Pro limbă și alfabet

Ion HOLBAN

Scriu acest articol cu durere în suflet după ce la 6 martie 2023 am urmărit la televizor cum un grup de indivizi protestau la Curtea Constituțională împotriva substituirii în Constituția RM denumirea corectă a limbii oficiale a statului Republica Moldova. Încercările acestor „protestatari” de a „dialectiza” limba română au la prima vedere iz de provincialism, de comic local. Cu toate acestea față de comportamentul lor trebuie avută o atitudine serioasă, ei nu trebuie lăsați să-și facă mendrele, căci în adevăr sunt diversioniști, năimiți, oameni rău intenționați, în cel mai bun caz „idioți utili”, de ei merită să se ocupe organele de drept, psihologii (avea dreptate Bernard Show când spunea că acolo unde dovezile și argumentele nu conving, ajută vătraiul). Se poate observa acest lucru după limbajul agresiv folosit de ei, e al dirijorilor lor de la Kremlin. Nu folosesc, de exemplu, cuvântul război, ci sintagma „operațiune militară specială”, umblă cu icoane, cu heruvimi, porumbei ai păcii, dar în sân poartă piatra cu care să lovească. În fond fac jocul Moscovei, camuflându-și intențiile printr-un un fel de război civil dintre adepții „limbii moldovenești” și cei ai limbii române, prezentându-ne lumii ca taberele de liliputani din povestea lui Jonathan Swift, care se războiau între ei pentru faptul că unii considerau că oule trebuiesc stricate de la vârful plat, iar alții de la cel ascuțit. Ei umblă cu „porumbei ai păcii”, chipurile să împace cele două tabere. Scopul lor însă este cu totul altul – de a ne îndepărta de Uniunea Europeană, de a ne ține în țarcul Moscovei și a dansa kazaciok la comanda Kremlinului. Acest lucru se referă și la o serie de participanții de la alte proteste. Eu având o vechime de muncă de 56 de ani, nu am îndrăzneala să cer statului să-mi achite integral facturile, pe când mulți din aceștia, având o vechime de muncă la limita de jos, au obrăznicia să pretindă la o compensație integrală. Sper ca exemplele pe care le voi aduce în continuare să convingă cititorii în această privință. Am putea aduce sute și mii de exemple, dar ne-am limitat la câteva trăite de autor.

Urmare „restructurării gorbacioviste”, noi am putut avea șanse mai mari decât țările baltice să aderăm la Uniunea Europeană, dar din cauza rânzei celor care nu văd mai departe de vârful nasului propriu, încă continuăm să ne bălăcim în tăul nonvalorilor sovietice, fenomenul fiind explicabil, dar nu și acceptabil, pe când statele baltice deja au trecut la euro, au intrat în zona Schengen.

Poporul român din Basarabia a avut mai multe momente de restrişte, dar în două cazuri, luminat de Cel de Sus, şi-a făcut cruce cu limba şi a învins forţele întunericului. În primul caz drept drapel i-a servit poezia lui Alexe Mateevici „Limba noastră”, în al doilea caz poezia lui Grigore Vieru „Limba noastră cea română” (Vieru a numit poezia aşa cum şi-ar fi dorit s-o numească Mateevici, dar căruia împrejurările vitrege de atunci nu i-au permis). Cele relatate mai jos sunt un ecou al acestor poezii şi totodată o replică adusă celor care susțineau că limba română e prea săracă ca să fie acceptată drept limbă oficială. Înaintașii noștri însă ne conving că limba română este o limbă staționară, fără dialecte, vorba lui Eminescu, o limbă cultă a lumii, care satisface tuturor  rigorilor științifice, este bogată în metafore, locuțiuni, capabilă să exprime întreaga gamă de noţiuni ale vieţii moderne dominate de ştiinţă şi trăiri sufleteşti de înaltă tensiune. Francezii au o expresie: „lecția de fizică este în primul rând o lecție de limbă franceză, lecția de matematică este în primul rând o lecție de limbă franceză, lecția de biologie este în primul rând o lecție de limbă franceză…”, de acea ei au o știință și o tehnică avansată. Noi ieșim în lumea mare a valorilor cu limba română, „fagurul de miere” de care s-a îngrijit mult Eminescu. Scriitorul norvegian de origine daneză, Erling Schoeller, care cunoaște la perfecție româna și a tradus din scrierile lui Creangă și Blaga în norvegiană și daneză, în 1998 ne-a vizitat special ca să ne cunoască. Împreună cu scriitorul Spiridon Vangheli, „tatăl lui Guguță” (băiatul cușma căruia, simbolic vorbind, adăpostește astăzi sute de mii de refugiați ucraineni), am vizitat un șir de școli din raionul Ialoveni ca scriitorul să ne cunoască îndeaproape.  

