Eminescu universalul

 

DUMITRU COPILU-COPILLIN

EMINESCU
UNIVERSALUL

EDITURA Bibliotheca Târgovişte

• Acreditată CNCS  în anul 2012, pe domeniile CNATDCU:
  Filologie, Teologie, Istorie şi studii culturale,
• Prezentă în lista B – edituri clasificate de CNCS pe domeniile:
  Istoria economiei, Istoria ştiinţei şi a tehnologiei,
  Istorie socială, economică şi politică, Istorie militară,
  Ştiinţe juridice, Limba şi literatura română, Mituri, ritualuri,
  reprezentări simbolice, teologie şi studii religioase, Etnografie.
  cod depunere PN-II-ACRED-ED-2011-0095;
  PN-II-ACRED-ED-2011-0096; PN-II-ACRED-ED-2011-0097.
• Atestată de Ministerul Culturii şi Cultelor cu avizul nr. 4363/27.05.1997
• Membru al Societăţii Editorilor din România – SER
  (Romanian Publishers Society – RPS)
• Adresa, România, str. N. Radian, KB 2/3, Târgovişte, 130062
tel/fax: 0245 212 241; mobil 0761 136 921
e-mail: biblioth@gmail.comhttp://www.bibliotheca.ro
           dumitrucopilu@yahoo.com, tel. 0726 791 985

Editor – Mihai Stan

Coperta – Editura Bibliotheca, după o idee a autorului
Foto copertă – Sabin Bălașa, Luceafărul (detaliu)
Lector – Mihail-Nicolae Stanca
Procesare text – Dumitru Copil
Tehnoredactare – Ioan Alexandru Muscalu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
COPILU-COPILLIN, DUMITRU
        Eminescu în circuitul universal: traducerea şi ecoul operei
în publicaţii tipărite şi online în 80 de limbi, iar prin programe
de traducere automată în alte 56 de limbi, totalul 136 de limbi din peste 250 de ţări / Dumitru Copilu-Copillin. ed. a 3-a. – Târgovişte : Bibliotheca, 2015
        Bibliogr.
        ISBN 978-606-772-052-5

821.135.1.09 Eminescu, M
929 Eminescu, M

Tiparul BIBLIOPRINT Târgovişte
Tel. 0765 464 304 • fax 0245 212 241
e-mail: biblioprint@yahoo.com

Dumitru Copilu-Copillin

EMINESCU
ÎN
CIRCUITUL UNIVERSAL

Traducerea şi ecoul operei în publicaţii tipărite
şi online editate în 80 de limbi, iar prin programe
de traducere automată în 56 de noi limbi,
totalul 136 de limbi din peste 250 de ţări

Ediţia a III-a revăzută şi adăugită

Editura Bibliotheca
Târgovişte, 2015

Colecţia

Coordonator acad. Mihai Cimpoi

Copyright © 2015
Editura Bibliotheca

Toate drepturile asupra acestei ediţii III aparţin
Editurii Bibliotheca & Dumitru Copilu-Copillin

CUPRINS

Cuvânt înainte. Un fenomenolog al receptării operei eminesciene.. 7
Cuvântul autorului. Predicţii adeverite 11
I. Preliminarii 80
II. Primele manifestări, – ultimul deceniu de viaţă a poetului 104
III. Receptarea postumă a operei în publicaţiile de limbă germană 110
IV. Receptarea operei în publicaţii de limbă italiană 117
V. Receptarea operei în publicaţii de limbă franceză 122
VI. Receptarea operei în publicaţii
de limbă spaniolă şi limbă portugheză 129
VII. Receptarea operei în publicaţii editate în alte limbi romanice 137
VIII. Receptarea operei în publicaţii de limbă engleză 157
IX. Receptarea operei în publicaţii de limbă rusă 166
X. Receptare operei în publicaţii editate în alte limbi slave 173
XI. Receptarea operei în publicaţii editate în limbi fino-ugrice 188
XII. Receptarea operei în publicaţii din familia
unor limbi germanice şi baltice 202
XIII. Receptarea operei în publicaţii din familia unor limbi
„izolate” din Balcani şi Asia de Sud Vest 214
XIV. Receptarea operei în publicaţii de limbă arabă 220
XV. Receptarea operei în publicaţii din familia limbilor turcice 225

XVI. Receptarea operei în unele limbi transcaucaziene,
georgiană şi armeană 230
XVII. Receptarea operei în publicaţii editate
în limbi indo-iraniene 233
XVIII. Receptarea operei în publicaţii editate
în limbile unor ţări din Orientul Îndepărtat 239
În loc de Postfaţă 253
Iconografie 263
Anexe 265
1. Indice de limbi, în ordine alfabetică 265
2. Indice de localităţi în care apar publicaţiile 268

Cine este Dumitru Copilu-Copillin…?! 270

Cuvânt-înainte

UN FENOMENOLOG AL RECEPTĂRII
OPEREI EMINESCIENE

Date fiind vastitatea şi profunzimea explorărilor bibliografice privind „traducerile şi ecourile eminesciene”, realizate de Dumitru Copilu-Copillin, putem vorbi despre o adevărată fenomenologie a receptării. Operaţia de înregistrare statistică obişnuită recheamă în acest caz şi o tratare evaluativă (deci nu doar descriptivă, sumar-matematică). Dumitru Copilu-Copillin se vede obligat – şi face acest lucru cu competenţă profesională şi respect sfânt pentru valori (ceea ce e foarte important la ora aceasta) – să urmărească fenomenul universalizării operei eminesciane cu întreaga sa complexitate.
Ce reprezintă acest fenomen? Bineînţeles, traducerile ca atare ajunse – iată –, după precizările sale actuale, la 80 (cifra vârstei pe care visa s-o atingă, cea a bătrânului Rege Lear, invocat în Împărat şi proletar), ecourile imediate de natură publicistică, festivă, prezenţa în enciclopedii şi dicţionare enciclopedice, comemorările internaţionale prestigioase (precum cele din cadrul UNESCO), dar în special studiile aprofundate cu caracter monografic şi comparat, care atinge la ora aceasta cifra de 1000.
Opera de traducere nu se limitează doar la un act de transpunere într-o altă limbă mai mult sau mai puţin reuşită. Ea presupune, esenţialmente, o verificare de ordin valoric cu o altă cultură (naţională) în lumina benefică a întâlnirilor transfrontaliere, o recunoaştere a faptului că poetul exprimă prin modul său absolut individual, prin „cogito”-ul său, precum stipulează noua critică, „un fond uman general, de natură intelectuală, etnică, lingvistică” după cum preciza poetul definind aportul fiecărui popor adus pe „bina (=scena) cea mare a omenirii”.

Universalitatea lui Eminescu este probată de (ca să preluăm nişte termeni dintr-o cunoscută lucrare a lui Umberto Eco) un Cititor Model colectiv, aflat pe diferite meridiane ale Lumii, de un Univers al discursului eminescian care generează după voie jocul semiozei nelimitate, de codurile şi subcodurile caracteristice altei culturi. Fireşte, Eminescu însuşi este un Autor Model cu o strategie textuală îndreptată spre Cititorul Model şi cu ceea ce semioticianul italian denumeşte deschidere (opera aperta).
Pe tapetul larg al demonstraţiei universalităţii se pun motivele abordate (topoii) pe care le găsim în Antichitate, în Evul Mediu, în epoca romantismului, a clasicismului sau a simbolismului, influenţele radiante (în termenii lui Tieghem), aduse de mode şi curente, dar şi cele catalitice şi modelatoare (în termenii lui Blaga), influenţele exercitate de Eminescu asupra unor poeţi din alte arealuri (asupra celor albanezi, de exemplu), similitudinile cu poeţii naţionali ai altor popoare (slave, latine), descoperirea unor filoane nu doar tipologice sau tematice, ci şi vizionare, meditative, existenţiale, precum cel metafizic remarcat de Rosa del Conte ca însemn al modernităţii, cel elegiac (este, după cubanezul Salvador Bueño, chiar cel mai mare elegiac în context universal), ontologic (din perspectiva exegetică a Svetlanei Paleologu-Matta), filosofic (fiind un poet – înţelept, constructural gândirii indiene, conform demonstraţiei Amitei Bhose).
Un statut aparte, în contextul receptării, îl au traducerile „congeniale”, făcute de mari poeţi precum Ivan Krasko, „părinte al literaturii slovace”, Anna Ahmatova, Rafael Alberti, Elisaveta Bagreana, Jindra Huškova. De menţionat, pentru prestanţa lor evaluativă, Seminarele desfăşurate în Franţa („Eminescu după Eminescu”), Italia (la Veneţia, în 2000: „Eminescu – 150”), Turcia („Eminescu şi Yunus Emre”), tezele de doctorat, devenite monografii de referinţe ale lui Alain Guillermou (Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu), Rosa del Conte (Eminescu sau despre Absolut), Iuri Kojevnikov (Eminescu şi problemele romantismului în literatura română), Song-Ki-Kim (Eminescu şi Song-Wöl-Kim), Lasqush Poradeci, cel mai mare poet albanez influenţat de Eminescu (Poezia populară română şi cultura germană în opera lui Eminescu), prefeţele şi articolele semnate de Bernard Shaw, Salvatore Quasimodo, Giuseppe Ungaretti, Eduardas Mieželaitis, de vestiţii comparatişti van Tieghem, Baldensperger, Heitmann, Korș, Iaţimirski.
Enunţul statistic, după cum precizează însuşi cercetătorul, este prezentat „în paralel cu exemple şi semnificaţii ce pun în evidenţă dimensiuni, valori şi aşteptări ale evoluţiei receptării prezente şi viitoare”,  prezentarea personalităţii eminesciene „sumar, dar explicit într-o ordine cronologică, pe limbi din zonele geografice de pe toate meridianele lumii, cu indicarea localităţilor ca centre de iradiere a mesajului eminescian, diseminat îndeosebi pe parcursul ultimilor aproape trei decenii, de când ascensiunea cunoaşterii prin receptare se asociază cu înrâurirea catalitică şi asimilarea operei în literaturile naţionale, iar prin recunoaşterea şi consacrarea ei ca valoare universală, devenind implicit o componentă românească a patrimoniului cultural mondial”.
Eminescu înregistrează şi fenomenul traducerilor şi comentării prin intermediul altor limbi, în special germană, rusă şi engleză. Sunt trecute, bunăoară, într-o revistă statistică peste 90 de traduceri şi referinţe critice ca ecouri la publicaţiile de limbă germană – apărute numai în timpul vieţii poetului – sub formă de replici sau extinderi în Austria, Italia, Franţa, Elveţia, Rusia, Ungaria şi România, în mari centre culturale situate la mari extremităţi ale lumii: Leipzig, Chicago, Viena, Sankt-Petersburg, Florenţa, New York, Bonn, Budapesta şi Bucureşti.
Surprinzătoare este concluzia pe care o face cercetătorul privind receptarea în arealul cultural slav, care corespunde orizontului de aşteptare propriu lumii moderne marcată de „ofensiva” internetului: „Avem în vedere, consemnează Dumitru Copilu-Copillin, atât extinderea prezenţei creaţiei eminesciene în publicaţiile slave online, cât şi intensificarea cercetării şi elaborării de lucrări – comparative – nu doar pe teme punctuale de interes local şi naţional, ci deopotrivă, pe teme vizând valorile literare naţionale de dimensiune universală, cum ar fi raporturile tipologice sau de filiaţii între valorile etalon naţionale, de limbă literară şi măiestrie, cum ar fi reprezentanţii comparabili şi compatibili de regulă numiţi «Poeţi Naţionali»”.
Meritul fundamental al profesorului Dumitru Copilu-Copillin este acela de a ne da o lucrare bibliografică, în care identifică, prelucrează şi evaluează cu metode  şi într-o viziune modernă sursele eminesciene şi de a ne oferi enunţul statistic – ”ştiinţa faptelor petrecute” – conform preceptului lui Leonardo da Vinci: „Orice adevăr este adevăr numai dacă este demonstrat, matematic” împreună cu anumite explicitări de ordin istorico-literar şi sociologic. Sunt de remarcat acribia, erudiţia, plăcerea intelectuală de „a naviga” pe internet, dar şi de a merge direct la surse (dicţionare, volume de traduceri, monografii, proiecte, comunicate, acţiuni publice etc.). Profesorul – cercetător nu-şi ascunde bucuria când găseşte aprecieri superlative, comentând cu însufleţire şi exaltare (e un mod de a sfida detractorii) şi depăşind astfel ariditatea expunerii statistice.
Sub ochii noştri se ridică piramidal un Eminescu, al cărui valoare universală e absolut indiscutabilă, comparabilă cu cea a tuturor poeţilor reprezentativi ai lumii.

Acad. Mihai Cimpoi

Cuvântul autorului

PREDICŢII ADEVERITE
Aspecte ale vieţii ca suport biografic al operei lui Mihai Eminescu

