Mihai Cimpoi și Modelul Aristarh

(Emilia Stajila în dialog cu academicianul, omul de cultură, eminescologul Mihai Cimpoi)

Mihai Cimpoi este un academician român consacrat, critic și istoric literar, eminescolog, redactor literar și eseist basarabean, autorul și realizatorul Congresului Mondial al Eminescologilor, Om Emerit al Republicii Moldova, membru titular al Academiei Europene de Ştiinţe şi Arte, dar în primul rând este un om de cultură, Atlas care ține pe umerii săi cultura românească, totodată scriind și protejând valorile autentice ale neamului. Pe lângă  cele 80 de cărți, 3500 de articole și multe alte publicații, în anul 2021 au apărut monografiile: Grigore Vieru, poetul arhetipurilor; Școala de la Târgoviște; Ion Creangă, mântuirea prin râs; Titu Maiorescu și lumea noastră postmodernă; Eminescu, lumea valorilor și noi postmodernii. Recent, în Literatura și arta, au apărut studiul Dante 700 și cultura românească,  lucrarea Nicolae Dabija: breviar al receptării. Cu siguranță, mai lucrați la câteva opere.

Volens nolens apar niște întrebări evidente: Când aveți timp și să mai trăiți tot scriind numeroase cărți, articole? Ce face Mihai Cimpoi – Omul când Mihai Cimpoi – Criticul e un perpetuum mobile al literaturii?

Nu e vorba nicidecum de două ipostaze, ci de o singură persoană, detașată de persona, adică de ,,împachetarea” socială a Eului în sensul lui Jung.

A fi critic literar înseamnă a fi o ființă întru literatură (și, evident întru cultură), înseamnă a înfățișa  un  mod de existență anume. Maiorescu și Francesco de Sanctis sunt, esențialmente, oameni de cultură nu doar prin actul critic propriu-zis, ci printr-o consacrare profesională, deontologică culturii: sunt profesori universitari, miniștri, fondatori de școli și grupări literare. Mă refer la ei, bineînțeles, ca la doi paterni ai criticii literare.

Ați observat o anumită dinamică a creației pe parcursul vieții? Cât de mult scria criticul Mihai Cimpoi la diferite vârste?

E greu să fac o atare contabilizare și împărțire în perioade, dat fiind numărul mare de articole, cronici, prefețe și postfețe, prezentări de tot felul, avize etc (peste 3000); de aceea, referindu-mă doar la cărți, cea mai fecundă apare ultimele două-trei decenii când anual mi-au apărut câte 3, 4 sau chiar 5 cărți. Galvanizatorul ritmului meu editorial a fost profesorul Mihai Stan, care m-a angajat într-un proiect, care a presupus apariția a cel puțin unei cărți despre scriitorii târgovișteni (primii poeți Văcărești, din epoca modernă – Ion Heliade-Rădulescu, Ion Ghica, Vasile Cârlova, Elena Văcărescu, Ioan Brătescu-Voinești și cei din Școala Literară și Artistică de la Târgoviște – Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Tudor Țopa și cei din promoția de azi).

Ați menționat în mai multe interviuri că puteți scrie atât la masa de scris, cât și la bibliotecă, la ședințe. Locul în care iau naștere manuscrisele nu este un principiu. Aveți, totuși, vreun ritual ce ține de actul scrierii?

            Din cauza angajării în serviciile de rutină și în posturile de conducere (acela de secretar și președinte al Uniunii Scriitorilor mi-a luat 20 de ani!), am scris și am citit în orele matinale, în care recitesc mereu ceva din opera lui Eminescu, și în zilele de duminică; unor eseuri le-am și zis ,,duminicale”, ceea ce a stârnit bănuiala cenzurii de odinioară: ce s-ar ascunde sub această subintitulare. Răspunsul meu a fost că le scriu în zilele de duminică. Cred că cineva m-a denunțat că imit Eseurile de duminică ale românului-legionar Constantin Noica.

Este bine-cunoscut devizul (de)ontologic pe care vi l-ați propus: să construiesc şi nu să demolez. Critica dumneavostră construiește. Cum credeți, oare mai poate fi numit critic literar insul care demolează și încă face acest lucru cu o plăcere sadică? Sau în acest caz vedem numai niște cerberi (vorba dumneavostră) ordinari  care, pe timpuri, mai aveau o pretinsă scuză – cea ideologică?