Ieșim în lumea mare a valorilor cu roadele Pomului Cunoașterii românesc. Un popor ca să se dezvolte trebuie să dispună de un Pom al Cunoașterii bogat, în care să se găsească roadele celor mai puternice inteligențe ale lui. Dacă nu ai un asemenea Pom ești târtan, vânturile istoriei te poartă pe unde vor până te înfundă într-o râpă și te acoperă cu praful uitării. Ce Pom pot să aibă inșii porniți pe urlat? Eminescu, Creangă, Alecsandri… nu le aparțin din principiu, nu țin de „limbii moldovenească deosebită de cea română”, fiindcă ei au trăit în perioada când Basarabia era în Imperiul Rus. În Pomul lor nu-și află loc nici operele lui Blaga, Iorga, Coandă, Eliade, Palade… Că ei mai cochetează cu nume de rezonanță românești nu înseamnă decât furt intelectual.

Primul contraargument pe care pot să-l aduc contra celor care se opun rectificării textului constituției este că denumirea limbii noastre – limba română – are tradiţii multiseculare. Foaia de titlu a „Pravilei” lui Vasile Lupu din 1646, de exemplu, scrie: „Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeaţe cu dzisa şi cu toată cheltuiala lui Vasile Voievodul şi domnul Ţării Moldovei di în multe scripturi tălmăcită di în limba ilenească pre limba românească”. Marele cărturar moldovean Dimitrie Cantemir, membru a mai multor academii din lume, scria în cunoștință de cauză în studiul său „Descrierea Moldovei”: „ne numim români”, „limbii noastre îi spunem limba română, nu moldovenească”, „valahii şi ardelenii au acelaşi grai cu moldovenii”…

Aici doresc să atrag atenția asupra unui lucru important, indivizi ieșiți în stradă scandează că „sunt moldoveni” și că „vorbesc moldovenește”. În primul rând, ei nu sunt moldoveni. Moldoveni se numesc cetățenii din Moldova, din dreapta Prutului. Ei sunt republico-moldoveni, căci locuiesc în Republica Moldova. Am convingerea, că în casele lor nu sunt cărți scrise în „limba moldovenească”, nici măcar Enciclopedia sovietică moldovenească.