1853. În urmă cu mai bine de 160 de ani, cărturarul tribun al Revoluţiei Române din 1848, Simion Bărnuţiu, autorul manifestului care formula principiile cuprinse în programul Adunării Naţionale de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj din 15-17 mai 1848, vicepreşedintele acestui forum naţional şi lider al mişcării ardelene, după înfrângerea revoluţiei a fost nevoit să ia calea pribegiei prin mai multe ţări pentru ca în cele din urmă să se refugieze la Viena. Curmarea cu limbajul armelor a cauzei naţionale pentru care a militat, lipsit atunci de vreun orizont pentru izbândă, însă cu speranţa că în viitor din sânul poporului înveşnicit se va ivi eroul care, „crede în steaua mereu incandescentă a neamului”, aidoma unui „Luceafăr” călăuzitor pentru destinul poporului român şi pentru „tinereţea limbei sale”, l-au îndreptăţit să transmită în scris viitorimii următoarea mărturisire de credinţă: „Când va răsări est Luceafăr pe cerul Daciei, bătrânii ei vor întineri de bucurie, fetele ei vor corona cu flori pe îngerul care va cuteza a lua vălul străin ce le întunecă, feciori-l vor purta în triumf ca pe un mare erou, care au şters macula străină de pre numele românesc, poporul îi va eterna memoria cu mormânt de neuitare pe care i-l va înălţa în inima sa cea recunoscătoare, ca făuritorul tinereţii limbei sale”.
Într-un moment de cumpănă pentru naţiunea română, aflată sub opresiunea imperiilor habsburgic şi austro-ungar, ţarist şi otoman, Simion Bărnuţiu crezând cu tărie în ideea de reîntregire a Patriei strămoşeşti şi că „va răsări est Luceafăr pe cerul Daciei” române, fără să ştie cine va fi acela, i-a prevestit venirea.
Înainte de a urma firul istoric al cronologiei evenimentelor doveditoare, vom devansa premoniţia Timpului – Supremul Judecător – care a învestit cu această misiune, asumată naţional, de exponent al spiritualităţii neamului românesc, pe poetul Mihai Eminescu, a cărui viaţă scurtă, dar tumultoasă de scriitor şi om politic militant, a fost închinată cauzei naţionale până la sacrificiul de martiriu. Scriitorul Eminescu ne-a lăsat moştenire o operă scrisă într-o limbă literară modernă etalon, devenită limbă naţională, în care românii de pretutindeni vorbim, citim, scriem şi simţim româneşte, operă naţională care acum ne reprezintă în lume prin traducerea şi ecoul ei, deocamdată identificată de noi  în publicații editate în cel puţin 80 de limbi din peste 250 de ţări şi regiuni autonome ale lumii.
În anul 1853, Eminescu avea 3 ani. În anul 1864 se stingea prematur din viaţă Simion Bărnuţiu, eminentul profesor universitar, istoric, filozof, filolog, ziarist, jurist şi unul dintre principalii organizatori şi ideologi ai revoluţiei române din Transilvania anului 1848. După 2 ani de la moartea lui Bărnuţiu, aripile zborului poetic eminescian şi-au luat avânt, la debutul din anul, pentru el simbolic, 1866, cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, după care părăseşte şcoala, luând calea pribegiei vreme de 4 ani. Aşadar, la 16 ani pleacă din Cernăuţi, părăsind Bucovina, sub pretextul susţinerii unui examen, ajunge tocmai în acele localităţi unde a trăit şi a fost profesor Bărnuţiu, mai întâi la mult visatul Blaj, de acolo la Sibiu, iar mai târziu un timp locuind la Iaşi îl preocupa, între altele, ecourile vieţii, activităţii şi scrierilor acestui tribun paşoptist care erau încă vii în memoria contemporanilor poetului. Crezul tribunului Bărnuţiu în cauza românilor ca naţiune politică şi mai cu seamă în drepturile românilor din Transilvania de  a se uni cu ţara, putea să fi fost pentru Eminescu un îndemn în a-şi trăi viaţa dăruită aceluiaşi crez.
Pilda vieţii acestui tip de cărturar militant, Eminescu a avut însă norocul să o înţeleagă mai bine într-o realitate trăită aievea, pentru un timp, ca elev alături de profesorul şi mentorul său, Aron Pumnul, alt paşoptist de frunte şi el militând pentru „drepturile ce se cuvin” românilor din Transilvania şi Bucovina. Înalta conştiinţă civică, unele iniţiative şi fapte de viaţă – similare la cei doi magiştri amintiţi şi discipol – pot conduce la ideea că ar fi putut influenţa destinul discipolului de militant pentru înaltele idealuri general umane, naţionale şi personale.
Aron Pumnul, fostul fiu de iobag din satul Cuciulata de lângă Făgăraş, a rămas orfan, dar prin intermediul unui om de bine, care i-a observat inteligenţa deosebită, i s-a înlesnit târziu, la 14 ani, accesul la şcoala normală din Odorhei. După patru ani, ca absolvent eminent, a putut să urmeze studiile de filozofie la Blaj (aici a frecventat cursurile lui Simion Bărnuţiu) şi la Cluj (la liceul Piarist, unde a fost coleg cu alt paşoptist, Avram Iancu). După absolvire e numit profesor de filozofie la Blaj şi în acelaşi an, la îndemnul lui Bărnuţiu, cu o bursă oferită de Episcopia din Blaj, urmează cursurile universitare de Teologie şi Filosofie la Institutul „Sf. Varvara” din Viena.
La Viena i se conturează formaţia intelec¬tuală, răsfrântă şi asupra educaţiei viitorului său elev preferat, Eminescu. Preocupările studentului Pumnul sunt orientate hotărât spre filosofia naţionalistă a „luminilor” (iluminismul „Şcolii Ardelene”, devenit temeiul unui program al intelectualilor ardeleni de „luminare” a poporului), dar manifestă interes şi pentru Aristotel, Seneca, Spinoza, Voltaire, Rousseau, Kant, Roltek etc., traduce „Fizica” lui Baumeister şi lucrarea lui Colson „De l’etat present et de l’avenir des principautés de Moldavie et de Valachie”, pregătirea filologică fiind o preocupare permanentă. În anii petrecuţi la Viena, Pumnul organizează pentru studenţii români societatea „Rumânimea cea tânără”, programul căreia reflectând idealurile iluministe şi patriotice de „formare a viitorilor dascăli bine pregătiţi în domeniul istoriei, economiei, fizicii, dreptului natural şi naţional, precum şi de iniţiere în traducerea de cărţi şi manuale”.
După absolvirea cursurilor universitare, din Viena, în 1846, îşi reia activitatea ca profesor de filozofie la Blaj. În anul următor, aici A. Pumnul îşi începe activitatea de jurnalist cu articole de filosofie practică şi de educaţie moral-creştină în revista cărturarului Timotei Cipariu, „Organul luminărei” (devenit, în 1848 „Organul Naţional”), prima publicaţie românească editată nu în alfabetul uzitat atunci, chirilic, ci cu litere latine, de asemenea în „Învăţătoriul poporului” (1848, după scurt timp ziarul a fost interzis de cenzura maghiară). În aceste publicaţii Pumnul tipăreşte vestitul articol, „Viaţa năciunei române, dulceaţa limbei şi a simţemăntelor ei”, dar mai scrie şi despre viaţa românilor, făcând un patetic apel „să se cunoască şi să se preţuiască, să fie conştienţi de naţionalitatea şi de drepturile lor”. Aron Pumnul îl ştia pe Bărnuţiu din anii în care îi frecventa cursurile la Blaj, dar l-a cunoscut mai bine în acţiunile comune la care au participat în timpul evenimentelor revoluţionare din Transilvania anului 1848, al căror ecou se va reflecta în opera eminesciană.
Cunoaşterea semnificaţiei social-istorice a evenimentelor la care au participat activ Bărnuţiu şi Pumnul, în contextul revoluţiilor europene şi naţionale, ne-ar putea explica chiar obiectul activităţii omului politic Eminescu, înţeles ca suport biografic al operei jurnalistice, în bună parte şi literare. Coincidenţa dintre unele obiective şi momente ale Revoluţiei din 1848 şi câteva înscrisuri ale prozatorului, poetului şi ziaristului Eminescu îndeamnă la reflecţii şi induc certitudinea unor filiaţii între activitatea şi scrierile acestora. Nu ne surprind, în acest sens, unele tipuri de iniţiative şi acţiuni ale lui Bărnuţiu şi Pumnul, întâlnite şi în activitatea de student şi mai târziu de ziarist a lui Eminescu, unele devenite chiar obiective ale activităţii ziaristului, cum ar fi apărarea dreptului românilor de asociere în lupta pentru „uniunea” Transilvaniei cu România. În acelaşi timp, surprinzătoare par şi similitudinile dintre o serie de evenimente ale revoluţiei paşoptiste din Transilvania şi câteva momente – „episoade reale până la impresii nemijlocite şi cuvinte” – transcrise parcă dintr-un carneţel sau evocate după amintirile altora şi publicate tocmai de aceea fragmentar într-o exprimare mai explicită de cronică obiectivă, nemistificată, care explică „lupta şi jertfa românilor ardeleni pentru supravieţuire naţională”. Consacrarea în istoria literară ca „proză de ficţiune” – reflectă „Destinul revoluţionarului cu înfăţişare de demon romantic” din „jurnalul lui Toma” despre „pribunul Ioan din oastea lăncierilor lui Iancu” – coincide cu intenţia lui Eminescu de a-şi proiecta personajele într-un „roman social”, cum denumea chiar el, eseuri precum „Sărmanul Dionis/Geniu pustiu/Toma Nour în Siberia”, în care se afirma că „descrierea Revoluţiei este cutremurătoare. Internaţionalismul umanitarist a eşuat, într-un război sângeros între naţiuni”. Această tematică este abordată şi în articole publicate ca ziarist profesionist, îndeosebi la „Timpul”, chiar în câteva poeme. Aşadar, contextul revoluţionar european şi naţional, care ne-ar putea explica destinul omului »litic, parţial şi al poetului Eminescu, configurat în cartea de faţă, îl reprezintă atât evenimentele Revoluţiei din 1848, obiectivele şi consecinţele ei, în care au fost implicaţi unii dintre tribunii ei, în postura de mentori spirituali în anii tinereţii, cât şi realitatea social-istorică în care a trăit, în care au fost implicaţi opozanţii ideilor şi conduitei sale de militant pentru „cauză naţională”. Aşa ceva ne arată şi datele istoriografice ştiute ori neştiute sau încifrate, semnificaţia şi ecoul cărora se reflectă în succinta cronică – povestea vieţii unui căutător de comori spirituale neperisabile – prezentată în paginile care urmează.
• În ţările Europei cu regimuri absolutiste, cuprinse de mari zguduiri naţionale şi sociale, revoluţia desfăşurată în anii 1848-1849 a fost îndreptată împotriva ordinii încă supranaţionale, dând semnalul deşteptării naţionalismului european. Deşi înăbuşite, revoluţiile de la 1848 au fixat pe termen lung obiectivul creării statelor naţionale în Europa. Scânteia a izbucnit în Sicilia, la Palermo în 12 ianuarie împotriva regimului absolutist. Insurecţia s-a întins şi în alte părţi ale in¬su¬lei, dar răscoala a putut fi înăbuşită cu relativă uşurinţă de ba¬ionetele armatei burbonice. La 22 februarie, focul a izbucnit la Paris, oraşul numeroaselor re¬volte. Mo¬nar¬hia a fost răsturnată pentru câteva luni sub presiunea revoluţionară a poporului, dar principiul libertăţilor cetăţeneşti cerute de revoluţionarii francezi a evoluat şi s-a transformat în libertăţi naţionale pentru popoarele supuse, iar peste revendi¬că¬ri¬le sociale s-a suprapus ideea de unitate naţională, factor deosebit de important care a avut repercusiuni asupra întregii Europe. Participând la aceste evenimente din Paris, viitorul istoric Nicolae Bălcescu şi alţi tineri români, aflaţi atunci la studii şi animaţi de aceste principii, şi-au grăbit întoarcerea în ţară pentru a le înfăptui. Sub acelaşi imbold al revendicărilor sociale şi unităţii naţionale, dar într-o formă revoluţionară mai radicală, revoluţiile care au izbucnit în prima jumătate a anului 1848 în Eu¬ro¬pa centrală şi carpato-dunăreană (Austria, Cehia, Ungaria, Croa¬ţia, Serbia de Nord, Polonia de vest, Slovacia, Transilvania, Moldova, Ţara Ro¬mâ¬nească) s-au integrat în uriaşul val revoluţionar european. Popoarele oprimate din imperiul habsburgic şi monarhia ungară – cehi, slovaci, italieni, croaţi, maghiari, români – îşi revendicau dreptul la libertate naţională şi socială.
În martie 1848 revoluţiile izbucnesc aproape concomitent, la Praga în 11 martie, la Viena în 13 martie, iar în Ungaria va irumpe, în forme radicale, începând din 15 martie. Aici intelectualitatea liberală maghiară dorea să impună Ungaria ca stat naţional independent de Austria, acum dependentă de Imperiul Habsburgic cu centrul politic la Viena, condus de un împărat. Ideea de libertate şi de unitate naţională era înţeleasă de nobilimea/burghezia maghiară în sensul formării unei naţiuni civice maghiare, după modelul preconizat de Revoluţia franceză, adică neţinând seama de componenţa etnică eterogenă a ţării, ba tocmai prin asimilarea etniilor diferite de cea maghiară şi omogenizarea forţată a specificului diferitelor regiuni ca şi prin impunerea unei singure limbi oficiale, adică maghiarizare. Revoluţia din 1848 a fost consemnată de istorici, în acest înţeles, ca „eveniment determinant al istoriei Ungariei din epoca modernă, considerată unul din fundamentele identităţii naţionale a poporului maghiar”. De aceea, între cele trei sărbători naţionale ale Ungariei, figurează 15 martie 1848, pentru a marca trei coordonate: 1. „Cele 12 puncte ale revoluţiei” sub deviza „Egalitate, libertate, fraternitate!” (care exprima explicit „Ce doreşte revoluţia maghiară”, între obiective însă punctul „12. Uniune”, sigurul neexplicit – enciclopediile şi tratatele de istorie citându-l ca „12. Uniune-cu Transilvania” – adică încorporarea Transilvaniei în Ungaria); 2. „Revoluţionarii notabili” care le-au realizat (militari de carieră, între cei 8 nominalizaţi fiind remarcaţi generalii Lajos Kossuth, Józef Bem şi colonelul Sándor Petőfi) în 3. „Bătălii ale Revoluţiei Maghiare” (în care aceasta a triumfat, între „septembrie 1848 şi august 1849”, la „Pákozd, Schwechat, Mór, Kápolna, Komarno, Segheşvar, Szőreg, Temeşvár”). Unii istorici şi-au pus însă întrebarea legitimă, de ce în această listă nu au fost nominalizate şi localităţile pe care istoria le-a consemnat ca importante, dar pentru perioada anterioară (martie-septembrie 1848), legate de bătăliile revoluţiei românilor din Transilvania, iar în ceea ce priveşte cele două nominalizate în listă, adică Sighişoara şi Timişoara, ele reprezentau în realitatea de atunci momentele de triumf ale Revoluţiei Române din Transilvania, în sensul că „armatele maghiare au fost zdrobite definitiv în aceste localităţi de forţele aliate” armate ruso-austriece şi cu concursul românilor din Garda Naţională. Atacul asupra Timişoarei, desfăşurat între 11 iunie şi 9 august 1849, a fost ultima dintre cele mai importante bătălii, care „au consfinţit practic înfrângerea în teren” a Revoluţiei Maghiare, făcând posibilă urmărirea şi capturarea la Şiria-Arad, a ultimilor 13 generali, consideraţi de partea maghiară „eroi”, predaţi austriecilor şi lichidaţi, în timp ce generalii Bem şi Kossuth au reuşit să scape, fugind în Turcia.
Documente istorice publice, accesibile azi oricui pe internet – de unde şi cităm – atestă faptul că preţul plătit a fost enorm (în ce priveşte partea română): peste 40.000 de români ucişi, peste 70 de biserici româneşti distruse şi peste 300 de sate locuite de români devastate şi incendiate. Ca expresie a intoleranţei religioase faţă de români, au fost arse complet 41 de biserici ortodoxe şi 30 de biserici greco-catolice. Biserici ortodoxe jefuite în întregime 319, iar biserici greco-catolice 396. Chiar în zilele noastre, în muzeele publice din unele castele ale foştilor grofi Teleki din Guruslău, Berchezi şi Colţău de Maramureş, deschise pentru vizitatori anual, mai ales în 15 martie, de ziua maghiarilor de pretutindeni, se păstrează obiecte relicve (bucăţi din „Faimoasele spânzurători” de care au atârnat peste 40 de „captivi” români, alături de „picturi în ulei de mare valoare” cu scene de groază, arme de foc, evocări despre cei peste 100 de răniţi muribunzi pe câmpul de bătaie, despre aproape 300 de ţărani, preoţi, primari, notari români maltrataţi şi spânzuraţi). Mari personalităţi ale vremii – ne vom limita doar la trei – înfăţişează scene cutremurătoare ale acestui război civil provocat (adevărat, de aprobare sau dezaprobare), precum cele 4 cărţi publicate între 1848 şi 1860, aparţinând vestitului scriitor academician, Jókai Mór, Florile sălbăticiei, Tablouri de revoluţie şi luptă din 1848-1849, Jurnalul unui pribeag, Istoria naţiunii maghiare şi poemul Cântul naţional din 1848 şi alte lucrări de Petófi Sándor, respectiv, nuvela Geniu pustiu din 1871 de Mihai Eminescu). Istoricii observă că asemenea crime barbare nu puteau să-şi aibă locul într-o Europă a „libertăţii, egalităţii şi fraternităţii”.
• Procesul revoluţionar din Ungaria, început la 15 martie 1848, a izbucnit sub forma unei răscoale. În fruntea mulţimii revoluţionare, enciclopediile îl remarcă pe liderul liberal, Petőfi Sándor, „poetul romantic maghiar, erou al revoluţiei de la 1848 din Ungaria şi Transilvania”. În dimineaţa zilei de 15 martie, Petőfi împreună cu un grup de revoluţionari au început să mărşăluiască în jurul oraşului Pesta. Oprindu-se în faţa noii clădiri a impunătorului Muzeu Naţional, urcat pe o platformă a citit „Cele 12 puncte ale revoluţiei” (la care era co-autor), după care a recitat cu înflăcărare poemul revoluţionar proaspăt scris, „Nemzeti Dal!” („Cântul Naţional”, adesea tradus „Song” sau „Imn”, în 6 strofe), care se spune că a inspirat Revoluţia maghiară din 1848: „Ridică-te maghiarule, Patria te cheamă! / Timpul nostru este acum ori niciodată!… Sabia străluceşte mai luminos decât lanţul, / Împodobeşte-ţi cu ea braţul, / Care mai poartă încă lanţuri! / Întoarce-te acum, vechea noastră sabie strămoşească! /…Numele de maghiar va fi mare din nou! /…Prin Dumnezeul maghiarilor / Noi promitem / Că nu vom mai fi sclavi!”. Ultimele versuri au fost scandate în pas de marş pe traseul spre temniţa din care au fost eliberaţi deţinuţii politici; la două tipografii, sub pretextul desfiinţării cenzurii s-au tipărit pe loc textele „Cântului Naţional” şi „Cele 12 puncte”, care au fost împărţite mulţimii ce creştea cu miile. Demonstranţii au continuat marşul, apoi au trecut pe celălalt mal al Dunării la Buda. Sub presiunea mulţimii, dar fără vărsare de sânge la Buda şi Pesta, guvernatorul imperial a fost forţat să semneze cele „12 puncte”.
Ulterior, dieta ungară a decretat independenţa Ungariei faţă de Imperiul Habsburgic, intenţionând realizarea unui imperiu propriu al ungurilor, de fapt reconstituirea Ungariei Mari din 1526. A urmat însă ruptura între Viena şi Pesta, când mareşalilor le-a fost dat controlul asupra întregii armate a Ungariei, expansioniste, în sensul că obiectivul urmărit era de acum realizarea punctului „12. Uniunea” (cu Transilvania). După alte acţiuni „revoluţionare” maghiare, Curtea Imperială de la Viena a ordonat dizolvarea guvernului maghiar, ca „incapabil să păstreze ordinea publică”. În aceste condiţii guvernul revoluţionar maghiar, sub guvernatorul Lajos Kossuth a făcut apel la generalul Iosef Bem, care a reuşit în primăvara anului 1849 să cucerească Transilvania, în afară doar de zona munţilor Apuseni a lui Avram Iancu. Puţine şi confuze au fost încercările de conciliere dintre maghiari şi români, susţinute chiar de Avram Iancu şi Nicolae Bălcescu, sub pretextul nu al luptei armate, ci al neutralităţi.
Dilema revoluţiei maghiare istoricii o explică astfel: întrucât po¬¬poarele conlocuitoare din Ardeal erau îngrijorate de problema „egalei îndreptăţiri”, în caz de izbândă, ungu¬ri¬mea, care se men¬¬¬ţinea prin privilegii, ar fi rămas o minoritate oarecare, în primejdie să fie „înghiţită”; se impuneau deci două imperative: primul, unirea imediată a Transil¬va¬ni¬ei cu Ungaria, al doilea, oprimarea în continuare a naţiunilor conlocuitoare prin autoritatea statului maghiar astfel întregit. Unul din artizanii acestor imperative, Lajos Kossuth încă din 16 august 1846 preia ideea: „Dacă miile de nobili şi-ar pierde averea, iar naţionalitatea lor s-ar reduce, cea mai mare parte a milioanelor care i-ar ocupa locul, nu va mai fi maghiară”. Nobilimea maghiară „revoluţionară”, cu privilegii mobiliare imense, care a pus pe picioare o armată bine organizată, în mare parte recrutată cu sila din rândul băştinaşilor ardeleni, în consecinţă a încercat să-şi impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fost reprimate mişcările de împotrivire ale românilor, saşilor şi ungurilor rămaşi fideli Casei de Habsburg. Liderii românilor din Transilvania – ca şi vecinii croaţi din Croaţia – nu au împărtăşit ideea creării unui stat naţional maghiar de acest tip unde etniile majoritare, cum este şi cea din Transilvania, ar fi urmat să rămână mai departe fără drepturi politice egale cu ale maghiarilor, minoritari în Transilvania, de acea au convocat adunări populare proprii în care să discute aceste probleme.
• Revoluţia Română de la 1848-1849 a fost parte a revoluţiei europene din acelaşi an şi expresie a procesului de afirmare a naţiunii române şi a conştiinţei naţionale, deci a avut un caracter preponderent naţional din cauza faptului că părţi din teritoriul naţional se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania sub dominaţia imperiului ungar, Bucovina supusă celui habsburgico-austriac), în timp ce Moldova şi Muntenia erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei ţariste şi suzeranitatea Imperiului Otoman). Revoluţia europeană de la 1848 a fost, după cum sublinia Nicolae Bălcescu, „ocazia, nu cauza revoluţiei române”, cauzele revoluţiei române constând în „cele 18 veacuri de asuprire”. În preajma anului 1848 exista atât în Transilvania, cât şi în Moldova şi în Ţara Românească o stare revoluţionară care cerea, în mod obiectiv, atât trecerea la acţiune pentru în¬lă¬tu¬rarea iobăgiei (în maghiară jobbágy=şerb, şerbie) ce apăsa cea mai mare parte a populaţiei, cât şi dobândirea independenţei şi în¬făptuirea unităţii ţărilor româneşti. Iar aceste năzuinţe erau împărtăşite de cea mai mare parte a societăţii. În Transilvania, revoluţia de la 1848 a urmat unui lung şir de răscoale în apărarea drepturilor legitime ale românilor, precum a fost cea condusă de Horea. Vestea izbucnirii revoluţiei din Pesta, la 15 martie 1848, a fost pri¬mită cu însufleţire şi speranţă de unii revoluţionari români din Transilvania. Dar după 20 martie încep să apară manifeste de împotrivire în oraşele şi satele Transilvaniei, unele chiar afişate pe clădirile oraşului Sibiu. Acestea cuprind gândurile şi entuziasmul revoluţionar al intelectualităţii româneşti. Vestea revoluţiilor, din ţările Europei, s-a răspândit în sistem „domino”, în Austria şi Ungaria, deci şi în localităţi din Transilvania, cuprinzând cu rapiditate oraşele Timişoara, Arad, Oradea, Blaj, Sibiu, Cluj, Aiud, Alba Iulia, Dej, Odorhei, Tg. Mureş, Braşov etc., majoritatea localităţi unde s-au desfăşurat adunări populare.
Cu acest prilej au fost dezbătute „reformele” promise, dar vizibil platformele erau duale, – drepturile serveau numai interesul ungurilor din Ungaria şi Transilvania, iar românii transilvăneni continuau să rămână ca şi înainte, lipsiţi de drepturile legitime. Împotriva acestor decizii, militanţii români protestează cu energie şi solemnitate, între aceştia amintind personalităţi ca Simion Bărnuţiu, căruia i se vor alătura alţi intelectuali fruntaşi ai revoluţiei, precum Avram Iancu, George Bariţiu, Timotei Cipariu, Aron Pumnul ş.a.
Primul glas românesc care se ridică în Transilvania, respingând viguros „uniunea” (cu Ungaria), a fost al lui Simion Bărnuţiu, care în seara zilei de 24 martie 1848, concepe şi apoi răspândeşte celebrul său manifest, „Fraţilor români!”, în care enunţă principiile sale, formulate în lucrări şi cursuri universitare, începând din anul 1842, despre naţiunea română şi soarta românilor din Transilvania, prin care se conturau punctele unui prim program, cuprinse în actele programatice ulterioare. Totodată, prin acest document se protesta împotriva declaraţiei nobilimii maghiare din 21 martie 1848 privind alipirea Transilvaniei la Regatul Ungariei. Un rol important în răspândirea informaţiilor către cetăţenii români l-au avut „Organul luminării”, prima gazetă românească apărută pe meleagurile Albei, leagănul atâtor mari evenimente istorice şi culturale (acum centrul fiind Blajul, unde în 1847, fondatorii gazetei erau cărturarii Timotei Cipariu, redactor şef şi adjunctul său Aron Pumnul, în 1848 devenind „Organul Naţional”), dar şi ziarul „Învăţătoriul român”.
Datorită evenimentelor politice, care se desfăşurau „vertiginos” în Transilvania, în ziua de 25 martie cărturarii blăjeni, s-au întrunit în casa lui Timotei Cipariu într-o conferinţă, la care au luat parte corpul profesoral şi canonici din Blaj. La propunerea profesorului Aron Pumnul, în după-amiaza aceleiaşi zile, conferinţa a continuat în clădirea mare a liceului, într-o atmosferă de înflăcărare tinerească impusă de cei care s-au alăturat, – seminariştii, studenţii teologi şi elevii din clasele superioare ale şcolilor blăjene.
În timp ce la Sibiu, Simion Bărnuţiu răspândea manifestul program în principalele localităţi din Transilvania, Aron Pumnul, la Blaj, concepea textul unei chemări de participare la o primă mare adunare populară: „Proclamaţie Circulariu pentru convocarea Adunării pe Duminica Tomii (din 30 aprilie, la Blaj): Români! Acesta vă fie cugetul, fapta şi vorba care să răsune din graiul fiecăruia, să trăiască!…(naţiunile) neamurile din Ardeal, adecă cea maghiară, săcuie, română, şi sasă…Cugetul, faptele şi vorbele cele răsunătoare ale fiecăruia să fie pacea, slobozenia şi frăţietatea! Însă aceasta n-au fost până acum, pentru că românii n-au avut drepturile ce să cuvin unui neam, ei au avut numai deregătorie, însă drepturi nu. Aceste drepturi…trebuie să ni le câştigăm noi pe calea legii… adunându-ne într-un loc pe Duminica Tomii în Blaj toţi protopopii, câte cu doi preoţi şi câte cu doi oameni din tot satul românesc…că aceasta o pofteşte însuşi mântuinţa neamului nostru, nu vă temeţi de nimenea. Spuneţi ungurilor, săcuilor şi saşilor că noi îi iubim ca pre fraţii noştri, cu carii lăcuim întru o ţară…spuneţi-le în gura mare că noi nu voim a câştiga drepturile omenimei prin sabie, ci prin legile minţei sănătoase şi pentru aceea ne adunăm să ne înţălegem cari sânt drepturile acele; căci dreptul câştigat cu sabia nu e drept, ci răpire şi uzurpăciune…dreptul întemeiat pe mintea sănătoasă ţine până când ţine mintea…Aceasta e frăţinătatea cea adevărată pre care e întemeiată fericirea ţării cea din lontru, …Auziţi dară români! Uniţi-vă în voinţă…ce va rămâne însămnat în cartea întâmplărilor neamului nostru şi prin urmare venitorimea oamenilor de omenie ne vor binecuvânta sau ne vor blăstăma precum vom fi vrednici. Vivat naţio!”
Ideea convocării unor mari adunări populare cu rol de Congres naţional apare mai întâi la Târgu-Mureş, dar la Blaj profesorul Aron Pumnul îşi prezintă public şi răspândeşte proclamaţia sa, poate mai puţin fermă, dar incitatoare de aprinse speranţe pentru românii care erau pentru prima dată convocaţi a se sfătui asupra problemei lor naţionale. Pentru a publica „Proclamaţia”, Aron Pumnul a apelat la tipografia mitropoliei din Blaj, însă a fost refuzat şi avertizat: „De marea responsabilitate ce-şi ia pre sine, convocând o naţiune întreagă, care e una din prerogativele autorităţei”. Refuzul nu l-a descurajat, iar proclamaţia a scris-o manual în 42 de exemplare, apoi transcrisă de studenţii şi elevii săi tot manual în 400 de exemplare, în două variante, cu litere chirilice şi latine. În 12 aprilie, Proclamaţia-manifest a fost citită în faţa tineretului studios entuziasmat din Blaj şi înmânată participanţilor, care în 22 aprilie urmau să plece spre casele lor în vacanţa de Paşti şi să o răspândească în toate zonele Transilvaniei.
Un număr de „Proclamaţii” fiind confiscat de autorităţile maghiare, Guvernatorul Transilvaniei, Jozsef Teleki, alarmat de situaţia creată şi cunoscând bine „cetatea” românismului de la Blaj, în ajunul Duminicii Tomii din 30 aprilie a dispus măsuri aspre de intimidare şi de pedepsire: cere să fie informat pe larg cine a convocat adunarea, prin cine şi cum s-a răspândit convocatorul. Iată cum arăta raportul unui jandarm: „Aşa cum aţi cerut Înălţimea–Voastră vă trimit proba ce-am confiscat de la cei doi instigatori (Adorjan Varga, satul Braseu – Hunedoara şi Istvan Balint din Dobra – Mureş), teologi din Blaj această fiţuică (ţâdula) prin care îndemnau la răzmeriţă (felkeles) şi nesupunere…Acel tălhar (Aron Pumnul n.n.) îndemna ţăranii să meargă la Blaj pentru a se răzvrăti contra stăpânirii”. În consecinţă, au fost trimise imediat circulare tuturor protopopilor pentru a fi informaţi preoţii şi enoriaşii că adunarea nu a fost aprobată, şi deci este ilegală, aşa încât oamenii să nu cumva să meargă la adunarea de la Blaj, şi să-i „ameninţe că vor fi împuşcaţi sau spânzuraţi”. Se dezlănţuia o adevărată vânătoare pe urmele proclamaţiei. Se spionau satele, ca să se afle dacă şi-au ales delegaţi pentru Blaj şi dacă oamenii stăpânirii puteau pune mâna pe ei. Pe numele lui Aron Pumnul a fost emis un ordin de arestare şi condamnare la moarte, – urmare casa din Blaj i-a fost devastată, bunurile distruse, iar cartea tradusă în timpul studenţiei la Viena despre „Prezentul şi viitorul principatelor Moldova şi Valahia” a fost arsă în piaţa publică. Aron Pumnul a luat calea pribegiei, pierzându-i-se urma.
Prevăzută a fi o adunare populară la Blaj, de pregătire a marii Adunări Naţionale din 15 mai tot la Blaj, cu toate împotrivirile autorităţilor maghiare, la adunarea din 30 aprilie 1848 – rămasă în istorie sub denumirea Duminica Tomii cea însângerată – au reuşit să ajungă o mulţime de participanţi, majoritatea fiind grupurile organizate ale moţilor în frunte cu Avram Iancu. De la această adunare a lipsit însă organizatorul, Aron Pumnul, la fel preoţii şi canonicii din Blaj precum şi protopopii satelor din Transilvania, cauza fiind restricţiile impuse. În dimineaţa zilei de 30 aprilie, în piaţa Blajului, în jurul catedralei s-au adunat mulţimile, cam 4.000 până la 6.000 de oameni. De la balustrada catedralei au început să vorbească tinerii. Alexandru Papiu-Ilarian pare a fi fost cel mai activ: „A sosit însă ora mântuirii, un spirit ceresc, spiritul libertăţii universale a deşteptat toate seminţiile Europei. Acest spirit a ajuns şi la noi chemându-ne la deşteptarea din somnul cel de moarte”. Punctul culminant al primei mari adunări a românilor a fost după-masa, când s-a auzit că vine – de la Braşov, unde participase în ziua de Paşti la o altă mare adunare populară – Simion Bărnuţiu. La sosirea conducătorului (căci acum mulţimile aveau un conducător), s-a strigat „Vivat!” şi „Să trăiască!”. Atitudinea din cuvântarea lui Bărnuţiu a fost una moderată, deoarece adunarea fiind ţinută şi aşa peste voia autorităţilor maghiare nu dorea să compromită ţinerea celeilalte adunări convocate peste 15 zile. Scopul, din punct de vedere românesc, a fost însă atins: românii au făcut o repetiţie generală a Adunării Naţionale din 15 mai 1848.
Începând cu 8 mai miile de oameni încep să se reverse ca un fluviu molcom spre Blaj, la marea „dietă” românească. Autorităţile, ca şi în cazul primei adunări de la Blaj, încearcă pe cât le stătea în putinţă să zăgăzuiască mulţimile ce se îndreptau spre oraşul-simbol pentru ei, cel al desfiinţării iobăgiei şi al curmării asupririi naţionale. Strict supravegheaţi şi controlaţi de către autorităţile maghiare erau grupurile de fruntaşi revoluţionari veniţi atât din toate zonele Transilvaniei, cât şi din celelalte provincii româneşti, Moldova (Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, ş.a.) şi Tara Românească (Dumitru Brătianu, Nicolae Bălcescu şi alţii nu au obţinut paşapoarte). Toţi românii îmbrăcaţi în straie de sărbătoare se îndreptau spre Blaj cu flamuri naţionale Tricolor cu inscripţia „Libertate, Dreptate, Frăţie”. Sâmbătă a sosit Avram Iancu împreună cu un număr de 10.000 de moţi. De teama unor repercusiuni social-politice, autorităţile maghiare încercând o diversiune au dispus ca iniţial conferinţa pregătitoare din ajun să fie o întrunire doar a reprezentanţilor celor două confesiuni adverse (ortodoxă – românească şi greco-catolică – maghiară), care să se ţină separat, la Sibiu şi la Blaj. Dar nereuşind, atunci au acceptat totuşi să aibă loc, însă anume în interiorul catedralei din Blaj, duminică 14 mai 1848. Piaţa din faţa impunătoarei biserici gemea de lume. Tribunii salutau poporul în tradiţia creştină de Paşti, – „Hristos a înviat!” la care se răspundea „Hristos a înviat!”, „Libertatea a înviat!”. Catedrala s-a umplut până la refuz, – ortodocşi şi greco-catolici amestecaţi, uitând orice deosebiri confesionale în acea atmosferă de românism militant. După liturghie, episcopii Ioan Lemeni, – greco-catolic şi Andrei Şaguna, – ortodox, neaşteptat, au ieşit la braţ şi s-au declarat fraţi, „fără făţărie” ,îndemnând credincioşii români să se considere cu toţii la fel. Înspre seară, Simion Bărnuţiu a fost obligat, tot în interiorul catedralei, să-şi rostească cel mai amplu şi mai mult aşteptat dintre discursuri. După un scurt cuvânt de deschidere al lui Vasile Raţiu, este aşteptat, dorit şi chemat, într-o furtună de aplauze, Simion Bărnuţiu. Devenit celebru, discursul bine echilibrat este structurat în trei părţi distincte, care se încheie cu concluziile: 1. Adunarea românilor din 15 mai e Adunare Generală Naţională a întregii ginţi române din Transilvania, 2. Adunarea generală naţională română are să proclame sărbătoreşte, în ziua de mâine, libertatea şi independenţa naţiunii române, 3. Adunarea are să pretindă ştergerea iobăgiei şi cenzurii, 4. Adunarea are să protesteze în contra unirii Transilvaniei cu Ungaria.
În dimineaţa zilei de luni, 15 mai 1848, semnalul de începere al Adunării mulţimilor venite din toate provinciile româneşti este dat cu clopotul cel mare al Catedralei „Sfânta Treime” din Blaj. Intelectualii români s-au ridicat pe o „tindă” din faţa Catedralei. Îndrumările privind orânduirea participanţilor ca întrunire paşnică au fost explicate poporului de către Preşedintele ales al Adunării Naţionale, episcopul Andrei Şaguna. La iniţiativa lui Simion Bărnuţiu, ales Vicepreşedinte, prima Adunare Naţională Română urma să aibă loc nu în biserică, ci în câmpul liber din spatele Catedralei şi al şcolilor înspre râul Târnava Mare, unde să încapă cei 40.000–60.000 de participanţi. În mijlocul câmpiei unde se afla tribuna s-a format un cerc mare în jurul ei. În acest cerc, la tribună se aşezară fruntaşii: cei doi preşedinţi (episcopii Andrei Şaguna, Ioan Lemeni), vicepreşedinţii (Simion Bărnuţiu, George Bariţiu), Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu-Laurian, Timotei Cipariu, comisarii guberniali şi alţii, iar în jurul lor preoţimea, nobilimea, intelectualii, invitaţii de seamă.
La îndrumarea tribunilor se formară cărări ca razele unei stele între cetele de oameni, dând o anume frumuseţe şi măreţie adunării. În locuri mai îndepărtate de tribuna centrală erau ridicate alte tribune de pe care tribunii poporului tălmăceau mulţimii ceea ce se vorbea în mijlocul adunării (Vezi imaginea Foto 1, Iconografie).
După rugăciunea episcopului Şaguna, la cererea poporului, a luat cuvântul Simion Bărnuţiu, ca prin vocea lui să rostească voinţa şi dorinţa întregii naţiuni române din Transilvania: I. Adunarea aceasta se proclamă de Adunare Generală a naţiunii române din Transilvania, II. Câmpul acesta, pe care se ţine prima adunare naţională română din Transilvania, întru eterna aducere aminte a acestei lucrări glorioase, se va numi Câmpul libertăţii pentru totdeauna, III. Naţiunea română declară, că vrea să rămână pururea credincioasă înălţatului împărat al Austriei şi mare principe al Transilvaniei, IV. Naţiunea română se declară şi se proclamă ca naţiune de sine stătătoare şi de parte întregitoare a Transilvaniei, pe temeiul libertăţii egale.
Toate punctele au fost votate în unanimitate. Flamurile naţionale fluturau, iar miile de oameni strigau: „Vivat libera naţiune română!”. De la tribună, Simion Bărnuţiu anunţa cu glas puternic ştirea că se depune jurământul. Toţi cei care jurau, având o mână pusă pe inimă, iar cealaltă ridicată în sus, după datină, au repetat (pe fragmente): „Eu, N.N….ca român voi susţine totdeauna naţiunea noastră română pe calea dreaptă şi legiuită, şi o voi apăra cu toate puterile în contra oricărui atac şi asupriri. Nu voi lucra niciodată în contra drepturilor şi intereselor naţiunii române, ci voi ţinea şi voi apăra legea şi limba noastră română, precum şi Libertatea, Egalitatea şi Frăţietatea. Pe aceste principii voi respecta toate naţiunile ardelene, poftind egală respectare de la dânsele. Nu voi încerca să asupresc pe nimene, dar nici nu voi suferi să ne asuprească nimene. Voi conlucra după putinţă la desfiinţarea iobăgiei, la emanciparea industriei şi a comerţului, la păzirea dreptăţii, la înaintarea binelui, umanităţii, al naţiunii române şi al patriei noastre. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi să-mi dea mântuire sufletului. Amin”. Apoi cerând învoire, adaugă: „Am dat textul Jurământului deoarece el este pilduitor şi din punct de vedere moral, – comparat cu jurământul celor trei naţiuni, unguri, secui şi saşi, depus în 1437, acesta, al românilor este un jurământ al toleranţei el nefiind îndreptat împotriva nimănui; celălalt, a fost un jurământ al intoleranţei deoarece i-a înlăturat pe români de la orice drepturi”.
Mai mulţi oratori ţinură cuvântările de încheiere, care exprimau crezul mulţimilor întrunite pe „Câmpia Libertăţii” (denumire consacrată în memoria colectivă): „Noi vrem să ne unim cu ţara!”. S-a mai propus ca întru aducere-aminte pe acest loc să se ridice un monument. În acordurile imnului bisericesc, „Mărire-ntru Cel de Sus”, şi între bubuiturile salvelor de artilerie, tocmai când începu ploaia, Marea Adunare de la Blaj a luat sfârşit.
A doua zi, 16 mai 1848, August Treboniu-Laurian a prezentat de la tribună „PETIŢIA NAŢIONALĂ ADOPTATĂ DE ADUNAREA DE LA BLAJ PRIN CARE SUNT EXPRIMATE REVENDICĂRILE ROMÂNILOR TRANSILVANI”, sub denumirea „Proclamaţia de la Blaj”. Textul petiţiei urma să fie înmânat unor delegaţi pentru a fi prezentat Împăratului la Viena, autorităţilor maghiare din Transilvania, fruntaşilor revoluţionari din Ţara Românească şi Moldova, de asemenea să fie răspândite, prin viu grai sau sub formă scrisă, în rândul etniilor conlocuitoare şi neamurilor din ţările europene. În programul acestei „Petiţii” sunt cuprinse cele 16 articole cu următoarele revendicări: dreptul românilor (majoritari) de a fi reprezentaţi în dietă; dreptul de a folosi limba română în legislaţie şi administraţie; emanciparea bisericii ortodoxe române de sub jurisdicţia mitropoliei sârbeşti; desfiinţarea iobăgiei; desfiinţarea breslelor; libertatea cuvântului şi a tiparului; asigurarea libertăţii personale şi a întrunirilor; înarmarea poporului şi înfiinţarea gărzii naţionale; libertatea industriei şi a comerţului; învăţământ de toate gradele în limba română; impozit proporţional cu veniturile etc. Punctele au fost votate în aplauze generale şi strigăte, – „Trăiască!”, apoi Treboniu-Laurian, Bărnuţiu şi Bariţiu au fost purtaţi pe braţe de mulţimea entuziasmată.
O recentă evocare sumară, care circulă acum în lume pe reţelele online, întregeşte imaginea evenimentului cu date şi semnificaţii, neîntâlnite în enciclopedii şi lucrări de specialitate privind participarea liberă la adunarea de la Blaj, – alături de români, din proprie iniţiativă şi un „număr important” de maghiari şi saşi. Impresii inedite s-au păstrat de la un „memorialist” sighişorean, care cu greu s-a hotărât să vină, împreună cu alţi cinci saşi – cum se spunea – la o mare „adunătură” de iobagi români răzvrătiţi. Au plecat pregătiţi de drum lung şi obositor, dar ajungând în orăşelul Blaj au întâlnit mii de oameni în straie de sărbătoare, cu privirile mândre şi mişcându-se molcom în grupuri pe străzile cu clădiri împodobite de steaguri tricolor şi portretele tribunilor, noaptea iluminat şi plin de veselie, dimineaţa poporenii poftindu-se unii pe alţii în aliniamente ordonate. „Adunarea îşi începe opera cu o rugăciune solemnă şi a fost într-adevăr înălţător a vedea cum miile căzură dintr-o dată toţi împreună, ca creştinii în genunchi…O privelişte frumoasă, măreaţă, o privelişte care trebuia să mişte adânc orice inimă omenească. Bărnuţiu era Cel care a dat o revoluţie, o justificare a pasului revoluţionar”. La marginile îndepărtate ale luncii Târnava Mare, în faţa sălciilor, armata înşirată „cu tunurile date jos de pe afet a făcut impresie mare nu numai asupra mea, ci în măsură şi mai mare şi asupra ciobanilor şi ţăranilor simpli români, care de altfel au fost mândri şi s-au simţit onoraţi prin prezenţa detaşamentului, întrucât conducătorii le-au explicat în mod isteţ şi cuminte că aceste măsuri militare de precauţiune s-au luat numai întru siguranţa adunării şi pentru respingerea unor răzvrătiţi unguri care ar încerca eventual să se apropie cu intenţii duşmăneşti…Noi deputaţi naţiunii săseşti, adică drumeţii veseli, fără a mai aştepta rezultatul consfătuirilor ne-am întors adânc impresionaţi de cele văzute” (http://cimec.ro / http://complexulmuzealbn.ro). Faptul era confirmat de o altă consemnare: „Generalul austriac Schurter, comandantul trupelor destinate pentru păstrarea ordinii, afirma după acest moment că „nicăieri pe unde a umblat în Europa nu a văzut o adunare de popor atât de mare şi atât de disciplinată”.
• Ecourile primei Adunări Naţionale a românilor din mai 1848 nu au întârziat să apară, dar acestea au fost diferite, de susţinere (☺) şi de împotrivire (☻), atunci şi peste timp.
☺ Evenimentul de importanţă istorică naţională, desfăşurat pe „Câmpia Libertăţii” din Blaj, în mai 1848, a stimulat imediat coagularea energiilor colective, care au condus la apariţia unor evenimente de neobişnuită înălţare spirituală şi importanţă istorico-culturală naţională. De reamintit încă emoţia produsă în mentalul colectiv de atmosfera vibrantă a Marii Adunări Naţionale, amplificată de frazele Jurământului, rostite de la tribuna centrală spre tribunele mai îndepărtate, şi de aici spre mulţimile de la margine, repetate într-o singură voce a zecilor de mii de glasuri. Fiecare frază era întărită de zvâcnirea mâinilor în sus – fenomen asemănător cu ră-sunetul vuietului unei rugăciuni între două stânci – apoi alte fraze şi ecourile lor, până la finalul apoteotic „Amin!”. A urmat răspunsul, „Vivat libera naţiune română!”, acum spontan întors cu prelungiri peste flamurile Tricolor înspre unica ţintă, – grupul tribunilor din centrul mulţimilor şi de la ei în amintirea urmaşilor. Acest răsunet emoţional a inspirat în timp numeroase opere literar-artistice, între care una s-a impus încă de atunci prin ecourile ei în conştiinţa publică românească. Avem în vedere celebrul poem întitulat chiar „Un răsunet”, cunoscut însă şi consacrat sub denumirea primelor două cuvinte ale primului vers, citit sau cântat, „Deşteaptă-te române”.
Suzana, soţia autorului, Andrei Mureşanu, îşi amintea peste ani: „De la o asemenea întâlnire s-a întors bărbatul meu, târziu, după miezul nopţii, fiind foarte agitat. El nu s-a culcat, ci s-a aşezat la masa de scris şi a scris până târziu după ce se făcuse ziuă, mai sculându-se din când în când de la masă şi plimbându-se prin odaie, citind din ceea ce scrisese. Erau strofe din „Deşteaptă-te române!”. Andrei Mureşanu – în viaţa de toate zilele poet, traducător, ziarist, profesor – prin destin a rămas, tribunul paşoptist braşovean, după ani imortalizat de Eminescu. – „Preot deşteptării noastre, semnelor vremii poet” („Epigonii”). Trăirile sale pe viu se spune că le-a exprimat în versuri, dar în cadenţa unei melodii vechi, duioase şi tărăgănate („Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri, / Restriştea mi-a fost leagăn, cu lacrimi m-am hrănit”), însă pe un ton viguros, triumfal, în ritmul unui marş revoluţionar, simţind nevoia ca – mărturiseşte autorul – pentru aranjamentul muzical şi transcrierea melodiei pe note muzicale corespunzătoare să apeleze la cel mai cunoscut muzician şi cântăreţ al vremii, numit de George Călinescu, – „unul dintre pionierii culturii muzicale şi literare româneşti”, Anton Pann, „cel isteţ ca un proverb”, cum îl aprecia acelaşi Mihai Eminescu.
În vederea publicării Marşului, s-a dat o adevărată luptă, pentru a se înşela vigilenţa cenzurii, reuşind ca să fie publicat întâia oară la 21 iunie 1848, în suplimentul literar „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” al periodicului românesc „Gazeta de Transilvania” din Braşov, condusă de George Bariţiu. Atunci şi ulterior a fost recitat şi cântat, mai întâi în Scheii Braşovului de către autor şi alţi tribuni ai revoluţiei române, ca marşul revoluţionarilor români din Transilvania, numit de marele istoric Nicolae Bălcescu o „adevărată Marseilleză a românilor”. Pentru a sărbători evenimentul de pe „Câmpia libertăţii” din timpul Revoluţiei în 1848, atât de vibrant în posteritate, potrivit unui document („Monitorul Oficial”, nr. 14, 1848), Marşul a fost interpretat public oficial întâia oară de către o prestigioasă formaţie corală în faţa unei mulţimi entuziaste, în Ţara Românească, la data de 29 iulie 1848.
Mesager peste timp ca simbol al deşteptării naţionale, „Deşteaptă-te române!” a continuat să fie cântat la diferite adunări populare şi alegeri. De sărbătoarea Crăciunului, corul maestrului G. Dima a stăpânit sufletele mulţumite. De la început a avut un puternic impact asupra conştiinţei româneşti, întrucât încununa idealul naţional românesc, acela al „unirii în cuget şi simţiri a românilor din cele patru unghiuri” (Ţara Românească, Moldova, Transilvania şi Bucovina-Basarabia): „Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine”. Începând din 1848, „Deşteaptă-te române!” a fost un cântec foarte drag românilor, insuflându-le curajul în timpul momentelor cruciale: în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), la Marea Unire din 1918 („Glasul Ardealului”, nr. 25, din 11 decembrie 1918, reeditează 11 strofe), în primul şi al doilea Război Mondial. Pentru o vreme, a fost Imn naţional al Republicii Democratice Moldoveneşti (1917-1918) şi al Republicii Moldoveneşti (1991-1994). Textul a cunoscut o severă cenzură înainte de 1918, în Transilvania, Basarabia şi Bucovina, mai ales după 30 decembrie 1947 în România, când s-a instaurat socialismul comunist (totuşi cântat la revolta din 1987 de la Braşov). „Deşteaptă-te române” parcă a renăscut speranţele românilor în timpul evenimentelor revoluţionare din Decembrie 1989 (la Radio România, în 22 decembrie, între orele19-24 a fost transmis de 12 ori), justificând îndemnul vizionar-patriotic al devizei, „acum ori niciodată” (de altfel, îndemn regăsit în toate imnurile naţionale, de la „paion”-ul, cu care grecii au luptat la Marathon şi Salamina, până la „Marseilleza”), pentru ca la 24 ianuarie 1990 să fie adoptat ca Imnul Naţional al României, consacrat ca Imn de stat în Constituţia României din 1991. La 26 august 1994, o Lege adoptată de Parlamentul României obliga intonarea Imnului naţional de către autorităţile şi instituţiile publice, inclusiv în şcoli. Acest istoric al devenirii Imnului Naţional s-a finalizat odată cu consfinţirea semnificaţiei care continuă să fie atribuite vibrantelor amintiri despre evenimentele în timpul cărora a fost scris, cântat, publicat şi consemnat într-un document oficial, întâia oară, în ziua de 29 iulie 1848, dată oficializată, conform Legii nr. 99/1998, ca „Ziua Imnului Naţional al României – Deşteaptă-te române!, simbol al demnităţii Revoluţiei Române de la 1848”.
Sub aceeaşi vibrantă impresie, reprezentantul revoluţionarilor moldoveni la Marea sărbătoare de la Blaj, Vasile Alecsandri – considerat cel mai mare poet român – scrie atunci trei poezii (toate publicate în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” din Braşov, ca şi „Un răsunet” de Andrei Mureşanu):
• „15 mai 1848” (publicată în 10 mai 1848, pare a fi scrisă în „ziua-nvierii” de Paşti, ca un ecou-manifest, promovat de adunarea din Duminica Tomii, care anunţa programul marilor speranţe din 15 mai 1848): „Azi e ziua de-nviere a românului popor, / Care singur îşi urzeşte dulce, mândru viitor…/ Fraţilor, nădejde bună! Viitorul ce urziţi / Va fi vrednic de trecutul a strămoşilor slăviţi! / Bărbăţia şi unirea între voi de-acum domnească, / Şi strigaţi în libertate: România să trăiască!”
• „Hora Ardealului 1848”: (scrisă ca ecou al Marii Adunări din 15 mai, dar publicată în 14 iunie 1848):”Ardelean, copii de munte! / Ia-n rădică-acum cea frunte / Şi te-nsuflă de mândrie / Că-mi eşti fiu de Românie!”, / Ardeleni! Lumea ne vede! / Mama dragă-n noi se crede / Că de-acum românu-n lume / A fi vrednic de-al său nume…/Ura fraţi în fericire! / Ura fraţi într-o unire / Să-nvârtim hora frăţiei / Pe pământul României!”
• „Deşteptarea României” (publicată în 24 mai 1848, purtând mesajul aceluiaşi eveniment care a inspirat poezia „Deşteaptă-te române”; textul iniţial fiind „Către români”, de altfel o primă variantă a cunoscutei „Hora Unirii” – „Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română, / Să-nvârtim hora frăţiei / Pe pământul României!” – care, fără strofele despre Ardeal, ulterior a fost pusă pe note şi interpretată la instalarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza în 1859 şi publicată în revista marelui om de stat şi patriot, M. Kogălniceanu, „Steaua Dunării” din 9 iunie 1856): „Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare, / N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător, / Ce se-nalţă pân’ la ceruri din a lumii deşteptare, / Ca o lungă salutare, / Cantr-un falnic viitor?…/ Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie / Şi la caru-i de trufie / Să ne-njuge ea pe noi? / Şi de-acum pe veşnicie / Cu toţi mâinile vă daţi! / Hai, copii de-acelaşi sânge! Hai cu toţi într-o unire / Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim”.
Însufleţiţi de ceea ce au văzut la Blaj şi încărcaţi de nobila misiune pe care şi-au asumat-o, membrii delegaţiei din Moldova pleacă la Braşov, unde Andrei Mureşan le va cânta, apoi va publica „Deşteaptă-te române”, iar Vasile Alecsandri va publica cele trei poezii. Grupul paşoptiştilor moldoveni, în intenţia de a duce mai departe mesajul Adunării Naţionale de la Blaj, redactează un document important intitulat „Prinţipiile noastre pentru reformarea Patriei”. Documentul ajunge şi la Cernăuţi, unde se desfăşurase deja, la 20 mai, o adunare populară, din iniţiativa Comitetului de acţiune, sub preşedinţia vornicului Eudoxiu Hurmuzachi, care întăreşte la rândul său mesajul revoluţiei paşoptiste printr-o „Petiţie ţării”.
☻ Deşi a fost răspândită în marile oraşe europene, ca mesaj al apărării cauzei revoluţiei române, în contextul uriaşului val al „regenerării”, provocat de „primăvara popoarelor”, în acest înţeles fiind înmânată şi Împăratului de la Viena, „protectorul” autonomiei Transilvaniei, precum şi guvernatorului Transilvaniei de la Cluj, „Petiţia naţională adoptată de Adunarea de la Blaj prin care sunt exprimate revendicările românilor transilvani”, votată la 16 mai 1848 de către zecile de mii de participanţi, a avut, după numai 12 zile, un singur răspuns: Dieta maghiară de la Cluj, din 29 mai 1848, „între fluturările pălăriilor, a năframelor şi scuturarea săbiilor, pronunţă uniunea” (conform punctului 12 al revoluţiei din Ungaria, adică încorporarea Transilvaniei în Ungaria). Din consemnările istoricilor reţinem ca reacţie – pentru a păstra echilibrul – două declaraţii, una din partea românului Simion Bărnuţiu: „V-aţi propus a contopi cu sila Ardealul (Transilvania) cu Ţara Ungurească, scriind încă şi pe flamure: uniune sau moarte” (ecou peste timp, eroul eminescian din nuvela „Geniu pustiu” preia replica românului Bărnuţiu: „Ungurii cugetau cum că prin uniune şi furci – spânzurători, n.n. – vor stinge pe români de pe faţa pământului, că vor putea pune ideea uniunii ungare în creierii cei bătrâni şi înfricoşaţi ai munţilor, creieri ce începuse a se înfierbânta de-o idee uriaşă şi sublimă: libertatea”). A doua declaraţie, vine din partea ungurului Wesselenyi Miklos: baia de sânge provocată de războiul civil din Transilvania a fost preţul cu care Transilvania a fost pusă la „picioarele Ungariei”.
Urmare, Transilvania a pierdut identitatea politică proprie, de care se bucura, iar naţiunii române majoritare i s-au negat toate drepturile. Pentru acţiunile antiunioniste, în august, la Sibiu, se consemnează încercarea nereuşită de arestare a tribunului Simion Bărnuţiu (ca simplă coincidenţă, – peste 35 de ani, la Bucureşti, se consemnează aceeaşi încercare, de data aceasta reuşită, de arestare a membrilor societăţii „Carpaţi”, în care activa şi Mihai Eminescu, evident pentru aceleaşi acţiuni antiunioniste, însă mai radicale). La Braşov, redactorul George Bariţiu, care publicase marşul revoluţionar „Deşteaptă-te române” este ameninţat cu spânzurătoarea (altă coincidenţă, peste 23 de ani, dezvoltând ideea acestui marş revoluţionar într-un mesaj profetic, exprimat în cele 230 de versuri ale Poemului dramatic „Mureşanu”, rebelul adolescent Mihai Eminescu scria cu temere, de la Viena, unui redactor al revistei „Convorbiri literare” din Iaşi, în vederea publicării: „Vi l-aşi trimite, însă mă tem că atunci justiţia va pune mâna pe mine”).
Majoritatea revoluţionarilor paşoptişti români din Transilvania, sub ameninţare încep să ia calea pribegiei. Reuşesc, totuşi, o ultimă zvâcnire istorică a revoluţiei paşoptiste din Transilvania: în septembrie 1848 are loc a treia Adunare de la Blaj, cu o participare estimată la peste 60 mii de oameni, în majoritate români, dar şi numeroşi foşti iobagi maghiari. Sunt prezenţi Ioan Axente Sever, alături de Avram Iancu şi moţii săi înarmaţi. Se hotărăşte activarea Gărzii Naţionale pentru a se putea lupta cu arma în mână. Se intra în faza revoluţionară de confruntare. Documentul redactat cu acest prilej, pentru a fi transmis autorităţilor, poartă titlul „Protocol”, în care se reafirmă programul revoluţiei române cu cele 16 puncte adoptate de Adunarea Naţională de la Blaj din 15 mai 1848. Ideea unităţii românilor este reluată şi în decembrie 1848, la o mare adunare populară organizată la Sibiu, încheiată cu o nouă petiţie către împăratul austriac. Din Bucovina austriacă, unde se refugiase, Aron Pumnul trimite Scrisoarea din februarie 1849, către tribunul ardelean George Bariţiu, în care actualizează şi prezintă un proiect de unire a tuturor românilor din Imperiul austriac, acest proiect coroborându-se la Olmütz cu „Memoriul naţiunii române din Marele Principat al Ardealului, din Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi din Bucovina către Împărat”.
Toate demersurile Împăratului de la Viena de a sancţiona legile privind „uniunea” Transilvaniei cu Ungaria, de asemenea declaraţiile generalului austriac Puchner de război împotriva „rebelilor maghiari”, în condiţiile declanşării războiului civil din Transilvania, dar şi toate încercările de pacificare şi negocierile privind drepturile românilor sau relaţiile interetnice din Transilvania, îndeosebi cu partea maghiară şi cu cea austriacă, au eşuat. Armata lui Bem ocupă Ardealul. Dar armata ţaristo-austriacă intervine şi o înfrânge definitiv. Cele două revoluţii – române şi maghiare – sunt astfel înfrânte. În următoarele două decenii, Austria şi Ungaria convieţuiesc, cu contre, în privinţa Transilvaniei, până la compromisul dualităţii statale austro-ungare, oficializată în 1867. Între timp, la Pesta parlamentul ungar propune un plan de colonizare a Câmpiei Transilvane cu maghiari, pentru ca „românii să nu fie acolo singuri”.
Un scurt remember al perioadei care indică cel mai bine obiectivul, total diferit, al celor două revoluţii – maghiare şi româneşti – din Transilvania, ar putea face mai explicite cauza şi efectul lor. Între martie–iunie 1849, generalul Jozef Bem, aflat la conducerea armatei maghiare din Ungaria, prin luptă armată ocupă aproape întreg teritoriul Transilvaniei, care – conform Constituţiei Imperiului austriac – se afla încă sub protectoratul habsburgic de la Viena ca Mare Principat Autonom. La sfârşitul lunii iunie 1849, trupele ţariste – la solicitarea Austriei aliate – intră în Transilvania, sub comanda supremă a generalului rus Lüders, care recucereşte zonele strategice şi toate marile oraşe ardelene, dar lupta cea mai lungă şi grea – care de altfel hotărăşte soarta revoluţiei maghiare din Transilvania – are loc la Albeşti lângă Sighişoara (Segesvár), în 31 iulie 1849.
Evenimentele înfrângerii celor două revoluţii, maghiare şi române – ca efecte colaterale – au însă şi o semnificaţie aparte, în plan cultural, atât pentru Ungaria, cât şi pentru România. În lupta de la Albeşti de Sighişoara moare poetul naţional al Ungariei, Sándor Petőfi (pe numele său adevărat, în transcript latin, Alexander Petrovics, nume cu care semnează primele poezii, ulterior publicând sub pseudonimul Sándor Petófi, asemeni poetului naţional al României, care din Eminovici devine Eminescu). Pierzându-şi poziţia ocupată la începutul revoluţiei din Ungaria, Petőfi practică diferite ocupaţii, inclusiv funcţii mici în diferite teatre, profesor, ziarist, apoi dedicându-se poeziei, care îl consacră prin lirica de dragoste şi capodopere ca Janos cel viteaz, Apostolul, menţionatul Cânt naţional ş.a., obiect al multor studii comparatiste publicate despre Petőfi şi Eminescu.
În 1846 Petőfi face o călătorie în Ardeal, la Carei, la moşia contelui „unionist” Sándor Teleki, unde o cunoaşte pe viitoarea lui soţie, Júlia Szendrey. Soţii Petőfi locuiesc un timp la castelul contelui de la Colţău. În septembrie 1849, în plină ofensivă a generalului Bem de recucerire a Transilvaniei, colonelul liberal Petőfi se înrolează în armată, iar în ianuarie cere să fie transferat în armata maghiară condusă de chiar generalul Józef Bem, care-l primeşte cu deosebită căldură, curând devenind adjunctul lui, iar după primele lupte îl distinge cu „Medalia pentru merite în război”. Documente recente susţin că Petőfi nu ar fi căzut în luptele de la Albeşti, ci că aici ar fi fost luat prizonier şi deportat în Siberia, unde a murit nu se ştie când.
● În privinţa cărturarilor români, tribuni ai revoluţiei din Transil¬vania, între care Simion Bărnuţiu, Aron Pumnul, Andrei Mureşanu ş.a., după înfrângerea revoluţiei, sub ameninţări au fost siliţi să se refugieze în alte ţări. Supravieţuind, în ultimii ani de viaţă au continuat să fie persoane publice marcante. Aceştia au fost un exemplu de viaţă pentru viitorul ziarist-om politic Eminescu, el având însă – spre deosebire de predecesorii săi – o viaţă de martiriu în lupta pentru aceeaşi cauză naţională.
După intrarea trupelor generalului Jozef Bem în oraşul Sibiu, în noaptea de 11 martie 1849, Comitetul Naţional Român este dizolvat, iar membrii, în frunte cu preşedintele Simion Bărnuţiu, se refugiază în Ţara Românească, trecând frontiera din Carpaţi cu ajutorul ţăranilor din localitatea Mărginimea Sibiului. În martie, Bărnuţiu este arestat la Râmnicu Vâlcea, apoi eliberat din arest prin intervenţiile starostelui. În luna mai, şi alţi fruntaşi ai revoluţiei române se refugiază în Muntenia, unde sunt arestaţi de nou instalata locotenenţă domnească. Bărnuţiu scapă, dar este arestat din nou la Turnu Severin, unde îl salvează consulul Huber de la Galaţi. Ajuns la Galaţi, din acest port Bărnuţiu pleacă pe mare, trecând prin Constantinopol, Smirna, Sra, Corcyra, Trieste, iar la 23 iunie 1849, ajungând în capitala imperială Viena, rămâne aici până în septembrie, când se încheie războiul. Posibil, în aceste vremuri, lipsite de orice orizont, visează la „cel Luceafăr” profetic salvator al cauzei neamului românesc. Spre sfârşitul vieţii îşi reia activitatea de profesor universitar la Iaşi.
În aceeaşi perioadă şi Andrei Mureşanu – poetul tribun care a scris multe versuri, dar o singură poezie, „Deşteaptă-te române!”, pentru răsunetul ei revoluţionar fiind ameninţat de autorităţile maghiare – se refugiază în Muntenia, unde este luat prizonier de armata ţaristă şi dus până în nordul Moldovei, la întoarcere stabilindu-se ca modest funcţionar acasă, „Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune” („Epigonii”).
