noica, este cea care inspiră prietenia.

După ce filosoful nostru demonstrează că Socrate găseşte două forme reale şi una ideală, adică trei tipuri de prietenie: prietenia ca amiciție între oameni; cea ca simpatie umană către lucruri, prietenia ca aspiraţie ‒ şi umană, şi naturală ‒ către un ideal” (Constantin Noica, Interpretări la Platon,Bucureşti, 2019, p. 121), se opreşte asupra atracției asemănătorilor. Asemănarea devine, pentru filosoful grec, identitate, maximum de potrivire. Or, conform spiritului dialectic „prietenia nu poate fi deci între asemănători ca identici”, căci „identicul are ceva netulburat, insular, în el, ca fiinţa paramediană”.

Aceeaşi raţiune a dialecticii cere o întreagă discuţie sofistică despre necesitatea binelui şi contingenţa răului, la finele căreia Lysis şi Menexenos vor afla ceea ce Socrate ştie de pe acum: „cât e comunitate şi cât e singurătate în orice prietenie” (ibidem, p. 174).

Putem afla şi noi, mulam mutandis, câtă comunitate şi singurătate e în relaţiile de prietenie ale lui Eminescu cu Maiorescu, mai complicate ‒ şi, fireşte, mai controversate de exegeţi ‒ decât cele cu Ion Creangă sau Veronica Micle, acestea din urmă fiind clădite pe temeiul clar al unei comunităţi sufleteşti şi al dragostei în toată complexitatea ei de manifestări (şi, bineînţeles, de transmigrarea din zona mundană a realităţii în cea transcendentă a idealităţii, ce va lua aspect de transfigurare poematică în Luceafărul).

Cele dintâi, însă, reprezintă un tablou complex în care se răsfrâng în chip dialectic platonician mai multe faţete, se leagă într-un nod contradictoriu mobilurile interne şi externe (iarăşi în felul în care apar în Lysis), şi se pun sub semnul unificator al asemănătorului cogito-urile acestora (în sensul lui Jean Rousset), adică modurile de a înţelege lumea şi universul.

Sunt amândoi metafizicieni, antropologi, moralişti, apropiați fundamental prin formaţia germană şi prin felul de a înţelege procesul de formativitate intelectuală. Ei merg metodic spre Idee şi văd idei (în felul în care le vedea mai târziu Camil Petrescu).

G. Călinescu prezintă întregul tablou fenomenologic al relaţiilor dintre cei doi în câteva pagini din biografia romanţată a poetului, la care se mai pot adăuga doar nuanţe.

Revenim la ele în chip rezumativ.

Ceea ce a trebuit să atragă de la început pe poet la Junimea, se spune aici dintru început, este cultura serioasă a celor mai mulţi dintre membrii ei. care aveau studii germaniste. Ligamentul central între poet şi cerc era, fireşte, Maiorescu. Oricâte repulsii şi revolte am putea surprinde din partea lui Eminescu împotriva glacialului autor al Logicii, acesta era „singurul intelectual pe atunci, înrudit cu poetul nu numai prin covârşitoarea superioritate culturală asupra contemporanilor, dar şi prin direcţia fără erori a spiritului lor” (G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, ed. de Ileana Mihăilă, Bucureşti, 2002, p. 141; aici şi în continuare cităm după această ediţie).

Amândoi fiind metafizicieni, adică filosofi bazaţi pe speculaţiune, din care tindeau să derive un sistem practic omogen (o etică, o estetică, o politică), spiritul metafizic îi făcea doi conservatori tipici. Maiorescu scoate din simpla analiză a formelor gândirii, adică din logică, „imperativul concordanţei între idee şi cuvânt, cultură şi expresie, fond şi formă, stare socială şi instituţiuni”; Eminescu îşi motiva conservatorismul politic şi cultural pe cale strict teoretică încă din anii studenţiei berlineze. „O atare dispoziţiune spirituală comună a celor doi intelectuali îi alătură şi în domeniul culturii, într-o vădită tendinţă clasicistă” (ibidem, p. 142).

Admiratori ai lui Schopenhauer, ei erau nu atât pesimişti cât mizantropi, mizantropia lor constând într-o oroare aristocratică de patimi mărunte şi în refugiul în domeniul abstractului şi esteticului, unul în chip de glacialitate academică, iar celălalt de înalt dispreţ al geniului, eliberat prin contemplaţie de suferinţe umane şi intrat asemenea Luceafărului „în insensibilitatea faţă de temporal al atemporalului” faţă de vulg. „Loviţi amândoi în modul cel mai crunt de ura contemporanilor, ei au simţit, fără îndoială, indiferent de putinţa de apropiere afectivă a sufletelor, afinităţile spirituale ce-i legau” (ibidem, p. 143).

În vârful piramidal al demonstraţiei călinesciene a existenţei unor atari afinităţi spirituale stă modul categoric în care criticul a prezentat opera poetului, şi felul vehement în care poetul a apărat Logica criticului. „În sfârşit, dovada istorică a acordului sufletesc dintre dânşii o formează, din partea lui Maiorescu, prezentarea aşa de categorică a operei poetului în cadrul însuşi al intenţiei ei: ascensiunea spre metafizic şi prefacerea limbii, iar din partea lui Eminescu, formularea cu atâta claritate şi căldură, la Viena. a direcţiei maioresciene şi apărarea vehementă a autorului Logicii împotriva atacurilor unui ins obscur” (ibidem,p. 143).

Dată fiind această schelărie de dovezi inatacabile, apare principial absurdă închipuirea că poetul l-a tratat cu antipatie sau dispreţ pe critic, pornirile de iritaţiune sau de furii spumegătoare (apare fireasca întrebare, dacă Eminescu le-a scris într-adevăr, sau sunt o invenţie a plastografului Octav Minar ‒ n. n.).

Publicitate