În anii ‘80 dreptul la libertate de gândire și exprimare noi, basarabenii, am început-o sub stindardul „Limbă și Alfabet”. Pentru „Limbă şi Alfabet” în stradă au ieşit atunci şi mic şi mare, scriitori, pedagogi, cercetători științifici, muncitori, agricultori, funcţionari… Am colaborat în privința revendicărilor noastre chiar și cu milițieni, militari și gardieni de la penitenciare. Manifestările de atunci au cuprins întreg spectrul populaţiei, în favoarea trecerii la grafia latină s-a pronunțat întreg spectrul de specialiști ai economiei naționale. Poporul pleda pentru creativitate, lua partea binelui. Aduc drept exemplu fapta mătuşii Vera de la Talmaz, proaspătă pensionară, care a adus la Cenaclul „Alexe Mateevici” pensia ei pentru primele două luni, „pentru a răscumpăra Limba şi Alfabetul”.  Alt exemplu, banii adunați de colaboratorii Institutului de Fizică Aplicată pentru a se tipări un ziar cu grafie latină, „Glasul”, la care a contribuit și fizicianul-academician Vsevolod Moscalenco. La „Literatura și Arta” în acele timpuri soseau saci cu scrisori în care sute de mii de oameni se pronunțau pentru trecerea scrisului nostru la grafia latină. Ca unul din semnatarii „Scrisorii celor 66…” constat cu mândrie că printre semnatari erau și oameni de altă etnie, fapt ce demonstra că, în mare, oamenii de la noi au un compartiment civilizat și sunt uniți, indiferent de etnie, de profesie. Îi unesc faptele bune. Protestatarii de azi, care cer „limbă moldovenească deosebită de cea română”, dimpotrivă iau partea răului. Eminescu considera atacurile contra limbii române ca fiind atentate la identitatea noastră naţională, totodată atentate contra civilizaţiei. Și precum bătălia contra civilizaţiei n-a câştigat-o încă nimeni, tot astfel nimeni nu va putea câştiga bătălia contra limbii române. Pentru limba română în 1992 la Nistru și-au dat viața mulți basarabeni.

Problemele sănătății privesc întreaga societate, dar deciziile, verdictele le iau specialiștii în domeniu, medicii. Problema limbii e una a întregului popor, fiecare are dreptul să se dea cu părerea, dar deciziile le iau specialiștii în domeniu, lingviștii. Când ai dureri de dinți te adresezi stomatologului, nu potcovarului. Dacă ai probleme de sănătate te adresezi specialistului în domeniu, medicului, nu juristului, bloggerului…, nici chiar medicului veterinar, deși și acesta ar putea să te ajute. Atunci cu ce ocazie niște boșorogi din neavând ce face se apucă să rezolve probleme lingvistice, încearcă prin țipete să impună părerea lor eronată întregului popor, dacă problema e a lingviștilor? Pur și simplu acești indivizi sunt niște oameni răi intenționați, urmăresc scopul de a ține poporul în scaii limbii inventate de dictatorii de la Moscova, știind că din scai oile ies fără lână, lapte și cu pielea sângerândă. Astfel ca în loc să dezvoltăm știința, tehnologiile, să creăm o industrie prosperă, să edificăm infrastructuri, noi suntem nevoiți să rezolvăm probleme sterile născocite de răufăcătorii noștri, cum ne cheamă, cum se numește limba noastră. Evreii din Israel, Rusia, Franța, SUA, din toate țările lumii, se numesc evrei și au ales ca limbă oficială ivritul, și acest lucru nu deranjează pe nimeni. Că evreii din RM folosesc ivritul și scriu de la dreapta la stânga nu supără cu nimic, de ce atunci pe alții i-ar deranja cum numim noi limba noastră, cum ne numim ?

Cervantes (1547–1616), vestitul scriitor spaniol care a pus în circulație ideea existenței atomilor lansată cu câteva mii de ani în urmă de Democrit, spunea pe bune, că „în ştiinţă se intră pe uşa limbii”. De ce noi nu am avea acest drept? Este bine știut, că adevărurile științifice, calificările profesionale nu se stabilesc prin vot, ci prin dovezi, argumente, competențe.

Noi ne aflăm într-un război hibrid încă de la 1812. De atunci Imperiul Răului cultivă în mediul nostru în continuu o ură patologică față de românii de dincolo de Prut și față de tot ce e românesc. Rusia „a ştiut să scoată până şi din biserică limba românească”, oamenilor din Basarabia nu li se permitea nici să se roage în limba lor. Mama mea, Alexandra, toată viața a spus Tatăl Nostru în limba slavonă, neînțeleasă de ea. Așa învățase de la mama ei. Nu mai vorbim de distrugerea bisericilor sau transformarea lor în grajduri, depozite. Politica de expansiune a Rusiei nu e de azi, e seculară, acum, când ea distruge Ucraina, se vede cel mai bine. Chiar de schimbă anumite nuanțe în politica sa, obiectivul Imperiului Răului rămâne în esență același – expansiunea teritorială, „de lățire peste vecini” după principiul „tot și încă oleacă”, dacă s-ar putea peste întreg globul. Politica lor însă e predictibilă, conflictele înghețate din fostele republici sovietice țin de această tactică. Tragedia omenirii e în faptul că deși dictatorii (un Hitler, Stalin, Al-Gaddafi, Ben Laden…) mor, ideile lor însă trăiesc încă mult timp în capetele seci ale adepților acestora. Se observă acest lucru la susținătorii lor de la noi, care pleacă frecvent la Moscova ca să-și încarce bateriile de la mumia lui Lenin.