Bineînțeles că l-am ales ca model paradigmatic pe Aristarh, care simbolizează criticul binevoitor, și nu pe Zoil, simbolul criticului răuvoitor. Apoi: criticul trebuie să manifeste dragoste față de literatură, atenționa Gogol. Pe această dragoste, ce poate lua forme diverse de demers hermeneutic obiectiv/ constructiv, de discurs al Cititorului Model (precum l-a conceput Umberto Eco), de proiecție a cogito-ului exegetului în cogito-ul autorului (în spiritul lui Jean Rousset), de lecturi ,,fidele”, ,,empatice”, se edifică adevărata critică. Să menționez și faptul că Zoil își are-azi-moștenitori, plodiți sub forme metamorfozate de detractori, demitizatori, revizioniști, adepți ai ,,corectitudinii politice” (,,politically correct”) .

Acestă regulă de aur să construiesc și să nu demolez, probabil, v-a adus și momente amare sufletului (ceea ce-i firesc într-o societate cam ,,bolnăvicioasă”). Ce vă motivează să construiți în continuare și să nu renunțați la binevoință?

În strategia mea programatică de a fi un spirit constructiv nu intră numai certitudinea că anume cooperarea textuală (teoretizată de Eco) cu Autorul îți deschide o cale de acces spre sensurile căutate ale operei, ci și convingerea că construiești niște puncte de reper pentru edificarea și susținerea Literaturii și Culturii ca Întreg. În perioada comunistă de înstrăinare de matricea stilistică firească acțiunile demolatoare serveau ideologia oficială, jdanovismul neantizator de valori și identitate. Jdanov, promotorul ,,realismului socialist” ca ,,metodă de creație”, își îndrepta atacurile ideologice asupra ,,cosmopolitismului”, formalismului și ,,elementelor de decadență burgheză” (la noi se combătea rămășițele burghezo-moșierești românești), asupra unor scriitori și compozitori precum Șostakovici, Zoșcenko și Anna Ahmatova. Unii critici au fost antrenați în odioasele campanii ideologice contra nerespectului partinității și caracterului popular al literaturii, falsificărilor burgheze ale istoriografiei, idealizarea trecutului, abstracționismului ș.a. Hotărârile ce frizau absurdul erau urmate de alte hotărâri de recunoaștere a greșelilor comise în interpretarea operelor. Hrușciov declara, la o Plenară a PCUS, că criticul trebuie să fie ca ,,o mătură de mesteacăn” cu care trebuie să i se facă baie chiar unui scriitor talentat ,,ca să i se deschidă porii”. Sub auspiciile unor astfel de ideologii și ,,metodologii” absurde se exercita dirijismul jdanovist, la care se afiliau demolatorii de tipul lui Gheorghe Mazilu, Valeriu Senic, Andrei Hropotinschi…

Care sunt cele mai frecvente greșeli pe care le comit criticii literari începători?

Nu sunt ,,greșeli”, ci numai niște ,,păcate ale tinereții”: disonanța dintre suportul teoretic și analiza aplicată, modul de exprimare sofisticat, ,,barochizant”, tendința de a pune în lumină nu atât personalitatea autorului studiat, ci propria persoană, credința că citarea unui număr mare de surse bibliografice îi demonstrează erudiția, confundarea oricărui tip de scriere critică cu eseul.

Cei mai renumiți critici literari sunt bărbați. Ce șansă are o femeie să devină un critic literar cu renume? Sau, mai degrabă, femeile ar trebui să fie cele care își susțin soții și le creează condiții ca ei să devină adevărați critici literari?

Sainte-Beuve spunea, în acest sens, o vorbă rea: că femeia nu trebuie să creeze, ci numai să inspire. Cunosc, însă, câteva cercetătoare înzestrate cu inteligență, erudiție și dar disociativ: Ioana Em. Petrescu, cu cel puțin trei studii substanțiale despre Eminescu, Ion Barbu și mutațiile poeziei românești; Svetlana Paleologu-Matta cu cărțile despre Eminescu și Bacovia; Monica Spiridon care a decriptat mecanismul retoric al publicisticii eminesciene, Lucia Olaru Nenati, poetă și eseistă; Lucia Țurcanu (doctoranda mea!) care face o bună critică de întâmpinare; Mihaela Albu cu studii documentare importante despre exilul românesc, și șirul meu galant continuă cu Bianca Cernat, Ruxandra Cesereanu (care exersează în mai multe genuri și registre); Marta Petreu; Irina Petraș; Niadi Cernica; Georgeta Adam, Virginia Popovici (Serbia).

