Dimensiuni faustiene în „Sărmanul Dionis”

Prof., dr. Zenovie CÂRLUGEA

     Fascinat, în tinereţe, de profunzimile operei goetheene, Eminescu intenţiona cu poemul Mureşan, rămas neterminat, să dea literaturii noastre o operă „cam în maniera lui Faust, deşi nu totuşi”, cum însuşi preciza într-o însemnare fulgurantă. N-a fost să fie! Nici capitolul iniţial din Geniu pustiu („Tasso în Scoţia”) nu stabileşte vreo legătură mai profundă cu drama similară a lui Goethe.

Ediție rară din colecția de documente CAIE

     Profund faustiană, însă, dincolo de implicaţiile ei speculativ-onirice rămâne nuvela Sărmanul Dionis (1872), reverberând, în gama unei tradiţii creştine, ideea „paradisului pierdut”, adică drama îngerului căzut. Încă de la lectura din seara zilei de 1 septembrie 1872, junimiştii simţiseră miezul faustic al problematicii, dar remarca s-a pierdut repede în noianul de filozofie şi fantastic răscolit de scrierea eminesciană, rămânând până azi un deziderat al interpretării critice tranşante, clare, probatorii. Nuvela a fost citită, pe rând, când ca un produs al unei prodigioase imaginaţii romantice animate de teorii (motive) filosofice (platoniciene, kantiene, schopenhaueriene) şi magie (zoroastrism, alchimism), când ca o veritabilă poem „enigmă de la început până la sfârşit”…

     Sărmanul Dionis e, fără îndoială, o nuvelă fantastică, supravegheată îndeaproape de fervoarea unei jubilaţii eseistice. Dincolo de motivul umbrei şi de o magie a metempsihozei (pe care A. von Schlegel – şi apoi Schopenhauer în Die Welt als Wille und Vorstellung, Cartea a IV-a – o explica după scrieri egiptene ori indiene, temă frecventă la Goethe, Novalis, Lessing, dar şi la Gautier, amintit de Eminescu în finalul nuvelei) tema centrală rămâne cea legată de mitul biblic, iudeo-creştin al „îngerului căzut”, ispitit de păcatul luciferic al cunoaşterii absolute şi sancţionat ca atare de instanţa supremă.

     Pornind de la Biblie, Eminescu trebuie să fi cunoscut acele legende apocrife bogomilice privind mitul căderii adamice şi, desigur, Paradisul pierdut (1667) al lui Milton, despre care Ion Heliade Rădulescu, autorul Anatolidei, afirma că poate fi socotit un veritabil „model de epopee creştină”. Tipologia marilor damnaţi romantici (Faust, Manfred, René, Lara, Childe-Harold…) aminteşte de una de sorginte iudeo-creştină (Adam, Cain, Demonul, Saul). Între acestea din urmă, Demonul exprimă o relaţie de opoziţie netă, ca în celebra revoltă miltoniană, unde Satan e pornit pe calea de a face „din oameni, dumnezei”. Despre o „superioritate” a Demonului în relaţie cu dumnezeirea vorbea cu fervoare chiar Schelley (A defence of poetry). Personaj fascinant-himeric în metafizica sa exponenţială, Demonul va polariza „psihismul ascensional” (Bachelard) noncomformist al marilor romantici, de la Vigny, Hugo şi Byron la Lermontov, Eminescu şi Macedonski.

     Satanismul eminescian trimite, aşadar, la mitul căderii adamice, personajul biblic fiind considerat exponenţial (v. Diel, Ricoeur), exteriorizând o angoasă care „este a speciei”, implicând aşadar pe om într-o istorie a speciei (Sőren Kierkegaard). Interesant e de observat că la Eminescu spiritul satanic tinde, prin orgoliu, să concureze şi, prin rebeliune, să substituie instanţa supremă, divinitatea. Cuplul Dan – Maria este, prin excelenţă, un cuplu adamic stăpân peste un rai selenar (o existenţă edenică, dar de data aceasta terestră, trăieşte şi cuplul Ieronim – Cezara sau cel macedonskian Thalassa – Caliope).