Aron Pumnul, încă în aprilie 1848, înainte de adunarea populară din Duminica Tomii, ca persoană „indezirabilă” urmărită se refugiază în satul natal de lângă Făgăraş, unde îşi continuă activitatea de organizare a rezistenţei româneşti în zonă, dar la venirea soldaţilor unguri în sat a trebuit să fugă din calea acestora. Un contemporan relata: „Îl băgară sătenii într-un butoi mare de curechi (varză) şi-l trecură pe lângă despărţământul militar fără a fi cunoscut”. Salvat cu ajutorul consătenilor, pe căi ocolite şi deghizat a trecut Carpaţii în Valahia (se pare pe acelaşi traseu, urmat peste aproape două decenii de elevul său Eminescu). La Bucureşti, Guvernul revoluţionar l-a numit comisar de propagandă la Râmnicul Sărat, dar la venirea armatelor ţariste, în noiembrie este nevoit să se refugieze în afara graniţelor ţării, la Cernăuţi, în Bucovina, ducatul autonom al Imperiului dual Austro-Ungaria.
• Urmare a intrării trupelor ruseşti în Iaşi, în iunie 1848, „restabilind Ordinea”, un grup de vreo 50 de revoluţionari, în frunte cu Alexandru Ioan Cuza, Alecu Russo, Costache Negri (mai târziu Mihail Kogălniceanu) şi Vasile Alecsandri cu familia într-o noapte se refugiază la Cernăuţi. Despre starea sufletească dramatică a „fugarilor” aflăm din poezia „Adio Moldovei”: „Scumpă ţară şi frumoasă / O! Moldovă, ţara mea! / Cine pleacă şi te lasă, E pătruns de jale grea…/Cine ştie, cine ştie / Dacă-mpins de-a soartei vânt, / M-oi întoarce-n veselie / Să sărut acest pământ”. În acelaşi timp însă erau încrezători în ceea ce vor putea întreprinde în această ţară străină, dar soră de neam, Bucovina, – prin slova bardului de la Mirceşti aceştia glosau: „Dulce Bucovină, / Veselă grădină…/Naşte prin şoptire / Scumpă amintire/ De-un trecut, Mare – Glorios” (Alecsandri scrie atunci aceste poezii, care vor fi publicate pe rând alături de proasptele culese „Mioriţa”, „Toma Alimoş” ş.a., în revista „Bucovina”, înfiinţată în luna octombrie 1848).
Revoluţionarii moldoveni sunt găzduiţi în casele marelui vornic şi bunului patriot Doxachi Hurmuzachi. La Cernăuţi – „oază ferită încă de represiunea reacţiunii” – aceştia au găsit un mediu prielnic pentru răspândirea mesajului Adunării Naţionale de la Blaj, în acelaşi timp pentru a-şi continua activitatea, îndeosebi cea politică revoluţionară subterană din Moldova. Aici, în numele lor, Alecsandri redactează – cu litere chirilice – „Protestaţie în numele Moldovei, a omenirii şi a lui Dumnezeu” împotriva „tiraniei, asupririi, nelegiuirilor Prinţului Moldovei”, care „duc pe calea peirei”. Acest pamflet în proză împotriva lui Dimitrie Sturza, a fost tipărit ca foaie volantă în 1000 de exemplare, odată cu poemul „Deşteptarea României”, difuzate la întâlnirile publice sub semnul marilor întrebări ale vremii: „N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător / Ce se-nalţă pân la ceruri din a lumii deşteptare!” În timpul verii, Comitetul revoluţionar moldovean (V. Alecsandri, Al. I. Cuza, C. Negri ş.a.) redactează „Proclamaţia Partidului Naţional din Moldova către români” şi proiectează acţiuni, în colaborare cu tribunii revoluţionari din Valahia şi Transilvania, pentru „ca să discutăm despre viitorul ţării şi naţiunii”. Mesajul era întărit de Mihai Kogălniceanu, aflat încă la Iaşi, care redactează în peste 100 de pagini „Dorinţele partidei naţionale în Moldova” (lucrări-manifest publicate tot la Cernăuţi, începând din octombrie, în noua gazetă, „Bucovina”). Proclamaţia cuprindea principii şi programe pe care să se întemeieze statul român modern ce urma să ia naştere, sintetizate în celebra formulă, conform căreia obiectivul este Uniunea Principatelor, „cheia bolţii fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul paladiului naţional”.
În acest context istoric, în luna noiembrie 1848, Aron Pumnul ajunge deghizat la Cernăuţi. În faţa unuia dintre primii întâlniţi, care i-a inspirat încredere, întâmplător părintele Iraclie Porumbescu, s-a descoperit, spunând cine este. Acesta îl îmbrăţişează şi îl duce direct la familia vornicului Hurmuzachi, care îl găzduieşte şi în curând îi găseşte şi o slujbă, cea de redactor responsabil al părţii române a nou înfiinţatei gazete „Bucovina”, care se edita în limbile germană şi română. Ca ziarist, omul politic Pumnul, urmărind efectele Revoluţiei în Transilvania natală, în consens cu proiectele confraţilor din Moldova şi Ţara Românească, redactează şi expediază în Transilvania din Bucovina, ţara care l-a adoptat, documentul menţionat privind cauza unirii românilor.
La Cernăuţi, autorităţile austriece i-au fost recunoscătoare lui Aron Pumnul pentru rolul asumat în lupta împotriva „rebelilor maghiari”, care doreau desprinderea Ungariei de Imperiul Habsburgic şi – la propunerea vornicului Hurmuzachi – s-a înscris, a participat şi a reuşit la un concurs, ocupând primul postul de profesor la prima catedră de limbă şi literatură română, înfiinţată de Austria la una dintre cele mai prestigioase unităţi de învăţământ din Bucovina, „Ober Gymnasium” – „Liceul German” din Cernăuţi, de altfel, unicul liceu existent atunci în nordul Moldovei şi Bucovina, unde a devenit profesorul unei generaţii de excepţie de tineri români, printre care Mihai Eminescu. Inaugurarea cursului şi a catedrei a fost consemnată ca eveniment, la care au participat elevii şi profesorii şcolii, elita intelectuală românească şi publicul interesat să-l asculte pe noul venit, la recomandarea marelui vornic Hurmuzachi. De altfel, lecţiile predate la clasă şi ieşirile lui publice erau atractive şi impresionau prin erudiţie, viziune patriotică echilibrată şi aplicare practică. Apreciindu-i peste timp activitatea, Nicolae Iorga vedea în el pe „marele dascăl de simţire şi credinţă românească al Bucovinei”.
Profesorul Pumnul se implică activ şi în viaţa social-culturală a urbei. În mai 1862 are loc Adunarea constitutivă a „Reuniunii Române de lectură din Cernăuţi” (din primul comitet fac parte Alexandru Hurmuzachi preşedinte, iar ca membri Aron Pumnul ş.a.). Cu aprobarea guvernului monarhiei habsburgice de la Viena, începând din ianuarie 1865 aceasta se va numi „Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina” (după modelul ASTRA, înfiinţată în 1861 la Sibiu), care încă de la început a editat propriul organ de presă, „Foaia Societăţii pentru Literatură şi Cultură Română în Bucovina”. Societatea a organizat activităţi, a instituit chiar şi premii, acordate pentru contribuţii deosebite, printre beneficiari fiind mulţi fruntaşi revoluţionari ardeleni, între care şi Aron Pumnul.
Oraşul Cernăuţi era un centru cultural renumit, însă în 1864 a reprezentat un reviriment cultural cele 33 de spectacole susţinute de vestita trupă de teatru Tardini-Vlădicescu, venită în turneu din provinciile româneşti, în repertoriu figurând atât melodrame franţuzeşti, cât şi piese româneşti de Negruzzi, Milo, mai ales comediile lui Vasile Alecsandri, popular aici şi ca poet. La toate spectacolele din sălile arhipline participau, pe locuri rezervate cu preţ redus ori gratuite, mulţi elevi, printre aceştia unul nelipsit, aşteptând cu nerăbdare începerea spectacolelor, însoţite de obicei cu cântece patriotice româneşti, apoi ascultând încremenit feeria de pe scenă, iar după aceea întreţinându-se la şcoală şi la joacă cu replici şi gesturi din rolurile interpretate de actori sau fragmente din „cânticelele vesele”, – acel elev de 14 ani fiind Mihăilă Eminoviciu, viitorul poet Mihai Eminescu.
Între anii 1858-1866 elevul Eminoviciu frecventează, cu intermitenţă, clasele primare, apoi o parte din clasele liceale, unde îl are ca profesor pe renumitul deja Aron Pumnul, cu care şi-a împletit destinul atât de armonios. Tatăl elevului îl cunoştea bine pe profesorul Pumnul, la el aducându-şi anterior băieţii mai mari, dar întâlnirea cu „cel mai rău” dintre ei, Mihai, a fost pentru amândoi unică. Elevul nu prea era interesat de multe materii, însă la română – materia predată de „profesorul iubit de elevi pentru blândeţe şi răbdare” – era foarte activ, participa cu interes la aplicaţiile de la clasă, fiind apreciat pentru „repeziciunea memorării şi profunzimea cugetării”, iar simpatia era reciprocă. Discuţiile din clasă continuau şi după lecţii, chiar la bătuta mingii în curtea şcolii, uneori însă, din cauza bolii, profesorul Pumnul pleca de la lecţie, elevii conducându-l până la birjă, dar Mihai îl conducea ocrotitor până acasă. Motive în plus pentru a-l menţine în gazdă ca „privatist”, prin aceasta satisfăcându-i şi setea vădită pentru lectură la biblioteca proprie, chiar oferindu-i, fără să fi încredinţat, altădată altcuiva, custodia de „îngrijitor” al bibliotecii, care era în realitate biblioteca publică a şcolii. Această bibliotecă, a profesorului Aron Pumnul, cuprindea un bogat fond de cărţi şi reviste vechi şi noi personale, mai ales donaţii, la solicitare primite de la marile personalităţi din toate provinciile româneşti. În condiţiile în care erau interzise bibliotecile personale cu carte românească, această bibliotecă funcţiona, ferită de ochii autorităţilor, într-una din odăile unor anexe ale casei profesorului de la marginea oraşului, casă prevăzută cu portiţă de lemn şi înecată în verdeaţă. Alături de odaia în care trăiau, în gazdă, elevii români mai nevoiaşi, elevul bibliotecar a preferat să locuiască în bibliotecă, unde ziua după lecţii oferea cititorilor cărţi şi noaptea dormea printre dulapurile cu rafturi. Aici a putut citi „tot până la ultimul tom”. Însă cu ardoare se apleca asupra opurilor „preaiubitului profesor”, scrise nu în alfabetul chirilic, ci cu litere latine, între care „Convorbiri între un tată şi un fiu asupra limbei şi literelor româneşti”, dar mai ales „Lepturariu rumânesc cules d’en scriptori rumâni” (editat la Viena, în 1862-1865, 4 tomuri în 6 volume). Istoriografia îl consemnează ca pe o prima antologie de „texte poporane şi culte” româneşti, însoţite de date despre autori, realizată din raţiuni didactice, de la cronicari până la tinerii contemporani (din care nu lipseau Dosoftei, Ureche, Neculce, Cantemir sau Asachi, Alecsandri, Anton Pann, – peste 100, din toate provinciile româneşti), în acelaşi timp apreciată ca o primă încercare de istorie a literaturii române vechi şi moderne (interzisă în Ungaria).
Biograful George Călinescu aprecia că Aron Pumnul, unul dintre puţinii profesori români ai lui Eminescu la Cernăuţi, era „un mare patriot, care înlesnea copiilor citirea de cărţi româneşti şi se purta prietenos cu studenţii”. „Însuşirile excepţionale” ale elevului sunt remarcate şi de Ernst Rudolf Neubauer (poet, jurnalist, împreună cu Pumnul gazetar la ziarul „Bucovina”), profesor remarcabil de istorie, estetică şi literatură germană, care îşi familiariza elevii cu mediul de cultură german şi universal, atrăgându-i cu legendele popoarelor, îndeosebi cu mitologia grecilor şi romanilor dintr-o „Istoria universală”, pe care noul său elev o purta mai tot timpul cu el (dăruită apoi cu dedicaţie bibliotecii lui Pumnul). Se ştia că în această şcoală se făcea şi o educaţie în spiritul patriotic al revoluţiei din 1848.
Părintele adoptiv, profesorul Pumnul, i-a dat elevului său aripi prin lecturarea marilor înaintaşi, cei care ne-au lăsat” o limbă ca un fagure de miere” („Epigonii”), moment al vieţii crucial în formarea personalităţii literare a poetului şi filozofului erudit de mai târziu. Acolo citeşte şi inspirat începe să scrie în taină poezii, unele publicate mai târziu.
Istoriografii eminescieni susţin că, poetul cu talentul lui, fără Aron Pumnul, şi-ar fi întârziat mult debutul literar. Aron Pumnul l-a însufleţit şi i-a dat aripi către marea poezie prin lectura aprofundată a înaintaşilor, luând de la ei modelul rimei, unele figuri poetice şi chiar teme literare. În acelaşi timp, în articolele publicate, în gazeta „Bucovina”, despre Transilvania, Pumnul promova „spiritul” marilor patrioţi ardeleni, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, şi aducea „dorul nepotolit de a deştepta în popor conştiinţa naţională”. Trebuie precizat şi faptul că Profesorul Aron Pumnul refuză revenirea la Făgăraş (unde conaţionalii în semn de preţuire l-au ales, în lipsă, „senator”) şi nu răspunde la invitaţia de a accepta postul de profesor la Universitatea din Iaşi, preferând să rămână pe funcţia din liceu pentru „deşteptarea tinerimii” şi cultivarea „crezului” că „Poporul este trupul naţiunii, iar limba este sufletul ei. Pentru aceea, precum trupul fără suflet e mort, tot aşa e moartă şi naţiunea fără limbă”. În custodia sa bibliotecarul avea şi aceste ziare înnobilate de asemenea idealuri.
În 24 ianuarie 1866, la numai 47 de ani, Aron Pumnul moare. „Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina” organizează funeraliile, care au avut mare ecou în toate provinciile româneşti. Revista „Familia” îşi anunţa cititorii: „Un stâlp al culturii naţionale s-a ruinat; o făclie a luminării noastre s-a stins; o stea ivită pe orizontul întunecos al românimei a apus!,…bărbatul binecuvântat al naţiunei noastre”.
„M. Eminoviciu, privatist”, sub această semnătură îşi deplânge mentorul, în elegia sa, „La moartea lui Aron Pumnul”, scrisă în aceeaşi zi, cu care şi debutează ca poet, în cărticica difuzată la ceremonia funerară, „Laecrimioarele învaeţaeceilor gimnaesiaşti d’en Cernaeuţi la mormîntul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul raepaeusat într’a 12/24 ianuariu 1866”: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină/…(s-a) dus…ah! geniul mare al deşteptării tale/…Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină/…”. Astfel, exprimându-şi durerea, prin vers, urma să se aprindă întâile scânteieri poetice de geniu ale acelui „Luceafăr”, prevestit de Simion Bărnuţiu.
O primă confirmare, în acest înţeles, a fost vestea pe care elevul bibliotecar o citise la „Poşta redacţiei”, în revista „Familia”, primită tocmai din Pesta ungurească, în care „un porumbel cu un plic sigilat în cioc aducea în fiecare număr răspunsuri blânde debutanţilor”. Depăşindu-şi starea elegiacă, visând la o idilă cu „şoapte de amor”, îşi încercă norocul, punând în plic – pentru acelaşi închipuit porumbel ca la întoarcere să o poată preda destinatarului în loc de răspuns – poezioara „De-aş avea şi eu o floare” (scrisă înaintea celei apărute în cărticica omagială, dar ca şi aceasta cu modele clasice de rimă, ritm, figuri poetice, muzicalitate, strofe, teme). Curând după aceea, porumbelul cu „plic sigilat în cioc” îi aduce, de acum pe adresa personală, vestea: „Deschidem cu bucurie coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări de poet ne-a surprins plăcut”. Pe adresantul din Cernăuţi l-a bucurat nespus, dar mai mult l-a surprins semnătura, „Eminescu”, nume care i se părea mai firesc, dar nici editorul şi nici semnatarul nu-şi dădeau seama atunci că acesta va fi numele celui mai mare poet român şi unul dintre mai marii poeţi ai lumii. După apariţia altor poezii, junele poet mărturisea într-o depeşă editorului său Iosif Vulcan că în curând va părăsi Cernăuţii. După moartea profesorului, mult iubit şi apreciat, Aron Pumnul, Eminescu exclamă, regretând: „Pumnul nu mai este”. Şi părăseşte definitiv şcoala.
Pe elevul de 16 ani de acum nu-l mai reţinea nimic la Cernăuţi. În acei ani i-au mai încântat viaţa evenimente, devenite sărbătoare românească în urbea austriacă, anume spectacolele într-o frumoasă limbă românească ale unor vestite trupe româneşti de teatru. Atunci şi în anii care au urmat, din cauza unor examene, dar mai ales dintr-un îndemn lăuntric – în fibra fiinţei sale se strecurase devoranta pasiune pentru teatru – însoţeşte timp de câţiva ani diferite trupe de teatru ca preţios colaborator (la început ca sufleur).
Scriitoarea de limbă germană, Mite Kremnitz în amintirile sale confirma: „Colindă Ardealul, Muntenia şi Moldova cu acea trupă de actori, în care era aici actor, aici poet dramatic, aici regizor, aici sufleur. Înfrăţit cu teatrul şi cu poezia, a pornit să cutreiere ţara, s-o cunoască”. În asemenea împrejurări de viaţă, trebuie să fi încolţit şi întâile îndemnuri dramatice, cu timpul devenite proiecte pentru drame naţionale, din care va realiza fragmente. O dată, auzind că trupa venise cu spectacole la Botoşani, părinţii l-au prins şi reţinut pe „fugar”, încercând apoi să-i găsească un rost, angajându-l copist la dregătoria locală din Botoşani. După trei luni însă părăseşte slujba şi, sub pretextul susţinerii unui examen la liceul neîncheiat, pleacă iar – precum boierii, „cu diligenţia şi pasport” – la Cernăuţi. Aici însă din nou se alătură unei trupei de teatru. De fapt, sunt ani de cunoaştere, prin contact direct, a poporului, a limbii, a obiceiurilor străbune şi a realităţilor româneşti.
• Mai pe la începutul acestor pribegii, un moment hotărâtor pentru viitorul scriitor şi om politic, este legat tot de reţinerea „fugarului”, – după un spectacol al trupei de teatru, tot la Botoşani, îşi vizitează familia la Ipoteşti, dar de data aceasta cu învoirea părinţilor pleacă în primăvara anului1866 pentru a-şi susţine examenele la vestita Mecca şcolii româneşti din Ardeal, Blajul. Aici îl aşteptau însă şi alte tărâmuri necunoscute, dorite însă cu şi mai multă ardoare. În semn de adio, în poezia „La Bucovina” promitea: „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină, / Geniu-ţi romantic, munţii în lumină, / văile în flori…/ Ale sorţii mele plângeri şi surâse, / Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise…”
La propriu – precum eroul personificat în nuvela „Geniu pustiu” – ca orice drumeţ de ţară îşi luă un băţ, petrecu după el o traistă, fără de nimic altceva, decât cu mândria de a fi poet şi cu un carneţel spre a-şi însemna cuvinte şi impresii. Astfel a străbătut – neobosit şi fluierând alene un cântec monoton – drumuri de ţară şi cărări ce duceau cruciş prin lanuri cu holde mirositoare sau pe cărări pietroase de munte, de acolo coborând spre târguri, poposind prin satele ardelene, pripăşit uneori pe la vreo casă milostivă. Întreba şi afla răspunsuri de la oameni – fiecare din ei cât o comoară de istorii, poveşti, noutăţi – despre viaţa lor de acum sau cea trăită atunci la pârjolul de la ’48, pe care le nota, legând prietenii, adăpostindu-se şi hrănindu-se ca păsările cerului pe unde şi cum se nimerea: „Ca păsări ce zboară…/ peste nemărginirea timpului” (ms. 1867).
Călăuză îi era drumul cel mare împărătesc, construit de austrieci cu ajutorul populaţiei satelor pe care le traversa pe ruta: Cernăuţi, Gura Humorului, Câmpulung, Vatra Dornei, iar de aici pe ocolite spre Bistriţa, Reghin, Târgu-Mureş, Târnăveni spre ţinta ardentă, Blajul. Despre acesta demult aflase că a fost leagănul mişcărilor de eliberare naţională şi de emancipare culturală (iluminismul românesc al cărturarilor „Şcolii Ardelene” şi revendicările tribunilor „Revoluţiei românilor din Transilvania”). Posibil că interesul pentru evenimentele revoluţiei din 1848, trezit de Aron Pumnul, să fi crescut în timpul pelerinajului transilvan, ascultând şi notând întâmplări din locurile prin care a trecut (undeva i-au fost povestite scenele de groază dintr-un sat românesc, ars şi şters de pe faţa pământului, ca atare „transcrise” în Geniu pustiu).
Pe acest drum a călătorit – precum eroul din „Geniu pustiu” – „Zi de vară până-n seară am tot mers fără să stau de fel. Soarele era la apus, aerul începea a se răcori, holdele păreau că dorm din freamătul lor lung, de-a lungul drumului de ţară oamenii se-ntorceau de la lucrul câmpului, cu coasele de-a spinare, fetele cu oale şi doniţe în amândouă mâinile, boii trăgeau încet în jug şi carul scârţâia”. La Târgu Mureş a dormit în clopotniţa bisericii, – „M-am covrigat în clopotniţă cu dinţii clănţănind şi muiat până la piele; părul meu cel lung îmi cădea peste ochi, mânuţele mele slabe şi reci le băgam în mânecile ude. Aşa am stat toată noaptea”. Ziua întâlneşte un elev, care auzind de Eminescu, citindu-i poeziile apărute în „Familia”, se oferi să-l ia în căruţă până la Blaj. La un scurt popas, în Dicio-Sînmartin (Târnăveni), întâmplător stând împreună cu seminariştii la masă,  le-a declarat, în sfârşit, fără afectare: „Domnilor, eu sunt poet şi vreau să-mi adun material”, spre marea mirare a acestora care, cu ochii, căutând să împace purtarea drumeţului cu hainele sale.
Ajuns pe vârful Hula, zăreşte Blajul „de unde a răsărit soarele românismului”, oprindu-se lângă un tei impunător, azi „Teiul lui Eminescu”. O clipită, în care paşoptistul Pumnul, studentul lui Bărnuţiu răscolindu-i amintirea, Eminescu a ridicat carneţelul într-o mână, pălăria în alta şi a strigat: „Te salut din inimă, Romă mică! Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!”. Aici îşi găseşte prieteni de trai modest, răscoleşte tot târgul şi împrejurimile. Se abate şi pe la seminar. La gimnaziu îl dezamăgeşte examenul la elină, pe care nu-l promovează. Aici se răspândeşte însă repede vestea că venise un student de la Cernăuţi, care publică poezii în „Familia” şi care citise întreaga bibliotecă gimnazială. Şi acum citeşte de toate, literatură şi ştiinţă, tezaurul popular, din care se adăpa. Încă nu destul se ştie ceea ce aflase în timpul celor trei-patru luni cât a poposit la Blaj. Aici trebuia să-l fi impresionat cu deosebire cele trăite pe viu de urmaşii revoluţionarilor paşoptişti. Se ştie că primăvara-vara a cunoscut principalele instituţii istorice, a discutat despre evenimentele din 14-16 mai 1848, care au avut loc în urmă cu aproape două decenii (s-a născut cu doi ani după anul revoluţiei din 1848).
Este uşor de imaginat ce a simţit poetul în momentul în care, ajuns pe locul „Câmpului Libertăţi”, retrăind profund măreţia evenimentului, încrustat pe răbojul istoriei naţionale, prin crezul de care au fost animaţi zecile de mii de participanţi la prima Mare Adunare Naţională a românilor. Trăia – în închipuirea sa – momentul „Ca un prieten pasionat al oamenilor (mai ales al poporului căci atunci) când aceştia se adună în mase, simt că sunt o parte a totalităţii. E ceva dumnezeiesc în acest sentiment, aşa că orice serbare a poporului mi se pare o sărbătoare a sufletului, o rugăciune cucernică” (ms. 2285).
Cu atât mai mult, putea conştientiza atunci semnificaţia ecourilor reale ale acestei istorice Adunări Naţionale, zugrăvite în vibrante icoane poetice ale celor care au fost participanţii direcţi, precum numit de Eminescu „Preotul deşteptării noastre, semnelor vremii poet”, Andrei Mureşanu în Deşteaptă-te române! Astfel de icoane poetice de o aleasă vibraţie naţională a realizat şi Vasile Alecsandri în poeziile „15 mai 1848” şi „Hora Ardealului 1848”.
Tânărul debutant în poezie, care cu câteva luni în urmă îşi dobândise numele de Mihai Eminescu, sub imboldul poetic şi îndatorat unui destin al înveşnicirii universale, animat de chemarea şi dorinţa ca, după aproape două decenii, atunci să se alinieze spiritului acelor tribuni vizionari, cu două poezii, datate „1866”, ca smerită, dar avântată replică, în nuanţe diferite, însă în consens cu ei. Prima se intitulează chiar, – „Deşteaptă-te, Române”, un ecou ca o bătaie de inimă urmată de altă bătaie de inimă: „Deşteaptă-te, Române, preot al libertăţii, / Nu plânge pe cenuşa geniilor străbuni, / E timp să nalţi stindardul în numele dreptăţii, / E timp să-ţi calci tiranii, e timp să te răzbuni”. „Bardul” eminescian ni se înfăţişează aici ca întruparea poetului profet al paşoptiştilor. În cealaltă poezie recunoaştem ecoul unei scene reale, din a doua sâmbăta de după Paşti, când tribunul Simion Bărnuţiu – în ziua în care îşi ţine în prezenţa celor două confesiuni, adverse, ortodoxe şi greco-catolice, „cel mai aşteptat şi strălucit” discurs, în Catedrala „Sfânta Treime” din Blaj – la intrare şi ieşire salutând după datină „Hristos a-nviat!”, poporul întâmpinându-l sau răspunzând repetat, „Hristos a-nviat!”, „Adevărat a-nviat!”, „Libertatea a-nviat!”. Poezia se întitulează „Înviere”: „Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…/ Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor, / Cum din mormânt răsare Hristos învingător, / Iar inimile toate s-unesc în armonie” (ambele poezii au fost descoperite şi publicate împreună, după 125 de ani, în 1991, ca „inedite”: din prima poezie editorul găsind doar prima strofă, iar a doua poezie fiind o primă variantă de şase strofe a cunoscutei poezii mai ample, „Înviere”, varianta finală fiind publicată peste trei decenii).
Să ni-l închipuim însă, ca prezenţă fizică, pe tânărul poet Eminescu acolo, pe „Câmpul libertăţii” – după două decenii de la Revoluţie şi încă în acelaşi Principat al Imperiului austro-ungar – trăind cu imaginaţia măreţia momentului istoric, dar trezindu-se aievea lângă aceeaşi impunătoare Catedrală, în faţă având un câmp gol cât un pustiu şi fără măcar un monument (al amintirii, promis, dar ridicat abia peste un secol). Atunci s-a văzut deodată singur… Acolo trebuia să fi încolţit meditaţiile poetice: „În temniţa din pieptu-mi trezind gândiri amare… / Sunt eu!…Privesc trecutul… / Cântarea? Cea mai naltă şi cea mai îndrăzneaţă / Nu e decât răsunet la vocea cea măreaţă. / Cine-mi va spune mie dacă a gintei mele / Viaţa viitoare va fi. / Ce proastă e mulţimea,/ Ea crede cum că duce a lumii soartă-n mână, / Şi singură e dusă de-o mână de şireţi” – însă – „Din planul vieţii sale ascuns în colţu-obscur / îşi creşte trunchiul aspru aşa, poporul meu, / în tine e puterea-ţi, nălţarea-ţi şi pierirea-ţi, / Eu cred că tot ce este menit de a fi mare / să-şi înăsprească trebui superba rădăcină” (fragment din „Andrei Mureşanu. Tablou dramatic într-un act”, un alter ego al monologul de 570 de versuri al „Preotului deşteptării noastre, semnelor vremii poet”, cum era consfinţit poetul tribun Andrei Mureşanu în poemul „Epigonii”).
Obiectul meditaţiei nocturne a poetului tribun întruchipa chiar crezul tribunului Bărnuţiu, – anume „destinul neamului românesc”, în care şi eroul eminescian este mereu încrezător. Mânat de acest crez, pleacă din Blaj la Bălgradul lui Mihai Viteazul, străjuit de fortificaţiile Cetăţii Alba Carolina, de monumentele, vestigiile, îndeosebi impunătoarea poartă a cetăţii, în interiorul căreia celula de detenţie a lui Horia îi putea face o impresie dramatică. În general, albaiulienii peste timp presupun că „cele văzute trebuie să-i fi pricinuit mari emoţii şi sentimente de compasiune pentru suferinţele poporului român şi ale fruntaşilor săi”. Aici, la Alba Iulia, în 27-28 august 1866 avea loc a şasea Adunarea generală a „Asociaţiei transilvane pentru literatura şi cultura poporului român” (ASTRA), unde poetul fu zărit la întrunirile Asociaţiei, care milita pentru emanciparea vieţii culturale româneşti din monarhia austro-ungară, pe durata a două zile, ascultând, cu însufleţită mândrie, cuvântările şi dezbaterile publice, posibil chiar participând la ele. Acolo au ţinut cuvântări tribunii de la 1848 – supravieţuitorii lui Simion Bărnuţiu – însuşi preşedintele Andrei Şaguna, de asemenea vicepreşedintele George Bariţiu, secretarul general Iosif Hodoş, secretarul şi vestitul ziarist Timotei Cipariu, tribunul Ioan Alexe, protopopii ambelor confesiuni ş. a. Andrei Şaguna, preşedintele ASTREI (precursoare a Societăţii Academice Române de la Bucureşti, înfiinţată tot 1866), între timp devenit arhiepiscop şi mitropolit, de data aceasta a vorbit despre valoarea morală şi socială a muncii. Din „amintirile” localnicilor albaiulieni aflăm că „discursurile l-au marcat” pe tânărul poet ca „lecţii de povăţuire şi de demnitate”.
Noaptea târziu, după încheierea lucrărilor, s-a retras pe o bancă de la marginea parcului orăşenesc, unde urma să doarmă sub cerul liber, când zărit de amicul Elie din Blaj (căruia ulterior pe o carte i-a dedicat o poezie, postumă), a acceptat propunerea să doarmă la un han, dar jos pe o rogojină cu capul pe o pernă de paie. Pe clădirea construită în locul hanului, o placă comemorativă pusă de Fundaţia „Alba Iulia 1918 pentru Unitatea şi Integritatea României” aminteşte de popasul „geniului poeziei româneşti”. Acest fragment, reţinut din declaraţia prilejuită de dezvelirea plăcii, „consemnează vibraţiile adânci ale unei conştiinţe naţionale de excepţie: Eminescu. Iată-l printre noi, ca un sfânt, ne mulţumeşte adâncindu-şi paşii în sufletul nostru”. O stradă din oraş, la fel şi parcul central acum poartă numele „Mihai Eminescu”, iar un bust al poetului a fost amplasat pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia.
Posibil ca după asemenea evenimente, trăite pe viu în Blajul şi Alba Iulia anului 1866, să-l fi năpădit mai mult visările, ne mai rezistând de a pune pe hârtie „gândurile lui, adesea transformate în şiruri ritmice, în vorbe rimate” („Sărmanul Dionis”), în dorinţa de a le spune unei lumi numai de el ştiute: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, /Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? / Braţele nervoase, arma de tărie, / La trecutu-ţi mare, mare viitor!…/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie”. Este una dintre cele mai cunoscute poezii de tinereţe, de la care nu s-a păstrat vreun manuscris, şi dovada lipsei locaţiei şi timpului în care putea fi scrisă ca şi a modului de a putea ajunge – în mod misterios, cum vom înţelege mai încolo – să fie publicată după multe luni ale anului următor, 1867, în aceeaşi revistă de suflet, „Familia”).
• Revenind la Blaj, după luni de căutări şi răspunsuri, încă în aşteptare, fără bani de la părinţi, de acolo porni tot pe jos spre Sibiu. Părăsind Blajul, Eminescu îşi continuă pribegia, cu nostalgia amintirilor despre „vizionarii” pe care i-a cunoscut sau citit, – „Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare…/ Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună, / Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar” („Epigonii”), dar cu optimismul istoric în cuget şi simţiri, crezând în „neamul românesc…menit de a fi mare” („Mureşanu”).
La Sibiu, oraşul pe care îl cunoştea din pribegiile anterioare (cu o trupă de teatru, aici învăţa la o şcoală unul din fraţi), acum ne găsindu-şi fratele, îl caută pe Nicolae Densuşeanu, care ca şi el publica poezii în „Familia”. Pe elevul de 16 ani, un seminarist l-a condus să-l prezinte studentului jurist, viitor academician şi autor al capodoperei „Dacia preistorică”. Apropiindu-se de acest student, cu un zâmbet blând, fericit se înclină discret: – „Mă cheamă Mihai Eminescu”. Surprins ca şi cei de la Blaj, la vederea tânărului poet care arăta ca un „golan în zdrenţe”, Densuşeanu îi întinse mâna curtenitor şi, fără să ştie cineva ce i-a răspuns şi ce au discutat ulterior, se ştie că l-a dus acasă la el, l-a hrănit şi îmbrăcat din cap până-n picioare. După trei zile, la dorinţa de a fi ajutat să treacă frontiera, fără „pasport”, gazda mărturisea altădată într-o scrisoare că i-a dat o recomandare scrisă către un prieten din Răşinari, preotul Bratu (bunicul marelui poet Octavian Goga), în care „l-am rugat să-i dea pe unul din poporenii săi ca să-l treacă pe potecile răşinărenilor în Ţara Românească” liberă. Adevărat, adolescentul Eminescu pleca din Transilvania vasală Austro-Ungariei ca să ajungă în Principatele autonome Unite, care din 1859 se afla sub un singur domnitor, dar din iulie 1866 – când poetul se afla la Blaj – domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost înlocuit cu monarhul Carol I. După un scurt popas la Răşinari, într-o noapte călătorul pleacă însoţit, urcând Carpaţii Meridionali peste munţii Cindrel spre tainica frontieră, dincolo de care îl ademeneau drumurile spre Bucureşti, atunci capitala României.
Acolo sus în munţi – posibil, într-o „noapte caldă, molatecă şi brună„ – Eminescu trăieşte un „moment de viaţă străfulgerat de o relevaţie”. Misterul „divin” încearcă să-l explice profesorul de fizică Ioan Câmpan, în cartea sa „Eminescu, magul călător”, publicată în 2007 şi lansată la Congresele Internaţionale de Dacologie din Bucureşti-2009 şi de Eminescologie din Chişinău-2013, tema reluând-o cu noi motivări, publicate în studiul cu acelaşi titlu, apărut în „DACIA Magazin”, 2011, revistă editată de „Dacia Revival Internaţional Society” cu sediul la New York). După surse publicate, fizicianul Ioan Câmpan susţine: „Străfulgerarea n-a fost jocul unei fantasme, ci un adevăr ce poate fi probat”. Autorul în cartea sa urmează acest fir probatoriu: fenomenele cosmogonice abordate, după acest eveniment, în creaţia eminesciană, exprimate metaforic, se bazează pe cunoştinţe „integratoare” de fizică cuantică, astrofizică, cosmologie şi matematică, privind spaţiul şi timpul infinit – cunoştinţe academice în domenii de prim rang ale ştiinţei – surprinzător de avansate pentru acea vreme, după părerea chiar a lui Eminescu, – „permiţând descifrarea a ceea ce intelectul nostru subiectiv a încifrat în natură” (ms. 2.257). Exemple ar fi cunoscutele opere cosmogonice de maturitate, La steaua-1886, Luceafărul-1883 (poem inspirat dintr-o „întâmplare” despre care poetul mărturisea că „nu se poate vorbi”, acum) sau primele poeme, rezultate din trăirile proprii, biografii datându-le ca postume, după aproximativ unu-doi ani de la evenimentul „revelaţiei” din 1867. Avem în vedere cele mai ample creaţii poetice eminesciene (peste 3000 de versuri), Memento mori, Povestea magului călător în stele, dar şi poezii ca O stea prin ceruri, Viaţa mea fu ziuă şi prima variantă a pământeanului „semnelor vremii poet”, poemul dramatic Andrei Mureşanu şi alte cel puţin 10 poezii, chiar primele variante ale Luceafărului („nu spunea nimănui ce compune, nu arăta nici colegilor săi studenţi ceea ce scria, ci încuia manuscriptul”, – din „amintirile” datate 1871). Tot de atunci ni se păstrează unica mărturisire, adresată în scris unui redactor, amic: „Am compus un tablou dramatic, a cărui figură principală este Andrei Mureşanu…Am scris-o într-un timp când sufletul meu era pătruns de curăţenia idealelor, când nu eram rănit de îndoială. Lumea mi se presinta armonioasă cum i se presintă oricărui ochiu vizionar”.
Unele aspecte abordate – după unii „metaforic”, după alţii „criptate” – în scrierile menţionate, s-au adeverit, în sensul că au beneficiat ulterior de un suport ştiinţific, prin convergenţa geniilor: Einstein găseşte formula ştiinţifică a teoriei relativităţii, ecuaţia E = mc2, în 1905, confirmată cu mijloacele ştiinţei moderne în 2008, deci la multe decenii după formularea metaforică a acestei teorii de către Mihai Eminescu; la fel, Bohr enunţă teoria cuantelor, atomul care emite lumină, în 1913; după descoperirea câmpului magnetic rotitor şi a curentului alternativ, lui Tesla îi reuşeşte teleportarea, în 1943; ulterior însă alte descoperiri ale lui Tesla  depăşesc în timp destinul postum al lui  Eminescu: miracolul transmiterii informaţiilor la distanţă fără fir prin intermediul undelor radio (mijloacele de comunicare online, wireless, telecomanda), aparţinând aceluiaşi congenial contemporan, Tesla – aşa cum vom afla în cartea de faţă – prin intermediul canalelor online  – a favorizat în anii din urmă receptarea spectaculoasă  a operei eminesciene în literatura universală.
Adevărat, biografii constată existenţa unei „pete albe” în biografia lui Eminescu, remarcată şi de autorul cărţii, „Magul călător”: „nu se ştie unde a fost între octombrie 1866 şi mai 1867”.
Amintindu-ne de constatarea lui Perpessicius, editorul şi exegetul Operei monumentale în XVI volume a lui Mihai Eminescu, anume că „ORICE CREAŢIUNE LIRICĂ…E LEGATĂ DE UN MOMENT DE VIAŢĂ”, am încercat să decriptăm sâmburele realist al imaginilor din cele – incredibil – peste 3000 de versuri scrise ulterior evenimentului „Revelaţiei”, deci având o legătură cu fenomenul „1867”. În acest înţeles, suntem înclinaţi să credem că, posibil, un timp a rătăcit prin munţii Cindrel, când se putea adăposti toamna, în plină iarnă şi primăvara, posibil la vreo mânăstire, unde putea discuta cu monahii, citi, reflecta, între timp la vreun cioban, mai de grabă la vreun schit sau mai mult într-o  peşteră. Sunt sugestive, în acest sens, descrieri precum: „Atunci el se retrage în muri de mănăstire / Și capul și-l cufundă ’ntr’a lumei sfinte cărți” sau /  ”Acolo prin ruini, prin stânci grămădite / E peştera neagră… / În scorburi de păreţi trăieşte / Un biet călugăr, / Tânăr frumos…, dar ca umbra el e slab…/ Acolo prigonit de visuri şi de gânduri, / Ce vrea nici el nu ştie, se chinuie n-zadar, / Doarme pe un pat de zdrenţe / Ce-i pus pe două scânduri,…/ Astfel el vrea viaţa s’o sfarme, s’o scurteze. / De ce? şi pentru cine el singur n-a ştiut…/ Printre codri, printre dealuri, /Printre bolţi săpate-n munte…Las-să dorm…să nu ştiu lumea / Ce dureri îmi mai păstrează. / Îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază, / Eu să văd numai dulceaţă unde alţii văd necaz” etc. (Memento mori).
Nimeni, nici chiar biograful G. Călinescu nu ştia unde a fost şi ce a făcut Eminescu în perioada acelei ”pete albe” din viața lui, dar într-o perioadă chiar mai îndelungată: „eclipsa de un an ascunde privirilor noastre o parte din traiectoria vieţii…în ciuda «datelor enigmatice», care se pot spulbera sau întări la orice nouă descoperire”.
În acest răstimp, al treceri din Transilvania asuprită spre România liberă, visată, în scrierile descifrate în cartea sa, „Magul călător”, Ioan Câmpan remarcă prima şi cea mai amplă operă poetică eminesciană (mult peste 1300 de versuri, concepută şi scrisă ca urmare a acestei perioade „enigmatice”), „Memento mori. Panorama deşertăciunilor”, – „de ce s-o fi numit aşa?”, se întreabă autorul. De fapt, în plan istoriografic se poate spune că ar fi o evocare a succesiunii civilizaţiilor umane sau ceva similar cu legenda hugoliană a secolelor, în plan spiritual însă ceva ce depăşeşte înţelegerea umană, cea care ne îndeamnă să afirmăm că Memento mori reprezintă un valoros document poetic, dovada unui potenţial creator supradimensional pentru un licean şi proaspăt debutant în poezie. De altfel, precizează autorul fizician, este o „postumă cu versuri oarecum imperfecte tehnic, sincopate, precipitate, ca într-un proces verbal de constatare autentic, întocmit de un martor ocular”. Mai departe, Ioan Câmpan susţine că prin poezia „rămasă postumă din voia lui sau a altora”,…”ni se propune învăţarea fizicii prin versuri”.
O atenţie aparte mai acordă autorul altui poem amplu, din aceeaşi perioadă (peste 960 de versuri, – „Luceafărul” are 392 de versuri), „Povestea magului călător în stele” (după care Ioan Câmpan îşi întitulează cartea, „Magul călător”): „Zborul magului este descris în amănunt. Este un zbor iniţiatic, determinat de o întâlnire asemănătoare cu cea a lui Moise pe muntele Sinai, când Dumnezeu îi înmânează tablele Legii…Legendele biblice, fie canonice, fie apocrife, ne indică personaje care sunt luate parcă în zbor de cineva, asemeni magului nostru: Ilie, Enoch, Etan, Ghilgameş” (amintit în Vechiul Testament sub numele de Nimrod) ş.a., ceva similar cu cei din recenta carte, „Atlantida din Carpaţi”. Mai nou a crescut interesul pentru asemenea opere literare, la fel pentru numeroasele însemnări manuscrise privind unele aspecte, „stranii”, ale activităţii, bolii şi morţii sau despre unele reflecţii ştiinţifice, care par de neînţeles, tocmai pentru că ele sunt criptate. Probele bazate pe reguli standard internaţionale de decriptare, ale creaţiei eminesciene şi ale unor informaţii orale oferite de poet altora, prezentate în câteva cărţi recente, semnate de generalul din serviciile secrete şi profesorul de criptologie, Ilie Torsan (bazate în principal pe „aplicaţiile şirurilor Fibonacci în domeniul poeziei. Cf. mai mult în: http://www.ziaristionline.ro/2015/01/15/inedit-un-profesor-de-criptologie-a-spart-codul-lui-eminescu-generalul-ilie-torsan-in-exclusivitate-pentru-ziaristi-online-video/#sthash.OcvYkvy9.dpuf), surprinzătoare şi convingătoare, reprezintă dovada sugestivă şi credibilă a posibilităţii de evaluare a moştenirii culturale eminesciene, într-o perspectivă puţin frecventată anterior,
Aceasta, în condiţiile în care, cum menţionam, multe dintre marile capodopere eminesciene s-a observat că sunt criptate, aidoma marilor cărţi ale omenirii, – precum „Biblia” (pe care chiar tânărul „iniţiat” în cele duhovniceşti, Eminescu încerca să-i decripteze versetele, în care intuieşte existenţa ţării „Havila”, cf. Iconografie, Foto 2. a. şi 2. b.) sau cărţile Sfinţilor părinţi, ale profeţilor, ale unor savanţi ori scrieri despre marile epoci istorice sau marile mistere ale omenirii.
Descifrarea unor date încifrate în poemele eminesciene menţionate este probată şi în cartea „Magul călător”, dar în viziunea fizicii, de pildă interpretarea paleoastronautică a zborului, imaginea apocaliptică vechi-testamentară gen Sodoma şi Gomora pare aidoma unei ciuperci atomice, mai ales poziţionarea geografică şi istorică a ţării noastre,  de prim rang din Biblie, – Havila-prin anagramare dă Vlahia, etc. (cu ecouri peste timp):
a. „Grădina Eden” sau „Grădina Raiului” (Iconografie, imagine 2. a.  după surse antice): „Dacă vom duce o dreaptă de-a lungul Nilului şi o alta de-a lungul Tigrului şi Eufratului, apoi vom uni punctul de vărsare al Tigrului şi Eufratului cu izvoarele Nilului vom obţine un triunghi în care sunt înscrise – ca ipoteză – cele patru râuri ale Paradisului: Fisonul-Dunărea, Ghihonul-Nilul, Tigrul şi Eufratul. În colţurile triunghiului se află cele trei ţări consemnate în „Facerea”: Havila, Cuş şi Asiria” (www.scribd.com/doc/85310133/S-CORYLL-VALAHIA-ÎN-CARTEA-GENEZEI.) şi
b. „Havila” sau „Grădina Maicii Domnului” (Iconografie, imaginea 2.b.) – astfel o numeşte şi Papa Paul II, în 1999, cu prilejul vizitei sale în România – pictură realizată ca şi imagine imortalizată de anonimi, la Ierusalim, pe peretele unei nişe nu prea departe  de mormântul lui Iisus, sub care subscrie Eminescu: „Ce-ţi doresc eu, Ţie, dulce Românie…”
Revenind la poemul „Povestea Magului călător”, eul despătimit și înduhovnicit eminescian mărturiseşte: „Rămas în munte…/ Pe-o piatră detunată el vede peste văi, / Priveşte. Codrii mângâi cu vânt de primăvară…/ cu-aer răcoros de mai…/ Şi cine enigma vieţii voieşte s-o descuie / Aceia acel munte pe jos trebuie să-l suie… Ş’apoi pe jos de-acolo eu muntele – am să sui / Ca gândurilor mele aripe să le pui…/ Ca pasul vieţi-mi toate să-l ducă’nţelepciunea, / Ca sigur să calc calea vieţii cea de spini, / Ca tot ce eu voi face să fie fapte bune, / Să n’ascult decât glasul – adevărului senin”. Şi apoi „Se sue-n vârf de munte, o stea din cer coboară – / O stea – vultur de aur, cu – aripele de foc, / Pe ea şezând călare, în infinit el zboară, / Stelele sclipeau sfinte şi-n cale-i făceau loc”…Întoarcerea e şi cu-ntrebări, – „De ce de-a mea viaţă o lume e legată, / De ce un înger palid din cer s-a coborât”.
Motivul din acest poem postum este preluat şi în alte cel puţin 8 poezii scrise după fenomenul „1867”, ca în: „Viaţa mea fu ziuă şi ceru-mi un senin… / Până ce-ntr-al meu suflet deodat-ai apărut, / O, îngere căzut!”; … „Două stele negre luciră-n negru foc, / Pe cerul vieţei mele; iar geniul-noroc / Mă lasă-n lume singur, dispare în abis… / O rază din privirea-ţi viaţa mi-a-negrit, / Din sânul meu speranţa divină a fugit; /Norocul şi-a stins steaua…/ pierdut în noaptea-mi nimic nu mai sperez”. Ca şi alte genii ale omenirii, asemeni lui Eminescu, „Genii beau vinu-uitării când se cobor din ceruri…/ Deşii rari şi puţini-s lumea nu va să-i vază, / Viaţa lor e luptă, când mor se duc neplânşi”.
Reîntoarcerea din călătorie – se apreciază în cartea „Magul călător” – are consecinţele deja cunoscute (Opere, I, p. 370, Perpessicius prin Gh. Bulgăr): „Azi vezi o umbră pală-un om fără putere…/ Din ceruri de lumină m-am coborât în iad, / Unde alerg ca spaima, nebun, bolnav, tăcut, / Cu frunte-nfierbântată ca îngerul căzut”, şi – fapt inexplicabil – „pământeanul călător” este identificat de biografi, după amintirile pe viu ale altora, în portul Giurgiu, hamal, în vara anului 1867. Biograful G. Călinescu remarcă: „Nelămurită rămâne apariţia lui Eminescu la Giurgiu”.
Prezenţa pribeagul pământean e consemnată, întâia oară, „hamal în portul Giurgiu”. În acest oraş, atunci poposind cu trupa sa de teatru, acum fără sufleor, directorul Iorgu C. „a plecat în oraş în căutarea unui tânăr, deprins să citească pentru a-l folosi ca sufleor şi găsindu-l pe acest june al nimănui ca grăjdar la un han, după o surprinzătoare discuţie cu el, îl recomandă să fie primit în trupa sa”, pe aceeaşi slujbă, ca altădată, de sufleor, copist şi secretar. Apoi îl găsim pe Eminescu angajat şi în alte trupe de teatru, colindând ţara cu spectacole în zeci de oraşe din Banat, Moldova şi Transilvania, înainte de a ajunge la demult visatul Bucureşti. Eminescu singur recunoştea, – „Întâmplarea m-a făcut din copilărie încă să cunosc poporul românesc…, ţara în cruciş şi curmeziş”, – timp în care proiecta şi schiţa în taină drame, romane, scria şi publica poezii, traducea lucrări despre arta dramatică pentru uzul actorilor.
La Bucureşti, marele actor Pascali, într-o recomandare, îl propunea ca sufleor II, la Teatrul Naţional, pe „străinul român din Moldova,…sărac şi pe drumuri,…foarte studios, activ, inteligent, capabil, exact şi foarte cumsecade”. La Teatrul Naţional din Bucureşti, împreună cu trupa de teatru, sufleorul mai mult ca posibil a asistat la festivalul închinat atunci Societăţii Academice Române, sesiunea din 1867, după care a avut loc un eveniment neaşteptat: recitarea marşului Revoluţiei din 1848, „Răsunetul” de Andrei Mureşanu, cunoscut în timp sub numele „Deşteaptă-te române”. Acest festival trebuie să-l fi interesat pe Eminescu, deoarece în urmă cu un an, sub impresia „Câmpiei libertăţii” de la Blaj, ca însufleţită replică, însuşi Eminescu scria „Deşteaptă-te, Române”, poezie descoperită după 125 de ani, printre manuscrisele poetului.
Descoperirea, făcută de actorul Iorgu C., la Giurgiu, este şi ea parcă predestinată, – consemna întâlnirea tânărului poet cu viitorul mare dramaturg – colaborator, prieten, competitor – I. L. Caragiale, tânăr şi el pe atunci: „Sunt peste douăzeci de ani de-atunci. Locuiam într-o casă, în care mai trăia în gazdă un actor”. Văzând că citeşte întruna, actorul îi zise gazdei, cu un fel de mândrie: – „Îţi place să te ocupi cu literatura. Am şi eu un băiat în trupă, care citeşte mult, este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent; face poezii; ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu cred că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti”. „Îmi povesti cum găsise într-un  otel» din Giurgiu pe acel băiat, care slujea în curte şi la grajd, culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller, în ieslele grajdului… era foarte blând, de treabă, nu avea nici un viciu. Era străin, zicea el, dar nu voia să spună de unde”. Actorul îi propuse ca să-l ia sufleor cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. Şi acuma se află la Bucureşti (1869, vara): „Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, mi-l închipuiam pe tânărul aventurier ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare. Seara (băiatul) trebuia să vină la actor, care mi-l aduse, iar el se apropie cu sfiiciune, – „Mă recomand, Mihail Eminescu”. „Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată în nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare” (I. L. Caragiale, „Nirvana” sau despre „Drumul izbăvirii, al atingerii absolutului”).
• Revenind la poemele citate de fizicianul Ioan Câmpan, Panorama deşertăciunilor, Povestirea magului călător ş. a., acestora le atribuie originea în perioada ulterioară, ca efect al fenomenului „revelaţiei”, „cu filiaţii în anul 1867, decisiv în planul biografiei şi creaţiei”. Devansând concluziile probatoriului din cartea lui Ioan Câmpan, „Magul călător”, autorul cărții întrevedea efectele fenomenului „1867”, manifestate în amploarea şi potenţialul evenimentelor din viaţa şi creaţia lui Eminescu. Un editor şi exeget de prestigiu al vieţii şi operei eminesciene, Ion Scurtu, încă la început de nou secol XX, printre primii sesizează fenomenul: „Pentru cunoscătorii mai de aproape ai mersului vieţii lui Eminescu, el apărea în zorile tinereţii ca predestinat, – a devenit cel mai adânc şi cel mai larg exponent al sufletului românesc”.
Încercând să descifrăm sâmburele realist al creaţiei lui Mihai Eminescu, din anii marcaţi de fenomenul „revelaţiei”, sub aspectul efectului – imediat, dar şi ulterior – constatăm şi noi potenţialul uman şi creator dobândit, supradimensional, reflectat atât în activitatea sa civică şi în opera scrisă pe parcursul întregii vieţi, cât şi în destinul postum al întregii sale opere, în procesul de cunoaştere, recunoaştere şi consacrare ca valoare universală. Dovada receptării operei pe acest considerent o reprezintă traducerea şi ecoul acesteia în principalele limbi din peste 200 de ţări, aşa cum se poate constata şi din paginile cărţii de faţă.
În legătură cu acele evenimente, afiliate fenomenului revelaţiei din 1867, ne pare credibilă implicit ideea de efect înţeles de noi ca misiune asumată, –
a. în planul creaţiei literare, de făuritor al limbii literare, în care şi-a scris opera literară (peste 600 de titluri), etalon pentru limba şi literatura română modernă. Pentru acest adevăr pleda şi marele cărturar Nicolae Iorga: „Eminescu reprezintă ceva unic în dezvoltarea literaturii noastre şi oricărei alte literaturi”. Limba literară modernă, în care Eminescu şi-a scris opera, este, de altfel, limba literară pe care şi noi cei de azi o vorbim, în care scriem şi citim românii de pretutindeni.
b. în planul activităţii jurnalistice (peste 1800 de titluri), a omului politic, model de militant pentru cauza naţională, care ne reaminteşte de predicţia lui Bărnuţiu, privind imaginea profetică a „celui Luceafăr” ivit în viaţa spirituală a neamului românesc, ce crede în forţa granitică a poporului, se contopeşte cu aspiraţiile poporului pe care-l îndrumă;
c. în planul ecoului peste timp – în lumea istoriei socio-politice şi culturale – a creaţiei poetice, afiliate aceluiaşi „fenomen al anului 1867”, ne-au reţinut atenţia, dintre ecourile ca efecte peste timp, fie şi numai trei, recente, tipice (identificate la o căutare aleatorie de rutină pe Google, accesând „ Eminescu”, raportat la ţări ca Letonia ş. a.). Din acest gen de informaţii care circulă în lume pe canalele online, reproducem:
1. Drept omagiu şi model de îndrumare moral-creştină, recomandarea unui grup de înalţi prelaţi: „Imnul Eminescu în nouăsprezece cânturi” şi. altul, „Acatistul Poetului Neamului Românesc Mihai Eminescu”, din introducerea căruia cităm: „Dacă nu este un Sfânt în sensul strict, acest mare POET este „Cuvântătorul Sfinţeniei Neamului şi Pământului Românesc”…Poetul Mihai Eminescu nu este un Sfânt de Cer, ci un Sfânt de Pământ…Poetul Mihai Eminescu este prin excelenţă Evanghelistul Sfinţeniei Pământului…La Eminescu nu căutăm „Sfinţenia de Cer”, ci „Taina Chemări Cerului-Luceafărului de a VENI pe Pământ…Eminescu este „Evanghelistul Iubirii Pământeşti” şi aşa îl putem considera „Sfântul Pământului…Eminescu este Profet, Apostol, „Omul cel de Taină şi cel Mare al Pământului”, este „Veşnicul Tânăr Făt-Frumos”, este Luceafărul, este Iconicul pământesc din noi” („În acest sens, încercăm şi noi un mic Acatist al lui Mihai Eminescu”, n. a.);
2. Sub genericul „Mihai Eminescu, profetul logos-ului şi mithos-ului românesc”, se rezumă, în formă criptată, parţial cuvinte cheie parcă dintr-un poem, pe o temă actuală de interes internaţional: „Profeţia poetului Mihai Eminescu „Memento mori”, „Shack island”, „Helizcea”, „Atlanta”, „Insula Şerpilor”, „Insula Hiperboreană” aparţinând zeului civilizator Zamolxis-Zalmolxis. Insula Atlantida, conform Navy-Robert Ballard… profeţia poetului romantic român Eminescu transpare din fiecare vers scris cu graţie divină, reconceptualizând din îngeri un univers al demonilor şi un univers demonizat-demonizant. „Profetul îngerilor” – Mihai Eminescu este şi profetul nato-păcii universaliste, graţie versetului „Înger de pace” aparţinând Poemului „Ce-ti doresc eu ţie, dulce Românie” (aprilie 1867)…author romanian poet mihai eminescu represent the desideratum of „nato house”-”casa popoarelor nato” geo-strategically & geo-politically united state of america…Eminescu prefigurând ideea „nato angels”-„planeta îngerilor” – Terra, este absolut perfect definită de versetele poemelor eminesciene – ideea păcii universaliste şi a existenţei unui „înger al păcii”, înger al absolutului poetic, înger al absolutului astral poetic, înger al martirilor logos-ului românesc, Mihai Eminescu (apud ufo-war-terrestrial-angels-moon.blogspot.com/2014_10_01_archive.html).
3. Sub deviza universalismului eminescian, dobândit, însă mereu actualizat, în acest înţeles am mai reţinut câteva consideraţii • „Universalitatea lui Eminescu este o certitudine universală…în primul rând prin numărul traducerilor în alte limbi” • „Universalitatea lui Eminescu are şi o dimensiune cosmică, la propriu, – pe planeta Mercur există un crater care îi poartă numele”, iar „în catalogul planetelor mici din Univers, la poziţia 9.495, se află planeta Eminescu”, probabil una dintre acele pe care poposise magul călător din grandiosul poem eminescian, Povestirea magului călător în stele. • „Mai există un aspect, surprinzător de-a dreptul, al universalităţii lui Eminescu. El a fost autorul unei teorii, al unui model de stat, pe care nici mass-media, nici sociologii nu-l cunosc, sau se fac că nu-l cunosc: STATUL ORGANIC”. Această teorie, „risipită” prin articolele publicate de el în perioada 1869-1883, în publicaţiile la care a lucrat, a fost incorporată, de un discipol al său, marele economist român Mihail Manoilescu, în lucrarea intitulată „Noua teorie a protecţionismului şi schimbului internaţional”. Această lucrare, tradusă, în 1932, în limba portugheză, a fost ADOPTATĂ, ÎN ANUL 1970, CA «PROGRAM ECONOMIC» Al BRAZILIEI. În 2003, José Jeronimo Moscardo de Souza, ambasadorul Braziliei la Bucureşti, a făcut, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Academiei Române, o declaraţie cu valoare de recunoaştere istorică: „VREAU SĂ MULŢUMESC ROMÂNIEI ŞI ÎN SPECIAL DOMNULUI EMINESCU, DATORITĂ CĂRUIA BRAZILIA A AVUT CEA MAI MARE DEZVOLTARE ECONOMICĂ DIN LUME…Având în vedere reconsiderarea operei sale prin prisma actualităţii impresionante a gândirii eminesciene, se pare că adevărata universalitate a lui Mihai Eminescu, abia acum începe să rodească” • De altfel, paradoxal, cel care i-a semnalat în termenii cei mai elogioşi statura universală a fost, încă din 1936, cel mai strălucit detractor al poporului român, românul Emil Cioran, în „Schimbarea la faţă a României”: „Tot ce s-a creat până acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul e aproximativ. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat, cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi Budha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore”  (apud, «bucureştiivechişinoi.ro», 16.06. 2014).
• Destinul l-a favorizat pe Eminescu să aibă parte de şcoala neobişnuită, severă a vieţii, precum şi de şcoli şi dascăli de excepţie. Erudiţia dobândită pe parcursul vieţii a fost una enciclopedică de tip renascentist, iar efectele ei s-au răsfrânt benefic asupra scrierilor sale, antume şi postume.
Cu ocazia ultimului turneu de teatru cu care a venit la Iaşi şi Cernăuţi, în vara anului 1869, mânat de o dorinţă nestăpânită de cunoaştere, Eminescu vine de bună voie acasă, se împacă cu familia, iar tatăl său stăruind ca fiul rătăcitor să-şi continue pregătirea şcolară, i-a „promis” o subvenţie regulată pentru a-şi continua studiile în limba germană pe care o cunoştea, procedând ca şi cu alţi fraţi ai săi, adică s-ă urmeze cursurile universitare, anume la renumitele universităţi din Austria şi Germania. În drum spre Viena, însoţit de unul dintre fraţi, a încercat mai întâi să se înscrie la Universitatea „Carolina” din Praga, dar neacceptat fără bacalaureat, s-a oprit la un vestit în epocă fotograf din Praga, de la care ne-a rămas legendara fotografie a tânărului poet de 19 ani. Între anii 1869-1874 este student, înmatriculat în calitate de „auditor extraordinar”, evident înregistrat cu plata aferentă, la universităţile din Viena, apoi din Berlin, aici însă cu întreruperi şi cu alt statut.
În atenţia principală a studentului Eminescu au fost cursurile predate de somităţi academice ale vremii, în cele mai diverse domenii ale ştiinţei, pe care le-a preferat din interes ştiinţific. Pentru aceste cursuri s-au eliberat doar „certificate” de absolvire. Din lista cursurilor frecventate, accesibilă surselor publice, am reţinut titluri vizând teme precum: Filozofia, Filozofia practică, Raportul principii filozofice şi lecturi din Descartes, Istoria şi critica noţiunilor divine, Introducere în filozofie pe baza Metafizicii lui Aristotel, Dreptul, Filozofia dreptului şi statistica, Economia politică, Știinţele financiare şi administrative, Istoria modernă, Filozofia greacă, Economia naţională, limbile romanice: italiană şi spaniolă, slava veche ce-i permiteau să poată apoi traduce gramatica paleoslavă, Pedagogia şi logica, Medicina, Medicina legală şi anatomia, Fiziologia şi anatomia microscopică, Anatomia descriptivă şi topografică ce-l obligă să participe la disecţii (în alt regim, participă şi la experimentele de chimie ale lui Nicolae Teclu de la Academia de Comerţ), Filozofia dreptului, Dreptul roman, Dreptul german, Dreptul internaţional, Istoria generală a filozofiei, Știinţele naturii, Egiptologia, Optimismul şi pesimismul filozofic şi poetic, Istoria şi monumentele Egiptului, Moravurile şi obiceiurile egiptenilor, Logica, Principiile filozofiei, Dezvoltarea şi critica filozofiei hegeliene, Filozofia ştiinţelor, Concepţia istorică la istoricii vestiţi, Istoria romanilor, Fizica, Geografia fizică, Geografia şi etnografia, Fiziologia nervilor, Psihologia popoarelor, Matematica, Astronomia, Istoria religiilor, Mitologia comparată, Sanscrita ce-i permitea ulterior să traducă o gramatică sanscrită ş.a. Lista completă a cursurilor audiate la Facultatea de Filozofie a universităţii din Berlin nu o cunoaştem, dar de la cele menţionate mai sus s-au păstrat caiete cu „notele de curs”. Una dintre sursele bibliografice indicate la un curs, „Critica raţiunii pure”, scrisă de „cel mai profund gânditor”, Immanuel Kant, o traduce ulterior în limba română. Din filozofia generală, metoda de cercetare era în atenţia poetului ca obiectiv al unui posibil doctorat, în legătură cu care mărturisea într-o scrisoare: „ocupaţiunea (mea) întotdeauna va rămâne ştiinţifică şi literară”. În această legătură, evaluând moştenirea eminesciană şi semnificaţia ei pentru posteritate, în viziunea contemporanului nostru, savantul Mircea Eliade: „Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure. Sinteza ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctului acestui neam”.
Pentru setea de cunoaştere, în anii studenţiei sălile de lectură ale marilor biblioteci erau un stimulent pentru formarea sa erudită (de la bibliotecile neaccesibile, precum Biblioteca Curţii imperiale, recurgea la împrumuturi prin intermediul altora), frecventa anticariatele (de la care cumpăra sau împrumuta cărţi vechi). Înzestrat cu o memorie fenomenală, ceea ce citea o dată, nu uita. Nu neglija însă viaţa extrauniversitară: frecventa marile spectacole de teatru, concerte, muzee, expoziţii. Participa activ la activitatea de conducere a societăţii studenţeşti, „România jună” (care ne aminteşte de societatea studenţească „Rumânimea cea tânără” din Viena de altădată a studentului Aron Pumnul). „România jună” forma tineretul studenţesc român din Viena „pe terenul literar şi naţional”, – între altele, participă cu mare interes la organizarea aniversării Adunării Naţionale de la Blaj din 1848, împreună cu colegii îl vizitează de anul nou la Dőblin pe fostul domnitor român, Alexandru Ioan Cuza, iniţiază organizarea unui congres al studenţilor cu prilejul sărbătoririi la Putna a lui Ştefan cel Mare, se întâlneşte cu studenţi şi cu recruţi români din armata austriacă pentru a le cunoaşte mai bine limba, tradiţiile şi obiceiurile de acasă.