Știm cu toții că unui om i se pot ierta multe, numai nu succesul și calitățile frumoase pe care le posedă. Intuim că, pe tot parcursul vieții, în jurul dumneavoastră a roit invidia neagră. Cum reușiți să vă păziți sufletul de energia negativă pe care o emană unii oameni?

Haideți să vă răspund printr-o butadă a lui Constantin Tănase, făcută în unul din articolele sale combative din Timpul: Cimpoi e asemenea unui elefant care nu reacționează la țâncii care-l latră (cam așa ceva). Având calitatea de om bazat pe sine, pe ce crede că este și poate face de unul singur (mai livresc spus: de self-made-man), mi-am văzut de treburile mele și de calea mea neabătută care am crezut că duce spre centru.

Cunoscând binevoința și spiritul dumneavoastră constructiv, convingându-mă de nenumărate ori că sunteți un om pentru oameni, când am lecturat cartea Mihai Cimpoi. Sunt un om de cultură devenit un destin, m-a atins, chiar m-a întristat, pasajul unde relatați scurtul dialog pe care l-ați avut odată cu fostul securist (ministru) Anatol Plugaru.

,,Lucrând la Istorie… și beneficiind și de calitatea de deputat, l-am întrebat dacă aș putea consulta niște dosare ale scriitorilor. Dânsul m-a suspectat că vreau să-mi văd propriul dosar și, având grijă de sănătatea mea (căci și lucrul acesta intră în atribuțiile de serviciu ale  poliției secrete), m-a sfătuit cu deosebită bunăvoință (ce mai!): ,,Nu-ți recomand să te uiți în dosarul dumitale, căci ai să te dezamăgești profund și ai să-ți amărăști zilele până la sfârșitul vieții: te-au turnat chiar și prietenii cei mai buni…” Am urmat sfatul domnului ministru, preferând să-mi păstrez prietenii și să nu-i cred dușmanii mei. Dacă e să vorbim serios, se cuvine să spunem cu fermitate: dintre toate trădările, cele ale intelectualilor sunt mai grave, mai primejdioase…” Cum credeți, oamenii buni sunt mai des trădați? Sau trădarea nu vede cine-i bun și cine-i rău?

Trădarea, din păcate, este o marcă ontologică românească (surprinsă magistral de Caragiale: ,,trădare să fie, dar s-o știm și noi”). A fost condiționată – se știe din istoria noastră neliniștită – de contactul cu străinii. Oricare ar fi cauza ei – fățărnicia (cu care, spune Stefan Zweig, este rudă), invidia, slăbiciunea – ea este prin însăși esența ei, odioasă, ceea ce-l făcea pe Tacitus să exclame: ,,Proditores etiam ils quos anteponunt invisi sunt” (,,Trădătorii sunt odioși chiar și acelora pe care îi preferă”). Naziștii îi omorau, împreună cu cei trădați și pe trădători (cunoaștem cazul Tinerii garde, relatat de Fadeev. În firea noastră, urgisită de istorie, mai răsună și acum – discordant, abominabil – nedumerirea lui Caesar: ,,Et tu, Brute, contra me!” Mai adaug și o observație de ordin sociologic că trădarea se reactualizează și ia o amploare deosebită în epoca noastră dominantă de concurență, luptă acerbă între partide, companii, organizații, pofte imperiale, interese comerciale, partis-pris-uri de tot felul, invidii, mascări și ,,împachetări sociale” ale Eului care să înșele societatea etc. Mai trist e că ne-am obișnuit să reacționăm la un act de trădare ca la un lucru obișnuit, de rutină.

Cum ar trebui să fie o prietenie autentică?

O prietenie autentică trebuie să fie una ,,spirituală”, în sensul postulatelor lui Platon, una bazată pe ,,afinități elective” sau al principiului ,,al doilea eu” al lui Pithagora. În domeniul literaturii, unde prieteniile sunt rare, avem totuși modelul exemplar de prietenie spirituală între Eminescu și Creangă, de prietenie intelectuală între Eminescu și Maiorescu, de prietenie afectivă între Eminescu și Veronica Micle (pe care se cade s-o considerăm muză, iubită, dar și poetă structural eminesciană). În contemporaneitatea noastră avem cazul de prietenie fidelă între Vieru și Vangheli, între Vieru și Păunescu. Cunoaștem și mărturisirea anecdotică pe care spiritualul cântăreț de muzică populară Nicolae Sulac i-a făcut-o lui Strâmbeanu: ,,Măi Andrei, ești un om fericit că eu ți-s bun prieten, da eu iaca n-am niciun prieten”.