     Graţie cărţii lui Zoroastru (satanismul eminescian trimite frecvent la gnozele şi mistica asiatică, ca în simbolismul gnostic din Demonism), – carte ce era „proprietatea lui dreaptă” – , Dan se detaşează de propria sa umbră, căreia îi transferă întreaga identitate terestră, şi simte cum „mintea mea devine clară ca o bucată de soare”. El îşi invită iubita la o călătorie „prin oştiri de stele”,  „prin tării de raze”, „departe de acest pământ nenorocit şi negru”, într-un paradis selenar de o debordantă fantezie barocă. Onirismul simbolic aminteşte de topografia paradisiacă din atâtea creaţii, între care trebuie amintită neapărat Dacă treci râul Selenei. Dan e deja un demiurg, de vreme ce închipuirea lui „urieşească” a făcut să apară „doi sori şi trei luni” pe albastra adâncime a cerului, iar dintr-un şir de munţi îşi ridică – într-un cadru antic – inimaginabilul palat selenar („demonicul său palat, s.n.), cu colonade, streşini stâncoase, sure, scări abrupte ce coborau către un „fluviu măreţ”. E un spaţiu paradiziac, adică proteguitor, securizant pentru un cuplu adamic rătăcitor în el şi învăluit de armonii eterne. Cuplul e unul nesupus păcatului, reeditând ipostaza adamică de dinaintea ispitei serpentifere: Maria adormea între perini „pe când stelele albe sunau în aeriene coarde rugăciunea universului”, iar „el adormea în genunchi”, adorându-i mistica frumuseţe. Nimic senzual, nimic impur, ci doar o apropiere mistică, revelaţionistă, care „îl umplu de geniu şi de-o nouă putere” (adevărata „ispită”, de natură luciferică, se va strecura în sufletul său vizând alte resorturi motivaţionale). În tot acest paradis etern, Dan va avea revelaţia unei „armonii prestabilite între gândirea lui proprie şi viaţa cetelor îngereşti”.

     Un singur loc, în toată această topografie selenară ce se modelează armonios după gândirea plină de geniu a cuplului serafic, îi rămâne inaccesibil: e doma lui Dumnezeu, străjuită de o poartă rămasă pururi închisă, vegheată tutelar de ochiul de foc încoronat de „un proverb cu litere strâmbe ale întunecatei Arabii”. Proverbul rămăsese o enigmă chiar pentru îngeri. Starea de graţie paradisiacă se va dovedi evanescentă, de vreme ce Dan se simte obsedat de eternul semn arab de pe „doma lui Dumnezeu”. Îngeri omniscienţi îl înconjoară pretutindeni, vorbindu-i ca din scriptură, sugerându-i oarecum limitele spiritului său:

     „De ce cauţi ceea ce nu-ţi poate veni în minte?” sau

     „De ce vrei să scoţi din aramă sunetul aurului? Nu-i cu putinţă.”

     Însăşi Maria îi aminteşte că atunci „când Dumnezeu vrea, tu gândeşti ceea ce gândesc îngerii.” Spiritul iscoditor, luciferic al eroului e de nestăvilit. El vrea nici mai mult nici mai puţin să vadă faţa lui Dumnezeu, la care un înger îi aminteşte axioma credinţei: „Dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine…”. Încercând să creadă că-l are în sine, Dan simte cum îngerii cântă după gândirea lui şi cum lumea întreagă se mişcă după voinţa sa. Gândul că el însuşi ar fi egalul lui Dumnezeu, îl pierde. Nici nu apucă să rostească întreg numele Domnului („Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne…”), că sancţiunea vine prompt. Vuietul unui clopot uriaş spintecă bolţile şi năruie ordinea, iar Dan „se simţi trăsnit şi afundat în nemărginire: «O, gând nefericit!» aiuri el. Spasmodic ţinea în mâna lui cartea lui Zoroastru, instinctiv rupse mărgeaua pământului de la gâtul Mariei. Ea cădea din braţele lui… ca o salcie neguroasă ce-şi întindea crengile spre el, şi striga căzând:

      – Dane! Ce m-ai făcut pe mine?