Prea ocupat de programul universitar ca şi de viaţa cultural-artistică şi socială, ne întrebăm când şi cum a reuşit să mai şi scrie, câteva mii de versuri, cuprinse în ample poeme, ascunse de ochii lumii (postumele Memento mori, Magul călător sau Mureşanu, alături de o duzină de bijuterii lirice), din care a publicat atât de puţin. Debutul atunci la cea mai prestigioasă publicaţie a vremii, „Convorbiri literare”, a fost însă unul fulminant. Pentru că, numai după câteva poezii primite din Viena şi publicate între 1871-1872 (Venere şi Madonă, Epigonii, Mortua est, Cugetările sărmanului Dionis), mentorul acestei publicaţii ieşene, Titu Maiorescu să-l pună pe proaspătul colaborator, atunci student la Viena, alături de „acel rege al poeziei”, Vasile Alecsandri, iar numele „poetului adevărat” Eminescu să reprezinte argumentul cel mai convingător pentru „noua direcţie” lansată atunci în poezia şi proza românească.
Pragmatic din fire, tot în această perioadă Eminescu se învredniceşte ca în intimitatea vieţii să nu mai rămână retras în lumea abstractă a trăirilor şi meditaţiilor poetice. Aflându-se la Viena, în capitala imperiului austro-ungar – unde nu se putea să nu-şi amintească de mentorii săi, tribunii paşoptişti militanţi pentru cauza revoluţiei române din Transilvania, încă vasală – poetul simte nevoia de a se exprima şi în limbajul direct al jurnalisticii, care de altfel i-a şi pecetluit soarta ca persoană civică.
În 1870 identificăm – între altele – primele încercări de publicistică militantă, unele semnate însă prudent cu pseudonimul Varro, în „Federaţiunea”, ziarul din Pesta. Aici publică o suită de trei articole, în care se prefigurează programul politic al activităţii de mai târziu a ziaristului de la „Timpul”. „Să facem un congres” este dedicat sărbătoririi la Putna a lui Ştefan cel Mare: „Cel ce se odihneşte aici de peste trei secole, dar al cărui geniu veghează şi azi asupra scumpului său popor”, pe care acum poetul l-ar dori să convieţuiască într-o Europă a solidarităţii. Proaspătul ziarist, de altfel o şi întrevede, – „În unire e tăria”. În acest articol, Eminescu susţinea necesitatea imperioasă a unei Ligi Spirituale Europene, a unei noi alianţe a popoarelor prin cultură. Eminescu era o conştiinţă vie a neamului românesc şi a bătrânului continent, un vizionar al destinului acestui conglomerat de etnii, politici şi culturi care este Europa. Pentru Eminescu, Europa unită ar fi fost „o necesitate şi o datorie”: „E o necesitate această Europă şi din punct de vedere moral (deci, nu numai material)”. Referindu-se la starea de lucruri din vremea sa, pentru el ardentă, intervine pragmatic în cel de al treilea articol, „Echilibrul”, în care – tocmai pentru întronarea echilibrului socio-politic european – se exprimă răspicat: „Redarea autonomiei Transilvaniei, pe care au răpit-o fără consimţământul Românilor…Solidaritatea cu alte popoare din Austro-Ungaria…Nimeni nu trebuie să fie aici stăpân decât popoarele însele şi a trece suveranitatea în alte braţe decât în acelea ale poporului e o crimă în contra lor…Vina acestei direcţii o au descreieraţii de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele…Deşi despărţiţi prin hotare (români, croați, slovaci ş.a., n.n.) toţi ştiu că sunt unul şi acelaşi neam, şi această convingere va mări puterea lor de rezistenţă şi îi va oţeli în lupta pentru neam, lege şi ţară”.
G. Călinescu aprecia că „Pe Eminescu îl preocupa sincer problema deşteptării naţiei”. Urmare, autorităţile maghiare intentează autorului deconspirat – Mihai Eminescu, la debutul său ca ziarist – un proces pentru „delict de presă”; redactorul şef al ziarului fiind destituit pentru publicarea articolului. Era primul proces politic intentat ziaristului Eminescu de autorităţile maghiare, în condiţiile în care, cu trei ani în urmă, în 1867, cele două state, Austria şi Ungaria, au ajuns la un compromis, legiferând Imperiul dual Austro-Ungaria, în care Transilvania pierdea definitiv autonomia. Ca urmare, de atunci regimul de oprimare a românilor se înăspreşte continuu, până în 1918, când prin voinţa poporului român din cele trei provincii, Muntenia, Moldova şi Transilvania, se va realiza, printr-un îndreptăţit act istoric, Marea Unire pe teritoriul Daciei strămoşeşti. Alt proces politic şi ultimul intentat ziaristului-om politic Eminescu, însă de proporţiile unui martiriu, are loc în anul 1883, an de maximă tensiune între România şi Austro-Ungaria.
• În viaţa civică, Eminescu a practicat multe şi variate ocupaţii, dintre care menţionăm, – în timpul studenţiei, din considerente materiale a funcţionat ca agent diplomatic, angajat al Ministerului Afacerilor Străine al României la Berlin, unde a „îndeplinit activităţi caracteristice unui veritabil diplomat” (în curtea clădirii MAE din Bucureşti a fost aşezată statuia lui Eminescu, iar „o sală din sediul acestei clădiri a primit numele genialului reprezentant al spiritualităţii româneşti”). În aceeaşi perioadă, pe criterii de competenţă a fost numit redactor, din partea României, la renumitul „Konversation Lexicon” şi coautor la articolele despre personalităţi şi realităţi româneşti în „Encyclopaedie Brockhaus”. În ţară, fiind încă elev, părinţii căutându-i un rost în viaţă, l-au angajat copist de acte administrative la Cancelaria Consiliului orăşenesc Botoşani. După câţiva ani de pribegie a fost descoperit în portul Giurgiu în postura de hamal, îngrijitor şi grăjdar într-un han, apoi sufleor, secretar, copist de roluri şi june actor în trupe de teatru, cu care a colindat toată ţara. De atunci se păstrează ample fragmente manuscrise ale unor cunoscute capodopere dramatice şi poetice. Mai târziu este desemnat culegător de folclor, bibliotecar, profesor de logică, geografie şi statistică, filozofie şi limbă germană, revizor şcolar (prezintă ministerului textul unui „tablou general” de reorganizare a şcolilor” din judeţele Iaşi şi Vaslui). În particular practică „ştiinţa şi poezia”, dar a debutat ca poet şi ziarist în publicaţii din alte ţări, iar în timpul vieţii i-au fost publicate şi comentate poeziile în principalele ţări europene, însă în ţară nu şi-a publicat singur nici un volum de poezii.
Cei mai mulţi ani din viaţa activă postuniversitară i-a consacrat profesiei de ziarist, „angajat pentru a se putea hrăni”, mai întâi la „Curierul de Iaşi”, pe un post de corector, apoi redactor, redactor şef, ultimii aproape şapte ani afirmându-se la noul înfiinţat cotidian din Bucureşti, „Timpul”. Cu voie, dar mai ales de nevoie şi în virtutea firii native de militant social, nu putea rămâne un simplu spectator la realităţile de pe scena politică internă şi internațională, într-o ţară fărâmiţată în bucăţi de imperiile austro-ungar, otoman şi ţarist. În acest sens s-a angajat, trup şi suflet, să militeze pentru năzuinţele neamului românesc, năzuinţe care erau şi ale mentorilor săi, Bărnuţiu şi Pumnul, însă cu preţul unui sfârşit, astăzi mult discutat de cei care încă refuză public, cu ostentaţie, să accepte adevărul pentru care s-a dorit eliminarea din viaţa publică a lui Eminescu.
Alternanţa pribegie-ocupaţie urmează parcă succesiunea unor cercuri în spirală, plecând şi întorcându-se, mereu – ca în povestirea-periplul unui căutător de comori, prezentată mai sus – spre „superba rădăcină”, din care „îşi creşte trunchiul aspru…poporul meu”, precum îi plăcea poetului să ne spună. În altă parte tot el adăuga, inspirat: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor din marea de amar”, sortit a fi (după cum ne spune în poezia) „Numai poetul”, / Ca păsări ce zboară…/ peste nemărginirea timpului / În ramurile gândului, / În sfintele lunci, / Unde păsări ca el / Se-ntrec în cântări”.
1883. După 30 de ani de la predicţia lui Bărnuţiu, Eminescu atingea culmea evoluţiei sale creatoare şi civice, – a publicat capodopere precum Luceafărul, Scrisorile I-IV, Odă în metru antic, testamentul poetic Mai am un singur dor şi multe alte bijuterii lirice. Aceste creaţii eminesciene, de regulă, sunt citate în cele mai multe dintre publicaţiile apărute în cel puţin 70 de limbi din peste 150 de ţări, mai ales în cele mici. În ultimele decenii, între publicaţiile care îl editează pe Eminescu, predomină periodicele şi enciclopediile online, mai accesibile şi gratuite, unele multilingve, precum enciclopedia online, „Wikipedia”, în paginile căreia poetul este prezentat în 47 de limbi. Între aceste limbi – cu deosebire în cele de circulaţie redusă – poemele citate sunt însoţite de date sumare: naştere, deces, este poetul naţional, a fost membru ai societăţii literare „Junimea”, ziarist la „Timpul”, care moare tânăr, suferind de boli precum alienare mentală şi sifilis (sursa citată fiind, de regulă, direct sau indirect, G. Călinescu, biografia).
În ce priveşte CREAŢIA LITERARĂ eminesciană, astfel minimalizată, prin omisiune, s-ar impune în mod legitim o actualizare a datelor din asemenea surse şi o reevaluare a adevărului despre viaţa lui Eminescu, privită ca suport biografic al creaţiei sale literare, jurnalistice şi ştiinţifice. Întinderea şi diversitatea acestei opere, s-ar putea şi ea să se facă în mai mare măsură cunoscută – fie şi printr-un sumar bilanţ al scrierilor, mai puţin practicat – care să vizeze dimensiunea reală a moştenirii culturale lăsată urmaşilor, cu precizarea valorii sale universale, demonstrate.
În această privinţă, din ceea ce s-a putut identifica, fie şi parţial, în decursul unui secol – marcat de UNESCO, în „Anul Internaţional Eminescu”, 1989 (volumul XVII bibliografic al „Operelor”, ediţia academică „Perpessicius”, Partea I-A şi II-B, peste 2200 de pagini, în două volume) – numai între debutul din 1866 şi Centenarul morţii din 1989 sunt consemnate (din antume, majoritatea fiind postume), peste 620 TITLURI DE LUCRĂRI LITERARE (majoritatea versuri, dar şi proză, teatru, cugetări, traduceri, prelucrări). Numărul de pagini al textelor literare nefiind încă contabilizat, se cunoaşte, în schimb, numărul paginilor manuscrise, ediţia facsimil tipărită, încheiată în 2010, indicând 16.000 de pagini, cuprinse în 38 de volume (varianta manuscrisă, provenită din vestita „Ladă” eminesciană, preluată de Biblioteca Academiei, în 1902, de la Titu Maiorescu, avea 14.000 pagini, cuprinse în 45 caiete-volume). Textele literare tipărite, originale şi traduse, cunosc peste 10.000 de reproduceri şi multe sute de mii de ecouri (critice), la care putem adăuga zeci de mii de lucrări în care Eminescu este reflectat în conştiinţa publică (în diferite domenii ale artei, – muzică, balet, film, teatru, poezii dedicate, grafică, sculptură, filatelie, numismatică etc.), tipărite şi online, în cele peste aproape 16.000 de poziţii bibliografice, alături de iconografie şi indici. Între acestea, caz unic în cultura universală, aproape 100 de poezii, unele dintre ele încă în timpul vieţii poetului, au fost puse pe muzică de compozitori români (primul dintre aceştia fiind cel mai talentat compozitor român al vremii, congenialul confrate al lui Eminescu, Ciprian Porumbescu, – compune melodia la poezia eminesciană „Înger de pază”), mai târziu şi de compozitori din alte ţări, cântate ca romanţe, fenomen evidenţiat mai mult de personalităţi din alte ţări. Primul dintre aceştia, traducătorul poet spaniol, Rafael Alberti spunea şi scria, cu prilejul lansării, în fața unei mari adunări opulare la Buenos Aires, a volumului său de traduceri, „Poesias”, 1958, – Eminescu este singurul poet „cântat de un întreg popor”, român.
Un număr mare de scrieri eminesciene au fost identificate după 1989, între care şi poeziile citate de noi (publicate în 1991), ca ecou al evenimentelor de la Blaj din 1848, – „Deşteaptă-te, Române” şi „Învierea” (varianta cu subînţelesul dat de o strofă, întărită prin salutul de Paşti, „Hristos a-nviat!”, „Libertatea a-nviat!”).
Lucrările bibliografice ulterioare, publicate sub formă online atât de Biblioteca Academiei Române, pentru anii 1990-2005, cât şi cele publicate după 2005, în anuarul „Studii eminescologice” (sub egida Bibliotecii Judeţene Botoşani şi a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi) sau de Biblioteca Naţională – inexplicabil, tot selective şi uneori fără indicarea sumarului – subsumează cam aceleaşi titluri ale variantei originale, dar la care s-au adăugat alte zeci de mii de versiuni în limbi străine, însoţite de ecouri. S-a observat că numărul total al ediţiilor româneşti şi al periodicelor, care cuprind aprox. un milion de texte şi comentarii eminesciene, apărute de la debutul poetului şi până în prezent, ar depăşi numărul total al textelor publicate, în aceeaşi perioadă, de către toţi poeţii – după unii, toţi scriitorii – români la un loc. În consecinţă, sumele mari încasate de aceştia din urmă pentru scrierile lor în lei ar fi incalculabile, în vreme ce, pentru tot ce a publicat, ca poet, Eminescu a primit un singur onorariu, şi acela simbolic, de la cel care i-a publicat prima poezie, „De-aşi avea” (şi eu o floare, măcar), prilej cu care l-a înveşnicit cu pseudonimul Eminescu.
Cu prilejul organizării în 1964, în România, a primului „Simpozion Internaţional Eminescu”, legendarul editor Perpessicius – cel care a declanşat acţiunea de identificare şi valorificare într-o primă ediţie critică academică a moştenirii culturale eminesciene, încheiată după şase decenii, într-un corpus de „Opere” în XVI volume – constata: în puţinii ani de viaţă activă „Eminescu nu a trăit numai o singură viaţă, ci zeci de vieţi…şi a scris cât pentru eternitate”. Totodată, Perpessicius precizează, apăsat, ca luare aminte pentru istoriografi: „ORICE CREAŢIUNE LIRICĂ…E LEGATĂ DE UN MOMENT DE VIAŢĂ”.
Creaţia literară a lui Mihai Eminescu nu poate fi separată de CREAŢIA sa JURNALISTICĂ. Potrivit ediţiei de „Opere”, vol. XVII, bibliografie, menţionat, creaţia jurnalistică a poetului însumează peste 1850 titluri de ARTICOLE, totalizând peste 13.000 de pagini, cu tematică enciclopedică, consacrate vieţii complexe social-politice şi cultural-ştiinţifice naţionale şi internaţionale. Dintre acestea, peste 100 de articole vizează, explicit, imperiul austro-ungar (cu referire îndeosebi la Transilvania, anexată), celelalte vizând imperiul ţarist (cu referire la Basarabia), apoi imperiile habsburgic – Germania şi otoman – Turcia. Majoritatea scrierilor jurnalistice abordează însă realităţile româneşti, prin care ziaristul s-a impus şi ca om politic militant, „formator de opinie” cu largă audienţă naţională şi internaţională. Deşi, prin viziune şi tematică, nu era adeptul vreunui partizanat sau al unor teme de conjunctură, devenise un ziarist de temut, prin forţa adevărului rostit şi al efectelor acestui adevăr pe plan naţional şi internaţional. A fost însă silit de împrejurări să lupte de unul singur, împotriva tuturor, nu precum mentorii săi ardeleni, Bărnuţiu şi Pumnul. Aceştia erau tribunii care reprezentau mulţimi organizate, asumându-şi misiunea de luptători împotriva unui regim străin, care prin poziţia politică şi administrativă a puterii, atunci ca şi în vremea lui Eminescu, era de neînvins. Obiectivul luptei era însă acelaşi, – cauza naţională. Pentru a se putea implica însă mai eficient în această luptă, Eminescu aderă la Societatea secretă „Carpaţi”, încă de la înfiinţarea acesteia, în 1882, în simbolica zi de 24 ianuarie (Unirea Principatelor Române din 1859).
În această activitate civică şi jurnalistică, Eminescu pleda „în favoarea dezlipirii Transilvaniei de imperiul austro-ungar” (aşa cum pleda şi pentru eliberarea Bucovinei şi Basarabiei, dar  de sub imperiul ţarist) şi „alipirea de ţară” pentru „refacerea Daciei Mari”, motiv pentru care a intrat în atenţia serviciilor de informaţii ale imperiilor austro-ungar şi ţarist. Dovadă sunt documentele accesibile oricui, acum şi pe internet, în mare parte publicate în volumele semnate de universitarul filozof şi eminescolog, Constantin Barbu, sub genericul „Codul invers. Arhiva înnebunirii şi a uciderii nihilistului Mihai Eminescu”. Lucrarea conţine documente de arhivă, în facsimil sau tipărite, deocamdată în 20 de volume, din 33 planificate. Din toate documentele publicate până în prezent, am selectat ca reprezentativă o singură „Nota informativă” din 1882, semnată de Baronul Ernst Fr. Mayer, ambasadorul austro-ungar la Bucureşti (reproducere foto facsimil cu semnătura de confirmare a primirii de către împăratul Franz Josef). Asemenea note informative se trimeteau concomitent în 9 ţări aliate: „Şedinţa secretă a Societăţii Carpaţi a convenit asupra continuării luptei împotriva Monarhiei austro-ungare, recomandându-se membrilor cea mai mare discreţie. La această şedinţă, Mihai Eminescu a propus ca studenţilor transilvăneni de la Bucureşti să li se încredinţeze sarcina de a duce o propagandă activă în timpul vacanţelor în favoarea unirii cu România – proiectul Daciei Mari”. Evenimentul ne aminteşte de Aron Pumnul, care în 1848 îşi îndemna studenţii, plecaţi în vacanţa de Paşti, să mobilizeze populaţia din Transilvania să participe la prima mare Adunare populară de la Blaj pentru apărarea drepturilor românilor transilvăneni.
La începutul anilor 1880 au loc evenimente remarcabile în viaţa poetului şi ziaristului Eminescu, – publică menţionatele capodopere poetice, Luceafărul, Scrisorile I-IV, un mare număr de „bijuterii” lirice şi continuă aceeaşi bogată activitate ziaristică şi socială (ca membru al Societăţii „Carpaţi”, dar şi al grupului de iniţiativă pentru înfiinţarea „Societăţii presei române”, după înfiinţare făcând parte din conducerea acesteia, al cărui preşedinte ales era B. P. Haşdeu).
Din controversata perioadă, în care adversarii acoperiţi susţineau că ziaristul fusese cuprins de morbul bolii – cu deosebire în luna iunie 1883 – vom reţine fie şi numai câteva acţiuni publice, larg mediatizate, ce dovedesc o stare de sănătate normală, dominată chiar de o profundă luciditate a poetului ziarist, simţ de răspundere civică şi gândire istorică vizionară.
Astfel, în calitate de corespondent de presă, este delegat să participe activ la festivităţile privind dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi (4 iunie). Precaut însă faţă de posibila reacţie a autorităţilor statului, în prezenţa Suveranului, a corpurilor legiuitoare, a invitaţilor străini şi a unui public divers (presa vremii chiar relata despre o atmosferă de scandal în timpul unor discursuri), pare explicabil, de ce aici renunţă să citească poezia Doină, scrisă anume pentru acest mare eveniment istoric şi patriotic. În schimb, în premieră, a doua zi, Eminescu o recită la întâlnirea organizată ad-hoc de prestigioasa în epocă societate literară, „Junimea” din Iaşi, unde acest poem – apreciat ca „manifest politic” – stârneşte „un tunet” de aplauze, neobişnuite la junimiştii elitişti, iar „poetul este îmbrăţişat” (5 iunie).
Acest prim efect public reprezenta însă şi un avertisment istoric. Dovadă ecoul pe care l-a avut poezia atunci, dar şi peste timp: Perpessicius îl numea „marş postum”, adeverit de răsunetul pe care l-a avut până în zilele noastre. O mare amploare a cunoscut ecoul acestei poezii în contextul declanşării, după mai bine de un secol, a dezbaterilor privind adevărul despre acelaşi „morb” al bolii poetului ziarist Mihai Eminescu, în sensul că i-a fost pusă la îndoială sănătatea mintală şi fizică, implicit luciditatea şi profunzimea gândirii în perioada în care a scris şi lansat în faţa naţiunii române implicit acest autentic manifest al adevărului istoric.
În toiul dezbaterilor publice din ultimii ani, susţinute şi de autorii sutelor de articole şi cărţi, publicate în România şi în alte ţări, ca argumente ale stării de sănătate deplină, ale lucidităţii şi gândirii profunde a poetului, capabil să scrie o poezie cu un mesaj de imn şi vibrante ecouri patriotice peste timp, care în prezent se difuzează din ce în ce mai mult pe canalele online. Dintre ecourile emblematice reţinem: • Cuvântarea simbolică rostită în 1925 de reprezentantul Academiei Române, marele poet patriot Octavian Goga, în prezenţa participanţilor veniţi din toată ţara (printre aceştia se aflau şi poeţi ca Minulescu, Cotruş ş. a) să participe la primul eveniment cultural naţional festiv, organizat după Actul Unirii din 1918: dezvelirea primei statui a lui Mihai Eminescu, la Sânnicolau Mare, în cinstea unui vis împlinit, pentru care a militat şi s-a jertfit poetul: „Eminescu e cel dintâi român al cărui creştet primeşte binecuvântarea din Cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până în glezne în pământul strămoşesc. Mai mult ca oricare altul, el a crezut în neam, l-a simţit în adâncime, l-a înţeles în misiunea lui istorică. Veacurile i-au strigat de departe, dincolo de scripturile bătrâne, i s-a mărturisit misterul traco-romanic al începutului, i-a strălucit epopeea de la anii o mie patru sute, l-au durut toate chinurile facerii de astăzi. Citiţi Doina lui, cântecul năzuinţelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului”. Evenimentul s-a încheiat cu melodia pe versurile poeziei Doină, realizată de compozitorul Sabin Drăgoi, compusă pentru cor mixt, interpretată de 500 de persoane din corurile reunite din 5 sate bănăţene. (apud «dehttp://www.ziaristionline.ro/ 2015/ 06/15/eminescu-e-parintele-ideologiei-nationale-moderne-in-evolutia-noastra-doina-lui-cea-mai-categorica-evanghelie-politica-a-romanismului» şi «ziaristi. online», – La 126 de ani de la moartea Românului Absolut) • „DOINA de MIHAI EMINESCU necenzurată” (apud «Condor C.», accesarea noastră datează din 13 februarie 2013). Postarea audio-video pe YouTube se realizează pe un fond muzical astral, dominat de melodia doinei olteneşti, compusă şi patetic interpretată la nai de o notorietate mondială, inegalabilul Gheorghe Zamfir (atunci, 27.873 de vizualizări), fiind însoţită de un mesaj scris, pentru a fi difuzat online şi cunoscut în întreaga lume ca îndreptăţit „Manifest al unui popor şi al unei ţări pe care vecinii hrăpăreţi au dorit să-l îngenuncheze şi să-l prăduiască. Galeria duşmanilor neamului este completată de trădătorii de neam. Numai genialitatea lui Mihai Eminescu, a putut face ca acest «strigăt de luptă» să fie chiar mai actual astăzi” • Dintr-un sentiment de veneraţie pentru Eminescu, cunoscuta chitaristă Karli Iskakova compune, la Budapesta, o melodie pe versurile poeziei Doină, interpretarea la chitară, în limba română, a postat-o pe YouTube, dar şi în turnee din ţări Est Europene • Cu aceeaşi miză: în poezia Doină, Eminescu dovedeşte o „viziune realistă, nu utopie, fiindcă România anului 1918 urma să se întindă exact de la Nistru şi până la Tisa”, iar „străinii criticaţi de Eminescu fuseseră condamnaţi de istorie” (Acad. Ioan- Aurel Pop, expunere publicată, iniţial prezentată în aula Academiei Române, în 2014, cu prilejul Zilei de naşterea a lui Mihai Eminescu).
Dacă ne întoarcem în timp, la Iaşi, în 5 iunie 1883, – după lansarea cu un asemenea răsunet a poeziei Doină – Eminescu petrece zile senine, de mulţumire sufletească, împreună cu vechii prieteni, Ion Creangă, Miron Pompiliu şi alţii. De acolo pleacă într-o vizită de plăcere la alt prieten, directorul liceului din Pomârla (6 iunie). Întors la Bucureşti, întreţine corespondenţă la Ipoteşti, – tata şi fraţii bolnavi, mărturiseşte că nu-i poate vizita şi ajuta. Este prezent la cină acasă la Maiorescu, invitat alături de ataşatul SUA în România, „în cea mai plăcută atmosferă” (în 11 mai, dar şi în 23 iunie, când „Eminescu a avut o lungă convorbire cu acelaşi, ministrul american Eugene Schuyler”, între „orele 18-23”, – oaspetele american vorbea româneşte, era membru de onoare al Academiei Române; pe cei doi invitaţi îi lega, şi în postura de ziarişti, o veche prietenie (cf. Titu Maiorescu, „Însemnări zilnice”; Cf.: http://www.ziaristionline.ro/2014/06/28/ eminescu-a-fost-arestat-de-conjuratia-austro-ungara-pe-28-iunie-1883-cand-incerca-sa-ia-legatura-cu-emisarul-sua-pe-balcani-eugene-schuyler-studii/# sthash.XV5 R9Y41.dpuf). În 15 iunie vibrează sufleteşte la sărbătoarea din calendarul creştin, închinată lui Elizei, „cel ridicat la cer” şi lui Amos, autorul Vechiului testament, în care se menţionează ţara HAVILA-VLAHIA. În 25 iunie participă la şedinţa societăţii „Carpaţi”. În zilele de 25 şi 26 iunie îşi împachetează restul lucrurilor, în intenţia de a se muta din locuinţa lui Slavici, mutare neîncheiată din lipsă de timp. În acea perioadă continua să fie şi o prezenţă activă şi agreabilă în viaţa publică (întruniri, serate). Dar, misterios, deodată, surse oficiale răspândesc, în oficiosul guvernamental „Românul”, ca pe un fapt divers, vestea: Eminescu este „internat” în „Casa de sănătate Şuţu”.
Adevărat, ca ziarist, la „Timpul”, Eminescu continua să fie hărţuit: suspendări, reveniri, ameninţări, două demisii neaprobate, conflict cu patronul din cauza unor articole, considerate compromiţătoare, publicate în ziarul „Timpul”, dar în lipsa şi fără cunoştinţa lui, de asemenea angajarea în redacţie a unui adversar, cu care nu concepea să colaboreze. Urmează retrogradarea din funcţia de redactor şef la cea de redactor (cu restricţia de a putea semna doar trei articole pe săptămână), în rest muncă istovitoare, – nevoit, mai degrabă silit să rămână adesea singur la redacţie. După cum s-a observat, în ultima vară, călduroasă, urmăreşte şi prelucrează informaţiile agenţiilor de presă, scrie singur aproape întreg ziarul, lucrează şi noaptea, dimineaţa fiind văzut palid, între mormane de corecturi, veşnic plin de cerneluri tipografice, nu mai apuca să mănânce. După o lungă perioadă de muncă istovitoare la ziarul „Timpul”, discretul ziarist nu s-a mai putut abţine ca să mărturisească (într-o scrisoare către o „muză”), despre situaţia, în care se afla de atâta amar de vreme: „ De şase ani n-am linişte, n-am repausul senin, de care aş avea atâta trebuinţă ca să mai pot lucra şi altceva decât politică…Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte, şi că mi-ar trebui un lung, lung, repaus, ca să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaus nu-l pot avea nicăieri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc. Aştept telegramele Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc”.
Doctorul Ion Nica mărturiseşte în cartea sa (1972) că lui Eminescu atunci îi era dor de câteva ceasuri de tihnă spre a-şi mulţumi aspiraţiile. Dar în ce condiţii de viaţă mai putea avea „tihna spre a-şi mulţumi aspiraţiile”? Pentru că locuia în general în spaţii locative închiriate, în cămăruţe insalubre, unde după un program cu prelungiri stătea „ore lungi şi nopţi întregi, singur, nemâncat, neîncălzit, numai citind şi meditând. De cele mai multe ori oboseala nu îi mai permitea să creeze, iar atunci când voinţa încerca să depăşească neputinţa, constata cu amărăciune: «degeaba pun mâna pe condei să încerc a scrie ceva. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc»”.
Incredibil, însă, resursele din străfundurile fiinţei sale îi mobilizează din nou şi din nou energiile şi, stăpânit de conştiinţa lucrului responsabil, bine făcut, precum în creaţia poetică (atunci când scria variantele Luceafărului), în filozofie (atunci când pregătea doctoratul în filozofia „celui mai profund dintre muritori”, Immanuel Kant, din care traduce tratatul „Critica raţiunii pure”), în lingvistică (chiar şi în perioada „îmbolnăvirii”, Eminescu scria superb în devaganari şi traduce „Gramatica sanscrită”, care „E una din marile probe ale minţii întregi a lui Mihai Eminescu”. See more at: http://www.ziaristionline.ro/2013/12/22/document-eminescu-nu-a-avut-sifilis-constantin-barbu…despre-uciderea-lui-eminescu/#sthash.QwOniXPu.dpuf); cu atât mai mult, în publicistică (atunci când continuă să creadă neabătut în idealul şi izbânda cauzei neamului românesc, al cărui exponent se considera în promovarea unor adevăruri eterne, asupra cărora, în previziunile asupra anului 1883), „iniţiatul înduhovnicit” preîntâmpină pe semenii săi oamenii, deopotrivă pe sine, în paginile ziarului „Timpul”, care devenise pentru el o tribună universală: „Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o comparăm cu nestatornicia sorţii omenirii, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. Cu toate acestea, precum o lege eternă mişcă universul deasupra capetelor noastre, precum puterea gravitaţiunii le face pe toate să plutească cu repejune în haos, tot astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile. Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers, a cărui an întreg de câteva sute de zile nu e măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre aşi face viaţa grea şi dureroasă”
Biograful G. Călinescu numea asta „suferinţe obşteşti” – amplificate însă de „cabala urzită împotriva lui,…deşănţarea demagogică „ a politicienilor, pe care-i biciuia cu demnitatea-i nobilă, prin expresii ca aceasta: „Nimic nu-i mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate”, de aceea poetul mărturisea (iar doar „muzei” sale): „Sunt un om urât şi temut, fără nici un folos… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
În legătură cu această stare de lucruri, ziaristul Eminescu se exprimă răspicat, în ultimul său articol – în calitate de ziarist la „Timpul” din 28 iunie 1883, întitulat „Despre libertatea presei şi a jurnalistului” (pe care îl ridică dimineaţa de la tipografie, îl poartă sub braţ, încercând să-l arate la toţi cu care urma să se întâlnească; se spune că a reuşit să-l arate doar lui Maiorescu, acasă, şi lui Schuyler, la Legaţia SUA, dar cu ce urmări); în această ultimă zi, fatidică, de liber şi lucid cugetător: „Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută…Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să ne aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie. Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa”.
În ziua de 28 iunie, 1883 au loc şi alte evenimente, care conduc la curmarea vieţii civile a ziaristului şi omului politic Eminescu. Istoriografia ultimilor 135 de ani ocoleşte cauzele, în ultimele decenii le consemnează totuşi, dar ca simple „coincidenţe” • manevre militare în Transilvania, urmate de o corespondenţă belicoasă între împăratul Germaniei, Bismark şi regele României, Carol I • la Bucureşti, în seara zilei de 28 iunie, orele 19, poliţia îl ridică pe Eminescu din baia publică, e pus în „cămaşa de forţă”, dus intr-o dubă trasă cu cai şi internat, tacit, ca „pacient” într-o „Casă de sănătate”, privată • după internare, imediat i se sigilează locuinţa (în care se afla singura şi cea mai preţioasă avere, – lada cu manuscrise şi biblioteca, instrumente de lucru pe care, anterior, deşi le-a cerut, nu le-a primit şi nu le-a mai văzut niciodată) • se decide desfiinţarea societăţii secrete „Carpaţi” (în care Eminescu activa ca „apărător al intereselor românilor din Transilvania”); de altfel, încetarea ostilităţilor legate de eliberarea Transilvaniei, anexate, era o condiţie impusă de partea maghiară a imperiului austro-ungar. Aservirea excludea revendicarea Transilvaniei, în caz contrar urma declanşarea unui conflict militar, declarat, împotriva Regatului României, cu care Austro-Ungaria rupsese deja relaţiile diplomatice pentru 48 de ore, termenul limită fiind 28 iunie, evident la sfârşitul zilei. Clauza mai prevedea expres, pe lângă desfiinţarea şi devastarea sediilor Societăţii secrete „Carpaţi”, arestarea şi expulzarea persoanelor aflate pe „lista neagră”.
Despre acea zi de 28 iunie, 1883, cel mai influent şi credibil biograf eminescolog, G. Călinescu, preia datele „oficiale”, în cartea „Viaţa lui Eminescu” (publicată în 1932, urmată de zeci de ediţii, unele traduse şi citate în alte limbi). Aceste date, „oficiale”, completate cu altele, vehiculate de surse publice, au fost prezentate cronologic, după alte trei decenii, în „Eminescu. Roman cronologic” (P. Vintilă, 1974). Din versiunea altora, rămasă oficială, timp de peste 130 de ani, pentru posteritate au fost reţinute două versiuni ale celui mai controversat aspect, rupt însă de contextul vieţii social politice a momentului: a. după o „plimbare” pe o vreme călduroasă poetul s-a dus să facă o „baie prielnică”, de unde a fost luat „în cămaşa de forţă” şi dus la Institutul de sănătate/Sanatoriul „Caritas”/Stabilimentul dr. Şuţu; b. după o întâlnire neplăcută, „ca să-şi potolească nervii”, Eminescu s-a dus la baia publică Mitraşevschi, iar de la baie a fost dus la Casa de sănătate.
Ultimele sintagme puteau induce sensul de instituţie caritabilă de revigorare sau recuperare a sănătăţii (în realitate însă această casă de sănătate era un „ospiciu” privat cu o secţie specială pentru alienaţii mintali delicvenţi, având în custodie şi o dubă neagră trasă de cai, cu care de altfel poliţia l-a adus pe Eminescu în „comisol”/”cămaşa de forţă”, predat pe bază de proces verbal, n.n.). La acest stabiliment, cu pretenţie de Institut de sănătate, a fost adus poetul. Şi fără vreun consult medical, a fost tratat, în forţă, imediat, după o schemă folosită mai multe săptămâni la rând, – hidroterapie, morfină, „clorat” de potasiu injectabil, vezicatoare. După o săptămână, stabilindu-i-se diagnosticul de „alienat mintal în formă de manie acută, asumată de doctorii curanţi, ca formă avansată a sifilisului” – a fost trecut pe inhalaţii, frecţii şi injecţii cu mercur (obişnuit contra sifilisului, n.n.). „Intoxicaţia cu mercur i-a atacat sistemul nervos central, dar şi periferic”, de câteva ori „provocându-i pareză şi chiar paralizie”. Starea de paralizie o avea şi în momentul nefericit, din perioada în care un incendiu mistuise peste 300 de case în oraşul Botoşani, focul ajungând până aproape de casa în care fusese trimis din ospiciu pentru a fi tratat acasă de sora Henrieta, la rândul ei paralizată. Prinsă între fiarele care o ajutau să se mişte, aceasta a reuşit să iasă din casă cu lucruri târâte după ea afară, strigând ajutor, pentru ca cineva să o paotă auzi şi să-i scoată din casă fratele, paralizat în pat. Dându-şi seama că nu are cine să o audă, de disperare a leşinat. S-a trezit animată şi liniştită posibil de pompierii care reuşiseră să oprească focul chiar în apropierea casei.
La internarea în „Casa de sănătate”, pacientul adus de poliţie – în versiunea lui G. Călinescu, „oficială” – părea un fel de conglomerat metaforic, – „lemn putred…spumegare lăuntrică…agonie morală…şoptea rugăciuni pentru fericire…acum cu mintea întunecată declama din Homer”, iar la aflarea ştirii, dramaturgul „Caragiale plânge”. Acesta însă ulterior singur scria: „Eminescu a murit cu zile”, iar sora Poetului, la 22 iunie 1889, scria mamei sale: „Scumpă mamă! Nu sunt în stare a vă descrie nici ce am privit cu ochii mei, nici ce am întâmpinat, de nu am fost în stare a vă scrie nimic. Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenariu. Să ferească D-zeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la D-ru Şuţu că fiecare va avea sfârşitul iubitului meu frate. Moartea lui Mihai şi ologirea mea provine numai din sărăcie!”
● Scrierile literare eminesciene, publicate până la 28 iunie 1883, în original şi în publicaţiile editate în principalele limbi europene (cele mai reprezentative fiind traduse şi comentate mai întâi în Germania, apoi în Italia, Franţa, America, Rusia, ulterior în Austria, Elveţia, Ungaria, evident în România) nu puteau intra în colimatorul scrierilor inflamabile ale ziaristului şi omului politic. Odată publicate, acestenestimate literare nu mai puteau fi sechestrate, deoarece îşi luaseră zborul indescriptibil în lumea mirifică a marii literaturi, care aparţinea universului spiritual etern al umanităţii, devenind astfel o proprietate privată naţională, europeană şi universală.
După un secol, de la săvârşirea acelui eveniment din viaţa lui Eminescu, au început să apară în România sute de articole şi cărţi, tipărite şi online, despre misterul părăsirii vieţii civice şi fizice a celui mai mare poet şi ziarist român al momentului, provocată de apariţia neaşteptată a unei boli subite şi a morţii tragice premature, al  cărui adevăr acum se dovedeşte a fi fost tăinuit.
În noaptea în care Eminescu a părăsit viaţa pământeană, în loc de lumânare doar întunericul şi ignoranţa l-au însoţit în marea trecere spre tărâmurile nemuririi.
S-A STINS O CLIPĂ, CA SĂ LUMINEZE O VEŞNICIE.
Obiectul lucrării de faţă este receptarea operei eminesciene şi ecourile ei în publicaţiile editate în alte limbi, sub formă tipărită şi online. Avem în vedere identificarea şi consemnarea datelor pe care le vehiculează aceste publicaţii despre traducerea şi ecoul operei, precum şi despre acele aspecte ale biografiei, care constituie un suport biografic al operei şi pot influenţa imaginea lui în lume sau chiar pot determina evoluţia procesului de cunoaştere, recunoaştere şi consacrare universală a lui Mihai Eminescu. Deoarece procesul receptării inter-literare comportă un grad mare de subiectivitate, în aprecierea datelor obiective, tocmai de aceea ne vedem obligaţi să menţionăm măcar câteva dintre ecourile „cazului” Eminescu în publicaţiile din alte ţări.
Internetul, cu precădere publicaţiile online (periodice, unele enciclopedii naţionale şi internaţionale ş. a.) publică articole sau enunţuri despre adevărul care circulă pe canalele online, privind viaţa şi opera lui Eminescu – adevăr anterior neştiut sau tăinuit – acum, sub formă de „ştiri” înconjură lumea, de genul: „Eminescu – geniu ziaristic omorât la comandă”, „Asasinarea omului politic Eminescu”, „Omorârea lentă cu mercur a ziaristului Eminescu”, dar şi despre „potenţialul suprauman al iniţiatului Eminescu” etc. Între sursele cu cea mai largă audienţă, enciclopedia online, „Wikipedia” oferă alternative, în atenţia cititorilor săi despre Eminescu. În capitolul, „Eminescu jurnalistul politic”, îl citează chiar pe poet: „Misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni…(la care) sufletul meu ţine ca la el însuşi”. Pentru aceasta, „toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale”. Acest adevăr, în vremea sa, a devenit însă un motiv de luptă politică între reprezentanţii partidelor politice din România şi ai înre ziarele patronate de aceștia.
În legătură cu efectele ideilor, convingerilor şi acţiunilor ziaristului Eminescu reproducem un citat semnificativ dintr-o singură sursă  academică, italiană, Congresul Internaţional de „Psiholingvistică aplicată” (Milano, 2012), care, în contextul agresivităţii în lumea contemporană a fenomenului – politic, subiectiv – de manipulare socială, prezintă rezultatele unor investigaţii ştiinţifice, comunicate la tema „Efecte pozitive şi perspective etice”: în comparaţie cu „afacerea Dreiffus” (întregul adevăr descoperit odată cu publicarea dosarului, în 2013), cazul „celui mai mare poet român”, Mihai Eminescu a fost evocat ca exemplu caracteristic: „Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Ca mulţi alţi ziarişti, Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliţiei politice şi a devenit o problemă şi o afacere de Stat. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare”.
• 2015. Unul dintre autorii cărţilor recente, despre misterul bolii şi morţii lui Eminescu, Th. Codreanu anunţa la Congresul Internaţional al Eminescologilor din 3-4 septembrie, 2014: însăşi Academia Română a constituit un grup de specialişti, care analizează deja această problemă atât de disputată – inclusiv în cadrul dezbaterilor congresului – iar rezultatul concludent va fi comunicat curând. Adevărat, răspunsul aşteptat a fost oferit la 15 ianuarie 2015, în Ziua de Naştere a lui Mihai Eminescu şi Ziua Culturii Naţionale. Atunci, în Aula Academiei Române, fostul preşedinte al Academiei Române, în calitate de coordonator al acţiunii, Acad. Eugen Simion anunţa că imediat după festivităţile în curs va fi lansat volumul, „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”. Cartea lansată cu acest prilej, reprezentând punctul de vedere al celui mai înalt for ştiinţific naţional, îşi propunea să elucideze, după mai bine de un secol, controversata problemă a bolii şi morţii premature a lui Mihai Eminescu. Grupul de 12 specialişti a fost selectat pe specialităţile direct legate de două aspecte specifice:
1. „Strict medicale” (deci, eliminând cauzele): patografie (relaţia biografie-operă), toxicologie (intoxicaţie-deces), psihiatrie (psihoză maniaco depresivă, – maladie psihotică, tratabilă azi), cardiologie ş.a., rediscutarea diagnosticului (lues, – afecţiune psihică, adică nebunie şi sifilis), efecte secundare (erupţii cutanate, de asemenea sinestezie, – supoziţie adăugată ulterior ca diagnoză ş.a.), alte afecţiuni (inexistente) şi consecinţele nefaste ale tratamentului. Pe fondul afecţiunii de tip bipolar – unanim acceptată de medici – care nu a fost corect diagnosticată, Eminescu a primit principalul diagnostic, eronat, de sifilis, determinând tratamentul, standard în acea vreme, – inhalaţii, frecţii, injecţii cu mercur. Din păcate, administrarea de lungă durată şi în mod repetat a mercurului, agravând starea de sănătate, a contribuit la sfârşitul dramatic prematur. Aspectele abordate mai sus de opt renumiţi medici români, sub coordonarea Preşedintelui Academiei de Ştiinţe medicale din România, Irinel Popescu, acesta le-a rezumat în „Cuvântul înainte” (prezentat mai sus), apreciat de autor ca „o sinteză utilă care însă, la rândul ei poate fi completată ulterior, mai ales dacă vor fi descoperite date noi”. La aceasta se mai pot aminti concluzia investigaţiilor: „Elita corpului medical din România” – la îndemnul reprezentantului Academiei Române, Acad. Eugen Simion – plecând de la o serie de premize, îşi propune să abordeze problema din punct de vedere „strict medical”: atunci nu se cunoştea agentul etiologic al sifilisului – „Treponema pallidum” fiind descoperit abia în 1905 – iar în perioada 1883-1889, mai ales în faza finală, „fumigaţiile şi împachetările cu mercur şi tratamentul cu mercur în formă injectabilă, în 1889, putea să aibă efecte toxice majore, cauza directă a morţii prin efectul toxic la nivel cardiac”. În final: DIAGNOSTICUL (PMD-psihoză maniaco depresivă, sifilis, alcoolism, afecţiuni congenitale) şi TRATAMENTELE (în principal administrarea injecţiilor cu mercur) „SUNT GREŞITE”: „Pentru cei care s-au aplecat asupra bolilor şi morţii lui Eminescu a fost uşor de observat că au existat INTERPRETĂRI ERONATE şi că s-au făcut greşeli atât în privinţa diagnosticului cât şi a tratamentului”.
2. „Multidisciplinare”(deci, cu accent pe cauze): „Contextul istorico-politico-social în care a trăit poetul, mai ales că debutul bolii, din iunie 1883, ar fi putut fi declanşat de munca excesivă ca redactor la Timpul, dar şi de factori externi de stres,…evenimente la care Eminescu a participat intens: tensionarea fără precedent a relaţiilor dintre Regatul României şi Imperiul austro-ungar, cu ruperea temporară a relaţiilor diplomatice şi cu dizolvarea Societăţii Carpaţi (din care Eminescu făcea parte) şi care susţinea prin toate mijloacele cauza românilor ardeleni”. Această ipoteză este dezvoltată de un prestigios „colectiv de istorici”, o echipă multidisciplinară, coordonată de Rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Acad. Ioan-Aurel Pop, într-un amplu grupaj de 30 de pagini cu peste 140 de trimiteri la cărţi româneşti, semnate de personalităţi avizate, în capitolele despre: Repere biografice, Contextul personal…al anului 1883-premize ale bolii, Contextul socio-politic al anului 1883 – şi ultimul, de îndreptăţită îndoială ştiinţifică – Bolnav sau îmbolnăvit?).
Din considerente de spaţiu şi pentru evitarea unor posibile polemici neproductive, în continuare nu vom repeta datele deja enunţate, atât în concluziile prezentate în „Cuvânt înainte”, extrase din concluziile cercetărilor colectivului de „istorici”, cât şi în cele expuse de noi în paginile anterioare, ca rezultat al propriilor investigaţii mai vechi (mai ales că nu le infirmă, ci sunt în deplină concordanţă, deci le confirmă). Totuşi, câteva date, care răspund la întrebările-problemă, formulate în publicaţiile editate în alte ţări, în care Eminescu este tradus şi comentat – cele vizând esenţialul, întărind şi nuanţând adevărul istoric, mai bine decât o facem noi – le vom reproduce sumar, cu valoare de eşantion reprezentativ. Aşadar, în continuare vom rezuma, în principal, datele noi (faţă de cele vechi, „oficiale”), edificatoare şi de interes public – aidoma celor „strict medicale” – aşteptate mai bine de un veac de toţi cei implicaţi în dezbaterile publice actuale (nu de pe poziţia detractorilor, ci cu buna credinţă a cercetătorilor avizaţi, majoritatea eminescologi), reflectate în multe sute de articole și cărţi, tipărite şi online, în România şi în alte cel puţin 100 de ţări de pe toate continentele.
Colectivul de istorici – coordonat de Acad Ioan-Aurel Pop – abordează această latură controversată  „a omului Eminescu, a vieţii sale, determinaţi de spiritul sintagmei omul sub vremi, nu vremile sub om, din dorinţa de a-l descoperi pe Eminescu în ultimii săi ani de viaţă. Mai precis, perioada cuprinsă între debutul bolii sale şi controversa din jurul ei, care se întâmplă în 1883 şi moartea sa, survenită în 1889, descoperindu-l pe poet în mediul istorico-politico-social al epocii”, „pe fondul unei munci excesive, epuizante ca redactor, dar şi pe fondul unor evenimente la care Eminescu a participat intens”, cu efecte nefaste. Se au în vedere raporturile dintre România şi Austro-Ungaria, soldate cu „ruperea temporară a relaţiilor diplomatice şi cu dizolvarea societăţii «Carpaţi» şi care susţinea, prin toate mijloacele, cauza românilor ardeleni”. Aşadar, „Atitudinea sa, mereu critică, l-a transformat pe Eminescu într-un gazetar incomod”, „făcând din Timpul o tribună de la care îşi exprima propriile sale convingeri”, bazate pe cunoştinţele unui enciclopedist, iar „stilul cursiv, incisiv, analitic, dar şi critic l-a impus ca spiritus rector al periodicului”. „Prin editorialele sale s-a impus ca cel mai important susţinător al românilor din Ardeal şi Bucovina,…interes manifestat de timpuriu încă din anii petrecuţi la Viena”, când „atrăgea atenţia autorităţilor imperiale duale asupra unei iminente răscoale militare, în condiţiile în care – conform poetului – „astăzi prin voluntari armata cugetă, pre când ieri era numai o masă”.
De când „în fruntea ziarului revenise Maiorescu, (acesta) promova o apropiere a României de Austro-Ungaria…Eminescu reacţionează virulent în paginile Timpului la cele expuse de Maiorescu, acuzându-l că ignoră voit situaţia românilor din teritoriile monarhiei dunărene”. Prin urmare, „se desolidarizează (şi se) delimitează de Maiorescu” atunci când susţine aceleaşi convingeri „într-un articol, publicat în Deutsche Revue, tradus şi republicat în ziarul Timpul. Urmare, „Eminescu e degradat din red. şef” şi „ziarul se dezicea de el (de Eminescu) în mod public”. Fără vreo legătură cu această situaţie conjuncturală, ziaristul Eminescu „respingea încă o dată orice asociere cu statul austro-ungar, atâta timp cât acesta nega drepturile şi libertăţile românilor…Ultimul articol… despre vasalitatea economică şi politică a României a fost publicat la 3 martie 1883, aşadar cu câteva luni înainte de a fi internat”, iar „în iunie 1883 într-un editorial…(Eminescu) denunţă consecinţele nefaste ale pactului dualist pentru populaţia de etnie română din provinciile încorporate în Imperiul austro-ungar” (maghiarizarea, n.n.). Din articole ca cele menţionate reiese o atitudine strict profesională între ziaristul Eminescu şi Maiorescu. În ce priveşte poetul Eminescu, acesta se declară îndatorat mentorului său. În articolele şi cărţile româneşti din ultimele decenii această relaţie este nuanţată: nimeni nu neagă meritul lui Maiorescu în descoperirea, evaluarea creaţiei sale literare ca cea mai mare valoare naţională. În privinţa atitudinii lui Maiorescu faţă de ziaristul şi omul politic Eminescu, unii autori îşi exprimă rezerva, aşa cum şi Maiorescu îşi exprima rezerva, neştiută public, faţă de Eminescu. Dovadă dialogul lui Maiorescu cu Mite Kremnitz, cumnata acestuia şi traducătoarea Luceafărului, care mărturisea: lui Maiorescu „Nu-i plăcea deloc că găsea pe Eminescu la noi şi că el se simţea aici ca la el acasă. Vorbi cu mine în această privinţă, în mai multe rânduri; începuse să-şi râdă de Eminescu în faţa mea şi mă întreba dacă nu oarecum uitasem să-l fac să simtă distanţa socială care ne separă”.
Pentru a întări obiectivitatea concluziilor de ultimă oră ale medicilor şi istoricilor, menţionate mai sus, Acad. Ioan-Aurel Pop selectează dintre sursele citate anume cartea dr. Ion Nica (1972), o cercetare complexă, pe care o prezintă pe larg, din care reţinem concluziile: „Doctorul Nica stabileşte în lucrarea sa că, în mod incontestabil, poetul nu a suferit de sifilis. Până la urmă acesta a fost un diagnostic greşit atribuit maladiei de care a suferit Eminescu, fapt care, din păcate, a atras după sine şi un tratament inadecvat, ce a determinat agravarea stării sale de sănătate. Germenii bolii declanşate în 1883 ar trebui căutaţi în munca asiduă în redacţia ziarului Timpul, în dezamăgirea societăţii în care a trăit sau în condiţia materială destul de mizeră de care a avut parte. Toate acestea au determinat izbucnirea «bolii», la care s-au adăugat şi infecţiile (ca efect colateral)…şi care la urmă s-au transformat într-o endocardită care, practic, i-a provocat moartea”.
Preluând concluziile colectivului de medici şi istorici, iniţiatorul şi prefaţatorul cărţii, „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, Acad. Eugen Simion încheie: „Eminescu n-a avut, aşadar, nici infecţie luetică, nici schizofrenie, ci afecţiune psihică, declanşată de un enorm stres…S-a înşelat biograful (G. Călinescu) cel mai bun al poetului, pornind de la diagnosticul dat de medicii din epocă. Eroare scuzabilă”. Adevărat, eroarea ar putea fi ”scuzabilă” numai dacă această „eroare” istorică va fi explicată şi îndreptată în viitorul cel mai apropiat de către eminescologi, chiar şi de redactorii şi bibliografii viitoarelor ediţii ale biografiei „Viaţa lui Mihai Eminescu” de George Călinescu. Aceeaşi obligaţie morală de explicare şi îndreptare a  „erorii” o au şi autorii lucrărilor biografice şi bibliografice, apărute sau care vor apare, de asemenea publicaţiile româneşti şi cele editate în alte limbi, mai ales cele cu caracter enciclopedic de consacrare, tipărite şi online. Prima, reprezentativă, vizată, cu audienţa cea mai largă (264 de limbi, dintre care în 47 fiind prezentat Eminescu), este publicaţia online „Wikipedia”, anual actualizată. Aici s-ar putea opera mai întâi pe textul – mai întâi și acesta corectat – publicat în limba română, cel mai extins (peste 20 de pagini) şi complex, după care posibil să se poată orienta şi autorii articolelor scrise în celelalte 46 de limbi, în care este prezentat Eminescu. La rândul lor, potrivit unor programe nou apărute de traducerea automată-literală, toate acestea pot fi traduse, în peste 90 de limbi. Rămâne însă inexplicabile erorile din textul „actualizat”: cel din 16 iunie, ultimul din 2 iulie 2015, care este dominat încă de viziunea autohtonistă, „dilemistă” sau mistificată, chiar după ultimele dezbateri pe tema bolii şi morţii lui Eminescu. În acesta continuă să domine teoretizările, şi acestea ipotetice, într-un conglomerat al detaliilor nesemnificative. Prezentarea lui Eminescu în limbile de largă circulaţie este mai obiectivă. Eminentul eminescolog, Th.Codreanu, referindu-se la mentalitatea care de peste un secol a întreţinut falsa legendă a bolii şi morţii lui Eminescu, expresie a rezistenţei faţă de adevărul istoric, abia întrezăreşte posibila schimbare: „Azi, există un curent tot mai puternic în favoarea revizuirii imaginii biografiei eminesciene dintre 1883 – 1889, imagine care, cu siguranţă, în pofida protestelor şi rezistenţelor, se va impune, în cele din urmă, şi în universităţi sau în manualele şcolare…Pentru a se ajunge la adevăr, a fost nevoie, însă, de un veritabil «cutremur» în eminescologie, aflat acum în plină derulare. Rezultatele finale se vor desluşi când lava vulcanului în fierbere va începe să se răcească şi-şi va contura noile forme de relief”.
Evenimentul editorial academic din 2015, de mulţi aşteptat şi îndreptăţit să apară, priveşte – cu anumite rezerve din partea multor eminescologi – adevărul despre aspecte ale vieţii lui Mihai Eminescu, înţelese ca suport biografic al operei sale de valoare şi rezonanţă universală, cu consecinţe asupra imaginii şi destinului său postum.
Adevărul despre Eminescu a fost de altfel asumat, încă în urmă cu 125 de ani, de către congenialul său, Ion Luca Caragiale: „Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calităţile şi defectele ei, ceva sfânt, fiindcă în ea se-ntrupează pipăit şi pentru o viaţă mai durabilă chiar a neamului său întreg, gândire şi simţire de veacuri ale acestuia, şi de aceea, fără teamă şi exagerare, s-a putut zice că aşa lucrare e a patrimoniului omenirii întregi, nu numai a unui neam”.
De pe masivul de date, oferite posterităţii de autorii unui număr de peste 1000 de lucrări publicate, româneşti şi străine, identificate de noi, care au promovat în ultimii 135 de ani ideea de universalitate a lui Mihai Eminescu, prin destinul istoriografic aceştia devenind un personaj istorico-literar „uriaş”, noi sprijinindu-ne pe umerii acestui uriaş vom reuşit să vedem mai departe, un Eminescu universal, a cărui operă în ultimul timp cunoaşte o circulaţie pe toate meridianele lumii, fiind tradus şi comentat în cel puţin 80 de limbi din peste 250 de ţări, majoritatea membre ONU şi UNESCO.
Acest adevăr nu putea rămâne însă un simplu enunţ despre existenţa unui „depozit” de date. Se impunea „demonstrarea” acestui adevăr prin încercări de evaluarea cu metode şi instrumente moderne a întregului ansamblu de date. În principal, prin aplicarea unei grile a criteriilor universalităţii şi a unor metode cantitative-matematice de estimare a calităţii prin aproximare, „mai aproape” sau „mai departe” de originalul românesc, a calităţii versiunilor în alte limbi, prefigurând o eminescientică, sub genericul „Eminesciana antologată.
 Lucrarea de faţă reprezintă prima parte a unei viitoare sinteze cuprinzătoare, adresată cititorului român, dar şi străin, deopotrivă traducătorilor şi cercetătorilor, care să susţină documentar unul dintre criteriile universalităţii lui Eminescu, anume „Circuitul universal”, care le validează social şi metodologic pe celelalte trei, – 1. Măiestria literar-artistică, comparabilă şi compatibilă cu cea a clasicilor consacraţi; 2. Reflectarea, la acelaşi nivel de măiestrie, a vieţii epocii în care a trăit poetul; 3. Influenţa exercitată în epoca sa şi ulterior, prin generarea de direcţii, şcoli, curente, perenitatea limbajului poetic, în general potenţialul de limbă literară în care şi-a scris opera, etalon pentru limba şi literatura naţională.
O primă fază de verificare a ipotezei veridicităţii criteriului universa-lităţii, probată prin publicarea unei mostre reprezentative, privind receptarea lui Eminescu în alte limbi şi ţări, a fost evaluată încă în 1993 de către o notorietate în epocă, Edgar Papu, eminescologul cel mai îndreptăţit să se pronunţe asupra ei, deoarece îşi publicase principalele lucrări axate pe universalitatea  lui Eminescu, în baza unei schiţe a cerinţelor universalităţii.
La întrebarea noastră, dintr-un „Interviu”: -„Ce semnificaţie acordaţi acestor date?” (date aflate în manuscrisul lucrării, pregătite atunci pentru tipar, „Eminescu în 65 de limbi din 93 de ţări”, rezumată într-un serial al revistei „Flacăra” din Bucureşti, iulie-septembrie 1989), eminentul eminescolog Edgar Papu răspundea: – „Aceste date mă conving despre ceea ce văd dincolo de aceste date, un Eminescu universal. Eminescu este unul din cei mai mari poeţi ai lumii, pe acelaşi plan cu Dante, Shakespeare, Goethe, cu singura deosebire că aceştia şi-au scris marile capodopere în limbi de largă circulaţie şi la o vârstă ceva mai înaintată, atunci când împliniseră 50 de ani. Eminescu a fost singurul care s-a manifestat integral, ceea ce este şi cine este, la o vârstă cu mult mai tânără…Necunoaştere, deci neînţelegere. Adevărat, există un izbitor decalaj între valoarea universală a poetului şi corespunzătoarea sa circulaţie universală care mai lasă de dorit. Pentru cunoaşterea circuitului universal al operei sale se cere însă ca, în ţara din care face parte poetul, înalta valoare a creaţiei lui Eminescu şi consacrarea ei universală să fie cercetate în plan comparativ şi să se bucure deopotrivă de o apreciere de acelaşi nivel cu difuzarea sa universală”.
La cerinţa eminescologului Edgar Papu ca ”în ţara din care face parte poetul, înalta valoare a creaţiei eminesciene şi consacrarea ei universală  să fie cercetate în plan comparativ”, încearcă să răspundă lucrarea de faţă, ediţia a III-a, din 2015, despre „Eminescu în circuitul universal. Traducerea şi ecoul operei în publicaţii tipărite şi online în 80 de limbi”, iar prin programe cu traducere automată în 56 de noi limbi, totalul 136 de limbi din peste 250 de ţări.
Acad. Eugen Simion, în „Recomandare” pentru tipar a aceleiaşi lucrări manuscrise, aprecia tot în 1993, ceea ce pare valabil şi în 2015: „Asemenea aventuri apar rar şi ajung şi mai rar până la capăt” – autorul – „a făcut o muncă uriaşă (şi neobişnuită la noi la români): a înregistrat toate comentariile, referinţele şi traducerile din / despre Eminescu în alte literaturi. Este o lucrare…mai mult decât utilă şi, dacă va apărea într-o zi, va reprezenta – nu am îndoială – un fapt cultural notabil”. După 3 decenii, răspunsul nostru eminescologului încă în viaţă a fost rostit public: „Această lucrare, cu date aduse la zi, apare acum (ed. I, 2014), şi va fi lansată la acest Congres Mondial al Eminescologilor, – îi mulţumesc Acad. Eugen Simion, aici de faţă, pentru încurajare”.
Adevărat, îndreptăţită încurajare pentru finalizarea în viitor a cărţi de faţă într-o sinteză esenţializată ca bilanţ cu valoare documentară şi metodologică, reprezentând însă doar un prim pas semnificativ în parcursul istoric de confirmare a dimensiunii universale a moştenirii culturale eminesciene, evaluată din ce în ce mai adesea în istoriografie ca fiind comparabilă şi compatibilă cu cea a  congenialilor Dante  (1265-1321), Shakespeare (1554-1616) şi Goethe (1749-1832). De remarcat perioada de mai multe secole care a lucrat în favoarea acestora, opera lor  circulând acum în peste 150 de limbi, în vreme ce la Eminescu (1850-1889), doar în ultimul secol opera sa a fost tradusă şi comentată în publicaţii editate în 80 de limbi (cu posibilitatea de a fi tradusă prin programe de traducere automată deocamdată în cel puţin 136 de limbi), numărul ţărilor însă, peste 250, în care operele acestor patru ”Poeţi Naţionali” sunt traduse şi comentate, este în prezent aproape egal. Consistenţa asimilării operei eminesciene în literaturile naţionale rămâne o prerogativă a evoluţiei viitoare, în condiţiile în care procesul de cunoaştere, recunoaştere, consacrare şi asimilare a valorilor naţionale de dimensiune universală, reprezintă un proces legic de re-evaluare continuă.
De acum Supremul judecător, Timpul, va putea lucra în favoarea lui Eminescu, nu însă fără implicarea activă, în continuare, a eminescologilor de pretutindeni, fie ei exegeţi, traducători, editori şi cititorii din ce în ce mai mult interesaţi – îndeosebi pe canalele online – de scrierile eminesciene, mereu actuale. Acest ”Cititor Model colectiv, aflat pe toate medridianele lunii” (Umberto Eco), retrăind spiritul eminescian multiplică implicit spiritul fiinţial al poporului român, prin aceasta imprimând noi valenţe momentului românesc ca parte a patrimoniului culturii universale.
Dumitru Copilu-Copillin
Bucureşti-Bezdead, 26 octombtie 2015