Ca argumente Imperiul Răului folosește minciuna, șiretlicurile. Exemplificăm. Republicii separatiste de la noi i s-a dat numele de Republica Moldovenească Nistreană, pe când în cazul republicilor separatiste din Ucraina, Donețk și Luhansk, nu s-a mai inclus determinativul „ucraineană”, lucru clar de ce. În ultimatumul dat de URSS României în 1940, cedarea Basarabiei și nordului Bucovinei se motiva prin faptul că aceste teritorii sunt populate majoritar de ucraineni. Dacă ar fi fost adevărat, atunci oamenii de aici ar fi pledat pentru unirea cu Ucraina, nu cu România, ar fi cerut limbă ucraineană, nu română.

Până în 1917 în Basarabia nu era nici o școală în limba română. Dar, în septembrie 1918, grație lui Onisifor Ghibu, în Basarabia s-au deschis 800 de școli și editate 100 000 de abecedare. Dar cu ce a răspuns Rusia la toate acestea? Cu tulburări a ordinii publice la Tighina, Tatarbunar, Hotin… Cum și astăzi încearcă să destabilizeze societatea.

Lumea civilizată a îngropat demult securea urii și dezbinării, pe când rușii o poartă ca stindard, acum au mai pus și „kuvalda” (barosul). Dușmanul principal, bineînțeles, erau (și încă sunt) americanii, promotorii progresului în lume. Când astronauții americani au aselenizat pe Lună, un moment crucial pentru omenire, în Uniunea Sovietică nu se transmitea nimic la radio și tv, oamenii curioși urmăreau evenimentul la posturile de radio străine, bruiate puternic. Până la vârsta de 10-11 ani eu nu am știut că americanii sunt oameni, credeam că sunt niște monștri, precum îi vedeam înfățișați pe placatele pictorilor Kukrâniksî afișate prin sat.

Cartea de vizită a ocupanților ruși a fost deportările, și nu numai. Bunica mea de pe mamă, Elena Ghindă, bulgăroaică, a fost deportată la vârsta de 73 de ani. Dat fiind că avea „2-3 vaci”, prezenta pericol mare pentru un stat care deținea bombe atomice și avea cea mai mare armată din lume. Bunicul de pe tată, Arhip Holban, a fost  deportat tot la o vârstă înaintată, din același motiv, lor confiscându-se casele și averea. Nici după zece ani aflați acolo, „activiștii” din sat n-au acceptat ca ei să se întoarcă la baștină, Acolo au și murit. Înainte de moarte, imobilizat la pat, bunicul cânta: „Frunzulița păpușoi, /Lung e drumul la Băcioi”. Culmea la toate, am aflat mai târziu, statutul lor oficial în Siberia era de voluntari („dobrovoleți”). Tatăl meu, Maxim Holban, a fost judecat pe 25+5 ani pentru că „aștepta americanii”, pe care nu i-a văzut în ochi, nici nu cunoștea limba engleză, pe atunci în sat nu era nici lumină electrică, nici radio. El încă a avut noroc, directorul școlii din Băcioi și un profesor au fost condamnați la moarte. După șase ani de muncă de rob a fost eliberat și reabilitat, dar pentru munca depusă acolo nu i s-a achitat nici un ban, anii munciți acolo nu i-au fost  luați în considerație nici ca vechime de muncă la stabilirea pensiei.