Şi un glas răsună în urmă-i:

• Nefericite, ce ai îndrăznit a cugeta? Norocul tău că n-ai pronunţat vorba întreagă!…

Rupt ca de-un magnet în nemărginire, el cădea ca fulgerul, într-o clipă cale de o mie de ani. Deodată întunericul dimprejurul lui deveni liniştit; negru-mort, fără sunet şi fără lumină…”

     Aşadar, o cădere din paradis, un înger căzut, sancţionat de instanţa supremă pe care gândise s-o concureze, s-o substituie! E admonestarea unui Iehova, conştient a stăpâni exclusiv peste o eternitate ce i se cuvine! Gândul îngerului căzut trimite la nenumărate pagini din Biblie. Iată, spre exemplu, în Isaia (Cap. 14, 13-15) viziunea şeolului (iadului), cu care este răsplătită de un Savaot –     domnul apostazia unui Babilon ieşit în afara ordinii divine, supradimensionat de orgoliu şi tiranie:

     „Tu care ziceai în cugetul tău:«Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte./ Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu cel Preaînalt voi fi.»/ Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!(…)/ Eu mă voi scula împotriva lor, zice Domnul Savaot, şi voi nimici numele Babilonului…” (Biblia, Bucureşti, 1968, p.688,   13-15, 22).

     Într-o redactare bogomilică a versetelor din Isaia se arată că Îngerul „s-au trufit întru sine spre a „se face asemenea celui Înalt”, trufie ce „l-au surupat în prăpăstiile iadului, împreună cu toată ceata, şi s-au făcut draci, adică din luminoşi în întunecoşi.”   (M. Gaster, Literatura populară , 1883, cap.IV, Pentru draci).

     Dan se dovedeşte, altfel zis, un Iov ispitit, dar, spre deosebire de acesta, căzut în păcatul luciferic al cunoaşterii, al identificării. Astfel de ispite sunt, în miturile iudeo-creştine, aproape omniprezente, şi ele au consacrat imaginea îngerilor apostaţi (v. Heliade, Anatolida – „Căderea dracilor”), a demonilor rebeli (v. Rebeliunea satanică miltoniană, una din cele mai pregnante din întreaga literatură a temei).

     Ajunşi în acest punct al comentariului, nu avem decât să înţelegem că „rebeliunea”/ faustianismul călugărului Dan fusese oarecum „programat” de însuşi bătrânul evreu Ruben, înţeleptul ce îl avea pe tânărul călugăr drept discipol la Academia de la Socola! Satanismul bătrânului dascăl de metafizică exprimă întregul scenariu al îngerului căzut, pe interpretarea căruia merge eseul de faţă. Sub „faldurile” ademenitoare ale magiei şi metempsihozei, sub care îl ademeneşte pe tânărul însetat de experienţe metafizice, Ruben exprimă enigma unui satanism de sorginte faustiană. Bătrânul evreu este un Mefistofel, care, dincolo de explicaţiile cu care îl ajută pe Dan să-şi descopere propria-i profunzime (avatarul, dedublarea), îşi recrutează discipolul într-o experienţă pro domo: „Crezi că te-aş fi ales discipol al meu, de nu te ştiam vrednic şi adânc? Tu eşti o vioară, în care sunt închise toate cântările, numai ele trebuie trezite de-o mână măiastră, şi mâna ce te va trezi înăuntrul tău sunt eu.” Împărtăşindu-i, ca dascăl, „toate îndoielile, dar şi toate descoperirile lui tăinuite”, Ruben este, în esenţă, un Lucifer, ce-şi ispiteşte şi măguleşte învăţăcelul că poate dobândi, prin vrednicie, „chiar o bucată din atotputernicia lui Dumnezeu, voinţele ţi se realizează după gândirea ta… se-nţelege, împlinind formulele, căci formulele sunt veşnice ca cuvintele lui Dumnezeu, pe care el le-a rostit la facerea lumei, formule pe care le ai toate scrise în cartea ce ţi-am împrumutat-o”. „Cartea” oferită lui Dan de bătrânul evreu se poate citi cu folos numai după un cifru magic. Citită filă cu filă, „în şir”, taina cea mare rămâne „neînţeleasă”, citită din şapte în şapte file, adică după un cifru magic, cartea capătă „o limpezime dumnezeiască în fiecare şir”. „Aceasta e o taină pe care nici eu n-o pricep – îi precizează magistrul magician – şi se zice că unui om încredinţat despre fiinţa lui Dumnezeu nici nu-i poate veni în minte cugetul ascuns în această ciudată numărătoare…”