I. EMINESCU UNIVERSAL
Preliminarii

S-a observat că cel puţin un secol pare măsura ideală pentru cântărirea valorii unei creaţii spirituale. A trecut peste un secol de la primele manifestări ale cunoaşterii şi recunoaşterii valorii naţionale de dimensiune universală a poeziei eminesciene.
Mihai Eminescu a lăsat posterităţii ca moştenire contribuţii de excepţie, în mai multe domenii, aidoma unui creator de tip renascentist: literatură originală (poezie, proză, teatru), traduceri (poezie, proză, filozofie, limbă, artă dramatică), publicistică politică şi literară, producţii folclorice, dar şi ştiinţe (filozofie, istorie, sociologie, economie, educaţie, lingvistică, chiar şi fizică, astronomie, biologie, matematică ş.a.).
Acest adevăr apreciem că este sintetizat mai cuprinzător într-un document programatic – expresie a percepţiei publice actuale – pubicat în 15 iunie 2015, cu prilejul „Celebrării Poetului Naţional, Mihai Eminescu – Membru Post-Mortem al Academiei Române”, sub genericul „SPIRITUL EUROPEAN AL POETULUI NAŢIONAL MIHAI EMINESCU VOIEVODUL LIMBII ROMÂNE” şi călăuziţi de Moto, – „Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure. Sinteza ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctului acastui neam” (Mircea Eliade): „Poetul naţional Mihai Eminescu, personalitate europeană a vremii, a elaborat o operă excepţională – unicat: literară, filosofică, filologică, ştiinţifică, istorică, astronomică, de conducere şi administraţie publică, politică, economică, civică, socială, de ştiinţele naturii, cum ar fi chimia, anatomia şi fiziologia, fizica, matematica etc. Această operă de actualitate merită să fie cuprinsă în mai mare măsură în programele şcolare, în viaţa societăţii, în diferitele domenii, abordare valabilă în prezent şi în viitor, pentru dezvoltarea limbii române, care se sărbătoreşte anual la 31 August, a Culturii Naţionale, sărbătorită anual la 15 Ianuarie, pentru integrarea în UE, pentru o colaborare mai eficientă, în cadrul celor 28 de naţiuni ale UE, ale celor 192 de naţiuni ale ONU, ale tuturor naţiunilor lumii” (.Liga Culturală pentru Unitatea Românilor, în asociaţie cu alte organizaţi civice, filiala Cluj).
Încă în ultimul deceniu de viaţă activă a poetului, considerat cel mai prolific, opera sa literară a trezit şi interesul străinătăţii. Primele traduceri din poeziile sale şi ecouri despre ele apar în publicaţiile editate în alte limbi decât româna, din câteva ţări europene, primul centru de iradiere al mesajului eminescian fiind Germania, urmată de Franţa, Italia, Elveţia, Austria, Rusia, Ungaria, evident România. De atunci şi până în zilele noastre aproape întreaga operă, cu precădere cea poetică, a fost tradusă şi comentată în cel puţin 80 de limbi
Eminescu şi-a scris opera într-o limbă literară, în care românii de pretutindeni vorbim, citim şi scriem româneşte. Despre contribuţia lui Eminescu – creatorul/fondatorul unei limbi literare române moderne etalon, care a devenit limba naţională a poporului român – s-a scris mai puţin, în vremea sa ca şi mai târziu, deşi românii de pretutindeni, datorită acestei limbi, tacit, fiecare după puterile proprii şi felul de a fi, vorbim, citim, scriem şi, în măsura în care i-am înţeles mesajul, simţim şi cugetăm româneşte, adică în consens cu trăirile şi aspiraţiile neamului românesc. În acest înţeles, în contextul dezbaterilor actuale privind adevărul despre starea de sănătate a lui Eminescu, ce i-ar fi afectat atunci şi limba în care scria, în general calitatea creaţiei literare şi jurnalistice, – autorul suportului documentar cel mai consistent asupra acestei teme, universitarul eminescolog şi filozof Constantin Barbu,  într-un recent interviu postat şi pe internet, contraargumenta: „Limba română, aşa cum a creat-o Eminescu (şi pe care o vorbim astăzi), este cea mai mare minune care a avut loc în istoria poporului român”.
O contribuţie importantă la cunoaşterea valorii poeziei eminesciene, în mediul literar european, l-au avut publicaţiile editate în alte limbi decât româna, prin aceea că întâia oară au relevat valenţele literar-artistice ale limbii în care şi-a scris Eminescu opera poetică, valenţe înţelese ca resurse cu un potenţial lingvistic în stare să satisfacă exigenţele cele mai înalte şi dificile ale creaţiei şi creativităţii literare. Sub această aură le-au făcut cunoscute întregii lumi, contribuind decisiv la formarea unei opinii credibile privind contribuţia poetului la formarea literaturii române moderne, printr-o muncă de pionierat.
Interesul general manifestat, în principal pentru poezia lui Eminescu, tradusă şi apreciată în mediul literar european, a fost consemnat mai întâi în reviste şi apoi preluat de cele mai prestigioase publicaţii enciclopedice ale vremii, care atunci îşi asumaseră misiunea de a sintetiza ceea ce s-a scris, în vederea consacrării marilor valori naţionale nou apărute, comparabile şi compatibile cu cele ale clasicilor literaturii universale.
Între publicaţiile care l-au promovat pe Eminescu, în această postură, vom remarca mai întâi – după cele germane – pe cele din Italia („Rivista internaţionale”, 1881 şi „Dicţionaire International des écrivains du jour”, 1888), Rusia („Sankt Persburger Zeitung”, 1881, „Istoria zarubejnoi literaturî”, 1881 şi „Jurnal Ministerstva Narodnovo Obrazovania”, 1884), Franţa („Revue Universelle Internaţionale”, 1884), Elveţia (o teză de doctorat care aprecia şi „contribuţia lui Eminescu la dezvoltarea limbii literare”, 1888), Ungaria („Revue d’Orient”, 1889), Austria („Neue Free Presse”, 1889, care publica o primă încercare de sinteză, recunoscând în Eminescu pe „cel mai însemnat poet al României – care – a probat prin poeziile sale că limba română are resursele necesare de a satisface exigenţele cele mai înalte şi mai dificile ale creaţiei literare”). Conform celor scrise, în 1882, de revista germană „Literarische Beilage der Montags Revue”, supliment literar la „Montags Revue”, constata că Eminescu a atins „înălţimea celor mai frumoase produceri ale acestui gen literar la celelalte popoare”.
Ideea este dezvoltată de prestigiosul Dicţionar „Brockhaus-Efron”, editat de un german şi un rus, la St. Petersburg, în 1889 (unele idei sunt preluate şi din variantele anterioare ale dicţionarelor germane „Brockhaus” din 1880 şi 1887). Preluând date din acel deceniu, vehiculate în mediul literar european, inclusiv în cel academic universitar, această enciclopedie, de ţinută şi audienţă internaţională, distingea în românul Eminescu un „scriitor european în deplinătatea cuvântului”, un „poet adevărat”, poezia căruia reprezenta un „act de înaltă măiestrie poetică”, cu precizarea că încă în preajma anilor 1880, „la începutul unei perioade de profundă schimbare a caracterului literaturii române, a fost unanim recunoscut ca mare poet al contemporaneităţii”. Ideea a fost promovată şi de alte surse enciclopedice şi academice, care atrăgeau atenţia asupra „operelor de mare frumuseţe” ale poetului român, prin calităţile sale înălţându-se în ochii contemporanilor ca „om de mare cultură” şi cu o „operă foarte variată”, apreciată – citând dintr-un curs din epocă, predat la Universitatea din St. Petersburg – drept „Cel mai măreţ monument literar din tot ce a fost scris în limba română”, care „aspiră la recunoaşterea valorii sale universale”.
Asemenea judecăţi de valoare apărute în publicaţiile europene aveau să confirme existenţa unei creaţii poetice de excepţie într-o limbă literară, creată ca instrument de acţiune creatoare în procesul de formare a unei literaturi naţionale moderne, în condiţiile „începutului unei perioade de profundă schimbare a caracterului literaturii române”. Pentru a întări datele preluate din aceste publicaţii, în condiţiile existenţei unei istorii literare româneşti („Conspect asupra literaturii române şi literaţilor ei de la început şi până astăzi, în ordine cronologică”, de Vasile Gr. Popu, Bucureşti, 1875-1876, unul dintre cei dintâi istorici ai literaturii române, care prezenta valoarea reală a poeziei eminesciene, în viziunea lui Titu Maiorescu, o notorietate în domeniu), Vladimir. Zotov, autorul „Istoriei literaturii universale” (Sankt Petersburg-Moscova, 1881), a dorit să procure această carte şi să o citeze ca suport documentar românesc, dar la cererea sa i s-a răspuns oficial că această carte nu poate fi trimisă şi utilizată, deoarece era „interzisă” în România. Datorită acestui răspuns negativ, istoricul literar rus comentează: probabil lui Eminescu „încă nu i se poate recunoaşte dreptul la recunoaştere”. Profitând de unele relaţii personale, profesorul Universităţii din Moscova, Fiodor Korş, o notorietate mondială în studiul limbilor şi literaturilor antice, orientale, romanice şi slave, a învăţat limba română ca să-l poată citi în original şi a-l traduce pe Eminescu, iar odată cu publicarea traducerii poeziei „Oricâte stele”, mărturisea – în aceeaşi viziune cu cea a universitarului din St. Petersburg – „La Eminescu recunosc o perfecţiune deosebită în formă, o mare înălţime de cugetare… Multe din poeziile lui Eminescu ar fi fost fericiţi să le semneze un Musset, un Heine, un Baudelaire”.
După moartea prematură şi tragică a lui Mihai Eminescu (1889), eveniment cu un larg ecou naţional şi internaţional, intuind în acest sens rolul operei eminesciene în evoluţia limbii şi literaturii române, B. P. Haşdeu aprecia „meritul covârşitor…de a fi voit să introducă şi de a a fi introdus, în poezia românească, adevărata cugetare, ca fond şi adevărata artă, ca formă, în locul acelei uşoare ciripiri de mai-nainte”. Dar cel mai îndreptăţit să exprime acest adevăr a fost personalitatea cu cea mai mare notorietate în epocă, Titu Maiorescu vizionarul mentor al poetului Eminescu: „Literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti”.
„L’epreuve de l’etranger”, o carte de referinţă, apărută după opt decenii, aprecia că – asemenea opinii sau – „O carte de opinii despre originalul şi traducerea lui în alte limbi, ne învaţă mai mult despre limba literară sau limbajul poetic, decât tratatele de lingvistică”. Adevărat, numai că Eminescu a dovedit cu mult timp înainte ceva în plus, anume că „originalul” – adică opera originală, evident fără să excludă şi traducerea acesteia în alte limbi – ne-ar putea învăţa mai mult despre limba literară vorbită de un popor. Mărturie este episodul de lucru din redacţia ziarului „Timpul”, din perioada în care Eminescu era redactor şef. Preocupaţi de limba în care s-a scris şi se mai scria atunci literatura română, într-un climat al incertitudinilor lingvistice de slavonizare, latinizare, franţuzire şi o practică de exprimare publică „primitivă” – în epocă mulţi numind-o „păsărească” – colegii de redacţie şi viitorii clasici ai literaturii române, poetul Eminescu, dramaturgul Caragiale, dar şi prozatorul Slavici au convenit să reglementeze ei scrierea în limba română, pe care să o explice într-un summum („tratat”) lingvistic, repartizându-şi chiar domeniile de lucru. După un timp însă Eminescu, renunţând la proiect, îi convingea pe colaboratorii săi că regulile scrierii într-o limbă sunt de competenţa unor instituţii academice de specialitate, ei urmând să-şi asume misiunea de a crea opere, care să exprime resorturile intime ale trăirilor şi gândirii general umane din propria fiinţă, în care să se recunoască toţi semenii lor pământeni, evident într-o limbă literată pe care să o accepte, să o înţeleagă, să o vorbească, în care să să scrie  şi să citească românii din România şi din alte zone geografice  ale lumii locuite de români, indiferent de vârstă, categorii socio-profesionale, credinţă religioasă, preocupări.
La o vârstă fragedă, părăsind gimnaziul german din Cernăuţi, Eminescu a colindat toate zonele geografice ale ţării – „cu carneţelul în mână” – dornic să cunoască graiurile tuturor comunităţilor româneşti, la fel procedând, în anii de studii la Viena şi Berlin, şi cu studenţii şi militarii proveniţi din toate provinciile româneşti; totodată Eminescu se evidenţiază şi ca un asiduu culegător de folclor, un bun cunoscător şi admirator al limbajului creaţiilor populare ca şi al vechilor scrieri istorice şi religioase româneşti, inclusiv ale înaintaşilor şi „epigonilor”, din ţară şi din alte ţări. Urmărindu-i evoluţia îndeaproape, ca partener şi învăţăcel (la primele începuturi accepta să-i corecteze scrierile), Slavici îl aprecia pe Eminescu, văzând în el un excelent cunoscător al tuturor resurselor ascunse ale limbii vorbite şi scrise de români. Explicaţia o desluşim în interesul şi vocaţia genialului poet, implicit în ce priveşte aspectul vorbit al limbii, al rostirii ca instrument de comunicare şi interrelaţii umane. Slavici recunoaşte: „Eu rostiam la început vorbele cum se obişnuieşte prin Podgoria de la Arad. Eminescu se enerva adeseori şi zicea că-i sfarăm timpanul pocind vorbele, dar nu se supăra şi nu-şi pierdea sărita ca mulţi dintre gramaticii de atunci. După părerea lui, cea mai dulce şi mai bogată în sunete era rostirea moldovenească. Ea însă nu poate să fie reprodusă prin literile pe care le avem. El stăruia dar pentru rostirea bucureşteană şi îndeosebi pentru cea din mahalaua Lucacilor, care e mai simplă şi poate să fie fixată cu destulă preciziune. Îi plăcea însă tot ce avea un caracter particular nu numai în rostire, ci şi în genere în felul de a vorbi şi trăgea cu urechia când cătanele adunate la Viena din deosebitele părţi ale împărăţiei (austro-ungare, n.n.) stăteau de vorbă între ele. Adeseori întreba apoi «Unde se zice aşa»?”.
Prin vocaţia de geniu, „rostirea românească” a reflectat-o în scrierile sale, pe care le-a şlefuit continuu cu truda şi responsabilitatea făuritorului filigranului de aur, poetic, şi pe măsura exigenţelor eruditului om de cultură modern (dovadă laboratorul său de creaţie, tezaurul cu cele 16.000 de file manuscrise, recuperate în timp de Academia Română, abia recent publicate în 38 de volume).
Ne-am putea întreba, totuşi, oare de ce, în consecinţă, nu am recunoaşte, nu cu reţinere sau trecând sub tăcere, ci cu autentică mândrie patriotică naţională, faptul că, în realitate, Eminescu poetul român cel mai reprezentativ ca valoare şi circulaţie universală, deci al nostru şi al tuturor, a fost mai de grabă un „autodidact”, în sensul că el nu a urmat, nici măcar o zi vreo instituţie şcolară în limba română, în care să înveţe limba şi literatura română la un nivel superior, dar cu mare simţ de răspundere le-a „învăţat” singur (unicul curs de română urmat a fost cel de la Liceul german din Cernăuţi). Trebuie precizat însă că limba română, dar şi germana, şi chirilica, de asemenea unele cărţi vechi româneşti şi opere ale clasicilor universali le cunoştea încă din familie, o familie de aleasă educaţie şi provenienţă socială, înzestrată şi cu o bogată bibliotecă.
În condiţii vitrege de viaţă, a izbutit însă, în mod strălucit, să-şi scrie opera literară, politică-jurnalistică şi ştiinţifică, într-o limbă română literară modernă etalon, în care exprimându-se pe sine totodată a exprimat resorturile fiinţiale ale neamului românesc, prin aceasta, limba scrierilor lui fiind recunoscută tacit ca limbă naţională, înţeleasă, vorbită, scrisă, citită de românii de pretutindeni. Acest potenţial de exprimare, mai elaborat decât chiar al unora dintre limbile mai vechi sau de largă circulaţie, a fost constatat practic până şi de intermediari, adică de traducătorii şi comentatorii operei sale, deocamdată în cel puţin 80 de limbi, care se vorbesc în ţări de pe toate continentele.
Se pare că trăim timpul în care întregul adevăr istoric, dovedit, în cel priveşte pe Eminescu – atât despre martiriul omului politic, cât şi despre făuritorul limbii literare naţionale, în care şi-a scris o operă ce a ridicat cultura ţării sale la nivelul şi valoarea patrimoniului cultural universal – merită să fie acum instituţionalizat, la adevărata lui valoare universală, prin a-l face mai bine cunoscut în şcoli şi în alte instituţii, de către românii şi străinii de toate vârstele şi profesiile.
Ecoul acestui adevăr receptat pe plan naţional şi internaţional ne obligă la demersuri în plus de explicare şi eliminare a falsului, prin omisiune, din toate categoriile de publicaţii naţionale şi internaţionale, cu deosebire din istoriile literare şi lucrările despre viaţa şi opera lui Eminescu. Evident, noi românii şi nu „alţii”, putem demara un asemenea demers, imediat, în publicaţiile tipărite şi mai ales în cele de format online, curente, româneşti şi străine, începând cu prestigioasa enciclopedie multilingvă, liberă-interactivă, „Wikipedia”, care în prezent diseminează în lume prin intermediul articolelor sale, direct sau printr-o limbă intermediară, unele date, incomplete sau mistificate, despre viaţa şi opera lui Eminescu, date preluate în aproape toate limbile prezentate în cartea de faţă.
Posibil ca în felul acesta să ne putem justifica în faţa istoriei cu o îndatorire îndeplinită, însemn al recunoaşterii faptului că autorul unei asemenea performanţe lingvistice, literar-artistice şi ştiinţifice de valoare şi însemnătate naţională şi universală, reprezintă o contribuţie, care marchează momentul românesc în patrimoniul cultural mondial. Prin aceasta, Eminescu ar reprezenta în lume, mai susţinut, simbolul, pe drept recunoscut, al spiritualităţii neamului românesc, care pentru cititorii lui de pretutindeni, cu îndreptăţire, întrupează un model de viaţă şi îndemnul de a o trăi cu folos pentru sine şi semenii lui.
Din datelor cuprinse în sursele documentare, preluate timp de câteva decenii, în banca noastră de date, pe care se sprijină prezenta lucrare, rezultă unele priorităţi în privinţa evaluării moştenirii lăsată nouă de Mihai Eminescu:
a. ca poet de geniu, căruia prin operele sale, scrise într-o limbă literară naţională etalon, i se recunoaşte calitatea de creator fondator al limbii literare române moderne, în care şi noi cei de azi învăţăm să vorbim, să citim şi să scriem româneşte, dar puţini sunt cei ce ştiu şi conştientizează acest adevăr. Avem în vedere în special o mare parte dintre categoriile socio-profesionale precum: elevii, studenţii şi profesorii lor, mulţi intelectuali de elită, unii scriitori, posibil chiar şi unii eminescologi; în schimb însă, în stil propriu, marii poeţi români împătimiţi de Eminescu, precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, dar şi prozatori şi alţi literaţi români au mărturisit că şi-au scris opera în limba lui Eminescu, însă în stil şi manieră personală. Unii dintre poeţii din alte ţări au recunoscut, la rândul lor, formarea ca scriitori la şcoala operei eminesciene, precum „părintele literaturii moderne slovace”, Ivan Krasko, poetul naţional al Bulgariei, Hristo Botev ş.a. Influenţa catalitică benefică asupra creaţiei lor au recunoscut-o mai ales cei care l-au tradus şi comentat, precum spaniolul Alberti şi italianul Ungaretti, cehul Žawada şi rusul Kojevnikov, sârbul Puslojić şi grecul Ritsos, albanezul Poradeci şi armeanul Borian, iar alţii recunoscând formarea lor literară şi civică la „şcoala eminesciană”, avem în vedere personalităţi devenite celebre, precum Elisabeta Bagreana, Jindra Huškova, Kazimiera Illakowiekzówa, Libuša Vajdova;
b. ca biruitor în confruntarea cu Timpul, – în acţiunile lor de „mistificare” a mitului Eminescu, prin răstălmăcirea vieţii şi operei – în chiar limba literară preluată de la Eminescu – detractorii lui au devenit ei înşişi victime ale propriei istorii: singuri şi-au inventat-o, iar edificiul pe care ei au improvizat şi şi-au revărsat „acidul” mistificator, tocmai acesta a acţionat şi acţionează în defavoarea lor:  odată cu acţiunea reactivă a acidului, dezvăluie şi face să strălucească mai puternic aurul poetic eminescian, iar prin aceasta să atârne mai greu valoarea operei eminesciene în balanţa Judecătorului suprem, Timpul.
De unde, se impun şi în această privinţă demersuri în plus de conştientizare a publicului larg, de pretutindeni, în privinţa adevărului, potrivit căruia Mihai Eminescu este – după îndemnul marelui cărturar român Constantin Noica – omul deplin al culturii româneşti, pe care noi înşine ar trebui să-l cunoaştem mai bine şi să-l facem mai bine cunoscut lumii – înainte de toate în calitatea sa de creator fondator al limbii literare române moderne şi al unui limbaj literar-artistic, în care şi-a scris o operă de dimensiune şi valoare universală, tradusă şi comentată în majoritatea limbilor principale ale lumii. Reevaluându-i astfel viaţa şi întreaga moştenire cultural-artistică şi ştiinţifică, ar fi de dorit să conştientizăm îndatorirea de a-i citi această operă, în forma tipărită sau online, pentru a-l înţelege şi preţui, mai întâi noi înşine, românii din România şi de pe alte meleaguri ale lumii, aşa cum se întâmplă şi cu alte figuri emblematice, cu merite similare în ţara lor, precum italianul Dante, englezul Shakespeare, germanul Goethe, francezul Hugo, rusul Puşkin, ucraineanul Şevcenko, polonezul Mickiewicz.
Momentul istoric al recunoaşterii oficiale ca valoare universală a creaţiei literare eminesciene – care ne îndeamnă să ne aplecăm mai mult asupra lui Eminescu prin lectura operei lăsate nouă drept moştenire – a fost marcat mai întâi de către instituţii internaţionale de profil, precum Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), cu prilejul Centenarului morţii sale din 1989, an declarat „Anul Internaţional Eminescu”.
Astfel, potrivit unui Comunicat UNESCO, Muhamed Fathallah El-Khatif (Egipt), Bernando Honwana (Mozambic), Siegfried Kaemf (Germania), Elsa D. E. Lelly (Argentina) şi Kazimiers Zygulski (Polonia), „recunoscând faptul că operele poetului român reprezintă o parte integrantă a moştenirii culturale mondiale”, au propus un proiect de rezoluţie (în limbile franceză, rusă, spaniolă, chineză şi arabă), adoptat în 1988 de către Consiliul Executiv UNESCO privind sărbătorirea Centenarului poetului român Mihai Eminescu – în anul 1989 – în contextul „Decadei Mondiale pentru Dezvoltare Culturală”. În cadrul dezbaterilor s-a apreciat că „adoptarea rezoluţiei reprezintă un binemeritat omagiu adus marelui poet român Mihai Eminescu, a cărui operă face parte integrantă din patrimoniul literaturii universale”. S-a insistat pe „actualitatea poeziei şi gândirii eminesciene, măreţia şi frumuseţea operei Luceafărului poeziei româneşti”.
Semnificaţia şi valoarea acestui eveniment constă în faptul că, ţinând seama de „actualitatea poeziei şi gândirii eminesciene”, operele poetului român sunt apreciate ca „o parte a moştenirii culturale universale”, statele membre UNESCO fiind îndemnate să preia, să studieze şi să valorifice moştenirea culturală eminesciană prin toate mijloacele de care dispuneau atunci (presă, radio, televiziune, teatru, balet, media online, reuniuni ştiinţifice, expoziţii de carte, documente, grafică, sculptură, pictură, traduceri, studii, muzică pe versurile poetului, precum şi concerte, reuniuni ştiinţifice etc.). Ca urmare, agenţiile naţionale şi internaţionale de presă au relatat pe larg despre acţiunile organizate cu prilejul Centenarului Eminescu în statele membre UNESCO, noi apreciindu-le ca pe un reviriment al vieţii culturale internaţionale.
Acest fapt istoric reprezintă unul dintre momentele relevante ale procesului de universalizare a operei poetului român. După 1989, în condiţiile schimbărilor radicale socio-economice şi culturale din ţările est-europene, între acestea şi România, în care a început să se manifeste agresiunea valului „demolator” din economie şi cultură, inclusiv cea crescândă în rândul detractorilor lui Eminescu, – cu deosebire în ultimele decenii aceştia fiind antrenaţi în „grupuscurile demitizatorilor” radicali. În acelaşi timp, s-au intensificat şi acţiunile de cunoaştere, recunoaştere, confirmare şi susţinere naţională şi internaţională, deci de reevaluare în continuare a valorii europene, implicit universale, prin publicarea şi comentarea operei eminesciene, în originalul românesc şi în versiunile realizate în alte limbi decât româna. Impactul a fost unul favorabil asupra mentalităţii chiar a unora dintre eminescologii români, care, în virtutea implicării lor în procesul de evaluare a valorii naţionale, europene şi universale a operei eminesciene, şi-au depăşit viziunea autohtonistă asupra lui Eminescu, de poet local sau „naţional”, acceptând şi apoi militând pentru promovarea unei viziuni universaliste asupra moşteniri sale literar-artistice şi ştiinţifice.
Un alt moment marcant, în procesul ascendent de universalizare a moştenirii literar-artistice şi ştiinţifice eminesciene, ca expresie a coagulării energiilor spirituale autohtone ale românismului militant de pretutindeni, în direcţia acestui curent, a avut loc în „Anul Eminescu”, 2000, cu prilejul aniversării a 150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Acţiunile ulterioare organizate în România au cunoscut o formă de maximă afirmare valorică, marcată prin finalizarea şi publicarea unei serii de „CORPUS – uri EMINESCU”.
1. Încheierea după mai bine de o jumătate de secol a ediţiei academice Perpessicius, „Mihai EMINESCU, OPERE”, apărută la Bucureşti în 16 volume, un prim „Corpus” care reface laboratorul de creaţie eminesciană, iar ca suport documentar de o valoare excepţională, cele 38 de volume recent publicate, cuprinzând manuscrisele eminesciene (16.000 pagini). În completarea ediţiei de „Opere”, a mai apărut volumul XVII, care cuprinde Bibliografia Eminescu, în trei volume distincte (Partea I – 1864-1938, Partea II, A şi B, 1939-1989).
2. Un alt „CORPUS EMINESCU”, în 10 volume, a fost publicat prin asociere editorială la Chişinău-Bucureşti, „elaborat de eminescologi din România, Republica Moldova, comunităţile româneşti şi alţi iubitori ai operei poetului din întreaga lume”, coordonat de cel mai apreciat eminescolog în viaţă, acad. Mihai Cimpoi. În introducere se precizează: „Un Corpus Eminescu este atribuţia unui Institut Eminescu. Deoarece această instituţie nu există – aşa cum alte culturi naţionale o au pentru Dante, Shakespeare, Goethe, Puşkin, Cervantes, Confucius – câţiva împătimiţi de dorul de Eminescu am luat iniţiativa sărbătoririi a 150 de ani de la naşterea lui, înfăptuind acest corpus menit a defini personalitatea poetului tuturor românilor în lupta pentru existenţa spiritualităţii noastre în mileniul III”. Această retrospectivă istorico-literară în 10 volume, în ordinea apariţiei, cuprinde: I. Eminescu pururi tânăr. Dedicaţii lirice, 1998; II. Eminescu – Înfăşurat în mantia-mi…Memorialistică, 1999; III. Eminescu – steaua singurătăţii. Efigii şi secvenţe literare, 1999; IV. Eminescu – propriu vis. Prefeţe definitorii, 1999; V şi VI. Eminescu – pe mine mie redă-mă. Contribuţii istorico-literare, 1999; iar în anul aniversar, 2000, volumele VII. Eminescu – focul meu. Imaginea poetului în arte; VIII. Eminescu – mă topesc în flăcări…Dialog cu eminescologi din întreaga lume; IX. Eminescu peste nemărginirea timpului. Propagarea operei în 64 de limbi şi literaturi. Opinii, traduceri; X. Eminescu – Pasărea Phoenix. Capodopere şi texte fundamentale.
3. Publicarea celui de al treilea „CORPUS EMINESCU” – primul volum lansat în 2009, până în anul 2014 au apărut 20 de volume din totalul de 33 planificate, cuprinzând exclusiv documente, în 15 limbi, majoritatea facsimile, ultimele 3 volume fiind rezervate concluziilor – aparţine cunoscutului filozof şi eminescolog, Constantin Barbu, „Codul invers. Dosar privind «înnebunirea», sacrificarea şi uciderea nihilistului Eminescu”. Obiectul acestui serial în curs de finalizare este similar ca intenţie cu alte publicaţii tipărite (zeci de volume semnate de eminenţi eminescologi, medici, ziarişti) şi online (pagini web, mass-media, între care predomină periodicele, variantele online, cu „ştiri” sau articole, precum „Moartea misterioasă a unui geniu” etc.), scrise cu bună credinţă sub impulsul valului demistificator din ultimii ani.
O bancă de date recentă ni-l înfăţişează pe Eminescu în permanentă ascensiune, în procesul de universalizare a moştenirii sale literar-artistice, publicistice şi ştiinţifice prin intermediul traducerilor, ecourilor şi acţiunilor publice pe toate meridianele lumii.
Dintre însemnele viabile ale consistenţei valorii operei eminesciene remarcăm câteva momente de reper, recente • prin decizia Parlamentului României, din anul 2010, anual la 15 ianuarie, în Ziua de naştere a lui Mihai Eminescu se sărbătoreşte şi Ziua Culturii Naţionale (eveniment omologat şi în Republica Moldova) • la festivităţile din 15 ianuarie, 2015, în Aula Academiei Române, în premieră, reprezentanţii preşedinţiei şi guvernului României, într-o conlucrare cu Academia Română au enunţat ca prioritare proiecte privind dezvoltarea pe termen mediu şi lung a unor acţiuni din domeniul culturii în general şi în special de valorificare a moştenirii culturale a lui Mihai Eminescu, de genul acţiunii istorice privind publicarea manuscriselor eminesciene • la 15 ianuarie 2015, de Ziua lui Eminescu şi a Culturii Naţionale, după festivităţile din Aula Academiei Române s-a lansat volumul, realizat sub egida Academiei, „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, care răspundea unor legitime aşteptări privind elucidarea controversatei probleme a bolii şi morţii Poetului Naţional al României, – concluzia: diagnosticul şi tratamentul au fost greşite, adevăr tăinuit  mai bine de un secol • în aceeaşi zi festivă, tot în Aula Academiei Române se menţiona apariţia altui volum, personal, „Eminescu în circuitul universal. Traducerea şi ecoul operei în 77 de limbi din peste 250 de ţări”, prin care „se răspundea unui îndemn al lui Constantin Noica, – de «A-l cunoaşte pe Eminescu mai bine noi înşine şi de a-l face cunoscut lumii»” • prin voinţa publică a promotorilor adevărului despre valoarea universală a moştenirii eminesciene, se organizează anual Congresul Mondial al Eminescologilor – cele de la Chişinău din septembrie 2012, 2013, 2014 şi 2015 fiind relevante – prilej de bilanţ, proiecte, veritabilă recoltă literară de toamnă eminesciană, inaugurată cu monumentalul ”Dicţionar Enciclopedic Mihai Eminescu”, Chişinău, 2012, aparţinând Preşedintelui acestui Congres, Acad. Mihai Cimpoi.
Asemenea evenimente reprezintă dovezi în plus în ceea ce priveşte valoarea creaţiei eminesciene, care se bucură din ce în ce mai mult, de cunoaşterea, recunoaşterea şi consacrarea ei pe plan internaţional. Se confirma astfel îndemnul eminescologului Edgar Papu, privind reducerea „decalajului dintre valoarea universală a poetului şi corespunzătoarea sa circulaţie universală”. Aceasta ne îndreptăţeşte să considerăm ca necesară şi prioritară finalizarea unor îndelungate investigaţii într-o lucrare de sinteză, care să demonstreze, în premieră, cu metode şi mijloace moderne, „Dimensiunea şi valoarea universală a moştenirii culturale a lui Mihai Eminescu”.
În lucrarea de faţă ne limităm la valorificarea datelor de care dispunem despre circuitul universal al operei eminesciene. În condiţiile actuale de diversificare a metodelor matematice cantitative de evaluare a unor entităţi calitative din domeniul ştiinţelor umane, cum ar fi literatura, pare legitimă încercarea de aplicare a unor metode cantitative de estimare a calităţii datelor, în prezentarea şi evaluarea receptării lui Eminescu în alte limbi şi literaturi. Ne vom axa însă demersul deocamdată pe un tip mai puţin frecventat de bilanţ cantitativ, – se ştie, statistica este ştiinţa care se bazează pe numărarea faptelor petrecute. În plus, bilanţul nostru îl vom ilustra cu exemple şi semnificaţii relevante, care să pună în evidenţă dimensiuni, valori şi aşteptări ale evoluţiei procesului de receptare pe plan internaţional a lui Eminescu.
În această perspectivă pare firească încercarea de grupare a traducerilor din opera lui Mihai Eminescu şi ecourile acestora pe categorii de publicaţii, editate în volume sau periodice, tipărite şi online, pe familii de limbi şi zone geografice şi istorice, care să ofere posibilităţi în plus de ordonare şi prezentare. În plan metodologic ar permite operaţii de asociere şi disociere, de relevanţă a unicităţii în diversitate, de diseminare a mesajului pe centre naţionale sau zone de influenţă, de evaluare comparativă a valorii versiunilor realizate în alte limbi în raport cu originalul românesc. Având în vedere existenţa unor factori obiectivi, cum sunt structura limbii şi sistemul prozodic naţional, şi pe acestea le vom lua în considerare în stabilirea unor repere ale evoluţiei procesului de universalizare a creaţiei eminesciene timp de peste un secol.
Opera lui Mihai Eminescu literatul, publicistul, omul de ştiinţă, militantul politic va fi prezentată – aşadar – sumar ca spaţiu tipografic, dar explicit, în principal pe familii de limbi din zone geografice de pe toate meridianele lumii, în care apar publicaţiile, cu indicarea localităţilor, funcţionale ca centre de iradiere a mesajului eminescian, diseminat pe parcursul ultimelor aproape 14 decenii, de când ascensiunea cunoaşterii prin receptare se asociază cu asimilarea operei în literaturile naţionale, cu momente de benefică înrâurirea catalitică, iar prin recunoaşterea şi consacrarea ei ca valoare universală, devenind implicit o componentă românească a patrimoniului cultural mondial.
La afirmaţia repetată, în scris, adesea inclusiv în expuneri publice, „Eminescu e puţin tradus şi cunoscut”, potrivit zicerii, „Nu ştiu, deci nu există”, ne permitem să devansăm o sumară evaluare cantitativă a datelor, care cuprinde şi pune în valoare inclusiv semnificaţii, cu care de fapt anticipăm concluziile lucrării de faţă, vizând cunoaşterea, recunoaşterea şi consacrarea universală a lui Mihai Eminescu prin traducerea şi ecoul operei sale în aproape 80 de limbi, pe care mai întâi le vom grupa în două categorii.
Din prima categorie, care ar compensa potenţialul nativ al limbii române, cu circulaţie redusă în lume, fac parte 7 limbi de largă circulaţie în spaţii geografice extinse, în care am identificat – potrivit doar evidenţelor din Ediţia I a lucrării de faţă – cel puţin 17.525 de texte eminesciene, traduceri şi referinţe critice, apărute în cel puţin 2.164 de publicaţii de limbă germană, franceză, engleză, rusă, spaniolă, portugheză, italiană. În a doua categorie am grupat celelalte 72 de limbi, în care Eminescu, deşi a fost tradus şi comentat în mai mică măsură, ca număr totalizează cel puţin jumătate din totalul versiunilor apărute în limbile de largă circulaţie, cu precizarea că în aceste limbi au fost selectate şi traduse, de regulă, esenţele tari ale creaţiei eminesciene. Acestea subsumează cel puţin 8.730 de texte, apărute în cel puţin 1.217 publicaţii. Cele două categorii de limbi, împreună totalizează cel puţin 26.255 de texte eminesciene, apărute în cel puţin 3.381 de publicaţii (volume în ediţii separate, culegeri antologice şi publicaţii periodice). Specificarea repetată „cel puţin” are o semnificaţie aparte.
a. Sursele eminesciene în formă online, cele mai multe în publicaţiile de limbă engleză, dar şi în alte limbi, difuzate sau oferite spre cumpărare, nu conţin toate datele (ţara, adesea anul, locul şi, ce ne interesează mai mult, cuprinsul cu titluri, iar când nu era accesibilă răsfoirea lucrărilor, aproximarea numărului de traduceri şi referinţe am indicat-o cu un număr minim, apropiat de cel al versiunilor tipărite).
b. Ca persoană fizică, ne având acces la unele surse, am preluat date şi din lucrări bibliografice, publicate de instituţii publice credibile (mari biblioteci, publicaţii de profil). Din această categorie de lucrări cităm doar una, de prestigiu, Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-coeditare Bucureşti, 2000), care ne comunică: „Dispunem de informaţii că Eminescu a fost comentat” şi în limbile „arameică, berberă, dalmată, swahili, malgaşă”, enunţ care acceptat în principiu, întărit şi de alte presupuneri credibile, dar încă neverificate îndeajuns, ar mări numărul limbilor la mult peste 80 (cum enunţam şi în cartea „Eminescu în perspectivă universală. Reconstituiri şi restituiri”, prezentată la Congresul Internaţional al Eminescologilor din 2013). Alte enunţuri, din aceeaşi sursă, precum, – „găsim urme ale interesului în Tibet, Afganistan, Irlanda, Islanda” ori în alte limbi ca „tadjica, urdu” sau ţări ca „Algeria, Egipt, Indonezia, Libia, Maroc, Mongolia, Norvegia, Peru, Turkmenia şi în alte ţări”; pe majoritatea dintre acestea am reuşit să le verificăm deja după surse „la vedere” şi apoi le-am prezentat în câteva lucrări, publicate începând din anul 1989.
c. Există teritorii autonome, aparţinând unor state federale (în Federaţia Rusă există cel puţin 17, în care limba oficială este rusa), de asemenea un număr foarte mare de ţări independente, din categoria fostelor colonii, care au ca limbă oficială engleza, franceza, spaniola, portugheza şi în care apar publicaţii eminesciene, majoritatea dintre aceste ţări având însă şi propria limbă, dar la unele dintre aceste limbi sursele bibliografice nu consemnează traduceri şi comentarii eminesciene. La o parte dintre ele am reuşit să identificăm surse în limba proprie, pe care le-am consemnat în lucrarea de faţă.
În ultimii ani, în aceste ţări s-a generalizat un sistem online complex de cunoaştere a lui Eminescu, sub toate aspectele, care difuzează de regulă „ştiri” despre dezbaterile curente care circulă în lume cu privire la Eminescu, care vizează analiza unor motive şi teme general umane, actualitatea şi receptarea operei în limbile proprii, mai ales în cele oficiale (utilizate în relaţiile interetnice, religioase şi culturale). Lucrările apărute în limba română acum sunt accesibile aproape oricui, datorită posibilităţii de a fi traduse automat din şi în alte limbi, după tipicul practicat de enciclopedia internaţională online, „Wikipedia”, unde Eminescu este prezentat în 47 de limbi funcţionale, aceste texte pot fi cunoscute prin intermediul traducerii automate-literale dintr-o limbă în alta. Există ţări mici în a căror limbă oficială de circulaţie redusă nu s-au publicat traduceri din opera lui Mihai Eminescu şi nici lucrări despre viaţa şi opera lui. În sistemul de comunicare online, în decursul anilor au apărut  programe online de traducere automată-literală (ultima, în septembrie 2015), care permit  traducerea oricărui text eminescian, apelând la indicile „Translate. Google” şi „Microsoft Translator”.  Cele patru liste afişate pe Google cuprind 90 + 65 + 51 + 27  de limbi, între care am identificat 56 de limbi în plus, adică altele decât cele 80 din cartea de faţă. Deducem de aici faptul că în prezent există posibilitatea ca Eminescu să poată fi tradus şi citit în 136 de limbi, adică în 80 de limbi (în care a fost tradus şi comentat în publicaţii editate, sub formă tipărită şi online, cf. lista acestor limbi, inclusă la Anexe, Indici de limbi, 1.a.), de asemenea în alte 56 de noi limbi, în care Eminescu nu a fost încă tradus şi comentat în publicaţii editate în aceste limbi, dar acum – în condiţiile creşterii interesului în lume pentru Poetul Naţional al României –  acesta poate fi tradus prin programe de traducere automată-literală, cf. lista acestor 56 de limbi la Anexe, 1.b.). Noi prezentăm în cartea de faţă numai cele , deocamdată, 80 de limbi, în care am identificat traduceri literare, publicate, care circulă în formă tipărită şi online.
În multe dintre ţările în care nu am identificat traduceri literare, în limba naţională a acestora, ci numai în limbile co-oficiale, cele mai multe în engleză, franceză, spaniolă ş. a., există însă date de o semnificaţie şi valoare de excepţie, din care vom prezenta fie şi un singur exemplu, Rwanda. Republica Ruanda este o ţară mică, de 26.338 kmp., situată în centrul continentului african, dar cu 10 mil. locuitori, capitala Kigali, limbă oficială proprie ruandeza, dar şi limbile oficiale, engleza şi franceza). Potrivit unui exerciţiu, fie şi din curiozitate, la solicitarea pe Google, „Ruanda – Eminescu”, am putut vizualiza aproape 200 de afişări (imagini) cu Eminescu, tot acolo am mai identificat canale cu „informaţii ascunse”, – între noutăţi aflăm, din Ruanda: în limba engleză, sub formă de „carte electronică”, circulă în SUA, Regatul Unit, Spania, Italia şi alte ţări „Poems”, în traducerea românului Corneliu M. Popescu; la fel ni se prezintă „Luceafărul”, „ Scrisorile I-V”, „Poeme alese”, unele „evenimente” sub genericul „Eternul moment Eminescu” sau articole precum „Eminescu un geniu al ziaristicii”, „Eminescu jurnalistul politic omorât la comandă”, „Dublul Poet Naţional al României şi Republicii Moldova”, „My Cinci Romances. Perle pentru portughezi, în franceză, română, italiană, spaniolă cu ajutorul lui Bernardo”, „Proiectele Institutului Cultural Român pe 2013”, „Eminescu omagiat la Beijing”, „Eminescu şi ipostazele biopolitice”, în sfârşit, „Sculptură cu chipul lui Eminescu, regăsită la Oneşti în România, care a fost nominalizată – de site-ul de profil – în topul celor mai spectaculoase 20 de statui din întreaga lume”; tot acolo, „The Gigants from Terra” („Gigant Kigali Rwanda”, – se reproduce fotografia construcţiei gigantului, sub care este postată, în versiune franceză, „Ode Metres Antiques” de Mihai Eminescu.
d. Pe parcursul revizuirii lucrării de faţă – în vederea publicării Ediţiei II şi III – am accesat câteva linkuri-pagini web, de la rubrica anexă, la „Legături externe” (surse bibliografice „ascunse”), cu care de regulă se încheie articolele despre Eminescu în enciclopedia online, „Wikipedia”.
La numai 12 dintre limbile de largă şi restrânsă circulaţie, care păreau să aibă unele semne de întrebare, am identificat – în plus faţă de cele prezentate în ediţia I – unele publicaţii, cuprinzând date noi, valoroase, multe ca număr şi semnificaţie, surprinzător, – unele audio-video, tip YouTube. Noile surse sunt publicate în:
1. Limba belorusă. Îndemnat de nedumerirea puţinelor referinţe despre Eminescu, doar ca „Poet romantic, clasic al literaturii române” (text din 2014, actualizat în mai 2015 pe o întreagă pagină), sub text, la o sursă bibliografică „ascunsă” este postat un link („Pagină personală web”, „cu cele mai recente texte”, prezentate în 10 „pagini” tip Google, fiecare afişând 10-15 surse bibliografice bogate în informaţii utile (adresa web: htpp://www.agonia.ro/index.php/author/ 0002121/ Mihai_Eminescu): „Texte. Biografie, recenzii, poezii” (456 titluri de texte eminesciene, originale şi traduse, în mai multe variante: poezie-408, proză-32, corespondenţă-13, eseu-articole politice-3), cu precizarea, – „colecţii active”, riguros selectate, după calitatea traducerii şi notorietatea sursei care le publică (doar din periodice, n.n.), postate între 2002-2015, – majoritatea însă apar între 2004-2006, cu indicarea celui mai spectaculos aspect – care ţine de apanajul exclusiv al internetului – în dreptul fiecărui titlu se indică „afişările”, adică numărul de accesări (citiri, cititori interesaţi de Eminescu în diferite limbi/literaturi). Datele le-am grupat în două categorii de limbi, pentru a indica frecvenţa diferenţiată în care se publică şi se citeşte Eminescu în anii începutului de nou secol şi mileniu. Prima categorie am putea să o considerăm eşantion reprezentativ pentru traducerile publicate, doar în 5 limbi de largă circulaţie, timp de un deceniu: la cele 152 de titluri se indica un total de 631.135 „afişări” (accesări, lecturi, citiri-cititori), din care, în limba italiană a fost selectat doar 1 titlu („Luceafărul”) cu 6.631 afişări; spaniolă-9 cu 38.183, germană-21 cu 70.343; engleză-42 cu 146.829; franceză-78 cu 369.199 afişări. A doua categorie vizează eşantionul martor, de context, adică textele de poezii eminesciene, în limba română (originalul românesc, recomandat online, deci lumii întregi). Selectarea versiunilor în toate limbile s-a realizat din publicaţii apărute în acelaşi ultim deceniu al noului secol şi mileniu: la cele peste 500 de semnalări de texte, posibil de vizualizat, se indica un total, atenţie, de 2.847.732 „afişări” (accesări, lecturi-cititori). O evidenţă a datelor, identificate, într-o singură sursă, „Wikipedia”, ne indică, aşadar, la o verificare, în plus faţă de Ed. I, doar în publicaţii online la alte 10 limbi (chineză, croată, engleză, kazahă, maghiară, mongolă, rusă, spaniolă, ucraineană, uygură), alte peste 300 de titluri  de versiuni, traduceri şi referinţe în volume şi periodice. Totalul general al titlurilor – versiuni (traduceri) şi puţine referinţe critice – numai în mai bine de un deceniu, înregistrează, incredibil, cel puţin 3.478.917 accesări (lecturi de către cei interesaţi de Eminescu).
2. Limba engleză, – linkuri: Gabriels web sitr, Workso „carte electronică”, „Poems”, care cuprinde referinţe şi 70 de poezii, ediţie bilingvă, postată în 2006 şi destinată din Sydnei-Australia „to”- cititorilor din SUA şi alte ţări; considerat ca reprezentativ pentru cititorii din 2014, acestora le-a fost recomandat articolul despre Eminescu, publicat în ediţia din 1911 a „Enciclopediei Britanice”, care acum apare şi în variantă online, iar în 2015 o altă ediţie tipărită; portalul PoemsHunter.com, 2008, publică 7 poeme (Luceafărul, La steaua, Odă în metru antic, Veneţia, Din valurile vremii ş. a); Şi dacă, în colecţia „Az Foreman”, f.a.; Poems and prose of Mihai Eminescu, ed. Kurt. W.. Treptov, Michigan University, 2010 (ediţie scanată şi difuzată după ed. Iaşi-Oxford, 2000, 17 poeme şi 4 proză); La steaua-To the star (recitare subtitrată în engleză, YouTubbe, Akattara, 2012, 17.351 vizualizări); Poems. First Letter – Scrisoarea I, tr. Peter Mamare, 2015; „Multilingv Poetry Collection” (audioboks), publică din Works by Mihai Eminescu. în trei volume antologice, distincte, Somnoroase păsărele-2008, De-or trece anii-2008 şi Crăiasa din poveşti-2008, alături de Shakespeare, Goethe, Leopardi, Rimbaud, Blok etc.; Basme.-Fairy Tales, ediţie bilingvă pentru copii, în traducerea lui Nicolae Damaschin, apare la Bucureşti, 2006; 47 Poems. – 47 Poezii, ediţie bilingvă, apare la Curtea de Argeş, în 2011, tălmăcirea în limba engleză aparţine lui James Moulder.
3. Limba rusă, – un tip similar cu cel englez de reevaluare identificăm şi în cazul „Dicţionarului enciclopedic Brockhaus-Efron”, editat la St.Petersburg, de un german şi un rus, în 86 volume, care în 2013 reproducea şi recomanda contemporanilor de pretutindeni textul din 1904, despre „opera foarte variată” a „marelui poet” şi „mare patriot”, „cel mai măreţ monument literar din tot ce a fost scris în limba română”. Declarată a fi o replică la enciclopedia de referinţe, „Wikipedia”, începând din 2003 apare o colecţie sau „Bibliotecă” de opere poetice, sub genericul „Sozvucie” (consonanţă-compatibilitate) între „Clasicii naţionali” – „stele ale poeziei universale”, care beneficiază de cele mai valoroase traduceri ruseşti şi de cea mai mare rezonanţă în literatura rusă şi universală, în acelaşi timp reprezentând o invitaţie la reflecţie şi studii comparative. În ordinea prezentării, limbile şi literaturile abordate sunt: engleza cu Shakespeare, Poe, Frost, Kipling; armeana cu Isaakian; gruzina/georgiana cu Barataşvili; ivrit cu Psaltirea şi Cântarea Cântărilor; germana cu Heine, Rilke, Lenau; polona-Mickiewicz; româna-Eminescu; franceza-Villon, Verlaine, Baudelaire, Appolinaire. În „Sozvucie”, Eminescu figurează cu „Poezii şi poeme”, ediţie bilingvă, scanată şi postată în 2005, volumul cuprinzând biografia şi 105 versiuni ruseşti ale unui număr de 48 de titluri, semnate de cel mai prolific traducător, Iurii Kojevnikov, celelalte 57 fiind variante semnate de alţi 26 de traducători. O altă sursă prezintă un grupaj cu 10 „Poezii alese”, postate în 2010, selectate dintr-o antologie de poezie clasică românească, iniţial tipărită la Moscova în 1975. Am mai identificat două unicate, – ediţia miniminiaturizată de „Opere alese”, în limbile română, rusă şi ucraineană, apărută la Moscova în 2003, la care se adaugă „Luceafărul”-„balet simfonic”, începând din 1983 jucat la „Bolşoi Teatr” din Moscova şi la alte mari teatre şi filarmonici din Chişinău, St.Petersburg, Kiev, Minsk, Odessa, Bucureşti ş. a., muzica de Eugen Doga, libretul de Emil Loteanu, video şi audio, parţial şi integral, postat în limbile rusă şi engleză, în 2014 (despre aceste „spectacole eveniment”, încă în 2007, Serghei Pojar a publicat, în revista ştiinţifică „Academos”, un amplu articol: „Baletul – Cantată de slavă lui Eminescu”). Evenimentul de ultimă oră, recomandat ca „cel mai mare web-proiect în limba rusă, dedicat poeziei din alte ţări” (Site, Evghenii Vitkovski, „vekperevoda.com”), domeniu înregistrat în SUA, o antologie online de traduceri în limba rusă a celor mai valoroase poezii apărute în sec. XIX-XX, la care colaborează peste 1000 de traducători, – din România a fost selectate poemele Diana, Somnoroase păsărele, Peste vârfuri, Când amintirile, De ce nu-mi vii, Luceafărul de Mihai Eminescu, în traducerea unicat a lui Aleksandr Brodski.
4. Limba franceză, Gisele Vanhese, Luceafărul de Mihai Eminescu. Portrait d’un dieu obscur (Editions Universitaires de Dijon, Dijon, 2011). „Volumul reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente editoriale ale eminescologiei din ultimii ani, – perspectiva comparatistă uzează in primul rând de instrumentele poeticii imaginarului, plasează autorul român şi opera sa într-un context universal reprezentat de nume ilustre. Fineţea, acuitatea şi minuţia filologică a analizelor, dublate de o înţelegere profundă a categoriilor romantismului literar european fac din acest volum o lectură obligatorie de istoria literaturii, de literatură comparată şi, mai ales, de eminescologie” (apud. site, Centrul de cercetări literare şi enciclopedice al Universităţii Babeş-Bolyai, aug. 2011).
La limbile de circulaţie restrânsă reţinem noi contribuţii în:
5. Limba croată, 12 sonete, „excepţional traduse” iniţial în 2011, postate în 2014.
6. Limba maghiară, portal multilingv, 8 poezii reproduse dintr-o ediţie anterioară, postată în 2011.
7. Limba ucraineană, 5 articole, publicate de Bogaiciuk şi Gusar, Cernăuţi, 2005-2014.
8-11. Limba chineză, poezia „Şi dacă”, tradusă în 1983 de Ileana Hogea-Velişcu şi Xia Kan-Wolpaev, publicată în „Shu guang”, revista Uniunii scriitorilor chinezi, Filiala Regiunii Autonome Xinjiang-Uygură (parte a fostului imperiu mongol Uygur), publicată în limbile chineză, cazahă, uigură, mongolă, versiunea chineză a poeziei fiind reprodusă în „Tribuna învăţământului” (Bucureşti, 28 noiembrie 2014, într-un amplu articol al traducătoarei, „Eminescu – şi nici un sfârşit! O ipoteză inedită a geniului său în limba chineză”. Potrivit cu informaţiile orale, provenite din surse credibile româneşti şi chineze, despre variantele poeziei eminesciene în limbile oficiale ale Regiunii Autonome Xinjiang-Uygură, s-au întreprins demersuri oficiale pentru obţinerea textului în facsimil al versiunilor în limbile kazahă, mongolă şi uigură).
 12. Limba spaniolă, Luceafărul, Madrid, 2013, YouTube, versiune nouă recitată de actorul Antonio Luque.
 În condiţiile în care s-a generalizat părerea, care inducea îngrijorarea crescândă faţă de situaţia, potrivit căreia în ultimele decenii, odată cu apariţia internetului, în general, se tipăreşte şi se citeşte puţin, inclusiv din Eminescu, pe acest considerent şi noi fiind tentaţi iniţial să credem în puţinătatea numărului de traduceri şi referinţe despre Eminescu, în publicaţiile editate în diferite limbi. Datele nou apărute, postate, identificate şi menţionate mai sus pentru ediţia II şi III (2015), deci în plus faţă de ediţia I (2014), îndeosebi pe canalele de comunicare globală, în principal publicaţii online, la început de secol şi mileniu III – evaluate atât în „Preliminarii”, cât şi în textul propriu zis al lucrării – ca număr, calitate şi semnificaţie ar putea determina o schimbare în optica actuală „elitistă” de apreciere a receptării operei eminesciene în literatura universală.
Evoluţia istorică a conceptului de receptare, aşadar, vizează:
a. depăşirea etapei „elitiste” (luarea în considerare numai a volumelor, uneori şi a presei tipărite, care publică traduceri şi referinţe, supuse „judecăţii de valoare” doar a specialiştilor de elită, în cazul fericit în care lucrările ar putea ajunge la ei, mentalitate care încă este predominantă, inclusiv în rândul eminescologilor);
b. acceptarea realităţii actuale de publicare şi cunoaştere prin mijloacele online/internet, de comunicare virtuală în masă (în unele cazuri numite „publicaţii electronice” sau „cărţi electronice”, adică volume şi reviste, dar şi emisiuni audio-video, linkuri, site-uri, YouTube, pagini web, Google, ş. a., unele grupate sub genericul „mijloace de socializare” tip Facebook ş. a., pentru domenii socio-umane, inclusiv cultural-artistice. Fenomenul tipic pentru o parte mai „libertină” sau „Independentă” a generaţiei tinere de azi, „cu telefonul mobil la ureche”, care nu citeşte, nu urmăreşte televizorul, dar se poate astfel mobiliza inclusiv pentru lectură – în cazul lui Eminescu, peste trei milioane doar în ultimul deceniu – ca şi pentru concerte, concursuri, acţiuni culturale, manifestaţii, demonstraţii, chiar alegeri politice „virtuale”.
Posibil tot un gen de socializare am putea considera şi atracţia, poate chiar interesul pentru „Fenomenul Eminescu”, limitat însă în căutările noastre cu deosebire la personalităţi şi publicaţii online, notorii, accesibile ”internauţilor”, cum sunt cele prezentate în cartea de faţă. În aceste noi condiţii de comunicare prin mijlocirea publicaţiilor online, în creştere la început de secol, ar putea reprezenta o legitimă atenţionare, care să inducă ideea unei alternative la optica tradiţionalistă, în favoarea viziunii moderne de identificare, stocare, sistematizare, prelucrare, şi evaluare, în sinteze istoriografice reprezentative, a datelor privind circuitul universal al operei eminesciene, ca unul dintre criteriile universalităţii.
În cercetarea ştiinţifică a procesului de universalizare a moştenirii culturale a lui Mihai Eminescu, în calitate de persoană fizică, deşi cu posibilităţi reduse de acces la toate sursele eminesciene, identificarea, prelucrarea şi evaluarea lor cu metode şi într-o viziune moderne, finalizate în serialul început, ”Eminescu Universalul”, ne-a servit drept călăuză preceptul lui Leonardo da Vinci: „Orice adevăr este adevăr, numai dacă este demonstrat, matematic”. O mostră în acest înţeles încercăm să promovăm în sinteza fragmentată pe cele XVIII mici capitole ale lucrării de faţă, de altfel Partea I din proiectata „Eminesciană antologată”, în curs de pregătire pentru tipar. Această sinteză finală, prevăzută a purta titlul „Dimensiunea şi valoarea universală a moştenirii culturale a lui Mihai Eminescu”, reprezintă rodul unei îndelungate strădanii, al cărui însemn l-au marcat cele 50 de lucrări proprii pe temă, mai mult ori mai puţin consistente, dintre care hotărâtoare au fost primele două articolele de debut, publicate în urmă cu 5 decenii de tânărul asistent universitar, – „Eminescu în 31 de limbi” („Luceafărul”, Bucureşti, 23 mai 1964) şi „Eminescu în conştiinţa lumii literare contemporane” („Tribuna”, Cluj-Napoca, 11 iunie 1964). Deschiderea spre lumea mirifică eminesciană mi-a fost prilejuită de participarea la primul Simpozion Internaţional Eminescu, organizat la Bucureşti, consacrat comemorări a 75 de ani de la trecerea poetului în lumea celor înveşniciţi cu nemurirea.