În afară de Eminescu, etern și fidel amic, cine dintre scriitorii secolelor trecute ar fi putut să vă fie un bun prieten?

Cred că Ion Creangă (în paranteză fie spus ,,cu un pic de sare și piper”, că nu mi l-aș dori prieten pe Caragiale, deși aș fi putut să-i răspund cu nostimade și calambururi sau pe Hasdeu care mă umbrește cu ,,monstruoasa” sa erudiție).

Un bunic al dumneavoastră a fost preot. Se spune că dacă ai printre rude preoți – e o binecuvântare pentru numeroase generații ale familiei. Părinții Ilie și Ana au fost oameni foarte evlavioși. Cum ați defini relația dumneavoastră cu Dumnezeu?

E o comunicare, care e de fapt o cuminecare – liniștită, cu aer de quietitudine și mântuire (căci pe aceasta o caută oricare ființă) – în deplină și intimă singurătate, așa cum făcea mama retrăgându-se într-un colț al casei ca să spună o rugăciune în fața unei icoane străvechi.

Povestiți-ne, vă rog, un caz marcant în care ați simțit ajutorul lui Dumnezeu.

Cred că am simțit de fiecare dată ajutorul lui Dumnezeu când trebuia să iau o decizie, să trec un prag al existenței și să înfrunt o primejdie (o boală, o angajare în acțiuni dezonorante; îmi spunea Leonid Cemortan, omul cu simț moral, neafectat de posturile pe care le-a deținut, că m-am retras elegant din parlament) să aleg – îndrăznesc să spun – și în critică orientarea corectă: cea estetică.

Fiind critic literar și având un bagaj gigantic de lecturi, eu presupun că ați avut momente în viața profesională, când ați fost nevoit să citiți și cărți cu tentă ateistă. Ce emoții v-au provocat (indignare, compătimire, indiferență) sau le priveați mai mult cu ochiul maiorescian ce vede și viciul ,,neadevărului”, al imitației, al superficialității?

Nu am citit asemenea cărți, nu am intrat niciodată în biserica greco-catolică ce se afla în vecinătatea casei mele de pe fosta stradă 28 iunie (astăzi Vlaicu Pârcălab), transformată în magazin de vinuri și am înțeles că atunci când Nietzsche a spus că ,,Dumnezeu e mort” a avut în vedere că în epoca nihilismului divinitatea nu mai poate fi concepută.

Lectura unei cărți poate să vă provoace emoții de simplu cititor ori, totuși, spiritul critic nu lasă loc de emoții diletante?

Sunt – caut să fiu – un Cititor Model când e vorba să scriu o recenzie la o carte (s-o includ într-o sinteză, într-o panoramă, într-o scară ierarhică) sau să portretizez în chip fenomenologic un scriitor (căci Serge Doubrovsky e de părerea că critica este fenomenologie). Sunt, însă, și un cititor pasionat (,,în marginea cărții”, în scopul de a mă contamina de ceea ce vrea să spună autorul și de felul în care rostește ființa). Alături de biblioteca uriașă pe care trebuie s-o citesc obligatoriu, am o mai mică bibliotecă de divertisment intelectual, din care nu lipsesc mereu recititele romane ale lui Rebreanu, nuvelele lui Tolstoi (anume nuvelele), Sufletele moarte și nuvelele lui Gogol (un scriitor cu rădăcini românești pe care urmează să-l descopere viitorul), O sută de ani de singurătate al realistului magic Marquez, Ghepardul lui Lampedusa, Demonii lui Dostoievski (care mă ajută să-i înțeleg cel mai bine pe ruși), operele prozatorilor americani (unul mai bun decât altul), Baladele și Rapsodiile inegalabilului humorist Topîrceanu, eseurile lui Noica, lucrările de proză ale lui Călinescu (alături de întreaga lui ,,divină” critică), Jurnalul lui Cioran (în franceză și română), tratatele poetico-filosofice ale lui Nietzsche și șirul de relecturi ale mele ar putea continua.

Dacă ați avea posibilitate să schimbați sfârșitul unui roman din literatura universală și sfârșitul unui roman din literatura română, care ar fi aceste romane?

Nu îndrăznesc să schimb nimic, deoarece respect, cu maximă îngăduință, voința formatoare a scriitorului, singura de care trebuie să ții cont într-un studiu critic.

Vă amintiți momentul când ați înțeles că, pentru Mihai Cimpoi – Criticul, studiul operei și vieții lui Mihai Eminescu nu mai e o provocare ci e un destin?