     Sinceritatea bătrânului dascăl pare credibilă, de vreme ce, la modul impersonal, îi face cunoscută tânărului învăţăcel primejdia unei eventuale dezlegări a tainei ce-o cuprinde Cartea:

     „Se zice că diavolul, înainte de cădere, i-ar fi plesnit în minte această obscură idee şi de atuncea a căzut. De ţi-ar veni în minte, să ştii, se risipesc toate dimprejuru-ţi, timp şi spaţiu fug din sufletul tău şi rămâi asemenea unei crengi uscate, din care vremea asemenea a fugit. Neştiind eu însumi această taină, căci, cum am spus, nici nu sunt în stare să-mi treacă prin minte, nici nu te pot sfătui în această privire.” Sinceritatea evreului este, în realitate, o înscenare, o provocare, o disimulare, o capcană. Viclenie veche de alchimist în slujba Satanei!

     „Cartea lui Zoroastru” este, aşadar, o diversiune satanică, căci dincolo, de experienţa expansiunii în timp şi spaţiu, dincolo de dedublare şi de părăsirea propriilor umbre (identităţi), Dan şi Maria vor fi propulsaţi, de fapt, într-o ispititoare dramă a păcatului. Toată aventura lor selenară, tot onirismul serafic de aici nu sunt decât o promisiune a iadului (căderii), pardosit cu fast dezinvolt, paradiziac.

     Bătrânul Ruben ştie aceasta. El este în realitate Diavolul, marele Satana, alchimistul de suflete, hirsutul cabalist rembrandtian, care jubilează de mulţumire şi rămâne să aştepte sfârşitul. Îndată după plecarea lui Dan, locuinţa lui Ruben „se prefăcu într-o peşteră cu pereţii negri ca cerneala, lumânarea de ceară într-un cărbune plutitor în aer, cărţile în beşici mari de steclă, la gură legate cu pergament, în mijlocul cărora tremurau într-un fluid luminos şi vioriu draci mici spânzuraţi de coarne, care zupăiau din picioruşe. Ruben însuşi se zbârci, barba-i deveni lăţoasă şi-n furculiţe ca două bărbi de ţap, ochii îi luceau ca jeratic, nasul i se strâmbă şi se uscă ca un ciotur de copac şi scărpinându-se în capul lăţos şi cornut începu a râde hâd şi strâmbându-se:

     « – Hâhâ! Zise, încă un suflet nimicit cu totul!»

     Dracii se strâmbau râzând în beşicele lor şi se dădeau peste cap, iar Satana îşi întinse picioarele lui de cal, răsuflând din greu.

     « – Mult a trebuit pân’ l-am prins în laţ pe acest călugăr evlavios, dar în sfârşit…hâhâ…totuşi…. totuşi…. are să-l nimicească bătrânul meu duşman.      I-am spus că nu-i poate veni în minte gândirea tăinuită de numărătoarea cărţii?… Trebui să-i vie… trebui să-i vie… Mie de ce mi-a venit? Pentru c-a trebuit să-mi vie!».”

    Aşadar, Dan va trebui să reediteze o experienţă pe care însuşi bătrânul Ruben, în laboratorul său de alchimist faustic, o făcuse. Drumul va fi, desigur, pardosit cu intenţii frumoase, iar paradisul va fi cât mai opulent, cosmic şi exotic. „Pactul” (pe care îl făcuseră un Faust sau un Manfred) va fi reeditat, Dan neştiind, de fapt, că va fi angajat într-o aventură de tip luciferic.

Sancţionat de Divinitatea supremă, tocmai pentru că încercase s-o concureze, el va fi aruncat în hăuri şi va ajunge pe pământ în ipostaza de înger căzut. Un cuplu adamic cu stigmatul angelismului apostat. O revenire la condiţia existenţei terestre, la primordialitatea instinctuală, impură.

Publicitate