Ca să bage lumea în kolhoz, regimul comunist a declanșat o foame organizată. L-am auzit personal pe omul statului care pentru o bucățică de pâine strângea morții de prin casele oamenilor, îi ducea într-o râpă de lângă cimitir și trăgea cu o sapă puțină țărnă peste ei, spunând: iată aici am îngropat 100, aici 80… Acum s-a pus pământ peste acele râpe, ca nu cumva cuiva să-i dea în cap să dezgroape osemintele, peste ele acum cresc alte morminte. Metodă pur sovietică. Am avut ocazia să vizitez memorialul din comuna Mingir dedicat celor morți de foame. Am numărat la vreo mie de victime. Și toate acestea pentru ca ceilalți săteni să intre în kolhoz.

În 1940, odată cu sosirea „eliberatorilor”, majoritatea profesorilor din Basarabia au luat calea refugiului. În locul lor au fost aduși „profesori” de dincolo de Nistru. Îmi amintesc și acum cum profesorul nostru de la școala primară se plimba prin fața clasei purtând haine militare care semănau cu cele a lui Stalin de pe portretul enorm din fața clasei. La o dictare un elev a scris greșit „îrleț”, profesorul a observat și l-a corectat cu roșu: „gârleț”. Sărmanul profesor, a trăit tot restul vieții în Basarabia, dar așa și nu s-a integrat în mediul lingvistic local, rămânând însă soldatul neclintit al lui Stalin.

Pe timpul sovietic copiii erau ținuți din scurt în frâiele dictatoriale ale regimului. Trebuia să intru în komsomol și mi-au cerut să povestesc biografia. Pentru fraza că m-am născut cu două zile înainte de Crăciun mi-au făcut o spălare de creier teribilă. Bine că aveam simțul umorului. La serata de absolvire, o profesoară devotată cu trup și suflet partidului m-a blamat public, spunând că eu în școală n-am purtat cravata roșie, deși nu era chiar așa. Și chiar de ar fi fost așa putea să mă cruțe, eram primul la învățătură și cel mai tânăr. Am devenit student la USM la 15 ani și 8 luni. Rămasă cu 6 copii, fără dreptul de a lucra în kolhoz și cu impozite enorme, ca soție a dușmanului poporului, mama numai carne la stat da anual 120 kg, dar mai avea de dat și lapte, ouă, lână… Mereu era umilită de agentul fiscal care o îmbrâncea din ușă și se ducea în casa cea mare să vadă câte jumări și miere mai avem.  Cu toate acestea ea era de o rară înțelepciune, era cu demnitate,  zoroastristă, trăia cu gând bun, cu cuvânt bun, cu faptă bună, era optimistă, zicea „n-o să fie veșnic așa, încă în câte feluri au să se schimbe toate”. Ne învăța și pe noi să alegem binele: „să nu dorești rău nici puiului de șarpe”. Aceste lucruri mi-au prins bine în viață.

De aceea nu trebuie să ne mire faptul că până astăzi la noi nu se vorbește nimic despre gropile de var din preajma pușcăriei, de crematoriul din strada Alexandru cel Bun, despre locurile de execuții de pe strada Grenoble și din multe localități din republică, despre locul unde au fost executați prizonierii unguri…, faptele criminale ale mordoveților. Nimeni nu se ocupă de aducerea osemintelor celor morți în Siberia sau cel puțin să ridice pe locurile unde ei zac niște troițe în memoria lor. În același timp, pe teritoriul RM există o mulțime de statui ale „eliberatorilor”, Lenini cu mâna întinsă arătând spre „viitorul luminos”, tancuri și tunuri cu țevile îndreptate spre România, spre Apus, de revoluționari fioroși cu pumnii îndreptați tot încolo.