În momentul când, student fiind, am recitit Luceafărul, pe care l-am recitat integral la o olimpiadă raională din Lipcani, și când mi-am propus, îndemnat de daimonionul meu lăuntric, să scriu un întreg studiu despre acest poem, care m-a ținut într-un con de vrajă inefabilă. N-aveam sursele bibliografice necesare pentru documentare, nu m-a ajutat nici Biblioteca Universității din Cernăuți; am scris – și bine am făcut – cu mult mai târziu, tratând poemul nu doar ca o simbolizare mitică a geniului, ci și ca o dramă existențială.

Care ar fi trei întrebări pe care i le-ați adresa lui Eminescu?

1. Dacă nu s-a supărat pe eminescologii români și din străinătate că nu l-au înțeles până la capăt, ca Eu, ca Poet (de Geniu), ca român?

2. Dacă a făcut bine Iorga, cerând să i se editeze orice rând?

3. Dacă s-a bucurat atunci când a văzut că românii basarabeni au revenit la sinele lor românesc, avându-l ca stea călăuzitoare și ca luptător pe baricadele Renașterii Naționale?

Toți cei care citesc opera dumneavoastră și vă cunosc personal știu că sunteți un om de o modestie extraordinară. Lecturând Cimpoi despre Cimpoi sau mărturisiri de jurnal intim, observăm o modestie până și în modul de a vorbi despre meritele pe care le aveți. De obicei, oamenilor le place să își enumere momentele de succes. Cum reușiți să nu vă trădați modestia? Este oare modestia o calitate înnăscută?

Nu știu cum să vă răspund mai bine pentru a nu-mi exagera meritele modeste. Dar cred că modestia, într-adevăr, conform adagiului antic ,,hominem ornat”. Ea nu trebuie să fie o virtute – veleitară, grav jucată, ,,împachetată social” în chip de mască sau cu rol de însemn, de blazon nobiliar – ci o însușire deontologică obișnuită a unui om de cultură. Face parte organică – adică – din fizionomia, din ființa sa de intelectual.

Cum ați defini orgoliul și repercusiunile lui?

În cazul acesta avem un câmp semantic cuprinzător cu porțiuni netede, transorizontice (în termenii lui Blaga), dar și cu denivelări de felul celora pe care le aduc alunecările de teren și râpile (,,râpă” la origine înseamnă ,,abis”). Orgoliul e determinat de o relaționare etică, având o semnificație relativ pozitivă când privește propria persoană și una parțial sau total negativă când se referă la o altă persoană, la Celălalt. Or, raportată la imensa și grotesca slavă a lumii, satirizată de marii scriitori, atinge climaxul negativității, precum găsim în Lusiada lui Camões (Cântul IV): ,,O, tu, deșarta stăpânirii slavă!/ Deșert orgoliu, poreclit renume!/ (…) Ce crime, ce cruzime, ce crunte cazne,/ Încerci pe pielea lor (a mai-marilor lumii – n. n) – și ca năprazne” (cit. apud Th. Semensky, Un dicționar al înțelepciunii).       

Pe parcursul vieții ați ocupat numeroase funcții mari, ați acumulat premii, titluri onorifice, o multitudine de lauri. Succesul, renumele sunt niște încercări și ispite mari. Cum ați reușit să nu cădeți în vanitate și nu v-ați lăsat condus de orgolii?

Așa cum vă spuneam, un om de cultură are un statut aparte, în condițiile lui deontologice neintrând tabieturile, partizanatele, ,,humorile” de moment, afilierele angajante. Încercările și ispitele mari ademenesc pe cei care nu urmăresc să-și edifice o personalitate (bunul suprem, după Goethe) în temeiul virtuților și valorilor, ci caută să se impună prin obținerea cu orice mijloace (or, scopul scuză mijloacele, după cum știm din practicile umane) a onorurilor, puterii, renumelui și a orgoliului în punctul lui de vârf de a fi stăpânul lumii, generalul Universului, așa cum apare cu aura măririi în Toamna patriarhului al lui Gabriel García Márquez. În ce mă privește momentele de prețuire și recunoaștere a meritelor au venit mai târziu, deci într-o fază când nu mai sunt măgulitoare și primejdioase sub aspect moral, deontologic. Cu titlu de glumă aș spune: oricum, nu strică…

Ce sunt regretele?