PRECIZĂRI TEHNICE DE REDACTARE
În bilanţul statistic, ca formă de evaluare cantitativă, implicit în gruparea traducerilor şi referinţelor critice în diferite limbi, în carte se vor utiliza în principal următoarele abrevieri tip VAP (V-volume, A-antologii, P-periodice, la unele, f. l. – nu se indică localitatea), identice la cele două categorii de texte:
1. Tr, adică traduceri, tipărite sau online, cu indicarea formei în care apar: V, adică volume (titluri de lucrări în ediţii separate, cu indicarea numărului de titluri traduse); A, adică antologii-culegeri antologice (titluri cu indicarea numărului de titluri eminesciene traduse); P, adică periodice (publicaţii periodice, mass-media, agenţii de presă, pagini Web, cu indicarea numărului de titluri eminesciene traduse); Z (tr), adică traduceri cuprinse în lucrări de referinţă (monografii, studii, prefeţe, articole, grupaje din presă ş.a., publicate în VAP cu traduceri), X (număr necunoscut de titluri de traduceri, cuprinse în VAP, indicat cu aproximaţie, în lipsa consultării surselor „la vedere”).
2. Cr, adică referinţe critice, tipărite sau online, cu indicarea formei în care apar: V, adică volume (titluri de lucrări, în ediţii separate, cu indicarea numărului de titluri); A, antologii-culegeri antologice sau publicaţii care includ dedicaţii (cu indicarea numărului de titluri eminesciene); P, adică periodice (cu indicarea numărului de titluri de referinţe critice); X, adică număr necunoscut de referinţe critice, cuprinse în VAP (indicat cu aproximaţie, în lipsa consultării surselor „la vedere”); Z (cr), adică lucrări de referinţă (reproduse în VAP, din categoria traduceri); E, adică enciclopedii (cu indicarea numărului de articole, posibil şi de ediţii);T, adică teze de doctorat; D, adică dedicaţii-lucrări de creaţie cu profil literar sau din alte domenii.
Demers metodologic şi bibliografic. Lucrarea de faţă a fost concepută ca o sinteză destinată lecturii, accesibilă ca expresie şi conţinut nu exclusiv „elitiştilor”, specialişti în eminescologie, ci accesibilă tuturor categoriilor de cititori, români, dar şi străini, între care traducători și cercetători literați, iar prin intermediul lor şi enciclopediştilor, interesaţi mai ales de adevărul care esenţializează în principal datele şi semnificaţiile lor relevante.
În sinteza de faţă, cu un profil şi destinaţie speciale, s-au reprodus doar rezultatele obţinute pe baza instrumentului de evidenţă (VAP, menţionat mai sus), ce permite o estimare cantitativă, pentru ca la finalul capitolelor, unele motivat predominant descriptive, să poată fi reţinut bilanţul datelor, dar şi semnificaţia acestora, de regulă ilustrate cu exemple relevante, care să îndreptăţească sinteza unor contribuţii reale, pe teme majore, unele controversate, posibile ca viitoare obiective pentru dezbateri publice. Asemenea rezultate sunt preluate şi în capitolele preliminare, privind datele biografice ca suport documentar al operei eminesciene, considerată o culme a creaţiei literar-artistice, dar brusc întreruptă ca dimensiune, însă nu şi ca valoare perenă.
În sprijinul motivării unui asemenea demers metodologic mai adăugăm două precizări, una redacţională, alta bibliografică. Cea redacţională priveşte revizuirea (în principal, eliminarea greşelilor şi adăugarea de date noi, majoritatea introduse la Preliminarii). După apariţia Ediţiei II, pe care am fost invitat să o prezint în Plenul Congresului Mondial al Eminescologilor, audierea comunicării şi lectura cărţii a determinal pe Preşedintele Congresului, Acad. Mihai Cimpoi să scrie şi să-mi expedieze, în vederea publicării, un surprinzător Cuvânt înaine, pe care sunt onorat să-l introduc în varianta de faţă, cu care ocazie am fost  nevoit să operez unele eliminări, corecturi, explicaţii și un adaos final. A doua precizare priveşte un aspect bibliografic al prezentei – Partea I a unei viitoare ample cărţi – care va corespunde cerinţelor formale ale unei lucrări de cercetare ştiinţifică, unde fiecare enunţ se sprijină pe un suport documentar, prezentat într-o descriere standard, în limba română şi în alte limbi. În varianta de faţă, la enunţurile încadrate între ghilimele sunt indicate doar sursele bibliografice de strictă necesitate, ca într-o sinteză esenţializată în pagini reduse, deci din considerente de spaţiu şi de fluenţă a lecturii pentru toate categoriile de cititori români, mai ales străini. În scimb, pentru a nu destructura întreaga lucrare, şi în această variantă, finalul capitolelor, pe limbi, de regulă se încheie cu un bilanț/tablou statistic al titlurilor de traduceri şi ecourile lor, ca în Ediţia I, iar în finalul lucrării, venind în sprijinul unei imagini de ansamblu, am păstrat Anezele cu liste de limbi şi de localităţi ca centre de iradiere a mesajului eminescian.

II. EMINESCU UNIVERSAL
Primele manifestări, – ultimul deceniu de viaţă a poetului

Procesul de universalizare a creaţiei eminesciene reprezintă filonul de aur al raporturilor inter-literare europene ale literaturii române. Această creaţie literară românească s-a afirmat cu timpul ca valoare naţională de excepţie, comparabilă şi compatibilă cu valorile consacrate ale literaturii universale, care configurează astăzi patrimoniul cultural mondial.
De o semnificaţie relevantă pentru evoluţia acestui proces istorico-literar este momentul primelor manifestări din ultimul deceniu de viaţă a poetului – de altfel, etapă de apogeu a evoluţiei sale poetice şi politice – în care traducerile îndeosebi din poezia sa surprind mediul literar european şi declanşează interesul prin noutatea şi unicitatea ei, de mulţi numită „fenomenul Eminescu”. Totuşi, despre această etapă a vieţii poetului (1878-1889, ca de altfel şi mai târziu), potrivit preceptului „nu ştiu, deci nu există”, s-a vehiculat părerea că traducerile din creaţia poetică eminesciană şi ecourile acestora în mediul literar european ar fi fost puţine ca număr şi incerte ca valoare. În urma unei investigaţii mai atente am constatat că această perioadă ni-l prezintă pe poet mult mai bine cunoscut şi apreciat, ca valoare europeană.
Sintetizând datele într-un bilanţ sec al receptării poeziei eminesciene în Europa, acesta ne arată o prezenţă masivă şi reprezentativă, mai întâi şi cel mai mult în Germania (edituri şi periodice de prestigiu din Berlin, Bonn, Hamburg Leipzig, Magdenburg, Stuttgart ş.a.), după cum urmează:
a. 170 de traduceri, selectate, remarcate ca produse de mare valoare literar-artistică, incluse în 6 culegeri antologice de literatură română şi universală (datorită interesului public, 95 de traduceri şi 4 prefeţe se reeditează, cu completări) şi 19 reviste care publică 68 de traduceri;
b. studii monografice apar în 4 volume şi 6 culegeri antologice (între care scurte sinteze în două enciclopedii, referinţe critice publicate într-o teză de doctorat şi paralele tipologice în volume de literatură comparată, de asemenea 12 comentarii ce însoţesc grupaje de traduceri), iar 23 de articole apar în 22 publicaţii periodice. Alte peste 90 de traduceri şi peste 30 de referinţe critice mai apar ca ecouri la cele apărute în publicaţiile de limbă germană sau replici ori extinderi, în alte ţări, precum Austria, Italia, Franţa, Elveţia, Rusia, Ungaria şi România. Traducerile s-au bucurat de ecouri favorabile în publicaţiile apărute în cunoscute centre de promovare a marilor valori culturale, chiar dacă acestea se situau la mari extremităţi ale lumii literare şi geografice, între Leipzig şi Chicago, Viena şi Sankt-Petersburg, Florenţa şi New York, Bonn şi Budapesta, Paris şi Bucureşti.
Aşadar, cu un deceniu înainte de plecarea omului Eminescu din lumea pământeană spre tărâmurile eternităţii, poetul a supravieţuit, opera lui fiind receptată mai întâi prin intermediul câtorva limbi europene de largă circulaţie şi audienţă internaţională, care îi diseminează mesajul poetic şi social, îi pun în lumină chiar amprenta de geniu, asociindu-l încă atunci cu marile personalităţi ale lumii literare romanice şi germanice.
Primele traduceri din poezia eminesciană într-o limbă străină, cu ecouri imediate în mediul literar european, apar în câteva publicaţii prestigioase din Germania. Între acestea se remarcă o primă revistă din Berlin, „Gegenwart”, care la 20 iulie 1878 publică Melancolie (traducerea era semnată de prinţesa E. Wedi, mai târziu consacrată ca scriitoare germană, semnând cu pseudonimul Carmen Silva). Revista de literatură universală, „Magazin für die Literatur des In-und Ausländes”, din Leipzig, la 1 mai 1880 publică O, mamă (traducerea e semnată de George Allan). Revista menţionează, fără detalii, faptul că opinii despre viaţa lui Eminescu şi traducerea altor poezii ale sale au mai apărut în revista „Gegenwart”, nr. 15 şi 16 din 1879, unde se mai preciza că versiunea germană a poeziilor şi articolul despre Eminescu ar fi fost semnate de aceeaşi persoană, George Allan (de observat că sub acest pseudonim se ascundea Marie Charlotte von Bardeleben, care ulterior semna cu pseudonimul Mite Kremnitz, cunoscută scriitoare de limbă germană, atunci şi ulterior – manifestându-se în mediul familial al lui Titu Maiorescu – cunoscând şi preţuind pe omul şi poetul Eminescu, n. n.). Ştirea pare reală, deoarece „Magazin für die Literatur des In-und Ausländes” din Leipzig, în 10 ianuarie 1880, publică studiul „Zur Literatur der Rumänien”, sub semnătura lui Hugo Klein, care cuprinde unele referiri generale despre Eminescu, iar traducerea poeziei O, mamă, semnată de George Allan, era apreciată ca fiind relevantă pentru stilul şi valoarea poeziei eminesciene. Numărul din 17 ianuarie al aceeaşi publicaţii pare a rezolva paternitatea, deoarece studiul „Briefe über die neuere rumänische Literatur” este ilustrat cu o altă creaţie eminesciană, Crăiasa din poveşti (de regulă această traducerea este semnată de Carmen Sylva), iar studiul aparţine lui George Allan (alias Mite Kremnitz), care – în stilul ei uşor de recunoscut – aprecia întâietatea poziţiei ocupate atunci de Eminescu în literatura română şi încerca o apropiere a lui ca valoare artistică de marii poeţi europeni de atunci: „Unele dintre poeziile sale sunt mai pline de forţă şi mai semnificative prin profunzime, decât ale lui Alecsandri, prin aceasta mai degrabă asemănându-se cu Leopardi”.
Aceeaşi revistă, în 22 mai 1880, mai publică Povestea codrului şi Despărţire, în 26 februarie 1881, Melancolie, Dorinţa, De câte ori iubito, iar în 25 iunie Scrisoarea I (cu excepţia poeziei Singurătate, tradusă de Carmen Sylva), toate fiind reproduceri de acum sub semnătura sigură a Mitei Kremnitz, care vor fi publicate şi în prima ediţie antologică din 1881, „Rumänische Dichtungen” („Poeme româneşti”). Din surse ulterioare reţinem că, sub aceeaşi semnătură, a lui George Allan (alias Mite Kremnitz) se tipăreşte la Leipzig, în 1880, volumul „Fluch der Liebe” („Blestemul iubirii”), care includea „Das Liebesbild”, o emoţionantă nuvelă-eseu despre  omul şi poetul Mihai Eminescu.
Poezia eminesciană a trezit sentimente de uimire, fiind percepută de la început ca o creaţie singulară, căci era atribuită unui geniu. Opera poetică a lui Mihai Eminescu – asemenea iradierii penetrante aparţinând marilor aştri ai poeziei romantice contemporane – se recomanda singură în acea vreme ca fenomen singular, iar spaţiul cultural german, după ce o asimilează, devine la rândul lui principalul centru de iradiere, lansând-o sub această aură astrală în lumea literară europeană.
Dacă reluăm cronologic şirul datelor-argument, vom preciza că începutul afirmării sale în plan european, dar nu prin intermediul versiunii originale, ci al versiunilor germane, vom observa faptul că primele poezii şi poeme eminesciene, traduse şi publicate în afara graniţelor României, într-un volum antologic, care au intrat în legendă au fost cele 29 de titluri cu poezii eminesciene, incluse în cele trei ediţii ale antologiei germane de poezie românească, „Rumänische Dichtungen”. Ecoul european al poeziilor eminesciene, din această antologie germană, s-a datorat nu numai calităţii acestor poezii, ci şi promovării acesteia iniţial în periodicele germane, antologate apoi împreună cu altele de către scriitoarele de limbă germană, personalităţi literare şi publice marcante, precum Regina României-poeta Carmen Sylva şi prozatoarea Mite Kremnitz, la iniţiativa celui mai influent critic şi om de stat român al vremii, Titu Maiorescu, cu acceptul şi contribuţia poetului, toţi buni cunoscători ai limbii şi culturii germane).
În prima ediţie a antologiei „Rumänische Dichtungen” (Leipzig, 1881) apar 20 de titluri: Crăiasa din poveşti, Scrisoarea II, Dorinţa, De câte ori, iubito, Despărţire, Melancolie, Singurătate, Doină, Rugăciunea unui dac, O, rămâi, Revedere, O, mamă, Pe aceeaşi ulicioară, Sunt ani la mijloc, Când însuşi glasul, Povestea codrului, Freamăt de codru, Lacul, Venere şi Madonă, Strigoii. Reluate într-un nou tiraj (Leipzig, 1883), la această primă ediţie se adaugă alte două ediţii (Bonn, una, f. a.,-1885-1886), în care la cele 20 de poezii publicate se adăugă Luceafărul, Scrisoarea III şi IV, iar în ediţia a doua, (tot la Bonn, 1889), se adaugă la titlurile din ediţiile anterioare alte şase: Somnoroase păsărele, Peste vârfuri, La steaua, Atât de fragedă, Când amintirile, Scrisoarea I. Poezia lui Eminescu, din ediţiile antologiei „Rumänische Dichtungen”, au fost receptate favorabil în presa din întreaga Germanie, iar multe dintre poeziile sale au fost reproduse de alte publicaţii (unele în mai multe versiuni, ex. Luceafărul, în patru).
Un prim ecou favorabil apare în revista „Literarische Beilage der Montags Revue” (Leipzig, 21 martie 1881), care sublinia faptul că acest florilegiu de poezie românească a cunoscut o largă difuzare şi audienţă publică, încă începând din luna decembrie 1880. Odată cu apariţia acestei antologii, a putut fi cunoscută de cititorii de limbă germană, din Germania, Austria, Rusia şi alte ţări, înalta ţinută artistică a poeziei eminesciene, apreciată ca atare şi în prefaţa volumului de către chiar semnatarele traducerilor, Regina României, poeta Carmen Sylva şi scriitoarea de limbă germană, Mite Kremnitz. Sintetizând opiniile presei germane, reţinem – ca pe o predicţie – atenţia acordată deopotrivă aprecierilor unanime privind valoarea poeziei eminesciene ca act de înaltă măiestrie poetică, iar valoarea literară a traducerilor ca act de creaţie literară.
Poetul român putea fi cunoscut anterior de publicul european şi în postura de autor şi redactor al prestigioasei enciclopedii germane, „Brockhaus” (în care i se prezintă viaţa şi opera, în ediţiile din 1880 şi 1887), de asemenea ca traducător de excepţie, mai mult din germană, engleză, italiană în română (Schiller, Poe, Twain, Goethe, Augier, Lombardi ş.a.) şi respectiv din română în germană (Carmen Sylva ş.a.).
Poezia lui Eminescu începe să devină obiect de studiu pentru specialiştii literaţi, care o plasează într-un context comparatist-tipologic universal (teme şi motive poetice comune, ulterior mult diversificate în diferite genuri literar-artistice) şi este inclusă în antologii tematice de literatură universală.
Revistele de limbă germană au manifestat un interes crescând pentru viaţa şi creaţia poetului român, ţinând seama de indiscutabila lui valoare culturală, umbrită însă de povara evenimentului neaşteptat al morţii sale premature şi tragice. Astfel, memoria i-a fost omagiată prin realizarea de noi traduceri şi comentarii despre valoarea literar-artistică a creaţiei sale poetice. Revista „Neue Free Presse” din Viena, în necrologul publicat, recunoştea în Eminescu pe „cel mai însemnat poet al României (care) a probat prin poeziile sale că limba română are resursele necesare de a satisface exigenţele cele mai înalte şi mai dificile ale creaţiei literare”.
Astfel de aprecieri la adresa marelui dispărut, ilustrate cu numeroase traduceri, continuă să însereze mai toate publicaţiile de limbă germană din Germania, din Austria („Deutsche Zeitung”), din România („Bucharester Salon”, „Das literarische Rumänien”, „Das Geistige Rumänien”, „Romänische Revue”). Contribuţii eminesciene în limba germană publică şi reviste de limbă română (articole şi 27 de traduceri, semnate de mai mulţi traducători), chiar publicaţii germane din SUA (aici, un număr special consacră poetului „New Yorker Volkszeitung”, iar „Volksblater” şi „Chicagoer Zeitung” publică articole şi traduceri).
Apariţia traducerilor eminesciene, urmate de ecouri favorabile se intensifică treptat în acest deceniu, nu numai în publicaţiile de limbă germană, ci şi în publicaţii apărute în alte limbi din ţări ca Italia: „Rivista Internationale” din 1881 – articol; antologia de poezie universală a lui Marco Antonio Canini, „Il libro dell′amore”, apărută la Veneţia, include poeziile Sunt ani la mijloc (vol. 2-1887), Când însuşi glasul (vol. 2-1888) şi Dorinţă (vol. 4-1889); Angelo de Gubernatis îl include în „Dicţionaire international des écrivains du jour” (Florenţa, 1888); Franţa: „Revue Universelle Internationale”, Paris, 1884, publică L’Astre de Venus – Luceafărul, împreună cu un articol în care se stabileau „filiaţii” între poezia lui Eminescu şi cea a lui Leopardi, precum şi cu filozofia lui Schopenhauer; Elveţia: publicaţiile de limbă franceză, din 1888, prezintă elogios – ca eveniment ştiinţific – susţinerea unei teze de doctorat la Facultatea de litere a Academiei din Lausanne, în care este apreciată „contribuţia lui Eminescu la dezvoltarea limbii române literare”; Rusia: „Jurnal Ministerstva Narodnovo Obrazovania”, Sankt-Petersburg, 1884, publică studiul universitarului literat Polikron Sârcu, adresat mediului literar şi universitar rus, despre opera poetului român care „intrase recent în circuitul marilor valori europene”; Ungaria: Budapesta, în periodicele „Hazánk” – La steaua şi un substanţial articol de G. Szöcs, „Vasárnap” – Ce e amorul, iar „Revue d’Orient” – 2 poezii şi articole despre „unul dintre cei mai mari poeţi contemporani”; România: 4 reviste de limbă maghiară din Arad, Cluj, Şimleu Silvaniei publică articole şi 9 traduceri, iar la Sibiu, studiile în ediţii separate, „Egy pár szó Eminescu”, având în anexă 35 de traduceri, şi „M. Eminescu, Esmerteti”, în anexă înserând 4 poezii, toate aparţinând lui Szöcs Géza, care se mândrea că este contemporan cu „cel mai interesant, cel mai modern, cel mai de seamă poet român”.
Mesajul transmis de aceste traduceri şi comentarii, publicate în ultimul deceniu de viaţă a lui Mihai Eminescu promovează, plenar, opinia directoare asupra imaginii poetului ca produs de excepţie al geniului spiritual al poporului român. Animate de ideea universalităţii, argumentată cu propriile traduceri de calitate în limba germană, cele mai alese gânduri, compatibile cu tot ce s-a întreprins în ultimul deceniu de viaţă a poetului, rămâne însă adevărul din concluziile formulate în prefaţa primei antologii germane din 1881, „Rumänische Dichtungen”, de către scriitoarele de limbă germană, Carmen Sylva şi Mite Kremnitz, care îl cunoşteau cel mai bine pe omul şi poetul Eminescu: „Având rădăcinile în pământ românesc, talentul singular al lui Mihai Eminescu se înalţă cu mult peste frontaliile patriei sale şi peste cultura ei artistică, cum se înalţă peste predecesorii şi contemporanii săi o individualitate excepţională”.
În ciuda restricţiilor impuse în timpul vieţii lui Eminescu de oficialităţile româneşti pentru asocierea publică a imaginii poetului cu jurnalistul şi omul politic militant pentru cauza naţională şi general umană – reflectată în bogata sa producţie jurnalistică, de aceeaşi calitate, valoare şi audienţă în lumea politică – peste timp evaluarea acesteia nu întârzie să fie restituită şi auzită, în termeni ca aceştia: „Fiecare articol, fie el literar, fie istoric sau politic, purta pecetea fiinţei sale, era un model de stil şi adesea însufleţit de o zguduitoare putere poetică. Aprinsa lui mânie se înălţa adesea în snopi de foc – şi totuşi, în adâncul sufletului său nu era nici ură, nici pasiune, ci contemplare a lumii şi iubire de oameni” (George Ene, „Eminescu, securitatea şi siguranţa naţională a României”, Cluj-Napoca, 2014).

III. EMINESCU UNIVERSAL
Receptarea postumă a operei în publicaţiile
de limbă germană

Receptarea lui Eminescu în Germania sfârşitului de veac XIX are o semnificaţie generală, deoarece depăşeşte limitele lingvistice şi geografice ale unei singure ţări, nu doar pentru faptul că publicaţiile de limbă germană apar în Germania şi în alte ţări, în care îşi promovează valorile. Importanţa publicaţiilor de limbă germană a constat în faptul că au reprezentat instrumentul lingvistic intermediar credibil din care publicaţiile din alte ţări europene au preluat informaţii şi au reprodus în traducere proprie texte eminesciene, prin aceasta amplificând ecoul care a marcat începutul procesului de cunoaştere şi recunoaştere ca valoare europeană a poeziei eminesciene. Acest moment de declanşare a procesului de receptare europeană a creaţiei eminesciene – aşa cum a fost el prezentat în capitolul precedent – are şi o semnificaţie istoriografică aparte. Atunci când Eminescu se afla în culmea evoluţiei sale creatoare ca scriitor şi ziarist militant, iar publicaţiile din ţări de tradiţie culturală ca Germania, Franţa şi Italia, unde poetul era descoperit şi promovat ca produs de geniu al poporului român, forţe politice din România, în coaliţie cu cele din imperiile potrivnice aspiraţiilor de libertate şi unitate a neamului românesc, acestea îi pregăteau minuţios eliminarea din viaţa civică, datorită convingerilor şi acţiunilor sale politice de apărare a cauzei naţionale. Urmare, – aşa cum s-a dovedit mai sus, în „Predicţii adeverite” – „îmbolnăvirile” induse care i-au curmat viaţa şi creaţia literară la o vârstă, însufleţită de marile aspiraţii ale tinereţii, concretizate în capodopere comparabile cu marile creaţii ale literaturii clasice consacrate. La calitatea operelor sale literare, vom alătura calitatea producţiei sale jurnalistice, scrise într-o limbă literară de aceeaşi valoare, ca formă şi profunzime a cugetării, purtătoarea unui mesaj civic militant, de promovare a idealurilor de dreptate socială naţională, – dovadă audienţa şi efectul politic pe plan naţional şi internaţional, care de fapt i-au adjudecat martiriul.
Ceea ce s-a publicat în Germania şi în alte ţări – înainte, mai ales mult timp după momentul morţii tragice neaşteptate a lui Eminescu – aşadar nu se referea şi la acţiunile omului politic şi ziarist militant, ci aproape exclusiv la poezia lui, care continua să uimească lumea literară europeană. Dar şi în această lume a poeziei sale au apărut teme fortuit lansate şi comentate, mai ales în periodicele vremii, privind „pesimismul” poeziei lui, izvorât nu din viaţa socială şi personală, ci din melancolia omului „nefericit”, aflat sub influenţa filozofiei lui Shopenhauer.
Sub impresia imediată a evenimentului tragic al morţii sale, în paralel se contura o imagine despre care s-a scris mult, însă de pe o poziţie subiectivă şi în stilul uzitat în epocă: în România, Germania, ca şi în alte ţări, comentariile purtau amprenta nostalgiei după ceva măreţ, abia descoperit şi îndrăgit, uimirea faţă de apusul unui „Luceafăr între stele”, care însă continuă să strălucească peste zările lumii literare. Aşadar, cu toate opreliştile oficialităţilor româneşti, sub presiunea mărturiilor celor cu care convieţuia, s-a accentuat starea de îngrijorare faţă de dispariţia prematură şi tragică a tânărului şi nefericitului „Făt-Frumos” al poeziei româneşti, în floarea vârstei şi în plină ascensiune creatoare. Adevărat, dominantă era nu tânguirea dispariţiei sale fizice, ci mai de grabă regretul, asociat cu sentimentul de mândrie şi preţuire a poetului şi omului, insuficient cunoscut şi apreciat în scurta şi zbuciumata sa viaţă.
În acest context, meritul publicaţiilor de limbă germană, deopotrivă şi al publicaţiilor din alte ţări, care le-au urmat orientarea, constă în faptul că, independent şi indiferent de opiniile comentatorilor, au continuat să publice  cea mai mare parte a creaţiei eminesciene, antume şi postume, – poezii, proză şi chiar articole cu tematică socio-politică şi cultural-ştiinţifică.
Multă vreme totuşi nu s-a înţeles că moştenirea literar-artistică, jurnalistică şi ştiinţifică a lui Mihai Eminescu (fie publicată, fie postumă sau încă nepublicată, dar aproape de zilele noastre facsimilul ei manuscris fiind în mare parte recuperat şi tipărit de Academia Română, în 38 de volume, însumând 16.000 de file) reprezintă o creaţie personală de excepţie, produsă timp de numai două decenii de viaţă activă, care s-a încheiat la sfârşit de veac XIX. Şi a rămas aceeaşi – cea din timpul vieţii – aceeaşi pentru eternitate, aceeaşi neschimbată ca un dat istoric sacru al culturii române, – o valoare perenă, în formă, conţinut şi mesaj adresat posterităţii.
În timpul care a lucrat în favoarea acestei avuţii naţionale, moştenirea lăsată de Eminescu urmaşilor, în versiunea originalului românesc, multiplicată prin versiunile apărute ulterior în limba germană şi în alte cel puţin 80 de limbi de pe toate meridianele lumii, a fost editată şi comentată, în publicaţii tipărite, cu ediţii şi tiraje de ordinul milioanelor, iar în ultimele decenii şi în forma electronică, accesibilă altor milioane de „internauţi” (utilizatori ai internetului), în prezent cunoscând un circuit cu adevărat universal.
S-a observat că argumentul cel mai important al acestui moment românesc, recunoscut ca o componentă a patrimoniului cultural mondial, îl reprezintă contribuţia Germaniei, şi sub alt aspect, – limba şi cultura germană în care s-a format ca intelectual Eminescu, atât în instituţiile germane de învăţământ preuniversitar din Cernăuţi (capitala Ducatului Bucovina din Imperiul Austriac), mai ales în anii studenţiei la Viena şi Berlin, cu timpul dobândind o erudiţie enciclopedistică, valorificată într-o operă de valoare universală.

*

Actul traducerii şi comentării operei eminesciene în publicaţiile de limbă germană mai are o semnificaţie particulară, – consemnează istoriografic prima dintre limbile şi literaturile care preia şi marchează începutul circuitului universal al acestei opere, transpuse în altă versiune decât originalul românesc.
Grupând datele de care dispunem, referitoare la cunoaşterea operei eminesciene în publicaţiile de limbă germană, editate în Germania şi în alte ţări, într-un bilanţ relevant, acoperind o perioadă de 137 de ani, l-am preferat ca pe o modalitate aproape deloc frecventată în istoriografia literară, dar care poate reprezenta un indiciu al interesului, posibil de vizualizat grafic, cu ajutorul unui instrument – accesibil şi umaniştilor – de periodizare a evoluţiei procesului de universalizare a moştenirii literar-artistice eminesciene (un asemenea instrument de evaluare am publicat în lucrarea noastră, „Eminescu în perspectivă universală. Reconstituiri şi restituiri”, 2013).
Spre deosebire de capitolul anterior, privind contribuţia publicaţiilor de limbă germană din ultimul deceniu de viaţă a poetului, prezentată într-o formă descriptivă, din raţiuni de spaţiu, viziune de ansamblu şi fluenţa lecturii, pentru perioada ulterioară, deşi mult mai bogată în date, o vom prezenta rezumativ, sub forma unui bilanţ cantitativ, cu marcarea semnificaţiei datelor pe care se bazează contribuţia germană la evoluţia procesului de universalizare a creaţiei eminesciene. Frecvenţa care indică interesul, cu relevarea factorilor care-l determină, toate vizează însăşi valoarea operei şi semnificaţia mesajului acesteia, relevate în lucrări fie analitice şi de popularizare, fie în sinteze ca rezultat al unor cercetări colective, mai ales individuale. Între acestea atrag atenţia cel puţin 13 teze de doctorat, zeci de studii monografice, precum şi sintezele privind recunoaşterea valorii de simbol naţional a personalităţii autorului, prezentate în cel puţin 24 de prestigioase enciclopedii, reluate în aproape 70 de ediţii.
În procesul de cunoaştere a lui Eminescu, o pondere mare au avut şi continuă a aibă acţiunile publice de popularizare, aproape deloc remarcate în practica istoriografică. Avem în vedere amploarea unor manifestări omagiale, reflectate în mass-media tipărită, audio-video, iar mai nou amplu frecventă pe canalele de comunicare online, de regulă multilingve, care-l indică pe românul Eminescu printre cei mai accesaţi scriitori ai literaturii universale. Un exemplu la îndemâna oricui ca efect al contribuţiei internetului este recenta Enciclopedie internaţională liberă, multilingvă, online, „Wikipedia”, care îl prezintă pe Eminescu în 47 de limbi, inclusiv în germană.
Unul dintre argumentele acestui interes pentru Eminescu îl reprezintă, aşadar, bilanţul datelor preluate din publicaţiile de limbă germană, din Germania (apărute în edituri şi periodice de prestigiu, mai ales din Leipzig-33 publicaţii, Berlin-22, München-19, Stuttgart-9, iar cu mai puţine publicaţii, localităţi precum Augsburg, Bonn, Frankfurt am Main, Freiburg, Gerlinger, Gütersloh, Hamburg, Heidelberg, Kastellaum, Konstanz, Laguna, Leer, Magdenburg, Mainz, Mannhein, Münster, Oldenburg, Salzburg, Tübingen, Weimar, Wiesbaden). Alte traduceri şi referinţe critice (peste 90, respectiv 30) mai apar, ca ecouri la publicaţiile germane sau replici ori extinderi, în alte ţări. Traducerile germane s-au bucurat de ecouri favorabile în publicaţiile de limbă germană, apărute în cunoscute centre de promovare a marilor valori culturale din ţări, precum Austria (Viena-15 publicaţii, de asemenea Graz şi Innsbruck), Belgia (Bruxelles), Cehia (Praga), Elveţia (Berna, Zürich), Israel (Ierusalim), Mexic (Ciudad de Mexico), Ucraina actuală (Cernăuţi), evident România, – Arad, Baia Mare, Braşov, Caransebeş, Craiova, Iaşi, Satu Mare, Târgu-Mureş, mai ales Bucureşti (cu peste 60 de publicaţii de limbă germană în 26 ediţii separate, 15 antologii şi peste 20 de periodice), Timişoara (cu 15), Sibiu (cu 9), Cluj (cu 5).
Toate aceste ţări şi localităţi care-l promovează pe Eminescu prin traduceri şi referinţe critice reprezintă – metaforic spus – faţete ale spectrului lingvistic al centrului german de iradiere în lume a mesajului eminescian, exprimat, între 1890-2014 – prin intermediul:
a. peste 2500 titluri de traduceri (dintre acestea, un număr de peste 500 sunt doar aproximative ca număr, deoarece sunt incluse în zecile de surse – volume şi periodice – citate în bibliografii credibile (precum cele girate de Biblioteca Academiei Române şi Biblioteca Judeţeană Botoşani, dar al căror sumar nu ne-a fost accesibil, „de visu”), dintre care am consultat, exclusiv în limba germană: 75 de volume, ediţii separate, cuprinzând peste 1700 de traduceri, de asemenea 33 de culegeri antologice care includ peste 150 de traduceri şi peste 50 de publicaţii periodice în care apar peste 200 de traduceri, la care adăugăm peste 80 de traduceri apărute ca anexe la lucrări eminesciene de istorie şi critică literară, împreună totalizând peste 160 de publicaţii cu peste 2500 de traduceri tipărite. Pentru a prezenta datele privind receptarea operei eminesciene, traduse în publicaţiile de limbă germană, reamintim că pentru o raportare a imaginii de ansamblu asupra contribuţiei acestor publicaţii la cunoaşterea lui Eminescu, se impune completarea acestor date cu suma celor apărute în ultimul deceniu de viaţă a poetului.(22 publicaţii, în care apar 167 traduceri, din care 6 antologii cu 95 traduceri, 19 periodice cu 68 traduceri şi alte 4 traduceri ca anexe în lucrări de critică), totalul general pentru întreaga perioadă – 1878-2014 – fiind peste 180 de publicaţii (titluri de volume şi periodice), în care au apărut peste 3000 de versiuni germane din creaţia eminesciană. Nu putem omite nici publicaţiile online, de regulă multilingve, care multiplică acest număr de traduceri, apărute în publicaţii tipărite tradiţional, cu încă câteva sute;
b. peste 500 titluri de lucrări de critică şi istorie literară: 73 de volume tematice, în ediţii separate (cuprinzând cel puţin 1670 referinţe critice germane, monografii tematice, lucrări de doctorat ş. a., despre creaţia literară, mai puţin cea jurnalistică şi ştiinţifică), de asemenea 40 de culegeri antologice (monografii tematice, istorii literare, cursuri, culegeri, cuprinzând comunicări la reuniuni ştiinţifice naţionale şi internaţionale, enciclopedii, lucrări de doctorat, care au inclus aproape 100 de fragmente, – capitole sau studii distincte, completate cu articole şi note etc.). La acestea se adaugă peste 100 de articole şi studii în peste 70 de periodice, de asemenea peste 140 de referinţe critice (prefeţe, note biobibliografice, comentarii, relatări despre acţiuni publice, care apar în volumele cu traduceri, antologii sau grupaje din periodice), prin valoare şi semnificaţie se remarcă datele din ultimul deceniu de viaţă a poetului (primele 41 referinţe critice, apărute în 41 publicaţii, dintre care 13 antologii, 16 periodice, 12 reprezentând referinţe-prefeţe la volume de traduceri şi articole ca anexe la grupaje cu traduceri, între care se detaşează referinţele dintr-o lucrare de doctorat şi din două enciclopedii).
Nu putem ignora receptarea operei eminesciene în publicaţiile uni şi multilingve online din ultimele decenii (ca surse de referinţă pentru principalele limbi de largă circulaţie, aici incluzând şi limba germană), cunoscute sub nume ca „Muzeul virtual Mihai Eminescu. Biblioteca digitală”, „Discovering Eminescu”, Enciclopedia liberă „Wikipedia”, numeroase alte surse generic denumite CD-uri, Site-uri, blog-uri, YouTube, publicaţii periodice şi neperiodice online, alte canale online, precum Google, Facebook etc., în care accesările generale „Eminescu” sunt de ordinul milioanelor).
Concluziile care se pot desprinde din referinţele critice de limbă germană, preponderent analitice, cu tentă vizionară, care au promovat în plan universal opera eminesciană, au fost exprimate la intervale aleatorii, marcând aprecieri credibile asupra operei, pe care, din considerente de spaţiu, doar le vom numi: • Remarcă istorică antebelică, – „Omul şi poetul Eminescu este unul dintre factorii de rezistenţă ai relaţiilor literare româno-germane” (Heidelberg, 1929) • În atenţia criticii a prevalat aproape în exclusivitate poezia şi poetica lui Eminescu: valoarea literar-artistică, recomandată Europei încă în timpul vieţii poetului, în continuare fiind aprofundată în numeroase studii academice, istorii de literatură universală, mai ales teze de doctorat (Leipzig-1902, Wittenberg-1903, Tübingen-1911, culminând cu contribuţii ca cele ale dr. Eva Behring, Berlin, 1971 despre conexiunile viaţă-operă în lumina imaginilor şi metaforelor) • S-a preferat „abordarea în context comparatist” (Frankfurt, 1912), fiind „aliniat valorilor literar-artistice ale literaturii universale” (Leipzig, 1923), „recunoaşterea în Europa drept cel mai mare poet român, comparat cu Heine şi Lenau” (Freiburg, 1986), evaluat ca „Poet naţional”, egal cu Poetul Naţional al Coreei de sud (teză de doctorat, Freiburg, 1985); în alt plan, „cea mai mare valoare literar artistică a literaturilor balcanice” (Leipzig, 1923) sau sinteze privind „receptarea operei poetului în literaturile franceză şi germană” (München, 1992) • Încheiem cu seria colocviilor internaţionale, la care înregistrăm contribuţii germane, precum cel al Societăţii de studii germano-române „Mihai Eminescu” (cu tematici precum Locul lui Eminescu în literatura europeană, Eminescu poet universal, Centenarul Eminescu, organizat de Universitatea din Freiburg, în concordanţă cu reuniunile axate pe „contribuţia marelui poet român la îmbogăţirea patrimoniului literaturii universale”, organizate la Londra, Moscova, Madrid, Paris, Roma, New York) ori seri literar-artistice (ca cea din Stokerau, dedicată lui Mihai Eminescu).

IV. EMINESCU UNIVERSAL
Receptarea operei în publicaţii de limbă italiană

Italia este a doua ţară, după Germania, care a tradus şi comentat poezia lui Mihai Eminescu. Încă în timpul vieţii poetului, ca însemn al recunoaşterii valorii creaţiei sale literare, promovată de publicaţiile de limbă germană: „Rivista Internationale” (1 martie 1881) prezintă elogios poeziile eminesciene, imediat după publicarea lor în premieră europeană (în volumul „Rumänische Dichtungen”, Leipzig, difuzat la început de an 1881). Ca urmare a rezonanţei poeziei eminesciene în diferite cercuri literare din Italia, o notorietate, precum Marco Antonio Canini, selectează şi traduce din creaţia eminesciană poezii, pe care le include în celebra sa antologie a poeziei de dragoste din Italia şi din întreaga lume, „Il libro dell’amore. Poesie italiane e straniere”, apărută la Veneţia, – în volumul 2, din 1887, include Sonet II (Sunt ani la mijloc), în volumul 3, din 1888, Sonet III (Când însuşi glasul), iar în volumul 4, din 1889, Il desiderio (Dorinţă). În anul 1888 (dar şi ulterior, în 1890-1891), la Florenţa, cunoscutul poet şi exeget, Angelo de Gubernatis îl recomanda lumii literare latine pe Mihai Eminescu în al său „Dictionaire international des écrivains du jour”, drept „poetul de prim rang al ţării sale”. În alt mare centru cultural, Milano, în 1892, cunoscutul autor de manuale, adresate celor interesaţi de cunoaşterea limbii şi literaturii române, Romeo Lovera prezintă viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, pe care o ilustrează cu traduceri: în ediţia din 1906 include Şi dacă, în ediţiile din 1907 şi 1908, care apar la Florenţa, mai include Singurătate, Venere şi Madonă, Şi dacă. Volumul „La letteratura rumena con breve Crestomazia e Dizionariette esplicative” (Milano, 1908), include în capitolul despre Eminescu comentariile biobibliografice fiind susţinute în plan comparativ cu 4 poezii în limba română şi cu două în italiană. Dintre periodicele de la acest început de secol se remarcă „Nuova Rassegna di letterature moderne” din Florenţa, care între 1906-1907, publică un articol şi poeziile Singurătate, Veneţia, Venere şi Madonă, Şi dacă, toate traducerile fiind semnate de P. E. Bossi.
În perioada interbelică şi ulterior apar volume eminesciene de poezii şi proză, seria de studii monografice şi capitole în istorii de literatură română, mai ales de literatură universală, semnate de mari personalităţi precum Tagliavini, Ortiz, Lupi, Ruffini, Bertoni, Camiluci, Quasimodo, Ungaretti ş.a., care apreciază „transparenţa stilului eminescian şi sufletul pesimist al poetului, un Tasso al României” (Roma 1922), personalitatea poetului, care „stă alături de marii maeştri ai literaturii universale” (Napoli, 1923), motivele comune la Eminescu şi Carducci, Machiavelli, D′Anunzio (Roma, anii ′30), poezia eminesciană raportată la cea a liricilor de vază germani, francezi, belgieni, italieni (Milano, 1939, în „Poeti del mondo” de Spiritino Massimo). Ideea a fost motivată şi aprofundată în seria studiilor despre lirica eminesciană, între care se remarcă prima teză de doctorat, publicată de Marco Pompilio (Roma, 1931) sau lucrările de autor, ca cea recentă a lui Marco Cugno, Mihai Eminescu: nel laboratoria di Luceafărul (Alessandria, 2007), de asemenea un studiu documentar aparţinând lui Giuseppe Manitta (editat de Academia Internazionale II Convivio, Castiglione di Sicilia, 2009), care comentează şi 5 lucrări în limbile italiană şi română despre coincidenţe între viaţa şi opera celor doi poeţi romantici, Eminescu şi Leopardi. Diferite aspecte ale filiaţiei Eminescu-Leopardi au constituit obiectul comunicărilor, susţinute de autor la Congresele Mondiale ale Eminescologilor din 3-4 septembrie 2013, 2014 și 205, în cadrul dezbaterilor dovedind cu manuscrise eminesciene că poetul român a cunoscut şi tradus poezii de Leopardi.
Dintre contribuţiile criticii italiene, care au adus în atenţia mediului literar internaţional dimensiunea şi valoarea universală a creaţiei eminesciene, se detaşează lucrarea cunoscutului profesor universitar, eminentul eminescolog Rosa del Conte, un amplu studiu monografic, iniţial teză de doctorat, Eminescu o dell’Assoluto (Modena, 1962, în România fiind tradusă în 1990 şi 2003), care ilustrează textul italian cu 8 poezii şi peste 3000 de versuri disparate, publicate ulterior într-un volum cu 53 de poezii (Madrid, 1982). Dintre autorii numeroaselor ecouri elogioase despre cartea amintită, „Eminescu sau despre absolut”, publicate după 1962 s-a remarcat Mircea Eliade, care constată similitudini şi compatibilităţi între Eminescu şi Shakespeare, Byron, Milton, Morus, Shelley, Frost, Whitman (cf. vol. Eminescu. Recognition in English, Milano, 2000). Rosa del Conte a fost şi unul dintre primii organizatori de simpozioane internaţionale pe tema universalităţii lui Eminescu, „la care au participat nume prestigioase ale cercetării literare din întreaga lume”, comunicările ştiinţifice reunindu-le în volume, cum au fost. cele de la Veneţia în 1964 şi Roma, în 1967, dar şi altele, la Roma în 1987 sau Roma şi Milano în 2000, la care „au participat eminescologi din Italia, Germania, Portugalia, Spania, Anglia, Iugoslavia, Ungaria, Suedia, România”.
Cum se poate observa, pe aceeaşi scară a valorii universale, creaţia eminesciană a fost comentată şi de mass-media, care a reflectat acţiunile cultural-ştiinţifice şi de masă, dar şi ecoul ei începând cu „Revue Franco-Italiane et du Monde latin” (1902) şi până în zilele noastre, dintre care se impune concluzia din „Omagiu lui M. Eminescu” (M. Luizi, 1989): „Evocările din anul jubiliar 1989 au contribuit în a impune importanţa şi bogăţia unei poezii ce onorează secolul său şi cultura europeană”.
Un rol aparte în recunoaşterea şi consacrarea creaţiei literare eminesciene l-au avut publicaţiile enciclopedice, prin interesul manifestat pentru dimensiunea universală a operei poetului român ca reprezentant de frunte al latinităţii literare, promovat în numeroase centre de cultură, adevărate focare de iradiere a mesajului eminescian. Dintre asemenea publicaţii remarcăm câteva titluri şi ediţii: „Di scienze, lettere ed arte” (Roma, 1932, autorul articolului G. Călinescu), îndeosebi cele din perioada postbelică, precum „Dizionario letterario Bompiani degli autorii di tutti tempi e di tutte letterature” (Milano, 1956-1957, art. Gino Lupi), „Dizionario Universale della letteratua contemporanea” (Milano, 1959-1963, art. Rosa del Conte) sau „La Nuovo Enciclopedia delle Letteratura” (Milano, 1985), „Dizionario della letteratura mondiale del 900” (Roma, 1980, 1987), „Dizionario degli autori” (Milano, 1987), „Enciclopedia Italiana Trecani” (Roma, 1990) etc.
Interesul pentru valoarea operei, în general pentru mesajul creaţiei eminesciene, în cei peste 130 de ani investigaţi (1881-2014), încercăm să-l exprimăm în date cantitative, ca rezultat al „aproximării” măsurii în care traducerile şi ecourile lor în limba italiană sunt „mai aproape” sau „mai departe” de valoarea originalului românesc, precum şi de valoarea universală a operei unor clasici consacraţi ai literaturii italiene, Dante şi Leopardi.
Un bilanţ sugestiv privind prezenţa traducerilor şi referinţelor critice eminesciene în publicaţiile de limbă italiană – ca indiciu al interesului – arată astfel:
a. peste 1500 titluri de traduceri (între care cel puţin 200 sunt aproximative, deoarece sumarul unor volume nu ne-a fost accesibil, „la vedere”). Dintre sursele accesibile am identificat, exclusiv în limba italiană, 29 de volume, ediţii separate, cuprinzând peste 1200 de texte traduse, de asemenea 90 de traduceri cuprinse în 22 de culegeri antologice şi peste 50 de traduceri, apărute în peste 20 de publicaţii periodice, care pot fi completate cu peste 120 de traduceri ca anexe la lucrări eminesciene de istorie şi critică literară sau în grupaje de traduceri din periodice. Subsumate, toate acestea totalizează peste 70 de publicaţii cu peste 1500 de traduceri tipărite. Aceste date se cuvine a fi completate cu cele apărute în ultimele decenii în publicaţiile online, care ar mări considerabil numărul traducerilor din publicaţiile tipărite.
b. peste 450 titluri de lucrări de critică şi istorie literară, cuprinse în 19 volume tematice, publicate în ediţii separate (cuprinzând cel puţin 125 de referinţe critice în limba italiană, monografii, lucrări de doctorat ş. a., despre opera eminesciană), de asemenea 22 de culegeri antologice (care cuprind peste 160 de istorii literare, cursuri şi manuale, comunicări la reuniuni ştiinţifice internaţionale, enciclopedii, prefeţe, eseuri, date biobibliografice, studii, articole), precum şi peste 50 de publicaţii periodice (unde apar peste 60 de studii, articole, recenzii), la care se adaugă peste 90 de referinţe critice (prefeţe, note biobibliografice, comentarii, relatări despre acţiuni publice), incluse în volumele şi culegerile antologice cu traduceri sau în publicaţiile periodice, din care am reţinut numărul de traduceri. Din acest bilanţ general nu putem omite referinţele critice, comunicate în ultimele decenii pe canalele – uni şi multilingve – online, branşări Google, Facebook, Twiter, dar şi Site-uri, Linkedin, E-mail, CD-ROM, reviste, volume de mare audienţă şi cel mai des accesate, între acestea evidenţiind „Enciclopedia liberă”, interactivă „Wikipedia”, care prezintă viaţa şi opera lui Mihai Eminescu în cel puţin 47 de limbi, inclusiv în italiană, cu posibilitatea traducerii acestor texte în cele peste 100 de limbi, în care există programe de traducere automată-literală.
Aceste date reprezintă argumente ale contribuţiei publicaţiilor de limbă italiană la cunoaşterea şi consacrarea lui Eminescu în Italia (volume şi periodice de prestigiu din Roma-60 de publicaţii, Milano-53, Florenţa-21, Torino-13, Veneţia-9, Modena-8, Napoli-6, Parma-5, Catania-4, Genova-4, Calabria-2, Castiglione de Sicilia-2, Novara-2, Padova-2 şi câte una în Alessandria, Bari-Figli, Bologna, Mantova, Messina, Palermo, Perugia, Renecate, Verona), precum şi în alte ţări ca Germania (Heidelberg-2, München-2), Grecia (Salonic-1), Republica Moldova (Chişinău-2), Spania (Madrid-3), SUA (California-1), Ucraina (Cernăuţi-2, Kiev-5), Ungaria (Budapesta-3), evident România (Bucureşti-20, Cluj-Napoca, Iaşi şi Sibiu câte 4, la Bacău, câte una la Constanţa, Craiova, Satu Mare, Vălenii de Munte, iar fără indicarea localităţii-20).
De reţinut este şi faptul că în Italia poezia lui Eminescu – privită din perspectiva „unicităţii” originalului românesc şi a mijloacelor limitate de a-l transpune în sistemul prozodiei (forma fixă, – strofa, metrica, rima) proprii poeziei italiene – pare a fi apreciată mai puţin pe baza respectării echivalenţei (multe au fost realizate în proză şi în vers liber). În schimb, traducerea este comentată în mai mare măsură sub aspectul limbajului poetic, al mesajului şi valorii literar-artistice şi estetice generale, din care cauză şi „învelişul” lingvistic italian, în general al limbilor romanice, este diferit de cel al originalului românesc. De unde, percepţia şi evaluarea poeziei eminesciene s-ar baza, în viziunea noastră, în mare măsură pe „intuiţia” valorii literar-artistice. Aşa s-ar putea explica faptul că cititorii, cu deosebire literaţii, fără să cunoască originalul românesc, îi pot intui valoarea chiar şi din traduceri, „mai aproape” sau „mai departe” de original. Un exemplu tipic, în acest înţeles, îl reprezintă fostul Preşedinte al Comunităţii Europene a scriitorilor, Giuseppe Ungaretti, care, referindu-se la Eminescu, dar fără a cunoaşte limba română şi poezia eminesciană în versiunea originală, ci din traduceri, i-a intuit vocaţia de geniu poetic universal: „Poet cu un sentiment chinuit şi ars până la atingerea acelei înalte splendori care face din el unul dintre cei mai mari poeţi ai timpului său şi ai tuturor timpurilor” (1964).           Dincolo de aceste considerente ştiinţifice, receptarea operei eminesciene în limba lui Dante şi Leopardi, pare să fie şi rezultatul unor preferinţe mai puţin explicabile, dar vizibile chiar şi de către un martor neutru, cum se recomandă a fi cunoscutul traducător şi profesor la Universitatea din Pisa, Bruno Manzzoni, când susţinea, în 2014, chiar de ziua lui Eminescu şi a Culturii Române: „Mihai Eminescu este autorul român cel mai tradus în Italia”.

