EMINESCU, OPERE, POEZII, Cronologii și simbioze poetice

Motto:„Darul ce ni s-a făcut prin Eminescu? A apărut în lumea noastră un om care-a înțeles să fie om deplin. Cineva, care n-a voit să fie al doilea.”(C. Noica)

Ediție în două volume, care includ opera eminesciană din anii 1866-1883, face parte din colecția „Opere Fundamentale” și este prefațată de coordonatorul acestei colecții – acad. Eugen Simion, care spune că suntem în epoca în care eminescianismul se conturează și capătă substanță.

În articolul precedent am adus note asupra ediției și am vorbit despre noutatea ce o însoțește, totodată, argumentând necesitatea unei asemenea ediții periodice, ce ar fi îngrijită și expusă prin prisma valorilor fiecărei generații. O atare abordare ar evidenția măsura și felul în care sunt receptate și interpretate scrierile eminesciene pe decenii; care sunt afinitățile ce-și schimbă nuanța; și care este constanta fundamentală a operei, acel fir roșu ce trasează atât scrierea, cât și fermenții interpretărilor pe parcursul evoluției. În acest fel se vor evidenția cu ușurință valorile prin care este analizată opera poetului, prin prisma aspirațiilor generațiilor tinere, ce poartă în sine imperativul inovator.

Deci, am parcurs cele 268 de pagini de cronologii ale primului volum, după care urmează cel mai consistent capitol, numit Poezii. Acesta reflectă versurile lui Eminescu, iar pe lângă faptul că toate sunt aranjare respectând ordinea cronologică, există o descriere a ambianței sociale care motivează poetul a le scrie și există și ecourile dar și reacțiile contemporanilor. Bunăoară, anul 1866 începe cu o incursiune istorică, ce reflectă biografeme, în care se menționează vârsta de 17 ani a tânărului poet, ce fu văzut de colegul lui – Theodor Ștefanelli vărsând lacrimi de durere din cauza morții dragului învățător Aron Pumnul, care i-a fost nu doar învățător și îndrumător particular, dar îi era mai apropiat ca un tată. Aici editorul dezvăluie și alte momente, inclusiv alte scrieri ale acelor împrejurări, cum ar fi nota lui Elie Dăianu: „Murind Pumnul, Eminescu își pierdea și cel mai mare Patron, într-un timp, când tatăl său, care avea mulți feciori, era foarte nemulțumit de el, pentru că nu învăța nimic!(…) Era deci ca și orfan. Și acest orfan rămâne orfan și de patronul său Pumnul…”. Asta a scris Elie Dăianu și asta credeau mulți contemporani ai lor, însă după cum ne-a arătat timpul, geniul avea maniera lui de învățare, ce nu încăpea în standardele impuse și se extindeau în enigmatica și vasta transdisciplinaritate, un concept străin acelor vremuri.

După această tragedie, Eminescu părăsește și școala din Cernăuți, întorcându-se acasă, iar Aglaida relatează situația într-o scrisoare lui Maiorescu.

După cum am menționat, editorul păstrează datele istorice fixate de Murărașu dar le și completează cu biografeme mai puțin cunoscute, inclusiv note politice. La data de 10 februarie se complotează lovitură de stat, care este pusă în aplicație la ora 4 dimineața, unde conjurații îl obligă pe Al. I. Cuza să abdice.  Acest complot s-a făcut în casă la C. A. Rosetti, unde a fost și Candiano-Popescu, motiv pentru care Eminescu îl va evita cu gesturi de revoltă pe acest trădător, ofițer-poet care-i era colaborator la același ziar, participând și la seratele Junimii de mai târziu. În acest context sunt descrise și împrejurările politice care au condiționat plecarea domnitorului și alcătuirea unui nou guvern.

La data de 9 martie, este publicată în revista Familia poezia De-aș avea, pe care poetul a datat-o cu septembrie 1865, moment ce adeverește faptul că Eminescu a scris poezii și mai înainte. Odată cu publicarea aceastei poezii, Iosif Vulcan îi va schimba numele în Eminescu pentru totdeauna. Tot în luna martie Al. I. Cuza, înainte de a pleca la Paris, a avut o audiență privată la Viena, cu împăratul. Tot în acel timp, la București s-a întemeiat Societatea literară română, care mai târziu a devenit Academia Română. Urmează  detalii politice în care țăranii nu erau motivați să-l regenereze pe Cuza, apoi descrierea adunării deputaților, care la 10 mai îl proclamă domn pe Carol I.