Cu regretele intrăm în obișnuita, încetățenita conotație ,,de părere de rău”, ce vine prin rădăcina etimologică din franceză, dar și una mai adâncă, religioasă de căință, de pocăință, care de duce la păcat, adică la ceea ce incifrează în acest caz Sfânta Scriptură: la înțelegerea clară a răului înfăptuit. Așa încât avem, pe de o parte, o ușoară părere de rău, iar, pe de altă parte, o recunoaștere a greșelii printr-un examen de conștiință. În ambele cazuri, însă, dăm de expresia unor neîmpliniri, unor nedesăvârșiri ale ființei. Acestea apar ca într-o oglindă retrovizoare prin care scrutez un drum parcurs pe care sunt înfipte niște borne ce marchează ceea ce nu ai reușit să faci pentru a te împlini ca om, ca personalitate.

Aveți vreun regret mai mare?

Regretul cel mai mare e, probabil, că nu am scris o Istorie compactă a literaturii române, (ci numai pagini răzlețe), deși – cred – că am trecut proba de foc al unui critic: aceea de a te apropia și a strălumina un aspect al uriașului aisberg Eminescu.

De la înălțimea înțelepciunii pe care o aveți acum, ce sfat important i-ați da lui Mihai Cimpoi – Tânărul de 30-35 de ani?

Înțelepciunea nu-ți este dată ca un bun de-a gata, de aceea trebuie agonisită (precum se zice și în Septuaginta), obținută prin muncă și inspirație (dacă-ți îngăduie Muzele Proserpinei așa ceva). Așadar: cutează, muncește, fii inspirat.

Au existat momente în care vă gândeați că mai bine ați fi ales o altă profesie?

Nu m-am gândit nicio clipă să îmbrățișez altă profesie. Am socotit că anume aceasta îmi este dată, printr-o predeterminare a sorții. În acest sens, cred că cea mai înaltă prețuire mi-a făcut-o Marian Popa în ciudata și masiva sa Istorie a literaturii române de azi pe mâine: ,,Cimpoi este un bun profesionist”. Afirmație care m-a făcut să mă gândesc la felul în care își pregătea instrumentele de lucru tatăl meu și la modul cum le mânuia cu iscusință (iertată să-mi fie nemodestia, care încalcă – iată afirmația dvs. că mă caracterizează modestia!)

Care sunt părțile bune și altele, poate, întunecate ale profesiei de filolog?

Părțile bune sunt acelea că-ți oferă posibilitatea de a exercita o hermeneutică a textului spre a depista ce se ascunde în el, partea ,,întunecată” – una singură este că te poți ușor rătăci în labirintul lui dedalic și nu ai întotdeauna priceperea și norocul (de ce nu?) de a găsi de îndată firul salvator și conducător al Ariadnei.

Ne naștem cu filologia în sânge sau, totuși, putem dobândi pasiunea pentru ea?

Pasiunea vine… studiind (ca în zicarea populară cu pofta). Totuși, Hasdeu o avea în sânge, ca și Coșeriu (doi mari giganți ai lingvisticii mondiale, ambii basarabeni), ca și Nietzsche, prusacul care o întorcea, însă, în filosofie.

Generația zilei de astăzi poate produce genii ai literaturii?

Geniile se nasc, după cum opinează Eminescu, la o distanță de secole. Dar talente sunt, dovadă – reușitele lor la olimpiadele mondiale, realizările lor în arte, în sport (cazul recent al înotătorului distins cu dublu aur David Popovici, al tinerilor chimiști, matematicieni și al celor preocupați de inteligență artificială, de robotică).

Cum îi vedeți pe tinerii de astăzi? Sunt capabili de a face istorie valorică?

Tinerii de azi pot face istorie valorică, dacă vor avea perseverență, dăruire și interes anume (căci dezinteresarea e morbul care afectează tineretul de azi). Ei au dreptate chiar atunci când nu au dreptate (vorba lui Vianu) și, adăugăm noi, au dreptate atunci când au cu adevărat dreptate, convingându-ne prin studiu asiduu și consacrare profesională.

Sunteți un adevărat protector al valorilor. Cum noi, tinerii la fel îndrăgostiți de valori,  să le protejăm eficient dacă  peste noi dau buzna adepții non-valorilor cu nihilismul și minimalismul lor?

Demolatorii și nihiliștii – adepți ai principiului lui Cato cel Bătrân care repeta mereu în discursurile sale Delenda est (în expresie completă ce semnifică necesitatea de a distruge Cartagina, adversara Romei: ,,Ceteraim censeo Carthaginem esse delendam” nu au vreo șansă dat fiind efortul consolidat al elitelor lumii de a apăra valorile conform dezideratului dostoievskian: ,,Frumusețea va salva lumea, dacă noi vom salva frumusețea”, pe care ni-l îngăduim să-l parafrazăm: ,,Valorile vor salva lumea, dacă noi vom salva valorile”.