V. EMINESCU UNIVERSAL
Receptarea operei în publicaţii de limbă franceză

În Franţa, poetul Mihai Eminescu a fost cunoscut cu mult înaintea publicării primelor traduceri franceze, posibil prin intermediul opiniilor care circulau în mass-media europeană şi românească despre versiunile germane şi italiene, comentate atât în publicaţiile de limbă germană, care se bucurau de o largă circulaţie în Europa şi dincolo de hotarele ei, cât şi în publicaţiile de limbă italiană, dar puteau fi cunoscute şi prin intermediul originalului românesc, apărut în periodicele curente şi în primele ediţii apărute după 1883.
Publicaţiile de limbă franceză din diferite ţări – la fel ca şi cele de limbă germană – şi-au manifestat interesul faţă de Eminescu îndeosebi după evenimentul tragic şi neaşteptat al morţii poetului, dar nu deplângându-l, ci diseminând stăruitor ideea generoasă consolatoare a unei pierderi recuperabile prin cunoaşterea operei în traducere franceză, deoarece „România a pierdut un poet cu care, pe drept cuvânt, merită să se mândrească” („Le Courrier du soir”, Viena).
Ecouri ca acesta ne conduc la adevărul potrivit căruia Franţa întreprinde, după Germania, următorul pas – de o semnificaţie istoriografică aparte – publicând în premieră (încă în timpul vieţii poetului şi înaintea vestitei antologii germane, „Rümanische Dichtungen”, ed. 2, Bonn, „1885-1886”) capodopera „Luceafărul” (L’Astre de Venus-Luceafărul, în prestigioasa „Revue Universelle Internationale”, Paris, 1884), însoţită de un articol care stabilea „filiaţii” între poezia lui Eminescu şi cea a lui Leopardi, de asemenea, confluenţe între poezia lui Eminescu şi filozofia lui Schopenhauer.
Tot înaintea altor ţări, începând din ultimul deceniu al veacului XIX, în Franţa încep să apară primele volume, în ediţii separate, cu traduceri din opera eminesciană, preferinţa îndreptându-se mai întâi spre lumea eminesciană de basm, Făt-Frumos din lacrimă, în două versiuni. Prima vede lumina tiparului la Paris-Lausanne, în 1890, sub genericul „Rapsodies roumaines”, la puţin timp după plecarea poetului în lumea celor veşnice, drept omagiu adus nemuritorului „Făt-Frumos al poeziei româneşti”. A doua versiune apare în volumul „Sept contes roumains” din 1894, la Paris, percepută ca o creaţie literară de înaltă neobişnuită muzicalitate, aidoma operelor compozitorului Liszt, de aceea a purtat motto-ul: „Transcrire les contes roumains, comme Liszt les chants populaires hongrois”. Prefaţa cărţii iniţia seria raportărilor comparatiste la miturile altor popoare, acreditând teoria antropologiei culturale a veacului, fondul mitic primordial, comun întregii umanităţi.
Aceste prime încercări de a-l introduce pe Eminescu în mediul literar francez au fost complinite cu apariţia primei ediţii cuprinzătoare din lirica eminesciană în limba franceză, care s-a bucurat de o bună primire în întreaga lume francofonă. Avem în vedere coeditarea la Paris-Geneva, în 1892 şi 1901 (apoi la Bucureşti în 1910, 1938 şi 1964) a volumului Quelques poésies de Michail Eminesco, 42 poezii (prima ediţie fiind semnată „M. M.-V”, – numele traducătorului fiind Mărgărita Miller Verghy), însoţite de „Amintirile” lui Al. Vlahuţă, respectiv de o prefaţă a lui Titu Maiorescu.
Interesat de tema meditaţiei lirico-filozofice din poezia La steaua, Al. Dorchain o traduce şi o include în volumul său de „Poésies” (Paris, 1895), la fel şi tema unui mit european, întruchipat în poezia Veneţia, pe care O. Neuschoz o publică în revista „Echo de la Semains”. Primele încercări de sinteză „Revue Encyclopedique” (Paris, 1894 şi 1898): trei articole despre etapele creaţiei eminesciene, cu citate, în franceză, din Mortua est, Luceafărul, Epigonii etc. Tot la Paris, Lucille Kitzo traduce poezia Melancolie, pe care o include într-un studiu propriu din 1896, dar şi în „Le Moniteur universel”. În replică, la Bucureşti apar La steaua, Veneţia, Despărţire, O, mamă (de trei ori Somnoroase păsărele) ş.a. în „Convorbiri literare”, „Contemporanul”, „Evenimentul”, „Era nouă”, „Arhiva”, iar Frédéric Damé îi dedică un articol în al său „Nouveau dictionnaire roumain-français”.
Versiunea franceză a poeziei eminesciene din aceste prime ediţii, precum şi din celelalte apărute până în zilele noastre, în volume sau periodice, fie în formă tipărită, fie online, ridică probleme specifice de „fidelitate” faţă de original. Această situaţie ar putea fi evaluată corect, ţinând seama de unii factori obiectivi (prozodia românească, implicit cea eminesciană, care este mai asemănătoare celei germane sau ruse, dar diferită de cea franceză – şi în general faţă de cea proprie limbilor romanice şi, în măsură şi mai mare, improprie limbilor asiatice – exceptând versul liber). Aceşti factori restrictivi au determinat activarea unor factori subiectivi (limbajul poetic utilizat de traducători, cu toate bunele lor intenţii, deşi unii au reuşit chiar să realizeze traduceri apreciate ca valoare literar-artistică de excepţie, evident respectând unele cerinţe şi standarde literar-artistice şi estetice universale).
Aceste modalităţi de transpunere, în alte idiomuri lingvistice decât româna, deşi dificile, au fost asociate cu valoarea general umană a mesajului eminescian, transmis şi receptat ca liant al cunoaşterii, apropierii şi osmozei între popoare şi culturi diferite, în condiţiile în care exista dovada potrivit căreia jumătate din patrimoniul literar-artistic naţional – din România şi din alte ţări – îl reprezintă traducerile.
Una dintre modalităţile complementare ale reuşitei, sub aspectul cunoaşterii valorii reale a creaţiei eminesciene, ar consta în evaluarea valorii literar-artistice a traducerilor (franceze, şi nu numai franceze) prin „aproximarea” cu mijloace cantitative-matematice a calităţii traducerilor, în raport cu valoarea originalului românesc. Acest mod de evaluare e posibil în condiţiile în care dimensiunea universală a lui Eminescu o reprezintă atât originalul românesc (accesibil însă doar cunoscătorilor limbii române), cât şi versiunilor existente în 80 de limbi în care am identificat până acum traduceri şi referinţe eminesciene.
În vederea devansării unei asemenea evaluări cantitative, prin obţinerea mediei calităţii traducerilor – franceze şi nu numai franceze – din opera lui Eminescu, în măsura în care traducerea este „mai aproape” sau „mai departe” de valoarea originalului, vom recurge şi în acest caz la un bilanţ numeric al traducerilor şi referinţelor critice eminesciene, apărute în publicaţiile de limbă franceză, din ultimii 130 de ani (1884-2014). Acest bilanţ (ca modalitate de evidenţă cantitativă, valabilă pentru orice limbă) va evidenţia implicit interesul manifestat în timp faţă de creaţia eminesciană în procesul general de universalizare prin cunoaştere, recunoaştere şi consacrare mondială.
Această dovadă a prezenţei masive a operei eminesciene în circuitul universal francofon ne indică totodată intensitatea ecoului de care se bucură mesajul eminescian, semnificaţia căruia este relevată în lucrări analitice şi de popularizare, mai ales în sinteze ale unor cercetări colective sau individuale, între care atrag atenţia tezele de doctorat sau articolele de consacrare din publicaţiile enciclopedice, ca „produse” elitiste tradiţionale. La acest spectru larg de receptare se impune adăugarea unor acţiuni mai puţin relevate în practica istoriografică, dar reprezentative în cazul lui Eminescu, anume amploarea unor reuniuni ştiinţifice şi manifestări publice, reflectate în mass-media tipărită, audio-video, iar mai nou amplu frecventată pe canalele de comunicare online, de regulă multilingve, care îl indică pe Eminescu printre cei mai accesaţi, – citiţi scriitori din literatura universală.
În această perspectivă istorică a evoluat receptarea lui Eminescu şi în publicaţiile de limbă franceză, din Franţa (edituri şi periodice de prestigiu, între care cele din Paris-80 volume, 23 periodice şi peste 31 apariţii enciclopedice, iar cu mai puţine versiuni în Aix-en Provence, Arles-Aces-Sud, Avignon, Bordeaux, Conde-sur l′Escaut, Dijon, Les Granges-le Roy, Mesine, Montpellier, Nice, Saint Esteve, Toulouse), dar şi din alte centre de promovare a marilor valori culturale europene, precum Austria (Viena, Innsbruk, Alpbach), Belgia (Bruxelles-13 publicaţii, dar şi Louvain-Directoratul Walon), Cehia (Praga), Elveţia (Geneva, Lausanne, Lucerna, Vevey), Egipt (Cairo), Germania (Croningen, Freiburg, Frankfurt, Heidelberg, München, Wiesbaden), Israel (Ierusalim), Italia (Florenţa, Messina, Milano, Roma, Veneţia), Marea Britanie (Londra), Noua Zeelandă (Hamilton), Olanda (Haga), Polonia (Cracovia, Poznan, Varşovia), Republica Moldova (Chişinău-14), Rusia (Moscova, St. Petersburg), Slovacia (Bratislava), Spania (Barcelona, Madrid), SUA (California, New York), Tunisia (Tunis), Ucraina (Cernăuţi-2, Kiev-4), Ungaria (Budapesta-5), desigur România (Bucureşti-64 publicaţii, Iaşi-13, dar şi Botoşani, Cluj, Ipoteşti, Piteşti, Târgu-Jiu, Timişoara). Câteva ediţii au fost publicate prin cooperare între mai multe localităţi europene, între care unele multilingve – 60 de traduceri şi articole şi 60 de periodice cu peste 300 de traduceri, câteva CD-ROM-uri, bibliografii – precum şi numeroase publicaţii online cu peste 500 de traduceri şi referinţe critice.
De menţionat faptul că mai există un număr mare de ţări şi arii geografice şi lingvistice, în care Eminescu a fost cunoscut, deşi aici nu a fost publicat. Cunoaşterea lui s-a putut realiza prin intermediul publicaţiilor de limbă franceză, difuzate pe această imensă „piaţă de carte” franceză, dar şi ca rezultat al recomandărilor, transmise în limba franceză din partea unor organisme internaţionale. Avem în vedere teritoriile fostelor colonii franceze, în care limba franceză este limbă oficială sau a doua limbă de stat, prin intermediul căreia se asigură această „piaţa” de carte într-un mediu literar francofon, cum ar fi: Andora, Barbados, Benin, Burundi, Cambodgia, Camerun, Canada, Republica Centrafricană, Ciad, Coasta de Fildeş, Comore, Congo, Djibouti, Gabon, Guadelupa, Guineea-Bissau, Guyana franceză, Haiti, Insulele Normande, Laos, Liban, Lichtenstein, Luxemburg, Malgaşă, Madagascar, Mali, Maroc, Martinica, Mauritania, Mauriţius, Monaco, Niger, Noua Caledonie, Oceania, Polinezia franceză, Réunion, Rwanda, Quebec, Saint-Pierre-Miquelon, Senegal, Seychelles, Siria, SUA-Louisiana, Togo, Tunisia, Volta Superioară-Burchina Faso, Zair etc., împreună totalizând 265 milioane de vorbitori de limbă franceză.
Ţările şi localităţile, care l-au promovat pe Eminescu, prin intermediul traducerilor şi referinţelor critice, în mediul socio-cultural francofon, reprezintă spectrul lingvistic al centrului francez de iradiere în lumea francofonă a mesajului eminescian, exprimat, între 1884-2014, prin intermediul unor surse identificate şi consultate „la vedere”:
a. peste 2880 de traduceri, publicate în cel puţin 190 de publicaţii de limbă franceză, dintre care 57 ediţii separate, cuprinzând peste 1950 de versiuni, cel puţin 29 de culegeri antologice incluzând peste 395 de versiuni şi 105 publicaţii periodice, în care apar cel puţin 238 traduceri, la care se adaugă peste 85 de traduceri ca anexe la volume de traduceri sau grupaje de critică eminesciană, de asemenea cel puţin 200 de traduceri în publicaţii online;
b. peste 950 de referinţe critice (studii monografice, disertaţii, enciclopedii, prefeţe, articole etc.), apărute în cel puţin 170 de publicaţii, adică 23 de volume în ediţii separate, cuprinzând tot atâtea lucrări, peste 100 de culegeri antologice, care includ peste 260 de lucrări de referinţă şi peste 50 de periodice, în care apar peste 210 studii şi articole, la acestea se adaugă 240 de lucrări de referinţe în volume sau grupaje cu traduceri eminesciene, de asemenea cel puţin 300 în publicaţii online, între care se detaşează ca valoare 5 teze de doctorat, cel puţin 35 de enciclopedii în 56 ediţii, câteva CD-ROM-uri şi ediţii eminesciene multilingve.
În aceste ţări şi teritorii geografice, cititorii de limbă franceză puteau cunoaşte, din paginile „La Grande Enciclopedie”, încă la început de secol XIX, sinteza opiniilor vehiculate în epocă despre Eminescu, privind recunoaşterea în poetul român a unui „geniu poetic”, în alte ediţii evidenţiindu-se valoarea operei sale poetice, care „se distinge printr-o profundă cunoaştere şi o iscusită utilizare a limbajului, prin elevaţia convicţiunilor filosofice şi sugestivitatea uimitoare a imaginilor”. Ideea a fost dezvoltată de „Revue encyclopedique”, sursa principală de informaţii literare europene pentru „Enciclopedia Franceză”, care conchidea: „Prin farmecul geniului, Eminescu a fost şi este alfa şi omega tinerilor visători şi ambiţioşi”.
În „Historie contemporaine” (Paris, 1913), între fenomenele istorice pe parcursul unui secol, Paul Feyel remarca în românul Eminescu, „Poetul savant” şi „Jurnalistul” militant. Marele comparatist, Fernand Baldensperjer, în a sa „La littérature. Creation, succés, durée” (Paris, 1919), evaluează obiectiv „valoarea lui Eminescu în contextul literaturilor balcanice”. Charles Drouhet în cartea sa, „La culture française en Roumanie” (1918) remarca valoarea contribuţiei poetului român la dezvoltarea romantismului european. În studiul monografic „Poètes Roumains” (Paris, 1921), Adrio Val concluziona că „cel mai mare poet român este şi unul dintre marii poeţi ai lumii”. În cartea „La Science de la littérature” (Paris, 1928-1938, vol. I-IV), este caracterizat sufletul românesc în Scrisoarea IV, Luceafărul, Rugăciunea unui dac, iar în plan comparativ, „Ironia şi pesimismul la Eminescu şi Baudelaire”, „Originalitatea imaginativă la Eminescu şi Hugo”. În aceeaşi perioadă, „De pe Coasta de Azur” mass-media răspândea ştirea că urma să se inaugureze „Centrul Universitar Mediteranian”, condus de Paul Valéry, având şi o catedră „Mihai Eminescu”, datorată iniţiativei renumitului diplomat român Nicolae Titulescu. Cunoscutul critic şi teoretician francez de origine română, Bazil Munteano pledează pentru, Eminescu – poéte universel et théoricien national, într-un capitol din a sa prestigioasă „Panorama de la littérature roumaine contemporaine” (Paris, 1938, ulterior publicată şi în alte limbi şi ţări). Studiile academice le iniţiază Alain Guillermou în 1963, odată cu lucrarea sa de doctorat, La genèse intérieure des poesies d’Eminescu (în traducere, Geneza interioară a poeziei lui Eminescu, Iaşi, 1977), în care universitarul francez justifica „Miracolul Eminescu” prin aceea că „certitudinea, prelungită la infinit, pe care pot conta cercetătorii, ataşându-se operei înseşi, ei nu vor risca niciodată să-i epuizeze bogăţia”. O sinteză despre semnificaţia vieţii şi valoarea universală a operei eminesciene publică Philippe van Tieghen, în „Dictionnaire des littératures” (Paris, 1968). La festivităţile prilejuite de Centenarul Eminescu (1989), Fundaţia Culturală Română „Madrid-Paris”, între cele 12 comunicări publicate s-au remarcat Eminescu, Poéte universel et théoricien national (Bazil Munteano), Eminescu. Le Poéte des roumaines (Mircea Eliade), Mihai Eminescu (Virgil Ierunca) ş.a., ilustrate cu un grupaj de 8 poezii traduse în franceză, italiană, spaniolă, germană şi latină.
Şirul ecourilor s-ar putea încheia cu câteva însemne de valoare simbolică, publicate la distanţă mai mare de un veac. Primul, un poem – aparţinând primului traducător şi editor al lui „Făt-Frumos din lacrimă” (Paris, 1890), poetul Lucien Bazin – publicat în volumul său de poezie originală, ca dedicaţie, „Bardului menit să steie alături de stăpânii slăviţi ai nemuririi”. Al doilea, grupajele de referinţă, publicate în „Le Courier de l’Unesco” (Paris, 1989), care confirma această predicţie, pledând pentru recunoaşterea şi consacrarea internaţională a lui Eminescu, „poetului major al literaturii universale”. Recent,”unul dintre cele mai importante evenimente editoriale ale eminescologiei din ultimii ani” vizându-l pe „Eminescu, – un imens poet european”, eveniment datorat deopotrivă Franţei, Italiei şi Belgiei, îl reprezintă volumul de mare succes, Luceafărul de Mihai Eminescu. Portrait d’un dieu obscur (publicat în Franţa, de Editura Universitară din Dijon, 2011), dar semnat de cercetătoarea, profesor în Italia, la Universitatea Burgundia din Calabria, belgianca Gisele Vanhese. Tot din Belgia francofonă, – încă în 1964, la Simpozionul Internaţional Eminescu de la Bucureşti – scriitorul Carel Jonkeere vedea în Eminescu, autorul Luceafărului, „tot ce are mai de preţ România ca dimensiune spirituală, omul-poet ştiind să găsească o sinteză între sensibilitatea sa şi a noastră, a occidentalilor”.

VI. EMINESCU UNIVERSAL
Receptarea operei în publicaţii de limbă
spaniolă şi limbă portugheză

O prezentare sumară a receptării operei lui Mihai Eminescu în publicaţiile apărute în limbile spaniolă şi portugheză, oficiale în Peninsula Iberică a Europei şi în America Latină, spaţiu geografic şi lingvistic cu peste 500 milioane de locuitori, s-a constituit de-a lungul secolelor într-o entitate culturală romanică modernă, deschisă spre asimilarea marilor valori ale patrimoniului cultural al omenirii. Poetul naţional al României şi-a scris opera într-o limbă din familia comună a latinităţii, de aceea în versiunea tradusă – cu impedimente în privinţa respectării sistemului prozodic – a putut fi înţeleasă şi asimilată în lumea latină cu mai multă uşurinţă în privinţa mesajului, chiar a limbajului poetic.
Unele mărturii sunt edificatoare în acest înţeles: cel mai mare scriitor din Guatemala, laureatul premiului Nobel, Miguel Angel Asturias, într-o publicaţie apărută în 1964, la Mexico, îl considera pe Eminescu „un mare poet al literaturii universale, unele versuri fiind traduse în catalană şi spaniolă de Rafael Alberti”. Poetul şi traducătorul spaniol, Rafael Alberti, la rândul lui, îşi amintea în 1989 de o mare întrunire din 1958, care a avut loc la Buenos Aires, unde „versurile lui Eminescu se recitau acum pentru prima oară în spaniolă…Limbajul poetic eminescian, cu o muzicalitate latină a luminat spaniola noastră din acea seară… În aer vibrau cadenţe şi pulsaţii omeneşti până atunci niciodată ascultate…, erau săruturi de pe alt tărâm…, era o minune să asculţi cum se naşte într-o limbă nouă un poet uriaş, în timp ce, cu răsuflarea sufletului oprită, îi făceam loc pentru totdeauna între poeţii preferaţi, lângă noi, al nostru…Eminescu în limba spaniolă înseamnă întâlnirea unui vad peste un râu. Şi freamătul râului răsuna de neuitat în seara americană. Aşa a sosit Eminescu în America Latină…Poezia lui Eminescu trezeşte în fiecare fiinţă umană, care o cunoaşte şi crede în autenticitatea ei, un sentiment de măreţie spirituală…Extraordinar în cazul lui Eminescu este că el a trebuit să moară pentru a putea trăi cu adevărat în conştiinţa umanităţii”.
Ultimul traducător al lui Eminescu, din 2012 în spaniolă, poetul şi filozoful chilian Maria Costa Navarrete, mărturisea – în legătură cu volumul său de traduceri eminesciene, Poesias escogidas – cu prilejul lansării la Congresul Internaţional al Eminescologilor, Chişinău, 2013: „Trebuie să spunem să acest mare poet este poetul naţional al României, opera sa simbolizează întreaga spiritualitate românească şi oglindeşte în totalitate cultura românească…Dar Eminescu prezintă o serie de dificultăţi în încercarea de-a fi tradus, fiindcă e necesar să avem în vedere că acest poet a aparţinut curentului romantic, unde regulile aşa numitelor versuri fixe erau parte a formei şi esenţei poemului, adică atât metrica cât şi rima, sunt predominante… Criteriul pe care mi l-am asumat este pur şi simplu, pentru a-l prezenta pe Eminescu, aşa cum îl percepe cititorul român…pentru a oferi cititorilor hispano-americani o versiune completă a universului eminescian…şi pentru a se bucura de o lectură plăcută, cu speranţa că în acest fel vor descoperi genialitatea…Mi-au trebuit 30 de ani de viaţă ca să pot traduce din opera lui Mihai Eminescu în limba spaniolă. Am expediat traducerile în Mexic, Brazilia, Chile unde au fost acceptate cu brio, deoarece poezia lui Mihai Eminescu le-a plăcut şi a fost publicată.”

1. Publicaţiile de LIMBĂ SPANIOLĂ, în care a fost tradusă şi comentată în poezia eminesciană în Peninsula Iberică şi în spaţiul geografic al ţărilor hispano-lusitane, s-au remarcat mai ales în perioada postbelică.
Despre primele traduceri avem date incomplete, popularizate însă de presa românească a vremii, între acestea Scrisoarea I, în revista ilustrată „Toledo” (Madrid, 1904), iar poeziile Dorinţa, Somnoroase păsărele, La steaua, Renunţare, Mai am un singur dor în ziarul sud-american „Atlántida” (martie 1921, sub titlul „Poemas del Cernautsi”). Sigur, în revista „Escorial” (Madrid, 1941), Cayetano Aparició publică Rugăciunea unui dac, Peste vârfuri şi La steaua, ultima poezie tradusă în spaniolă fiind reprodusă în „Convorbiri literare” (Iaşi, 1985) sub genericul „Voci româneşti în universalitate”.
Mihai Eminescu a fost recunoscut ca mare valoare literară în lumea hispanică prin intermediul volumului apărut în 1945, la Madrid, Poemas. Selectión (un florilegiu cu 8 dintre bijuteriile lirice de largă audienţă europeană, – Sara pe deal, Dorinţa, Mai am un singur dor, Înger de pază, Somnoroase păsărele, Şi dacă, Crăiasa din poveşti, Lacul, traduse de Maria-Gabriela Corcuera şi prefaţate de Joachim de Entrambasagnes, care le interpretează cu concursul poetului român, Aron Cotruş, evaluându-le ca „produs de excepţie al latinităţii literare”. Sub această deviză, Eminescu este preluat ulterior în alte publicaţii apărute în Spania, precum şi în alte ţări de limbă spaniolă, cum ar fi volumul reprezentativ, Poesias – Poezii, apărut în Argentina (Buenos Aires, 1958, ediţie revăzută şi reeditată în 1998 şi 2000, care cuprinde prefaţa şi 49 de poezii), de asemenea Poesias – Poezii, în Spania, (Barcelona, 1973). Ambele volume şi ediţii identice aparţin poeţilor Maria Teresa Leon şi Rafael Alberti.
Primele ecouri eminesciene le-am identificat începând din anul 1932, în ziarul „La Libertad” din Madrid, unde R. Casinos Assens publică un amplu articol despre Eminescu, poet de „înaltă valoare şi popularitate, cu rezonanţă în Spania şi Europa”. Principala sursă era volumul de poezii eminesciene în versiune engleză (Londra, 1930), recomandat contempora-neităţii de notorietăţi care îl prefaţează, dramaturgul englez Bernard Shaw şi istoricul român Nicolae Iorga. Tot la Madrid, dar mai târziu, între 1947-1989 apar 4 studii monografice ale profesorului universităţii madrilene de notorietate mondială, G. Uscătescu (El universo poético de M. Eminescu, Eminescu y Hölderlin, Eminescu, Centenario de Mihai Eminescu şi dedicaţia „Poemul dramatic Luceafărul”), precum şi articolul despre Eminescu, Culme a poeziei universale de Esparza Jose Javier.
Datele istoriografice indică faptul că în viziunea unor asemenea pledoarii – privind recunoaşterea „valorii universale a operei poetului român” sau că poezia lui Eminescu este o „Culme a poeziei universale” – evoluează procesul de receptare a traducerilor şi referinţelor critice eminesciene în publicaţiile de limbă spaniolă şi conexe din Spania (edituri şi periodice de prestigiu, între care cele din Madrid-25 V(olume), din care 21 E(nciclopedii) şi 19 P(eriodice), din Barcelona-8 V, din care 6 E şi 1 P, iar din Malaga-1 P, precum şi din alte ţări, în principal hispanice, în care opera eminesciană a fost publicată şi comentată: Argentina (Buenos Aires-7 V, 4 E şi 1 P), Chile (Santiago-3 E co-editate şi 1 P), Columbia (Bogota-3 E co-editate), Cuba (Havana-1 V şi 2 P), Ecuador (Quito-1 P, Venezuela (Caracas-3 E co-editate), Mexic (Mexico-3 V, din care 2 E, Toluca-2 V), Peru (Lima-2 P şi 1 E co-editată), Republica Dominicană (Santiago-2 E co-editate), Uruguay (Montevideo-1 A, 1 P) şi ţări din afara lumii hispanice, precum România (Bucureşti-7 V şi 2 P, Iaşi-2 P, Sibiu-1 P, Satu Mare-1 P) sau Belgia (Bruxelles-1 A online), Germania (München-1 P), SUA-Portorico (San Juan-1 E co-editată, California-1 E), Ucraina (Kiev-La steaua în 2 V multilingve).
Într-o evidenţă statistică globală, receptarea lui Eminescu în publicaţiile de limbă spaniolă din spaţiul geografic hispanic ar putea arăta astfel: dintre cele peste 617 titluri, apărute în cel puţin 70 publicaţii, identificate, avem: a. 33 publicaţii în care apar 503 traduceri (volume-7 cu 224; antologii-18 cu 251); periodice-9 cu 19, precum şi alte 9 traduceri apărute în lucrări de critică şi grupaje în periodice); b. 33 publicaţii în care apar 108 referinţe critice (volume-2 antologii cu 27, respectiv 31, periodice-38 şi alte 43 referinţe critice în volume cu traduceri şi grupaje periodice.
Unele publicaţii eminesciene, precum volumele cu traduceri realizate de poeţii Rafael Alberti şi Maria Teresa Leon, editate şi reeditate în mari centre de cultură hispanică, de asemenea unele antologii care îl includ pe Eminescu, precum cea editată de Universitatea din Mexic-Toluca, în 1977, s-au bucurat de o „largă audienţă în lumea hispanică, dovadă ecourile favorabile apărute în majoritatea ţărilor latino-americane”. Un astfel de ecou ni-l oferă poetul uruguaian Mario Benedetti, autorul unei antologii de literatură română, care în calitate de reprezentant al hispanismului latino-american la festivităţile de la Bucureşti, consacrate lui Mihai Eminescu în 1964, declara: „Prin traducere, ceva ajunge şi la noi…şi în acest ceva există atâta calitate artistică şi căldură umană, încât ne emoţionează…Mai există ceva ce ne poate da adevărata statură a lui Eminescu: înflăcărarea şi admiraţia cu care un popor recită, îşi aminteşte şi cântă poeziile sale”.

2. Publicaţiile de LIMBĂ PORTUGHEZĂ – care au promovat scrierile lui Eminescu în Portugalia şi în ţările a căror limbă oficială este portugheza – manifestă unele particularităţi similare cu cele de limbă spaniolă. Ambele recunosc şi promovează preponderent în perioada postbelică valoarea operei eminesciene, prin intermediul traducerilor şi referinţelor critice. Mai întâi, interesul l-au stimulat articolele şi studiile aparţinând unor notorietăţi în domeniu, între acestea aflându-se, nu întâmplător, mari personalităţi de origine română, între care – de data aceasta – am menţiona pe savanţi ca Mircea Eliade şi Victor Buescu.
Prima contribuţie, de o strălucită ţinută apreciată de întreaga gintă latină, a fost studiul comparat al lui Mircea Eliade, Camões y Eminescu (iniţial apare în revista „Acçao”, la Lisabona, 1942), preluat imediat ca şi ulterior de publicaţii periodice portugheze şi spaniole, chiar şi româneşti (prima fiind „Vremea” din Bucureşti, 1943). Între acestea vom menţiona publicaţia cea mai recentă şi reprezentativă, apărută la Bucureşti, în 1997, de „Ziua lui Camões”, reeditată în 2000, de „Ziua lui Eminescu”. „Fascinantul eseu” a fost retradus în portugheză de Luciano Maia şi însoţit de o prefaţă analitică a lui José Augusto Seabra şi de o „antologie poetică”, cuprinzând „Operele (lor) emblematice”, precedate de prezentarea vieţii şi operei celor doi Poeţi Naţionali, al Portugaliei din secolul XV şi al României din secolul XIX, fiecare sub forma unui grupaj, – „Repere”: 1. Poetul renascentist, „părintele literaturii portugheze”, Luis Vaz de Camões: date biografice în context istoric, 1524-1580, contribuţii în literatură, artă, ştiinţă, ilustrate cu traduceri, – capodopera Lusiada-fragmente şi 7 sonete: Sluji păstorul Iacov în Iudeea, Se schimbă toate: vremi, voinţă, fire, Adio viaţă!, O, suflet blând, Cum mi se lungeşte peste fire, Amoru-i foc ce arde, ne zărit, Am tot cântat şi iată-mă plângând; 2. Poetul romantic, „creatorul limbii literare române moderne”, Poetul Naţional Mihai Eminescu: date biografice în context istoric, 1850-1889, contribuţii în literatură şi ştiinţe, ilustrate cu traduceri, capodopera Luceafărul-fragment şi 7 sonete: Sunt ani la mijloc, Când însuşi glasul, Veneţia, Trecut-au anii, Oricâte stele, Răsai, Albumul.
Lucrarea a fost amplu comentată în Portugalia, – „Traducerile româneşti din Camoes servesc mult la cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă a celor două ţări ale noastre, mai mult decât toate telegramele agenţiilor de presă” (apud «composela.blogspot.com», 2005).În 2003, aceeaşi idee o promova Barbara Fraticelli în „Revista de Filologia Romanica”, editată de „Universitad Complutense Madrid” (tot aici fiind publicat şi un studiu despre Eminescu şi poetul slovac, Ivan Krascko).
În ziua de 15 ianuarie 2009, Institutul Cultural Român (ICR) Lisabona a organizat o „Serată literară, dedicată poetului naţional Mihai Eminescu, sub titlul Eminescu, ultimul romantic european. Evenimentul a constat dintr-o prelegere susţinută în limbile română şi portugheză de d-na Maria Joao Coutinho de la Biblioteca Facultăţii de Litere din Lisabona şi de Prof. Simion Doru Cristea. În continuare, participanţii la cursurile de limba română, organizate de ICRL (Institutul Cultural Român din Lisabona) şi de Lectoratul de limba română de la Universitatea din Lisabona, au recitat din opera poetică eminesciană, în limbile română şi portugheză” (apud publicaţia online, „Instituto Cultural Romeno”, Lisabona, 2008-2009).
Universitarul Victor Buescu publică la Lisabona, mai întâi în revista „Acçao”, din iunie 1943, studiul „Eminescu în limba portugheză” (în care reproduce 3 versiuni ale poeziei La steaua, tr. M. Carreira, A. Teixeira şi cunoscuta poetă Oliva Guerra), ulterior mai publicând studii despre Eminescu la Coimbra-Brazilia, în 1945, la Paris, în 1952 şi la Madrid în 1956.
Primele traduceri portugheze din Eminescu apar la Lisabona, mai întâi în două manuale de limbă română (3 poezii în 1940 şi nuvela Cezara în 1947). Deschiderea spre lumea lusitană o realizează însă un volum, prilejuit de sărbătorirea Centenarului naşterii poetului român, Poesias-Poezii (Lisabona, 1950, reeditat în 1996), prefaţă, note şi 47 traduceri de Victor Buescu, în colaborare cu Carlos Queiros şi un eseu de Mircea Eliade, datat septembrie 1942, tradus şi publicat în „Revista de istorie şi teorie literară” din Bucureşti, în 1952, sub titlul, Eminescu – poetul neamului românesc, după ce l-a publicat mai întâi revista „Acçao” din 1942. Ambele volume au cunoscut un „imens ecou în mediile literare portugheze”.
Versiuni aproape similare apar în anul 2000 la Iaşi (o reluare a ediţiei din 1950, cuprinzând 47 traduceri) şi Bucureşti, 2000 – „Anul Eminescu” (la cele 47 traduceri din 1950, se adaugă 21 traduceri de Luciano Maia, preluate dintr-o antologie despre Eminescu şi Blaga, publicată în 1998 la Fortaleza-Sao Paolo, Brazilia). Volume antologice mai apar în Brazilia, la Rio de Janeiro, în 1966, 1974 (în ultima ediţie Nelson Vainer evaluează valoarea universală a operei eminesciene în viziunea lucrării sale, „Universalida de la cultura romena”, prefaţată de Zaharia Stancu) Altă antologie apare tot aici, în 1990 (Julia Carâp publică „Paginas da lirica romena” care include 14 poezii eminesciene), dar şi la Fortaleza-Sao Paolo, în 1989 (în ediţie separată, Vesper-Luceafărul) şi în 1994 (Luceafărul şi Meşterul Manole). O antologie care include şi poezii eminesciene apare în Portugalia, la Lisabona, în 2004, iar la Castelo Branco, în 2005, sub titlul Revedere se publică o selecţie adnotată cu 21 de poezii eminesciene. În România, la Bucureşti mai apar Vesper-Luceafărul-2000, Luar-Clar de lună, 2006 ş.a.
Dintre referinţele ilustrate cu traduceri eminesciene se remarcă cele apărute în publicaţiile de limbă portugheză din Brazilia, la Coimbra (1947, într-o antologie despre romantismul brazilian şi românesc, Eminescu fiind comparat cu Faguandes Varela, Alvares de Azevedo, Ribeiro Couto, mai ales cu Castro Alves, considerente argumentate cu citate din opera lor). La Rio de Janeiro apar două volume omagiale, unul în 1959, Inauguraçao da efigia de M. Eminescu (cuprinde discursurile rostite cu prilejul inaugurării Efigiei „Mihai Eminescu” pe clădirea rectoratului Universităţii din Brazilia, ilustrate cu 3 traduceri de Carlos Queiros), alt volum în 2000, o antologie de poezie şi proză, „Primavera Romena” (care include eseul Omagiu-Brasilia. Capital do Brasil, a Mihai Eminescu o Poeta de Atico Vilas-Boas da Mata).
Un rol important în promovarea operei eminesciene în publicaţii de limbă portugheză, identificate până acum, au avut loc în principalele centre de cultură din Portugalia (Lisabona-9 V(olume) şi 6 P(eriodice; Porto-1 P, Castelo Branco-1 V), Brazilia (Brasil-1 A), Rio de Janeiro-8 V şi 2 P;, Coimbra-1 V şi 1 P, Sao Paolo-Fortaleza-3 V), dar şi din alte ţări, precum Belgia (Bruxelles-1 V, online şi „Discovering Eminescu”), Franţa (Paris-2 P), Italia (Florenţa-1 P, Messina-1 P), Vatican-1 emisiune radio, Mozambic (Maputo-2 P), evident în România (Bucureşti-9 V şi 2 P, Iaşi-1 V). Cifra de 57 publicaţii (volume de regulă bilingve, în ediţii separate sau antologii şi periodice), apărute în cele 18 centre de cultură din cele nouă ţări, ne permite o estimare a numărului şi diversităţii surselor care au asigurat cunoaşterea operei eminesciene prin intermediul traducerilor şi ecourile acesteia în limba portugheză, ca indiciu al valorii universale.
3. Traduceri şi referinţe critice eminesciene mai apar în publicaţii multilingve, în mai multe ţări (format tradiţional tipărit sau online), inclusiv în portugheză şi/sau spaniolă: Sara pe deal (1969, Rio de Janeiro-Bucureşti-Londra-Paris-Roma-Madrid-Lisabona-Berlin-Tel Aviv-Budapesta); Luceafărul (Bucureşti şi Iaşi-4 ediţii, 1964-2001); Poezii (Bucureşti, 1971); Somnoroase păsărele (New York, 1975); Simpozion Eminescu (Michigan, 1986); Raionnement d′un genie (Bucureşti, 1980), Omagiu Eminescu-Creangă (Bucureşti, 1989), Centenar Eminescu (Bucureşti, 1989), Odă în metru antic (Chişinău,1993, altă ediţie, Bucureşti, 2003); Corpus Eminescu (Chişinău-Bucureşti, 2000); La steaua (Kiev-2 ediţii tipărite, 2003, 2008 şi Bucureşti, online, 2010); Eminescu pentru lumea latină (Bucureşti, 2004) şi altele.
Un rol important în promovarea lui Eminescu în lumea latină – prin asigurarea calităţii textelor şi a circulaţiei surselor eminesciene – l-au avut publicaţiile enciclopedice, majoritatea multilingve, incluzând spaniola şi portugheza, apărute prin coeditare: „Enciclopedia Universal Ilustrata Europeo – Americana” (1920, 1958, 1966, Madrid-Barcelona, versiuni în limbile spaniolă, franceză, italiană, engleză, germană, portugheză, catalană, esperanto), în care se preciza: „Poeziile lui Eminescu se disting printr-o adâncă cunoaştere a limbajului şi prin bogăţia şi originalitatea imaginilor”, această viziune fiind preluată de critici, traducători şi editori, inclusiv de alte publicaţii enciclopedice; „Diccionnario UTEHA” (1951, Mexico-Buenos-Aires-Caracas-Guatemala-Hobana-Lima-Rio de Janeiro-Santiago) şi „Diccionario Salvat” (3 ediţii, 1958-1978, Madrid-Barcelona-Buenos-Aires-Rio de Janeiro-Mexico-Caracas-Bogota-Santiago-Puerto Rico), inclusiv cele internaţionale online, precum „Discovering Eminescu” (Bruxelles) şi cea mai prestigioasă, „Wikipedia” (SUA, Mihai Eminescu fiind inclus începând din 2003, în 2014 atingând numărul de 47 de limbi, cu posibilitatea traducerii automate a textelor în şi din celelalte limbi). În ultimele decenii, devenind obiect de studiu preponderent comparativ-tipologic, Eminescu – „poetul naţional şi universal” – a fost considerat comparabil cu marile valori ale universului latinităţii literare, cu poetul chilian, laureat al Premiului Nobel, Pablo Neruda „un Luceafăr al literaturii spaniole” şi „cel mai mare poet spaniol al secolului XX”; „Federico Garcia Lorca a recreat poeme atât de profunde, încât uneori pot fi confundate cu textele populare. (În România), numai Eminescu a putut sintetiza lirica populară, scoţând la suprafaţă esenţe nebănuite de frumuseţe…, niciunde ca aici nu există o comunicare mai substanţială a poeziei spaniole cu poezia românească a dorului”.
În încheiere, vom releva ceea ce a fost vehiculat în mass-media internaţională, – Comunicatul UNESCO din 1989, privind „Anul internaţional Eminescu”, apărut în publicaţiile acestui for internaţional, semnat şi de reprezentanţii statelor de limbă spaniolă (Alberto Wagner de Royna, Peru) şi portugheză (Bernando Honwana, Mozambic): „recunoscând faptul că operele poetului român reprezintă o parte integrantă a moştenirii culturale mondiale” – recomandă marcarea – „Centenarului Mihai Eminescu” în toate statele lumii prin acţiuni culturale speciale.

VII. EMINESCU UNIVERSAL
Receptarea operei în publicaţii editate
în alte limbi romanice

Criteriul grupării limbilor este unul cu dublă semnificaţie, istorico-lingvistică şi socio-culturală. În lingvistică se uzitează pe lângă termenul „familie de limbi” cu „ramuri”, uneori numite şi limbi „izolate”, ca subgrupuri zonale în interiorul unor ţări (ex. Catalana, co-oficială în Spania, Insulele Baleare, Andora etc.). Cazuri „izolate” sunt considerate şi limbile „antice”, care deşi nu se mai vorbesc curent, într-o anumită ţară, însă „izolat” se practică în formă vorbită şi scrisă, începând din Evul Mediu şi până azi ca mijloc de comunicare universală (ex. latina, în ştiinţe, de asemenea ca limbă de cult în comunitatea catolică). Un alt caz îl reprezintă limbile nou create „artificial”, precum limba esperanto, în acelaşi scop de comunicare universală, în componenţa lor contopindu-se elemente „multilingve”, – în cazul acestei limbi predominând elementele europene, mai mult din familia italico-romanică, dar cu o răspândire şi pe alte continente. Altă semnificaţie, subiectivă a grupării, privind implicit limbile romanice, ţine de interese socio-culturale locale, tradiţii de comunicare verbală, mai ales în condiţiile posibilităţilor reduse de editare a lucrărilor tipărite, în consecinţă preferând canalele mass-media de comunicare online, accesibilă, liberă, gratuită şi de circulaţie pe toate continentele (în principal, devenită deja celebră, enciclopedia multilingvă online, „Wikipedia”). Limbile romanice şi grupul de limbi care au la bază limba latină (catalana, franceza, italiana, portugheza, româna, retoromana, spaniola ş. a.) – „neolatine” cu 740 mil. vorbitori nativi – în care a fost receptat Eminescu: Cele mai multe dintre aceste limbi, grupate pe criteriul zonal, cu contribuţii eminesciene mai mult ori mai puţin consistente, dar reale, sunt publicaţiile apărute în majoritate pe teritoriul Spaniei, cu care vom începe excursul, în ordine alfabetică.

1. LIMBA ARAGONEZĂ (vorbită în comunitatea autonomă Aragon din Nord Estul Spaniei, 13 judeţe cu peste un milion şi jumătate de vorbitori, guvern propriu, capitala Zaragoza, are consulat român, comunitate românească). „Wikipedia” prezintă date din viaţa şi activitatea lui Eminescu, recomandă capodoperele Luceafărul, Mai am un singur dor şi Scrisorile I-V, dar indică şi link-uri cu date „ascunse” despre viaţă şi operă. În aragoneză se pot traduce automat toate textele din celelalte 46 de limbi postate, despre Eminescu, inclusiv în limba română, cel mai amplu. Revista aragoneză „Expres Information” publică în 2009 articolul „Eminescu – geniul poeziei româneşti” (ilustrat cu poezia Din străinătate), prezentat ca „mesager în lume al poporului român” şi congenial cu mari personalităţi ale literaturii universale, precum Cervantes, Goethe ş.a. În perioada 12 ianuarie-15 iunie 2014, sub egida lui Eminescu, Asociaţia „Rumanos sin Frontieres” a organizat un concurs de creaţie pentru tineretul din zonă. Alt tip de acţiune, periodică, obişnuită în toate ţările şi comunităţile hispanice din Europa şi America latină – dintre multe altele, o reproducem, dar fără imagini cu participanţi – „Tertulia literar Mihai Eminescu” (cerc, salon, serată, dezbatere, acum sub egida Corpului consular din Zaragoza, provincia Aragon, în prezenţa Preşedintelui guberniei, Luisa Fernanda Rudi), despre care mass-media relata: „Cu ocazia sărbătoririi Zilei Culturii Naţionale, la 16 ianuarie 2012, la sediul Consulatului român din Zaragoza a fost organizat un „ Tertulia Literar”, dedicat marelui poet român Mihai Eminescu. La eveniment au participat reprezentanţi ai comunităţii româneşti din Aragon, membri ai Asociaţiei Române «ACASĂ», profesori şi studenţii lor care participă la Cursul de Limbă, Cultură şi Civilizaţie Românească, predat în colegiile din Zaragoza, împreună cu părinţii lor, precum şi numeroşi invitaţi din provincia spaniolă, care cu această ocazie au citit poezii ale poetului român, în limba română şi castiliană, şi au ascultat cântece inspirate de aceste poezii. Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, prezentate într-un film documentar, au impresionat asistenţa”.

2. LIMBA BASCĂ-EUSKARĂ (ca şi aragoneza, limbă „izolată”, vorbită de 1 milion de vorbitori în comunitatea autonomă, Ţara Bascilor, din Nord-Estul Spaniei şi Nord Vestul Franţei, precum şi în zone ca Navara Asturias, capitala Vitoria Gasteiz, există consulat român în Bilbao). „El correo” şi alte publicaţii, precum şi „Asociation.ru@yahoo.es Provincia Valladolid” informează despre viaţa celor peste „15 mii de emigranţi români, în toate oraşele”, scoţând în evidenţă faptul că „românii sunt foarte asemănători cu bascii”. Aceasta are explicaţia în civilizaţia „Cucuteni de acum 5000 de ani”, de unde rezultă că „bascii sunt fraţii dacilor”, care provin din „zona Carpaţilor” (2010, «Site.ed» ş.a.). Sub genericul „Imagini pentru Mihai Eminescu. Ţara Bascilor”, sunt postate peste 500 de imagini din România şi Ţara Bascilor („web imagini, 45000 de rezultate-accesări), între care despre Eminescu sunt reproduse portrete, grafică, monumente, cărţi, peisaje ş.a.; de unde, probabil şi remarca recentă (13 ianuarie, 2014): „Mulţi cred, fără să judece, că suntem născuţi în zodia eminesciană”. Alţii însă – am adăuga noi – nu ştiu şi ar merita să ştie că şi Eminescu ştia câte ceva despre ţara bascilor (altfel cum s-ar explica prezenţa unor personaje ca „marchizul de Bilbao”, „Dona Ana”, „Ella” şi altele din pasajele unei nuvele eminesciene). Mai nou, în „ştirile” culturale din mass-media despre România sunt vehiculate „noutăţi”, precum „Eminescu ziaristul arestat”, „Eminescu omorât la comandă politică”, Ediţie facsimilată cu „Manuscrisele lui Eminescu la Biblioteca Congresului din Washington”. În site, «Aici Bilbao», articolul „Eminescu olercarierrumaniarra” şi poza poetului sunt încadrate între alte ştiri şi imagini. Evenimente culturale organizează „Asociaţia culturală Mihai Eminescu”. Enciclopedia „Wikipedia” prezintă în limba bască-euskară un articol sumar despre Eminescu, viaţa şi opera, referire la capodoperele Luceafărul, Oda în metru antic, Scrisorile I-V, Celebritatea lui Eminescu este alăturată de cea a lui Emil Cioran, iar enciclopedia, şi în acest caz, oferă posibilitatea traducerii automate a articolelor despre Eminescu în toate cele 47 de limbi, postate în enciclopedie.

3. LIMBA CATALANĂ (face şi ea parte din familia romanică, constituind grupul ibero-romanic, format din circa10 milioane de vorbitori în Spania, limba catalană fiind declarată limbă „naţională” în Catalonia, cu capitala Barcelona, limbă de stat în Andorra, vorbită şi în comunităţile din Valencia, Insulele Baleare, Franţa-Roussilon şi Cerdagne, Italia-Sardinia, Alghero). Mass-media informează că misiunile diplomatice din 6 centre zonale, precum şi asociaţii ale românilor au organizat Tertulia, – serate literare dedicate lui Mihai Eminescu. La una dintre acestea, organizată la sediul Universităţii din Barcelona, în colaborare cu Catedra de Filologie Romanică, a fost remarcată lectura poeziilor eminesciene în română şi catalană, împreună cu interpretarea de romanţe pe versuri de Eminescu, de asemenea prelegerile profesorilor Virgil Ani, Joan Fontana şi Jose Enrique Gargallo despre semnificaţiile artei poetice eminesciene. Ca element de noutate, altădată au fost prezentate traduceri din opera lui Eminescu exclusiv în limba catalană, ceea ce denotă faptul că există mai multe poezii în catalană, decât cele care ne-au fost accesibile nouă. La o altă acţiune omagială, de Ziua lui Eminescu şi a Culturii Române, 15 ianuarie, înainte de lecturi din opera eminesciană, profesoara Cătălina Iliescu, de la Universitatea din Alicante, a prezentat epoca de efervescenţă culturală în care poetul a studiat la Viena. Participanţii au primit câte un volum de poezii şi publicistică eminesciană. Consulatul României la Zaragoza a organizat, la 14 ianuarie, un asemenea eveniment, la care au participat reprezentanţi ai comunităţii româneşti, precum şi „invitaţi spanioli de marcă, printre care Preşedintele Real Academia de Nobles y Bellas Artes din Zaragoza, dl. Domingo Buesa Conde, primarul localităţii Zuera, dl. José Manuel Larque, directori şi şefi de studii ai unor colegii din localitate”. Dintre asemenea evenimente literare sunt remarcate în mass-media cele urmate de proiecţii video şi un recital de poezie şi romanţe eminesciene, concursuri literare dotate cu premii, unele sub genericul „Dialog European”, „Departe de România, aproape de Eminescu”, mediatizate pe canalele RadioTV din toate provinciile, precum Ciudad Real, Zaragoza, Coslada, San Fernando, Arganda del Rey. O acţiune similară a avut loc şi la consulatul din Almeira, de asemenea în „Aula Culturala Universidad Abierta” din Castilla-La Mancha, la care adăugăm expunerile reprezentanţilor consulatelor româneşti, ai asociaţiilor civice româneşti, ai diferitelor culte religioase şi profesori ca Eugenio Arce, directorul „Grupului Literar Guadiana”, alţi directori de şcoli în care învaţă elevi români, Diana Nuteanu, profesor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Pe canalele de „ştiri” online, o mare audienţă a avut recitarea poemului eminescian „Cugetările Sărmanului Dionis” de către legendarul Florian Pitiş. „Wikipedia” prezintă pe larg viaţa şi opera lui Eminescu, geniul, poetul naţional, Centenarul morţii din 1989 şi „Anul Eminescu” 2000, înserând în cuprinsul ei articole despre Eminescu în 47 de limbi. „Dicţionarul catalan român”, editat de spaniolul Florin Bojor, „înfrăţeşte patria lui Verdaguer şi Eminescu”. Ziarul „Dialog european” din 2011 scrie despre o serată Eminescu, sub genericul „Rememorarea lui Eminescu şi Miguel Hernandez”. În Catalană îl prezintă pe Eminescu şi „Enciclopedia Universal ilustrada Europeo-Americana”, vol. 19 (Madrid-Barcelona, 1958), de asemenea revista „Serra d’Or” (nr. de primăvară, Barcelona, 1990), publică Odă în metru antic, tr. Elene Malec. Laureatul din 1967 al Premiului Nobel pentru literatură, Miguel Angel Asturias în cartea sa, „Rumania su nueva imagen” (Mexico, 1964), îl apreciază pe Mihai Eminescu ca un mare poet al literaturii universale, precizând că „unele dintre versurile sale au fost traduse în catalană şi spaniolă de Rafael Alberti”. „A l′estrela (La steaua, în traducerea lui Luis Bosch i Cruanas) apare în limba catalană în revista „Luceafărul” din Bucureşti, august 1980. Explicaţii despre împrejurările în care au fost realizate unele traduceri eminesciene oferă un interviu cu Omar Lara, publicat în aceeaşi revistă din septembrie, un alt adesea numit „pasionat de Eminescu”, directorul adjunct al Fundaţiei Joan Miró din Barcelona. Revista „Literatura şi arta”(Chişinău, 1992) publică La steaua, traducere în catalană de L. Bosch i Cruanas. Într-o sumară evidenţă, toate acestea le avem localizate (prin intermediul mass-media, tipărită şi online, inclusiv pe canalele RTV din Spania, nominalizate) în: Catalonia, Barcelona-5 P, Zaragoza-3 P, Almeira-RTV, Madrid-Barcelona-1 E, Republica Moldova, Chişinău-1 P, România, Bucureşti-2 P, SUA, California, în acord cu Spania-1 E.

4. LIMBA GALICIANĂ-GALEGO (limbă ibero-romanică, o variantă a ansamblului dialectal galiciano-portughez, vorbită în comunitatea autonomă Galicia, din 1978 limbă oficială. Capitala este Galicia, principalul centru editorial). „Wikipedia” prezintă sumar viaţa şi opera celui „mai important poet romantic al României şi Republicii Moldova”, evidenţiază capodoperele Luceafărul, Oda în metru antic, Scrisorile I-V, lista unui număr de 12 poezii mai importante şi 4 nuvele. Posibilitatea de a fi tradus automat acest articol în 46 de limbi şi de a traduce în galego toate articolele despre Eminescu din aceste limbi. „La voz Galicia”, 28 iunie 2002, Inma Perez relata că într-o prelegere despre Eminescu, pe acesta l-a „considerat intraductibil datorită dificultăţilor vocabularului său bogat”. Perez Rocha, în studiul „O galeo as lingva de Europaoriental a traduction de M. Eminescu”, drept răspuns, „analizează în premieră dificultăţile şi soluţiile de traducere în galego a operei poetului român Mihai Eminescu” (cf. „Bibliografie analitică a limbii galego”, elaborată în 2004 şi postată în 18.07.2005: «htt:/www.vieiros.org/publicacions/veredicion. php_ Ed=38»). „Seren”-Luceafărul de Eminescu, „text original în galiciană”, face obiectul unei prelegeri din 2012, la Universitatea din Galicia, apreciat în plan comparativ cu alte „12 ediţii” existente. Poemas póstumas (f. l., 2003), după Inma López Rocha este „O ediţie magnifică, prima traducere M. Eminescu în galego”, – consemnare în „Madrigal”, p. 71-85, 2012, apud Xavia Frias Conde, colecţionar de „contribuţii poetice” în grupul Fondatorilor „Bilbao” din Universitatea Naţională de educaţie la distanţă, consemnare şi pe «luismilana8@gmail.com». Pe alt site am identificat un articol despre viaţa şi opera lui Eminescu (apud „Opinion Encyclopedia”), de asemenea „Testament-Anthology of Modern Romanian verse”, (Bucureşti, 2012, lansat la Sydney, include bibliografie şi poezii traduse de David Ioniţă, în colaborare cu Eva Foster şi Daiud Reynand). „Adevărul.es” online al „Asociaţiei românilor din Spania” (Andalucia, Aragon, Zaragoza, Asturia, Catalonia-Barcelona, Valencia, Castillion, Insulele Baleare, Ţara Bascilor) publică „Ştiri” curente, inclusiv despre învăţământul şi cultura românească, evident şi despre Eminescu, de mare interes fiind acum cele despre „asasinarea” lui Eminescu. Proiectul ICR, „Valori culturale româneşti” este popularizat şi în provinciile autonome spaniole prin Tertulia – seri literare, emisiuni RTV (Eminescu interpretat de vestiţii cântăreţi Doina şi Aldea Teodorovici). Cotidianul „El correo Gallego” prezintă în martie 2009 „Seară literară Eminescu”, „Românul din Spania”, iar în 2010 despre spectacolul de poezie şi muzică din „Săptămâna dedicată celui mai mare poet român al secolului XIX”. „A Xanela”, revistă culturală online alătură pe Eminescu lui Neruda, Garcia Lorca, Bandeira, iar cunoscuta scriitoare Rosalia Castro remarcă, în sec XIX, valori precum Esprocenda. Gautier, Goethe, Eminescu, Fraţii Grimm, „Am citit mult din Mircea Eliade şi l-am cunoscut pe Eminescu prin (soţul) Angel, care, la rândul său, i-a cunoscut opera la Madrid, în studenţie, cred că prin intermediul unui scriitor român exilat, prezent în lumea literară spaniolă postbelică” (apud « Petar Gomez Bdate» şi interviu cu Magdalena Popescu-Marin, în „Luceafărul de dimineaţă”, Bucureşti, iunie 2010). În articolul „Pasiune pentru dialectică” de Javier Casio Iglesias, postat pe Blogul său, este caracterizată politica actuală cu un citat din Eminescu: „Erorile din politica actuală…duc la suferinţa milioanelor de oameni”. Aşadar, avem traduceri şi ecouri eminesciene, majoritatea online, în Galicia, Galicia-2 V, 1 A, 5 P, România, Bucureşti -1 A, 1 P, SUA, California-Galicia-1 E, RTV, Site-uri, Blogspot-uri. Din familia limbilor romanice, în care a fost receptat Eminescu, am identificat mai multe grupuri italico-romanice, – latina antică, „izolată”, care stă însă la baza celorlalte, neolatine, moderne.