Vedeți câte evenimente sociale și politice sunt reflectate doar pe parcursul a două luni! Și ele sunt descrise în detalii… Iar pe fonul acestor evenimente, editorul menționează nefericirea lui Eminescu din cauza prăvălirii unui examen la limba greacă dar și publicațiile ce se făceau în acea perioadă: scrie despre traducerile ascunse ale poetului, despre broșura lui Maiorescu pentru membrii Junimii, despre apariția romanului Crimă și pedeapsă de Dostoievski și multe-multe altele evenimente sociale.

Nu ne vom opri la detalii, chiar dacă ele prezintă interes și o valoare de comparație a expunerilor tuturor criticilor și editorilor de până acum. Dar, ca materie impresionantă este faptul că, odată cu expunerile asupra operelor, Valentin Coșereanu aduce descrieri ale poetului, acestea venind din diferite surse: unele evidențiind ținuta, unele – aspectul fizic, unele – vestimentația, iar altele – pe toate laolaltă, accentuând faptul că pe Eminescu nu imaginea îl interesa, ci substanța interioară, de aceea, el se îmbrăca cuviincios, atât, pentru că preocupările profunde ale cugetărilor îl duceau în dimensiuni cu alte valori.

Un moment la care vreau să mă opresc, este faptul, că în Făclia, nr. 14 din aprilie 1867 apare poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!”, poezie care nu se regăsește în nici un manuscris eminescian. În acest an Eminescu a fost întâlnit la Giurgiu, cu trupa lui Iorgu Caragiale, după ce perindase prin Blaj, Sibiu și București. Dar, faptul că această splendidă poezie nu este găsită în manuscrisele lui, ne-ar face să credem că au fost și alte manuscrise valoroase, despre care nu avem cunoștință, pentru că nu au fost publicate și pentru că nu au fost păstrate.

În februarie 1869 Eminescu, dar și Slavici ajung să fie înscriși la Universitatea din Viena. Și aici editorul aduce toate evenimentele ce se petrec concomitent în societate: cine moare, cine se naște, cine și ce publică, etc.. Tot aci desfășoară informații despre activitățile poetului înafara Universității și râvna lui de a se înscrie în cadrul organizațiilor ce propagu românismul. Astfel ajunge membru al societății Românismul, apoi al societății Orientul, unde primește sarcina de a culege folclor din Moldova, dar asta nu-l depărtează de scrierile în care tânărul poet își exprimă alegoriile despre realitatea socială cunoscută, trecută prin filtrul lui mintal.

Urmează iarăși date, despre valorile poetului, care se fac vizibile de pe atunci, câd umblând în haine vechi, Pascali i-a dat bani și l-a trimis să-și cumpere chete și haine, iar el s-a întors cu operele lui Goethe și Heine, apoi cursiv se ajunge la detalii despre colegii de facultate și informații despre cine și ce a scris, cum au evoluat lucrurile și cine au ajuns mai târziu să fie acești colegi.

Parcurgând întreg volumul, cu toate biografemele și analizele acestora, citind părerile criticilor, înțelegem că opera eminesciană este ca o fântână adâncă de natură culturală, din care curg informații ce transcend închipuirile oricărui cercetător, oricât de cultivat, iar păiegenișul de trimiteri țesut de editor, ne duc acolo unde e greu de ajuns, dar odată ajunși, apele tulburi devin mai limpezi.

Citind această operă a lui Eminescu trecută prin sita criticilor (care uneori se critică unii pe alții pe-alături de opera poetului) și bine structurată de Valentin Coșereanu, am înțeles câteva chestiuni ce rămân constante în cugetarea eminesciană: 

1. că divinitatea nu este constituită din perfecțiuni platonice;

2. că semința forței vitale zace în dulceața patimii;

3. că împlinirea acesteia, naște germenele de ură și răutate!

Printr-o astfel de abordare înțelegem, de ce eroul-filosof din „Mureșanu” a spus că „sâmburele lumii-i răutate” și de ce Dan din Sărmanul Dionis urmărind din depărtările cosmice războaiele de pe Pământ prin ocheana din coaja mărgăritarului, se miră, cum de nu plesnește mărgeaua albastră de mulțimea urii!

          Deci, vă las în contradicția acestui raționament, în care triumful răului se poate înfăptui doar prin dulceața patimii, la fel cum întunericul morții devine posibil doar prin lumina vieții…

Ana SÎRBU.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s