Domnule academician, vă rog mult, oferiți-ne câteva sfaturi.  Cum poți rămâne un om bun și cu demnitate într-o lume coruptă și josnică.

Sfatul nu este altul decât cel retoric: să rămâi în orice împrejurări un om bun și cu demnitate, cu riscul chiar, apropo de Dostoievski de a fi considerat un ,,idiot”.

De ce am ajuns să trăim aceste vremuri în care cultura, intelectualitatea nu sunt prețuite după merit?

Vremurile acestea nu le-au adus intelectualii, oamenii de cultură, ci acei care ignorează cultura și elitele intelectuale. Co-vidul de cultură este mai periculos decât Covidul-19, trebuie să conștientizăm acest lucru păgubos pentru destinele noastre.

Va fi oare, vreodată,  resuscitat adevăratul merit al intelectualului?

Intelectualul trebuie repus în rolul său capital de sfătuitor suprem, precum chema la vremea sa Emerson într-o Americă aflată în devenire civilizatorie, precum clamează și Camus în Carnetele sale: ,,Cultura: strigătele oamenilor în fața destinelor lor”.

Vorbiți-ne despre Mihai Cimpoi -Tatăl și Mihai Cimpoi – Bunicul.

Nu cred că sunt un tată și un bunic Model, dar am făcut tot posibilul ca fiica mea să devină o bună profesoară de pian, rămânând să predea la Academia de Muzică și Liceul de Muzică ,,George Enescu” din București, iar fiul Doru să se impună ca un anglist serios, traducător, cronicar literar și interpret, iar nepotul Ștefan (Iordachi) să ia la violoncel Trofeul de Aur al Festivalului de muzicieni juniori de la Zagreb.

Vă place să călătoriți?

Nu. Călătoria îți procură doar o iluzie că poți cunoaște mai mult decât știi din cărți și filme. Deși, trebuie să recunosc, am trăit clipe unice când am intrat în Notre-Dame, Luvrul din Paris, în catedrala gotică de la Köln sau în Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul sau când am asistat la deschiderea uriașului Târg de carte din Frankfurt-pe-Main, la care – surpriză – mi s-au vândut câteva cărți. Călătoriile aveau un mai mare rost în tinerețe, când nu puteam ieși din ,,țarcul” sovietic.

Ce țări ați vizitat?

Franța, Germania, Italia, Serbia, Croația, Bulgaria, Turcia, Armenia, Letonia, Ucraina, Luxemburgul (atunci când s-a semnat Acordul de integrare europeană a României și Bulgariei).

Povestiți-ne o întâmplare amuzantă dintr-o călătorie.

Una din amuzantele întâmplări a fost într-o călătorie din Italia, când, aflându-mă la Veneția, în 2000, pentru a participa la un Simpozion Internațional ,,Eminescu”, pe unica stradă am fost întrebat ,,Cum mă simt?” și am răspuns ,,Bine, fără ruși”. Când colo, la un anumit colț al străzii, grupul de participanți a început să râdă. Eu eram mai în urmă și când m-am apropiat de ei am văzut … un rus care cânta la armoșcă un Kazaciok. Un alt moment amuzant a fost acela când, rămânând într-un cerc de oameni de cultură italieni, a trebuit să mă descurc în italiana mea românească și să răspund la întrebarea ,,Care este, în opinia mea, cel mai mare compozitor italian”. Răspunsul meu a fost aleatoriu și prompt: Vivaldi. (Altfel trebuia să mă bâlbâi și să caut un nume printre grămada de celebri autori de operă). Am nimerit, însă, în țintă: cei din față erau de aceeași părere. Vă dați seamă cu ce respect am fost respectat, sticle nenumărate de vin mi se puneau generos pe masa mea.

Aveți un deosebit simț al umorului. De la cine l-ați moștenit?

Probabil de la tata, care povestea situații comice și știa pe dinafară fabule și snoave cu tâlc. Avea și darul de a accentua poanta, semnificația morală.

În concediul de vară, de obicei, mergeți la odihnă sau lucrați la proiecte pe care nu le puteți amâna?