Pe când copii îmi erau mici în Chișinău practic nu erau grădinițe în limba română, am fost nevoit să duc fetița la o grădiniță rusă. Acolo au început să-mi ceară să vorbesc cu copilul în rusă, chiar și acasă, dădacelor li se interzicea să vorbească cu copilul în română, Au făcut astfel încât copilul cum auzea de grădiniță începea să plângă și să se opună să meargă acolo, până la urmă m-am văzut nevoit s-o iau de acolo, începuse să aibă probleme de inimă. Un exemplu contrar îmi povestea un moldovean care a dus fetița lui la o grădiniță din Germania. Ea nu știa o boabă în germană, acolo ea s-a împrietenit cu o fetiță chineză, care la fel nu cunoștea germana. Una vorbea în română, alta în chineză, apoi ambele începeau să râdă, se înțelegeau din priviri. Educatoarele râdeau și ele împreună cu fetițele. Pe timp ploios educatoarele rugau părinții să aducă copiii în cizme de gumă și în impermeabile, ca să-i scoată afară să sară prin bulhace. Peste ani fetița moldoveanului a făcut o cale de sute de kilometri ca să-și vadă grădinița care a omenit-o.

Pe timpul sovietic în Republica Moldova se ducea o luptă acerbă contra limbii române. Pentru oamenii de știință era o problemă să tipărească ceva cu alfabet latin, chiar o simplă bibliografie, mașini de tipărit cu font latin erau unități și se aflau la evidență, acces la ele aveai cu învoire specială. La Casa editurilor redactorilor li se interzicea să folosească dicționarele românești, ei le țineau ascunse în masă. Existau oameni speciali care decupau de prin cărțile bibliotecilor articolele incomode regimului. Mult timp doream să știu cum arată harta RASSM, cu capitala în orașul Balta, peste tot ea lipsea, am descoperit-o întâmplător într-o enciclopedie veterinară sovietică. Pentru a ne ține dezbinați, statul sovietic a dezvoltat mai intens industria și agricultura în partea stânga a Nistrului, decât în cea dreaptă. Doar pentru că a observat acest lucru, omul de știință Sergiu Chircă a avut de suferit.

Cărțile din România ajungeau în magazinele „Drujba” din multe orașe ale URSS, nu și în „Drujba” din RSSM. La ziare și reviste românești era imposibil să te abonezi. Vreo câțiva ani m-am abonat la revista „Știința și tehnica” într-o republică baltică, cu transferul destinației la Chișinău. Șiretlicul a fost observat și după abonare, după un anumit răgaz, mi se restituiau banii. Studenților din cămine li se interzicea să asculte posturile de radio românești. Și azi încă se mai găsesc indivizi vătămați la minte care cer să li se interzică oamenilor să vorbească cu „accent românesc”. În Biblioteca Națională cărțile în limba română se aflau în Secția de literatură străină, acolo deseori îl găseam pe fizicianul Andrei Vartic citind din poeții români. Pe când eram student am observat pe o arcadă a unei porți de pe str. Pirogov o tăbliță pe care scria cu grafie latină „str. Kogălniceanu”, bucuros am arătat-o unor colegi. Peste câteva zile, pe când mă duceam la lecții, am văzut cum doi muncitori cu o scară dezbăteau tăblița. Altădată am descoperit pe o vilă frumoasă din Chișinău o mică tăbliță de marmură pe care era încrustat: „arhitect Mertz”, peste un timp am găsit plăcuța lipsă. Aceeași soartă a avut-o și inscripția „Baia” de pe frontispiciul clădirii cu această destinație din Băcioi, ea fiind substituită prin cuvântul „Баня”. Mi-am dat seama că colegii mei raportau „acolo unde trebuie”.

Era interzis folosirea multor cuvinte culte, cum ar fi bunăoară cuvântul popor. Asemenea restricții au continuat să existe chiar și după obținerea independenței. În calitatea de secretar științific al Consiliului Național pentru Acreditare și Atestare, zece ani am avut de luptat cu indivizi din diverse structuri statale care învinuia instituția noastră de folosirea sintagmei „anticonstituționale” „limba română” și cereau ca ea să fie substituită în actele normative prin „limba moldovenească”, „limba de stat”, „limba noastră”. „limba natală”…  Printre altele, sintagma „limbă natală” nu e o născocire recentă a unui caraghios, a fost inventată de odiosul academician Vartician pentru a ocoli folosirea denumirii corecte a limbii, tot el se pronunța contra editării operelor lui Eminescu la Chișinău, susținând înflăcărat că „Eminescu este Calul troian, cu care românii vor să intre în RSSM”.

Din fericire, tatăl meu, „țăran de la pământ”, a avut conştiinţa de român, scrisorile din lagăr le scria cu grafie latină, folosea doar cuvinte frumoase, condimentate cu sarea şi piperul umorului și al autoironiei. Fratele mai mare, Dumitru, student la Lvov, avea și el obiceiul să scrie cu grafie latină. Astfel că cu grafia latină şi cu dragostea faţă de limba română am trăit de mic. Eram ca un burete, absorbeam tot ce îmi părea bun, frumos și luminos.

Ecoul acelor vremuri se va simți încă mult de aici încolo. În 1992 la o întâlnire cu elevii din Butor (un sat de pe malul stâng al Nistrului) copiii m-au întrebat de-s român și că românii stau cu mitralierele de-a gata să-i împuște. După ce le-am răspuns că-s român și că copiii mei sunt români și că nimeni nu se pregătește să-i împuște, le-am povestit despre Humuleștii lui Ion Creangă (despre sacrii motocei), Ipoteștii lui Mihai Eminescu (despre magica biserică a părinților poetului), despre Grigore Vieru, Spiridon Vangheli… Elevii s-au împrietenit cu mine și au rugat să trec mai des pe la ei. Peste vreo două săptămâni, din inițiativa scriitorului Alexandru Gromov, am plecat cu o echipă de la televiziune să filmăm acei copii, precum și pomii fructiferi în frunză tăiați de separatiști din fața casei președintelui sovietului sătesc pentru faptul că acesta n-a dorit să organizeze un referendum cerut de ei. La Dubăsari am fost reținuți și expulzați în partea dreaptă a Nistrului. La ieșirea din Dubăsari am văzut cazacii care se întorceau de la Comrat cu securi, lanțuri, ghiulele prinse cu lanțuri de mână, ca a lui Hartene…, steaguri cu cap de lup… În noaptea ce a urmat la Dubăsari s-au înregistrat câteva victime, iar eu mai târziu am fost chemat la procuratura unională pentru explicații.

În 1978 regimul sovietic i-a declarat pe afgani „dușmani” (cuvânt care în afgană înseamnă același lucru ca și în română), apoi au băgat armata acolo. Atrag atenția asupra faptului că „omuleții verzi” băgați atunci în Afganistan nu s-au bronzat la plajă, au ucis peste un milion de afgani și au impus să părăsească țara alte trei milioane. Astfel că „afganii” de la noi nu au ce mărșălui cu tancul prin oraș, ei nu sunt eroi, în cel mai bun caz sunt victime.

În 1992 pe noi ne-au declarat „fasciști români” și au început să tragă în noi. Înainte de 24 februarie 2022 ucrainenii au fost declarați fasciști, naziști, banderoviști… iar ulterior „rașiștii” au început să toarne bombe și obuze cu nemiluita peste ei. Unii indivizi din Ucraina au zis, fals, că ei au avut a alege între a învăța limba ucraineană sau mitraliera kalașnikov, alegând ultima, și impunând Ucrainei un război de exterminare fizică a populației. Statul terorist care are pe sufletul său milioane de destine mutilate, în 2022 a luat viața sau a schilodit aproape jumătate de milion de oameni. Dictatorul Putin se tot laudă că țara lui are bombe și obuze mai multe decât toate țările lumii luate la un loc. Aici dictatorul trebuie crezut, iar țările civilizate trebuie să se unească și să pună sârmă în bot regimului dictatorial de la Kremlin, altminteri consecințele vor fi grave pentru întreaga omenire.