Foarte rar pe la pensiuni și stațiuni balneare, recomandate și puse la dispoziție de prietenii și colegii din România – am și scris câteva cărți la hotelul Roman din Băile Herculane, unde mă întrețineam cu un german (eram singurii turiști), la Bala din județul Mehedinți, unde am scris mai multe eseuri și studii, răspunsurile pentru dialogul cu Aliona Grati din Sunt un om de cultură devenit un destin și la pensiunile de la Slănic Moldova, unde în augusta umbră a lui Creangă, care s-a tratat acolo, am definitivat cartea despre Vieru; la Vatra Dornei, unde am scris Europa, sarea Terrei. Mai multe veri le-am petrecut acasă, priponit în treburile mele.

La ce carte lucrați la moment?

La un studiu despre Dante, în care demonstrez că a adus în cultura românească spiritul modernității și conceptul  de ,,om interior”. A trebuit să fac un adevărat tour de force pentru a stabili panorama receptării marelui florentin și semnificația impactului pe care l-a avut asupra celor mai reprezentativi scriitori români: Văcăreștii, Ion Heliade-Rădulescu, Eminescu, Macedonski, Coșbuc, Asachi, Călinescu, Iorga (care a scris studii docte, dar și o piesă în versuri Moartea lui Dante Alighieri), Vintilă Horia, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Stere, Grigore Vieru… E și o meditație asupra îmbinării celor trei ipostaze ale poetului modern Homo Naturalis, Homo Poeticus și Homo Sapiens, și asupra multdiscutatei azi canonicități. Am editat o primă monografie despre Nicolae Dabija (în colaborare cu acad. Theodor Codreanu) și am reactualizat pentru reeditare cărțile mele despre Creangă și Grigore Vieru.

Sunteți un om împlinit?

Să judece acest lucru cititorii și specialiștii în materie. Personal cred că da.

Ce contează în viață?

Verticalitatea morală.

Trei sfaturi pentru a fi un Om adevărat.

Pentru a deveni un om adevărat trebuie:

  1. Să crezi în valori și virtuți;
  2. Să mergi înainte, fără a răspunde tentației de a te opri sau a face ocoluri și încercărilor dușmanilor (cârcotașilor, răuvoitorilor, invidioșilor) de a te distrage de la mers (și demers, ca să fac un joc de limbaj ad hoc);
  3. Să ai cu tine o carte cu rol de vademecum (Dostoievski zicea că îl purta mereu pe Cervantes; eu l-am purtat, bineînțeles, pe Eminescu (iertată să-mi fie iarăși lipsa de modestie).

Vă rog să răspundeți la câteva întrebări blitz.

Poezie sau proză?

Poezie.

Pian sau vioară?

Vioară.

Pasăre de noapte sau matinală?

Pasăre de noapte (Bufnița)

Italia sau Franța?

Și una și alta.

Cină sau dejun?

Cină.

Baroc sau naturalism?

Baroc.

Munte sau mare?

Munte.

Eliade sau Blaga?

Și unul și altul.

Sărat sau dulce?

Sărat (dar și ,,dulcele stil”)

Sonet sau rondel?

Sonet.

Pescuit sau vânătoare?

Pescuit.

Hegel sau Heiddeger?

Și unul, și altul.

Fructe sau legume?

Fructe.

Rembrandt sau Picasso?

Rembrandt.

Înghețată sau prăjitură?

Nici una, nici alta.

Vivaldi sau Verdi?

Vivaldi (v-am spus).

Teatru sau bibliotecă?

Bibliotecă.

Demnitate sau adevăr?

Adevăr (dar și demnitate).

Vă rog formulați într-o sintagmă: Ce este viața?

Viața este o aventură existențială, încadrată între două paranteze: începutul necunoscut și sfârșitul cunoscut.

Domnule academician Mihai Cimpoi, vă mulțumesc pentru răbdare, pentru timpul acordat, pentru binevoința dumneavoastră și pentru că ați dedicat viața culturii românești, tuturor generațiilor care au fost, sunt și vor veni. Sunteți un adevărat și excepțional Om de Cultură. Vă dorim multă sănătate, inspirație și cât mai multe cărți noi! Ne închinăm cu o infinită recunoștință în fața Domniei Voastre!

Cu profundă recunoștință vă dedic un acrostih.

Manuscrisele s-așază domol peste ani,

Iar condeiul își continuă drumul.

Hyperion, păzindu-l de dușmani,

Arată ce-i cu focul, unde-i scrumul.

Imaculată se vede o slovă după nouri,

Căzând pe umărul lui Atlas, din neant,

Intrusa îl cheamă s-asculte ecouri

Mistuite-n versuri cu ritmul constant.

Pășește geniul pustiu printre rânduri,

Ordonând tot ce are titanul în gânduri,

Iar manuscrisele s-așază peste ani.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s