Dumnezeu a creat oamenii și i-a dat fiecăruia cap, nu un cap pentru un întreg partid, ca să poată gândi liber, să aleagă grâul de neghină, binele de rău. Vom trece fugitiv în revistă participanții la protestele contra „limbii române”. Pledează pentru „limba moldovenească deosebită de cea română”, limba generalului din Zabaicalie, capul separatiștilor de la Tiraspol, care țin sub ocupație și cetatea de la Tighina, aflată pe malul drept al Nistrului. O limbă artificială cu limbaj schilodit, moartă în fașă și menită să zăpăcească mințile oamenilor. În fond, în toată afacerea cu mitingurile de la noi se urmărește tiraspolizarea întregii Republici Moldova. Despre ceea ce înseamnă „ruskii mir”, venit la noi călare pe tanc, vorbesc bine osemintele celor peste șase mii de oameni împușcați de NKVD, descoperite în ultimii ani la cetatea din Tiraspol. Acestea fiind doar o parte mică a tabloului sumbru din perioada sovietică. E timpul să însușim această lecție tristă a istoriei.

Un ex-președinte al RM, un bătrân comunist (ateu creștin nebotezat) care la începutul „restructurării” numea tricolorul „cârpă fascistă”. În timpul independenței ciracii lui demonstrau pe Piața Marii Adunări Naționale în tricouri cu chipul teroristului Che Guevara imprimate pe ele și nu cred că aveau în casă cărți în „limba moldovenească deosebită de cea română”. Un hoțishor, cere să se organizeze un referendum referitor la denumirea limbii. Un ex-președinte care se menține în formă prin atingerea moaștelor lui Lenin din mausoleu, cu copii purtând de sărbătorile sovietice haine militare sovietice, căruia Putin i-a înmânat o hartă a Moldovei medievale și care noaptea se visează domnitor al RM lățită până în munții Vrancei. Bine încă că baba din Etulia care îi prezice viitorul cu ouă de găină așezate sub cloșcă a încurcat ceva, altfel azi am fi jucat kazaciok cu grafie chirilică. Se mai aude și vocea unui fost pretendent la funcția de președinte al RM, astăzi mercenar în Donbass care trage în ucraineni (într-un timp sovieticii numeau RSSM „Fruktovâi Donbass). Să nu uităm că și căpetenia „omuleților verzi” din Crimeea e un fost cetățean de „al nostru”, din Bălți.

Pun vreascuri în focul dezbinării și destabilizării și o serie de fugari de pe la Londra și din alte părți, unii dintre ei ținînd mai ieri cuvântări patriotice. Gaz pe focul dezbinării toarnă și un hlizit, care toată viața n-a zâmbit măcar o dată, doar s-a tot hlizit, vorbește de valorile noastre numai în bătaie de joc. E vestit și prin organizarea unei grupări paramilitare Antifa, de luptă cu „fasciștii moldoveni”. Într-o vară am numărat pe un deal l30 de prășitori, individul ar fi putut să organizeze o armată Antibu, de luptă cu buruienile, lui însă i se face bine numai când luptă cu „fasciștii moldoveni”. Rătăcesc pe la mitingurile celor cu mințile gheboase și „bibliofili” și pretinșii intelectuali care scriu cu „karandașul” lui Sangheli. Vorba scriitorului Alexei Marinat: „Bună ziua, noapte”. Zicea un mucalit de pe la noi, „e greu să faci un om de bine din unul care a supt țâță de drac”. Nu rămâne decât să le zicem tuturor acestor „amici ai întunericului”: „Hai, sictir”, păcătoșilor, nu vă atingeți de limba română, că vă ia dracul.

Bravo Maia, Ana, Olesea… că nu cedați violențelor. Sunteți mai bărbate decât bărbații.

Și la sfârșit un sfat pentru boi: nu vă rupeți degeaba coarnele în gardul Președinției, porțile sunt deschise, veniți mai bine cu idei creative, de lucru este pentru toți.

Publicitate