5. LIMBA LATINĂ (indoeuropeană, familia romanică, grupul italic, co-oficială în Vatican), în virtutea tradiţiei, încă se mai predă ca disciplină în învăţământ. În România şi-a dovedit spiritul viu creator şi vitalitatea lingvistică în traduceri, inclusiv din Eminescu.
Primele poezii eminesciene traduse în limba latină apar, începând din 1925, în periodice româneşti, atât în perioada antebelică, („Şoimii”, Tg. Mureş-13 titluri de poezii, „Şezătoarea”, Fălticeni-7, „Gând românesc”, Cluj-3, „Îndemnul”, Tg. Mureş-2, „Legenda nouă”, Râmnicu Vâlcea-l, „Fiat lux”, Focşani-2), cât şi postbelică („România literară”, Bucureşti-2, „Ramuri”, Craiova-3, „Luceafărul,” Bucureşti-4, „Convorbiri literare”, Iaşi-6, „Cronica”, Iaşi-2, „Poezia”, Iaşi-7, „Săptămâna culturală a capitalei”, Bucureşti-2, „Viaţa românească”, Bucureşti-1), iar în Republica Moldova într-o revistă de limbă română („Flamuri”, Chişinău-2). Primele volume cu traduceri eminesciene în limba latină apar în urmă cu patru decenii, dintre care se remarcă ediţiile cuprinzătoare, „Carmina” din Bucureşti-1974, 1980, 2000-online şi Iaşi-2005, antologiile din Bucureşti-1979, 2010. În publicaţiile apărute în alte ţări am identificat traduceri şi comentarii, în ediţii multilingve, fie tipărite, la Chişinău (coed. Bucureşti, 2000, în antologia Corpus Eminescu, vol. IX, 4 poezii în latină), tipărite şi online, la Kiev (La steaua în limbile lumii, 41 versiuni în 16 limbi, dintre care 6 versiuni în latină, în două ediţii tipărite-4 şi alta online, reeditată şi la Bucureşti-2, de asemenea la Bruxelles (2007, „Discovering Eminescu”, 7 poezii şi o notă în latină).
Dintre contribuţiile critice în limba latină menţionăm articolul despre Eminescu din Enciclopedia internaţională online, „Wikipedia”, publicată inclusiv în latină, de asemenea substanţialele prefeţe semnate de G, Călinescu, D. Murăraşu, C. Ciopraga, A. Martin la volumele cu traduceri, despre valoarea literară, incantaţia şi farmecul versiunilor latine ale poeziilor eminesciene, – „Echivalări, adesea mirifice, ale metrului şi ale ritmului eminescian,…Traducătorul recreează, în chip inspirat, muzicalitatea, armonia interioară a versurilor eminesciene, chiar dacă renunţă, în chip deliberat, la rimă… Constelaţia semantică şi claviatura polifonică a poeziei eminesciene nu pot fi traduse, ci echivalate cu scăderi şi compensări inerente eminentului latinist Traian Diaconescu,…(acesta) pecetluieşte demersul poetic şi cultural, constituind un îndemn pentru tinerele generaţii de a sorbi din nesecatul izvor al spiritualităţii naţionale şi, totodată, din cel al antichităţii clasice…Lectura poeziei lui Eminescu în limba latină este, aşadar, un act important care înalţă cititorul din lumea cotidiană în universul peren al geniului latin. Prin această lectură, cititorul modern va înţelege mai bine identitatea limbii române şi valoarea poeziei româneşti în spaţiul European” (apud «convorbiri-literare@gmail.com»). În nota care însoţeşte cele 7 traduceri eminesciene în latină, Eminescu este considerat ca „unul dintre cei mai mari lirici ai literaturii universale, comparabil, ca unicat, cu Byron, Hugo, Holderlin, Leopardi, Lermonotov, Petőfi, Mickiewicz, cu stelele, deci, ale romantismului”.
O evaluare statistică, distribuită pe centre de promovare a mesajului eminescian, în limba latină, subsumează cel puţin 224 de texte (216 traduceri şi 8 referinţe critice), apărute în 24 de publicaţii de limbă latină din ultimele opt decenii, editate în România, Bucureşti (3 V, 1 A, 4 P), Cluj (1 P), Craiova (1 P), Fălticeni (1 P), Focşani (1 P), Iaşi (1 V, 4 P), Râmnicu Vâlcea (1 P), Târgu Mureş (1 P), Belgia, Bruxelles (1 A), Republica Moldova, Chişinău-coed. Bucureşti (1 A, 1 P), SUA, California (1 E), Ucraina, Kiev (2 V).

6. LIMBA SARDĂ (sardiniană, limbă romanică cu origini în limbile feniciană şi etruscă, dispărute î.e.n., în prezent ocupă un loc aparte între limbile romanice occidentale şi orientale, cea mai arhaică limbă romanică, 1,5 mil. vorbitori în insula Sardinia, cooficială alături de limba italiană, iar alături de catalană în provincia Alghero; în provincia Cagliari se află municipiul Nuoro, centrul administrativ al insulei, din Marea Mediterană, coasta sudică a Franţei şi coasta Tunisiei, la sud de Corsica, ambele aparţinând de peninsula Italia). Ca urmare a intensificării relaţiilor culturale dintre România şi Sardinia (prezenţa României la un concurs internaţional de poezie, românii din Sardinia au donat cărţi, inclusiv Eminescu, unui mare colegiu din Oristano, elevi şi profesori de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Bucureşti au susţinut spectacole la Cagliari, relaţii între universităţile din Cagliari şi Sibiu, – cursuri, spectacole, recitalul „Domnule şi frate Eminescu”, „Imagini din Sardinia pentru Eminescu”, Institutul Cultural Român promovează muzica şi literatura română în Sardinia,  oferă invitaţii de participare la acţiuni de omagiere a lui Eminescu, Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, cu ocazia Zilei Culturii Naţionale şi împlinirii a 165 de ani de la naşterea poetului a trimis organelor de profil din Sardinia invitaţii de participare), de asemenea ca urmare a creşterii în anii din urmă – chiar în luna mai 2015 – a numărului de programe de traducere automată a textelor eminesciene, pe data de 2 august 2015, pe unul dintre cele mai frecventate canale de promovare a literaturii universal, un cunoscut traducător multilingve, Hampsicora Marco, a postat, poezia „Odă în metro antic” în limbile sardă şi catalană, „Cántigu in versu antigun”, respective, „Oda – en metre antic” (cf. http://lyricstranslate.com/ro/oda-%E2%80%93-%C3%AEn-metru-antic-oda-en-metre-antic. html#ixzz 3ndTv1dFC).

7. LIMBA SICILIANĂ (co-oficială în Sicilia, alături de limba italiană, oficială în Italia, cu statut de limbă vorbită şi scrisă), în acord cu reprezentanţii provinciei Sicilia, enciclopedia internaţională online „Wikipedia” – ultima actualizare datează din 8 martie 2013 – publică în „limba siciliană” articolul despre Eminescu. Sumar este prezentată viaţa şi opera sa, ca scriitor şi ziarist este „tradus în 60 de limbi”, „părintele limbii române” remarcându-se prin „operele celebre Luceafărul, Mai am un singur dor, Scrisorile I-V şi o listă cu „Cele mai importante” 15 poezii şi 4 nuvele, cu trimiteri la 9 surse bibliografice. Într-un link Eminescu este comparat cu Goethe, Hugo, Tasso, Lessing, Machiavelli şi cu scriitorul sicilian Salvadore Quasimodo (proaspătului laureat al Premiului Nobel, care de altfel l-a tradus şi comentat pe Eminescu, însă în limba italiană, noi i-am luat un interviu despre Eminescu şi despre un alt mare poet al secolului XX, fragmente publicând în revista clujeană „Korunk” din 1961). Publicaţii online în siciliană informează la „ora de ştiri” despre serate literare „Eminescu şi Sicilia”, „Dor de Eminescu – Dor de România”, acţiuni ale consulatului României în colaborare cu organele locale din Catania, capitala Siciliei, privind „Anul Eminescu”, recent „Ziua lui Eminescu şi a Culturii române”, concursul de creaţie „Mihai Eminescu”, festivaluri de recitări şi cântece pe versuri eminesciene ş.a.

8. LIMBA ESPERANTO (formată din elemente multilingve, predominant europene din familia romanică, proiectată a fi limbă de comunicare internaţională), este cea mai răspândită limbă artificială, aproximativ 3 milioane de vorbitori (deşi cele mai senzaţionale şi de efect sunt alte două limbi, cele create pentru evenimente unice, cum este limba special creată pentru răsunătoarele filme „Stăpânul inelelor” şi „Star Trek”). Centre esperantiste există în Polonia, Ungaria, SUA, Spania, Croaţia, România şi alte ţări. Limba esperanto a fost lansată în Polonia, într-o carte publicată în 1887, unde tot atunci şi acolo apare şi primul ziar, prima poezie, apoi creaţii literare, continuând cu traduceri din literaturile multor ţări. În esperanto Eminescu este promovat ca „simbol al universalităţii poeziei eminesciene, dintr-o dorinţă reală ca ea să pătrundă pe mapamond” (apud Corpus Eminescu, vol. IX, Chişinău-Bucureşti, 2000).
Primele traduceri în limba esperanto apar în periodice, posibil din dorinţa de a reflecta potenţialul local al limbii de transpunere a creaţiilor literare de valoare naţională şi universală, evident discutate la reuniuni ale asociaţiilor esperantiste locale, mai ales la conferinţe şi congrese naţionale şi internaţionale (dintre cele 70 de Congrese internaţionale cu participanţi din 60 de ţări, primul în 1905 la Boulogne-Franţa, ultimul în 2014 la Buenos Aires-Argentina. Primele începuturi sunt marcate de încercările reuşite de a promova mesajul eminescian prin intermediul mass-media. Iniţiativa aparţine revistelor din centrele esperantiste, primul fiind cel de la Galaţi, „Rumena Gazeto Esperantista” (1908, publică poezia Revedere, tr. S. Kanner, iar în 1909, Sărmanul Dionis, tr. Hugues), urmat de Bucureşti, „Danubo” (1910, G. Robin traduce Somnoroase păsărele, poezie reprodusă în „Noua revistă română” din 1910), „Rassegna culturale della Romania” (1926, un articol prezintă Expoziţia literară internaţională a limbii esperanto, la care „România a fost prezentă cu cele mai bune traduceri”, inclusiv din Eminescu), Ploieşti, „Esperanto” (1925, în articolul „Karaj Amicoj en Rumano-Scumpi prieteni din România”, Andreio cita din reprezentantul chinez, Won Ken, la Congresul IV, Arad, 1924: „prin intermediul limbii esperanto Eminescu este cunoscut şi în China”, cu 10 milioane de vorbitori; în august 1927, revista publica Somnoroase păsărele, tr. G. Robin), Cernăuţi, „La homo” (1930, publică Freamăt de codru), iar „Heraldo Esperanto” (f. l., 1925 publică Singurătate). În periodice postbelice, din România şi din alte ţări, am identificat peste 30 de versiuni şi numeroase recenzii în publicaţii din Bucureşti, „Informa Bulteno de Rumana Esperanto Societo” (1946, publică La steaua, tr. Petre Firu, reprodusă în „Internacia Kulturo”, Sofia, 1950, „El popolo Cinio”, Shanhai, 1989 şi în „Jugoslavia stelo”, Sarajevo, 1990), Sofia, „Internacia Kulturo” (1945, publică Somnoroase păsărele, 1947-Venere şi Madonă, Adio, Veneţia), „Juna penso” (1964, publică Departe sunt de tine), „Bulgara esperanto” (1964, traduce O, mamă), Bucureşti, „Limba esperanto. Studiu analitic” (1974, este ilustrat cu traducerea poeziei Între paseri), Nantes, „Kulturoj kojeroj” (1977, publică După ce atâta vreme, Pe lângă plopii fără soţ, 1979-Peste vârfuri, reluată şi de „Jugoslavia stelo” în 1990), Cluj-Napoca, „Bazaro Esperanto lingva” (1999) şi „Esperantigita poezio” (1993), iar ulterior revista din Nantes, „Kulturoj kajeroj”, dar şi din Hirosaki, „Nokto Poemo Esperanto” şi „Nokto Poemro” (1980 şi 1981, publică Trecut-au anii, Somnoroase păsărele, Dintre sute de catarge, Şi dacă), Bucureşti, „Esperanto” prin proverbe, breviar (1977, Somnoroase păsărele), „Jugoslavia Esperanto-Revuo Vočo” (f. l., 1979, Pe aceeaşi ulicioară), Seul, „La Espero el Korejo” (1980, Ce e amorul), Budapesta, „Hungara Vivo” (1980, Mai am un singur dor, Somnoroase păsărele), Shangai, „El popolo Cinio” (1980, Departe sunt de tine, 1989, Somnoroase păsărele, apărută şi în „Jugoslavia stelo”, 1990), Zagreb, „Rumana antologio sec. XX” (1990, comentarii despre Eminescu însoţite de reproducerea unor traduceri din periodice). O primă antologie, „Eterna bukedo. Poemoj el dudekdu lingvoj” apare la Budapesta (1931, „Eternul buchet. Poeme din 20 de limbi” include La steaua, Noaptea, Mai am un singur dor, Dorinţa, Somnoroase păsărele, tr. Kalocsai Kálmán, care în 1981 afirma că „a reuşit să se apropie de esenţa poeziei lui Eminescu” în antologiile sale despre „Sonorităţi din toată lumea”). Ediţii din Luceafărul apar în SUA (Berkeley, 1989 şi San Francisco, 1998), Chişinău (2000) şi la Timişoara, primul volum de opere alese, Poeziajoj-Poezii (2001, reed. în 2005). Prima sinteză multilingvă despre Eminescu, reprezentativă pentru consacrarea sa ca valoare literară, publică „Enciclopedia Universal Ilustrada Europeo-Americana” (Madrid-Barcelona, 1958, 1966, 1978 ş.a., în limbile spaniolă, portugheză, engleză, franceză, germană, italiană, catalană, esperanto ş. a), iar ultima, tot multilingvă, internaţională online, „Wikipedia” (iniţial SUA-California, articol despre Eminescu).
De notat frecvenţa mare a traducerilor în esperanto din periodicele româneşti şi străine, adică în peste 30 de publicaţii găsim cel puţin 30 de titluri de poeme în cel puţin 55 de versiuni, însoţite de comentarii favorabile limbajului poetic esperantist al versurilor eminesciene, într-un climat socio-cultural marcat de evenimente în ţările care-şi promovează propriile valori prin traduceri în limba respectivei ţări, unde adesea este menţionat şi Eminescu: filiale locale şi asociaţii naţionale şi internaţionale organizează acţiuni şi congrese, emisiuni RTV, campanii mass-media pentru cunoaşterea şi apropierea între culturi şi naţiuni. Dintre evenimentele internaţionale prezintă interes o Expoziţie literară internaţională a publicaţiilor în limba esperanto, probabil din 1926, recent evocată pe canale online, „la care România a fost prezentă cu cele mai bune traduceri, inclusiv din Eminescu”. Dintre acţiunile eminesciene publice româneşti remarcăm un mare spectacol din iunie 2013, organizat la Oradea, la care cel mai apreciat traducător al Luceafărului, editat de mai multe ori în SUA, universitarul orădean Josef Naghi sublinia (apud „Bihor. Online”): „În acest an dorim să evidenţiem universalitatea operei eminesciene, prezentându-vă interpretarea romanţelor eminesciene şi recitarea poeziilor aparţinând lui Mihai Eminescu, traduse în nouă limbi, alcătuind, printr-un acronim, numele EMINESCU. Astfel, veţi putea asculta poezii în limbile engleză, maghiară, italiană, niponă, esperanto, slovacă, spaniolă, chineză, ucraineană şi, desigur, în limba română”. „Un Eminescu, aşadar, în această nouă limbă convenţională de care adepţii ei îşi leagă multe speranţe. Cum sună el? – se întreba Preşedintele de atunci al Academiei Române, acad. Eugen Simion, în prefaţa la volumul menţionat de poezii în esperanto, editate la Timişoara, pentru ca tot el să răspundă, – „La prima vedere sună bine, ceva din inefabila muzicalitate a versului trece parcă prin aceste formule pe care le înţelegi şi în acelaşi timp nu le înţelegi prea bine. Eminescu este un romantic, i-aş spune răsăritean, ieşit din întâlnirea mai multor culturi. Ieste o poezie în care regăsim, într-o alcătuire nouă, marile mituri lirice ale romantismului, dar şi ceva în plus, ceva inconfundabil, în care metafizica se uneşte cu elegia, iar sarcasmul şi blestemul capătă accente biblice. Eminescu este, cum s-a spus de atâtea ori, un poet al necuprinsului şi îndepărtatului, la el totul este văzut de sus, dintr-o perspectivă cosmică şi se acordează unei ample muzici sfâşietoare”.
Întrucât traducerile şi referinţele critice în esperanto nu s-au realizat într-o ţară cu o limbă proprie, receptarea lui Eminescu în această „limbă internaţională” – exprimată într-o evidenţă statistică sugestivă – o vom prezenta pe localităţi, considerate focare de promovare a mesajului eminescian, într-o înşirare alfabetică. Cele 161 de traduceri şi câteva lucrări de referinţă, identificate în aproape 50 de publicaţii, tipărite şi online, în limba esperanto, au fost repartizate astfel: Arad-1 P, Bucureşti-6 P, Budapesta-2 A, 1 P, Berkeley-2 V, California-1 E, Cernăuţi-2 P, Chişinău-Bucureşti-1 A, Cluj-Napoca-1 P, Galaţi-1 P, Hirosaki-2 P, Madrid-Barcelona-1 A în 3 ed., Nantes-2 P, Oradea-1 P, Ploieşti-1 A, 1 P, San Francisco-1 V, Sarajevo-1 P, Seul-1 P, Shanghai-3 P, Timişoara-2 V, Zagreb-1 A, f. l. 5 P, altele online.

9. LIMBA AROMÂNĂ (vorbită mai ales în Peninsula Balcanică, cei mai mulţi vorbitori trăind în România, dar şi în Albania, Grecia, Macedonia, SUA). Prima traducere în aromână şi prima încercare, considerată „o reuşită”, este Luţiafirlu, Nunta al Sumbă-Călin (Bucureşti, 1940, tr. George I. Perdichi), iar revista „România de azi” (Bucureşti, 1940), publică Rugăciunea unui dac, reprodusă în „Grai li limbă” de C. Ionescu. Începând din anul 1964 apar Poeme (f. l., volumul cuprinde 23 de poezii, tr. George I. Perdichi), „Comunitatea Românească” (1975, Detroit, Mortua est, notă şi tr. Zaharia Pană), Luţiafirlu pri grailu armânesc (B., 1980, 23 traduceri de Ioan Cutova, note şi prefaţă de Doina Zboare), Poezii. Puizii (B., 1981, 66 traduceri de Chirata. Iorgoveanu, I. Cutova, G. Culi, G. Perdichi, alc. şi pref. Chirata Iorgovean), Luţiafirlu (B.,1981-1982, sub genericul, „Mari poeţi ai lumii în transpunere aromână”: Alasâ-ţ lumea – Lasă-ţi lumea, Mirachea-Dorinţa tr, Chirata Iorgoveanu, Ţi ş-i vrerea, tr. Hristu Cândroveanu), Fata în grădina de aur (Bucureşti-Galaţi, 1992, apare într-o antologie cu basme româneşti, pref. şi note Ioan Şerb), [„Primăveri cu soare”] (Birdegeport-SUA, la poeziile proprii, Constantin Calimitra adaugă 15 traduceri din M. Eminescu), „Dimândarea” (1994, include Luceafărul ş.a., tr. Hristu Cândroveanu), „Fucurina neasteasă” (tomnlu II, B., 1995, include 29 traduceri eminesciene de Dumitru Pariza), [Făt Frumos din lacrimă] şi [Pasărea măiastră. „Basme”] (Bucureşti, 1996, cuprinde şi basme de M. Eminescu, alte „Basme” apar în 1998, 2004), M. Eminescu. Poezii (Fundaţia Dimândarea Părintească, Bucureşti, 1997, include opera aproape integrală, tr. Ionel Zeana, alc, pref., Hristu Cândroveanu), I. Popescu „Cântece şi coruri religioase şi laice pentru copii şi tineret”(Caransebeş-Reşiţa, 1997, include şi melodia pe versuri de Eminescu, Rugăciune de Şt. Androbic), Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-Bucureşti, 2000, include 7 traduceri), „Poezis” (Satu Mare, 2000, revista publică La mormântul lui Aron Pumnul, tr. I. Zeana), „Clasici ai literaturii române. Poveşti şi povestiri pentru şcolari (Iaşi, 2003, îl include şi pe Eminescu), ultimul volum identificat fiind Carmina (B, 2006). Cele peste 343 traduceri, din cel puţin 21 publicaţii, repartizate pe localităţi, apar în: România, Bucureşti (7 V, 5 A, 1 P), Galaţi (1 A), Reşiţa (1 A), Satu Mare 1 P), Republica Modova, Chişinău-coed. Bucureşti (1 A), SUA, Bildegeport (1 A), Detroit (1 P)., f. l. (1 P).

10. LIMBA RETOROMANĂ-ROMANCHA (din familia romanică, începând din 1938 este limbă naţională în Elveţia, se mai vorbeşte şi în Italia de Nord, – Munţii Pirinei). „Revista retoromontscha” (Elveţia-SUA, 1975) editează, sub formă de pliant (18 p.), în limba retoromană, în ciclul „Cântec de leagăn”, poezia Dormųlents utschals- Somnoroase păsărele, în traducerea lui Augustin Maissen (dar şi în limbile franceză-Somnolents petits oiseaux, tr. Al. Viţianu, în engleză-Now the Songbirds, tr. W. D. Snodgrasset şi N. Babuts, în germană-Vöglein schläfrig, tr. M. V. Schroff, în spaniolă-Adormecidos pajarilos, tr. Rafael Alberti şi MariaTeresa Leon). Somnoroase păsărele. Berceuse. Lullaby. Wiwgnlied. Arrulo (New York, 1975, ediţia „Revista Retoromantscha) a fost urmată de o recenzie, semnată de Burges Wade Rebekah, în „Romanian Bulletin”, New York, nr. 11-1975, care citează o strofă în limbile română, romanşă şi engleză. Surprinzătoare a fost publicarea unui articol într-o revistă online („Formula AS”, 06.08.2014, din „Arhiva”-2005, autor Sorin Preda, „Urme Aproape româneşti în Elveţia: Biserica din oglinzi”, din cantonul Engladin, satul Zillis, Elveţia), în care se scria: „Ne-au mirat afecţiunea deosebită a bătrânului abate şi mulţimea cunoştinţelor sale despre istoria şi spiritualitatea românească, dar nu am îndrăznit să-l tulburăm cu uimiri de prisos şi întrebări iscoditoare. Într-un târziu, am înţeles. Poftindu-ne în biblioteca mănăstirii, părintele ne-a prezentat comoara abaţiei, – incunabule şi cronici pictate de caligrafi anonimi încă de la anul 1000, hărţi, icoane şi obiecte aurite de cult, iar alături, aşezată la mare cinste, o carte cu versuri de Eminescu. Tălmăcit în decorul auster al mânăstirii benedictine, numele poetului nostru de suflet răspândea în jur ceva din căldura şi irizările luminoase ale spiritului românesc, asemenea tavanului cu icoane ţărăneşti din oglinzile bisericii „Sf. Martin” din Zillis”.

11. LIMBA ISTROROMÂNA (numele limbii, creat de lingvişti, provine de la denumirea spaţiului în care istoriceşte s-a format comunitatea de istroromâni, în peninsula Istria din apropierea Mării Adriatice, actualul canton Istria din Croaţia). Vorbitorii acestei limbi au fost răspândiţi de-a lungul vremii şi în actualele state independente Bosnia-Herţegovina, Macedonia, Muntenegru. După unii lingvişti, istroromâna este o limbă distinctă aparţinând subgrupului de est al limbilor romanice, alţi lingvişti consideră însă că acest idiom face parte din ansamblul dialectelor limbii române, deci aparţin de filonul lingvistic şi cultural românesc (aromâna, istroromâna, meglenoromâna), care au statut de limbă şi se vorbesc în afara graniţelor României, preponderent în ţările balcanice (situaţie similară cu ansamblul limbilor ibero-portugheze, de pe teritoriul Spaniei). La origine, istroromânii fac parte din categoria coloniştilor români, unii veniţi prin transhumanţă din Transilvania şi Banat, care începând din secolele X-XV s-au stabilit în zona Balcanilor. În perioada dintre cele două războaie mondiale, populaţia cea mai densă de 5000 de istroromâni, stabiliţi în Istria, provincie aparţinând atunci de Italia, odată cu integrarea ei în fosta Iugoslavie titoistă, împreună cu co-etnicii italieni mulţi au emigrat în Italia, SUA, Canada, Australia. La început de secol XXI se constată că un mare număr de aromâni şi îndeosebi istroromâni fie au fost asimilaţi de populaţia majoritară, fie au plecat de la sat la oraş ori la lucru în alte ţări, ultimele generaţii fiind departe de locul în care s-au născut, de părinţii şi bunicii de la care au învăţat limba şi cu care nu mai pot vorbi ei şi copii lor.
Situaţia lor istorică şi aria de răspândire în vremea sa o explică cel mai bine chiar Eminescu. Acesta „fiind o conştiinţă de un înalt patriotism, a fost preocupat şi de soarta românilor din afara graniţelor ţării. Într-o serie de studii şi articole publicate în «Convorbiri literare», «Curierul de Iaşi» şi «Timpul», Eminescu se ocupă de românii sud-dunăreni care în perioada medievală formau cea mai numeroasă populaţie din Peninsula Balcanică”: „Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică, la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Atenei, apoi, de dincolo de Tisa, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, în Albania, Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, până aproape de Odesa şi de Kiev” (cf. studiul „Românii Peninsulei Balcanice”, citat preluat din articolul „De Ziua Culturii Naţionale. Eminescu – gând şi suflet pentru românii din Balcani, February 19, 2011”, apud Google, „Tesla – Eminescu”): „Un articol al «minunatului» domn Emil Petru Raţiu – Traduit le désir: La steaua Eminescu en français, en italien et en istro-roumain – începe oarecum sumbru: Publié en 1886, trois ans avant sa mort,…La steaua apparait comme le poeme testament de Mihai Eminescu (1850-1889)… Suntem în atmosfera situării poeziei eminesciene La steaua, tradusă într-o limbă de circulaţie exclusiv (retro) orală, istroromâna, în care au răsărit, frate şi soră (Gabriela şi Gabriel Vretnar), compunători miraculoşi de versuri meteorice” (proprii, în istroromână). Mai jos, transcriem o strofă din acel Eminescu (doar varianta în istroromână, Site, «Semănătorul, 10 ian. 2015. George Anca – Istroromânii»), – Mihai Eminescu: «La Stevu»: La stevu care a ziit / E o cale acâta de lunga / Che miliar de an li-a porteit / La lumire să ne giunga”.
Din răspunsul la întrebarea, dintr-un interviu (2012) despre „prima traducere a unei poezii de Eminescu în istroromână, -”Cum aţi învăţat istroromâna?”, medicul şi scriitorul istroromân, stabilit la Roma, Emil P. Raţiu amintea şi de „O altă personalitate prezentă la Congresul internaţional dedicat istroromânilor, desfăşurat între 30 martie şi 1 aprilie 2000 la Universitatea din Pola (Croaţia), este Profesoara de limbă franceză de la Universitatea din Cosenza, belgiana Gisèle Vanhese, care a publicat în limba franceză chiar un studiu despre prima traducere a unei poezii de Eminescu în istroromână, făcută de subsemnatul, a poeziei La steaua, pe care am citit-o în 1999 şi la filiala din Arad a Uniunii Scriitorilor, cu prilejul sărbătoririi a 80 de ani de la unirea Aradului la România. Ca rod al Congresului, acolo, la Şuşnieviţa (comuna cu 8 sate de istroromâni, n. n.), a rămas doar cartea Rosei del Conte, cu poeziile lui Eminescu traduse în limba italiană şi cu textul românesc…Astăzi, în Italia, la Trieste activează «Asociaţia culturală istroromână Andrei Glavina» (dascălul „apostol al istroromânilor”, care la Valdarsa – denumirea italiană, întrucât peninsula Istria atunci aparţinea de Italia – azi Suşnieviţa, între 1921-1925 a deschis prima şcoală cu predare în limba istroromână şi italiană, n. a.), care acum editează revista, «Scrisore către fraţ rumer» şi reînvie obiceiurile strămoşeşti prin celebrul grup folcloric numit «Žejanski Zvončari – Clopotarii din Jeiăni» (vizibil pe YouTube, – costumaţie populară de sărbătoare în combinaţii şi cu ţesături ca în Transilvania, zona Ţara Moţilor, momente vesele alternând cu dansuri molcome ardeleneşti şi doine de grup, însă cântate la unison, netrăgănate, cu prelungiri sfâşietoare).
Într-o asemenea colectivitate s-a născut şi a copilărit una dintre cele mai mari personalităţi ale istroromânilor, numit şi „geniul omenirii”, fizicianul Nicola Tesla (1856-1943), adică – după numele in familie – Nicolae sau Nicu Teslea. Porecla de „Teslea” provine de la meseria de dulgher-teslar, transmisă în familie de la bunicul din satul denumit astfel Teslea – aparţinând comunei Similjan, în care s-a născut şi a trăit tatăl său, Miliutin Teslea, împreună cu mama sa, născută Drăghici şi fraţii Dan, Angela, Maria, Milca şi Nicu). Se ştie că „Tesla avea totuşi sânge românesc, moştenit din genele părinţilor săi istroromâni, membri ai comunităţilor româneşti din actuala Croaţie” (considerat ca fiind de obârşie română, Academia Română l-a sărbătorit cu prilejul aniversării a 140 de ani de la Naştere, n.n.). Mama sa, Gica Drăghici – analfabetă, dar cu ştiinţă de carte ca autodidact, de o inteligenţă sclipitoare şi inventivitate, transmisă fiului Nicu, vestită prin neobişnuitele sale broderii – a trăit în satul Similjan, locuit compact de morlacii-oierii, încă din sec. XV-XVI veniţi aici prin transhumanţă din Transilvania. În acest sat s-a căsătorit cu Miliutin, om cult, preocupat de literatură, filozofie, matematică şi ştiinţele naturii. Acesta a renunţat la cariera de militar pentru a deveni preot, anume să aducă morlacii sub protecţia bisericii sale ortodoxe.
Accesibil oricărui internaut, indiferent de limbă, Google la accesarea „Tesla-Eminescu” promovează ideea că geniul este – făcând aluzie la Tesla – „o persoană deosebit de inteligenţă, originală, creativă, care reuşeşte să găsească soluţii inedite unor probleme dificile”, majore. În accepţia lui Eminescu, în poezia Numai poetul, geniul „trece peste nemărginirea timpului, în ramurile gândului, în sfintele lunci, unde păsări ca el se întrec în cântări”; cel puţin „geniile din disciplinele umaniste (artă, filosofie, literatură, poezie etc.)…Câţiva oameni ca aceştia pot fi consideraţi a fi genii: Goethe, Eminescu, Dostoievski, Tesla, în şah Paul Morphy, în muzică Beethoven şi alţi clasici…Marea preocupare ştiinţifică a acestui istroromân Tesla a ţinut de transmiterea informaţiei şi a energiei la distanţă, mai bine zis fără fir. Înainte Mergător. Şi Eminescu a fost, el anticipă vizionar şi logic, în câteva poeme, pe Einstein. Dar, nici odată nu amestecăm (pe zeul) RA cu Leonardo sau cu Einstein, Tesla. De unde ştim? Simplu. Divinitatea nu are monedă, de nici un fel. Tesla a murit sărac, uitat într-o cameră de hotel (similar, Eminescu şi-a sfârşit viaţa forţat într-un ospiciu; în cazul celor doi, fără ca cineva să fie de faţă, măcar să le aprindă o lumânare, n.n.). Şi încă ceva, absolut toate geniile tuturor civilizaţiilor de pe Terra nu aveau treabă cu partea femeiască, precum şamanii. Platon, Zamolxe, Sofocle, Newton, Leonardo da Vinci, Tesla, Eminescu, Einstein, şi mulţi alţii, nu au fost căsătoriţi sau, în perioada în care au atins deplina maturitate creatoare, au fost în asceză totală (Toţi aceştia aveau ceva în comun, viziunea:) «Doar urcând împotriva curentului apei găseşti izvorul; coborând pe firul apei îl pierzi»…
„Virtuţile curiozităţii au făcut ca un mare poet al culturii noastre să fie puternic atras de cunoştinţele ştiinţifice ale timpului său, aceasta devenind uneori chiar izvor al propriei creaţii. Studiile făcute, la Viena şi Berlin, l-au apropiat pe Eminescu de operele unor nume cunoscute şi recunoscute ale ştiinţei: Arhimede, Galileo Galilei, Johannes Kepler, Isaac Newton, Daniel Bernoulli, Charles de Coulomb, Brown, Robert von Mayer, James Joule, Hermann von Helmholtz, Rudolf Clausius etc., familiarizându-l totodată cu teoriile ştiinţifice ale momentului. In sprijinul acestei afirmaţii stau nu numai poemele sale, ci şi însemnările făcute în două caiete” (Portal, referate şcolare, Eminescu şi fizica). „Personalitatea aleasă este fizicianul Tesla, poetul Eminescu, matematicianul Pitagora, chimistul Neniţescu” (concurs şcolar, «iq.weebly.com», 2015, România); la tema „Mândria de a fi român, aleşii au fost Coandă, Tesla, Eminescu” (Portal «4Tuning», 2007); „Dacă nu era Tesla, poate noi nici nu vorbeam acum…la mobil, pe Skype, internet” («Torent.ro.md»).
Am parcurs o prelungită introducere, prilejuită de existenţa unei singure poezii eminesciene, identificată într-o limbă cu circulaţie redusă, pentru a justifica însă selectarea din listele de mai sus şi alăturarea în cartea de faţă a două „genii” citate, încă puţin cunoscute: Tesla, „Om al mileniului III” sau „Tesla şi Eminescu, Mesagerii Divinităţii” (expresie a percepţiei publice, întărită în anii din urmă, între alţii, de influentul Albert Ignatenko, în acţiunile sale publice de audienţă mondială: „Dumnezeu asigură evoluţia şi civilizaţia deplină a omenirii prin iluminaţii creatori morali”, precum Tesla şi Eminescu). În economia lucrării de faţă acest binom are, în plan comparativ, o semnificaţie aparte şi un efect decisiv neaşteptat, care imprimă o turnură hotărâtoare procesului de consacrare universală a lui Mihai Eminescu.
Mai întâi – pentru a menţine detaşarea faţă de timpul real şi de spaţiul geografic şi spiritual al epocii – vom evoca câteva momente din viaţa celor doi români congeniali – simple „coincidenţe” – însă miraculoase, privind:
A. existenţa lor: La vârsta de 15-16 ani, ca elevi, mai puţin conformişti, erau să moară, dar nu au murit, de holeră;
a. Tesla venise acasă ca să-şi vadă părinţii, aici s-a îmbolnăvit, ca şi alţi consăteni, de holeră, dar când nu mai exista nici o speranţă de vindecare, nu se ştie de unde apare o babă, gârbovă, în zdrenţe şi cu părul despletit şi rezemându-se în cârje se apropie de bolnav, căruia cu un gest, insuflându-i încredere, întinde mâna şi îi spune duios: -”Ia, mamă, acest leac, o să te vindece şi nu o să mai fii bolnav niciodată de nimic”. După ce a stat puţin cât a stat lângă bolnav, misterioasa bătrâna s-a retras sub privirile uimite ale celor din jur, dispărând fără urme;
b. Eminescu, fugarul de acasă şi de la şcoală, acum însoţind o trupă de teatru prin Moldova, a plecat pe moment să-şi vadă părinţii, dar ceva-cineva, inexplicabil, îl determină să se întoarcă din drum, iar ajuns înapoi, la trupa rămasă fără sufleor, află că dacă se ducea acasă, intra în carantină, se putea şi el îmbolnăvi şi muri, de holeră.
Alte „coincidenţe” • Oficial, atât Tesla cât şi Eminescu, au fost declaraţi „nebuni”, suferinzi de „sinestezie” şi ambii au avut parte de o moarte „misterioasă”, unul într-o cameră modestă de hotel, singur, altul într-o cameră de ospiciu, singur • Ambii urmează cursurile universităţilor din Austro-Ungaria, unul filozofia la Viena şi Berlin, altul politehnica la Graz şi Praga, dar nu le finalizează, deci nu au intrat în posesia vreunei diplome de licenţă * Şi unul şi altul îşi petrecea mult timp citind cărţi, pe care le reţinea în întregime, având o memorie fotografică a textului, care odată citit nu-l mai uita • Au fost atraşi de filozofia vedică şi de exprimarea în limba sanscrită • Au tradus puţin, „spontan”, dar excepţional, din poeţi de geniu • Au avut premoniţii încă din copilărie • La vârsta de 18-19 ani nu ţin legătura cu familia, dispar misterios timp de aproape un an: Eminescu, în Munţii Cindrel din Carpaţii Meridionali – toamna, iarna, primăvara, vara – apoi e descoperit hamal în portul Giurgiu, unde un actor îl angajează în trupa sa pe un post practicat anterior, – sufleor şi poet cupletist; în timp ce Tesla, apropiaţii credeau că se înecase în Râul Mur, e descoperit însă la Maribor (azi Slovenia), lucrând ca maistru subinginer electrician, profesie practicată anterior la Budapesta, aici practicând telegrafia, apoi devenind coordonator al sistemului naţional de telefonie;
B. destinul lor: Amândoi au avut – ca şi alte genii –momente de revelaţie, în urma cărora potenţialul lor uman şi creator a crescut incomensurabil, de mulţi considerat „suprauman”, datorită efectelor în viaţă şi creaţie (invenţii, respectiv opere literare):
a. Tesla, la prima angajare de la Oficiul Telegrafic Central, inginerul de 24 de ani, când începuse seria brevetelor de invenţie, are o revelaţie, – descoperă principiul câmpului magnetic rotativ, permiţând realizarea motorului electric pe curent alternativ, baza tuturor invenţiilor sale ulterioare, care generează a doua Revoluţie industrială (ultima invenţie care ne interesează direct este internetul, comunicarea prin mijloace online: -”Făceam o plimbare în parc, alături de un prieten, recitând poezii. Pe atunci, ştiam cărţi întregi pe de rost. Una dintre acestea era Faust a lui Goethe. Ideea mi-a venit ca o străfulgerare de lumină, şi într-o secundă adevărul era dezvăluit”);
b. Eminescu, elevul precoce de 16-17 ani, la trecerea din Transilvania vasală Austro-Ungariei spre România liberă, în Munţii Cindrel, posibil în primăvara anului 1867, are o revelaţie, care imprimă întregii vieţi şi creaţiei ulterioare un potenţial suprauman. După acest eveniment, în condiţii de viaţă vitregă (ca sufleor colindând ţara cu o trupă de teatru, apoi copleşit de programul vieţii de student) a început să scrie „pe ascuns”, ferit de ochii lumii, grandioase poeme (Memento mori, Povestea Magul călător în stele, Mureşan ş.a., inimaginabil, peste 3000 de versuri).
Numărul total, identificat până în prezent, mai puţin ştiut, al tuturor scrierilor literare eminesciene depăşeşte 620, iar cele jurnalistice cel puţin 1850, scrise într-o limbă literară modernă etalon, devenită limbă naţională, scrieri receptate în ultimii 137 de ani în cel puţin 80 de limbi din peste 250 de ţări. Traducerile şi ecoul lor în publicaţii tipărite sunt de ordinul multor sute de mii, iar în formă online de ordinul milioanelor. Numai un singur link despre Eminescu, postat în enciclopedia online, „Wikipedia”, la categoria surselor „ascunse”, după o selecţie pe criteriul valoric şi înregistrarea lor în această cu adevărat numită, „Bibliotecă virtuală”, subsumează, numai în ultimul deceniu, la cele 652 de versiuni, un număr de peste 3.400.000 de „afişări”/accesări-lecturi, indiciu al cunoaşterii şi consacrării ca valoare universală, a lui Mihai Eminescu, efect al descoperirii mijloacelor de comunicare online, datorat exclusiv congenialului său contemporan, istroromânul Nikola Tesla.

VIII. EMINESCU UNIVERSAL
Receptarea operei în publicaţii de limbă engleză

Eminescu ocupă un loc aparte în publicaţiile de limbă engleză, care apar în peste 50 de ţări din lumea anglofilă, ca spaţiu geografic (state din cele cinci continente, Europa, – Marea Britanie şi America, – Statele Unite ale Americii, de asemenea în Australia, India, dar şi Africa). Altă categorie de ţări îl receptează prin intermediul publicaţiilor de limbă engleză (cum este România) sau ţări ca spaţiu lingvistic internaţional (engleza clasică din Marea Britanie şi Australia, engleza americană din peste 30 de state nord-americane, engleza ca limbă co-oficială din India şi unele state africane), toate împreună totalizând peste 300 milioane de vorbitori nativi. Limba engleză este şi un instrument de lucru în relaţiile internaţionale sau în relaţiile interetnice din interiorul multor state, implicit în relaţiile inter-literare ca limbă intermediară din care se traduce în alte limbi, de asemenea ca principală limbă a mijloacelor de comunicare la distanţă pe canalele online, dintre acestea remarcându-se enciclopedia liberă interactivă online iniţial americană, devenită prin asociere internaţională, „Wikipedia”, postată în 264 de limbi. Dând curs evidenţelor, în cele din urmă, efectele vorbesc de la sine.
Publicaţiile de LIMBĂ ENGLEZĂ îl receptează pe Mihai Eminescu târziu, abia în a doua jumătate a secolului XX, dar îl evaluează încă la apariţia primelor traduceri şi ecouri ca pe un fenomen literar de excepţie, în privinţa valorii şi semnificaţiei pentru lumea preponderent conservatoare anglofilă.
Avem în vedere atât spaţiul geografic propriu (limbii engleze, „simple” – clasice, din Marea Britanie) sau spaţiu geografic „extins” (din ţări situate în cele cinci continente, în care cu timpul această limbă a cunoscut parţial o formă „adaptată”, ca în cazul unui număr de 30 dintre Statele Unite ale Americii-americana, Canada-canadiana, Australia-australiana, Irlanda-lubernoengleza sau limbă „co-oficială” în India, Africa de sud, Noua Zeelandă, Singapore ş. a., vorbitorii nativi totalizând cel puţin 344 de milioane); în alte ţări decât cele de limbă engleză, Eminescu a putut fi receptat de cititorii care învaţă şi vorbesc engleza, în medie 70% (în ţările nordice sau Olanda, Danemarca), alţii prin intermediul publicaţiilor proprii de limbă engleză, cum sunt cele din Brazilia, Etiopia, Germania, Italia, Rusia, Spania ş.a., între care şi România).
În ce priveşte spaţiul lingvistic, engleza este limba oficială a Uniunii Europene şi a Naţiunilor Unite şi reprezintă principalul instrument de lucru în cadrul relaţiilor internaţionale politice, economice, ştiinţifice, implicit inter-literare ca limbă intermediară (din care este tradus, inclusiv Eminescu, ex. din versiunea engleză, aparţinând românului Corneliu M. Popescu, în limba urdu, vorbită de peste 150 milioane locuitori din Pakistan şi câteva state indiene) sau ca limbă în care opera lui Eminescu deja tradusă este reeditată online în SUA „to” (pentru) SUA, Spania, Regatul Unit, Danemarca ş. a., şi invers).
După apariţia internetului, engleza a devenit limbă de comunicare globală între cititorii cărora le este accesibil internetul, numiţi şi „internauţi”, inclusiv pentru cei interesaţi de cultura română şi, implicit, de opera geniului poetic tutelar al neamului românesc, Mihai Eminescu. Puţini conaţionali, chiar dintre eminescologi ştiu şi iau în considerare, în lucrările publicate sau în dezbaterile publice, faptul că în paralel cu forma tradiţională, tipărită, în care apare opera literară, jurnalistică şi ştiinţifică eminesciană – cea tipărită în volume fiind rezervată îndeosebi „elitiştilor” – Eminescu circulă din ce în ce mai mult în noua formă de comunicare la distanţă, online, adresată publicului larg de ordinul zecilor de milioane, care o utilizează (având acces la internet, Google, Site-uri, Pagini personale web, Portaluri audio-video, YouTube, „cărţi electronice”, periodice sau enciclopedii online). Mai nou, publicaţiile ştiinţifice, îndeosebi culegerile de comunicări de la reuniunile ştiinţifice din orice domeniu sau analele universităţilor au valoare recunoscută, conform unui standard internaţional, condiţionând chiar consolidarea poziţiei profesionale, dacă sunt publicate integral sau numai rezumatul în limba engleză, deoarece asigură difuzarea nelimitată geografic, în sensul că varianta lor online poate fi consultată gratuit de toţi cei interesaţi. De altfel, sistemul publicaţiilor editate online tinde să dubleze-tripleze locul celui tradiţional, tipărit, mai ales periodicele, chiar şi unele publicaţii neperiodice – ca texte independente sau paralele, adică text tipărit şi online – prin intermediul cărora circulaţia în lume, inclusiv a operei eminesciene, tradusă şi comentată, a crescut vertiginos de la un an la altul.
De remarcat este faptul că traducerile eminesciene, realizate în ţările în care se vorbeşte engleza, publicate în volume, uneori şi în periodice, au fost precedate de recomandarea operei şi a personalităţii poetului român în marile enciclopedii de limbă engleză, care de regulă sintetizau ceea ce reprezenta o valoare deja consacrată în marile centre culturale ale lumii.
Un caz aparte pare a fi chiar prima, identificată, „Camber′s Encyclopedia” (Edinburg-California, ediţiile 1908-1973 (pe care cea mai recentă enciclopedie americană online, „Wikipedia” o considera „una dintre cele mai importante enciclopedii de limbă engleză a secolelor 19 şi 20,…reputată prin precizie şi erudiţie”; în realitate, la început această enciclopedie era o traducere prelucrată a „Konversation Lexikon”, devenit „Brockhaus Enziklopädie”, Leipzig). Fondată la Edinburg în 1859, ediţia a 10-a a acestei enciclopedii engleze apare între 1888-1892, adică în acelaşi timp cu varianta germană a „Brockhaus Enziklopädie” (la care se ştie că anterior colaborase ca redactor pentru România chiar Eminescu şi în care, în acel timp, Titu Maiorescu publica articolul despre Eminescu); probabil tocmai această ediţie germană să fi sugerat editorilor englezi să-l includă pe Eminescu (de altfel, „Wikipedia” făcea trimiterea menţionată la ediţia apărută în 1908). Unele ediţii ulterioare ale enciclopediei engleze au fost rescrise şi publicate în California.
Cronologic, informaţii despre viaţa şi opera lui Eminescu publică, la Londra şi Chicago, în 1910-2010, „Encyclopedia Britanica”, de asemenea cel puţin 8 ediţii din „Everiman′s” (Londra, New York, Chicago, Princeton, 1922-1988). Pentru asigurarea răspândirii lor internaţionale, unele enciclopedii de limbă engleză sunt editate prin cooperare între edituri, de pildă cea co-editată la Toronto, Chicago, Washington, New Jersey, Geneva, Tokio, Manila, Sydney, Barcelona etc. sau în ediţii multilingve cum este „Enciclopedia Universal Illustrada Europeo-Americana” (co-editată la Madrid-Barcelona, în 1958, 1966, 1976 etc., în limbile spaniolă, portugheză, engleză, franceză, germană, italiană, catalană, esperanto ş.a).
Între referinţele critice timpurii predomină aprecierile generale privind valoarea poeziei „celui mai mare poet al românilor” (vol. „Roumania Yesterday and Today”, London-New York, 1918), „valoarea europeană a operei poetului român şi interesul acestuia pentru Shakespeare, justificând similitudini între Împărat şi proletar şi Regele Lear, Mortua est şi Machbeth, Furtuna, Hamlet (vol „Papers on the rumanian – people and literature”, London, 1920, care reproduce şi o primă traducere a poeziei, Se bate miezul nopţii), o amplă analiză a poeziei Somnoroase păsărele, a „celui mai bun poet român”, prin care, baza cuvintelor de origine latină susţine „originea latină a limbii române” (vol. „Greater Roumania”, New York, 1922, reed. 1932) sau portretul poetului şi biografia lui însoţite de Luceafărul, Mortua est, Scrisoarea IV (suplimentul ziarului „New York Herald” din 1929).
Evenimentul editorial care a marcat şi stimulat receptarea poeziei eminesciene în literaturile din ţările de limbă engleză a fost apariţia primului volum, din seria „Clasici români”, Poems of Mihai Eminescu (London, 1930, 10 poezii: Călin-file de poveste, Împărat şi proletar, Strigoii, La mijloc de codru, La steaua, Somnoroase păsărele, Oricâte stele, Peste vârfuri, De ce nu-mi vii, Şi dacă, în traducerea Sylviei Pankhurst şi Olimpiu Ştefanovici-Swensk, reeditat la New York, 1977), prefaţat şi recomandat de personalităţi de notorietate mondială, – dramaturgul englez George Bernard Shaw, istoricul român Nicolae Iorga şi diplomatul ONU Nicolae Titulescu, cel care a acordat sprijinul financiar. Cunoscutul dramaturg englez întăreşte ideea existenţei unor afinităţi între „acel moldovean” şi „marele brit”, dintre literaturile română şi engleză. Periodice din diferite ţări reproduc din acest volum unele poezii şi îl comentează ca pe un eveniment literar european. Dar abia „Encyclopedia Americana” (1942-1989, – din 1997 apare online la Washington) argumentează „valoarea literară, tehnicile poetice” ca şi „ genialitatea” lui Eminescu, pentru ca „The Columbia Encyclopedia” (New York, 2001), să-şi încheie caracterizarea cu concluzia: „Mihai Eminescu este cel mai mare poet al secolului al XIX-lea”. De altfel aceasta este şi percepţia publică a recunoaşterii consacrării reale a poetului român ca dimensiune şi valoare universală, ulterior şi „oficializată” de către organisme naţionale abilitate, îndeosebi de organismul internaţional de profil (UNESCO, în 1989 „Anul Internaţional Eminescu”, cu prilejul Centenarului morţii poetului şi în 2000-„Anul Eminescu” la împlinirea unui secol şi jumătate de la naşterea sa).
Suportul acestor ultime evaluări îl reprezintă traducerile şi referinţele critice apărute timp de patru decenii, în publicaţiile de limbă engleză, tipărite sau online, dintre care remarcăm ediţiile americanului Roy McGregor-Hastie (17 poezii, Iowa City-1972 şi Cluj-Napoca-1980, relansat în anul Centenar Eminescu, 1989, de UNESCO în „Colecţia celor mai reprezentative opere ale umanităţii. Seria europeană”), de asemenea, ediţiile publicate de Brenda Walker (Londra-Boston, 1989, 28 poezii, reed. 1990, 1994), K. Treptov (New York-Bucureşti, 1991şi Oxford-Iaşi-2000), mai ales ediţiile de excepţie ale tânărului licean român, dispărut la cutremurul din 1977, Corneliu M. Popescu. Recuperat, manuscrisul acestuia cu 68 de traduceri în engleză a fost publicat în volum la Bucureşti, în 1978, apreciat imediat de „Consiliul Britanic de poezie”, care în memoria lui instituie la Londra un concurs internaţional de traduceri şi un premiu european de poezie, purtând numele lui. Această traducere engleză a devenit versiunea intermediară din care au fost realizate cele mai apreciate traduceri, una dintre acestea fiind cea în limba urdu, publicată în 1981 la Rawalpindi-Pakistan, alta într-o versiune bilingvă, engleză şi chineză, în 1994 la Singapore. Prima versiune engleză a lui Corneliu M. Popescu, apărută în 1978 la Bucureşti, a fost reeditată. sub egida UNESCO, cu prilejul „Centenarului Eminescu” din 1989 şi premiată de Academia Română, apoi reeditată în 1999. iar recent, în 2013, şi în variantă online. Capodoperele Luceafărul, La steaua, Somnoroase păsărele, Odă în metru antic ş.a. apar în ediţii separate, tipărite la Michigan, Virginia, New York, Sydney, Chişinău, Kiev.
Alte volume, semnate de D. Cuclin, P. Grimm, L. Leviţchi, A. Bantaş, I. Giurgea, D. Georgescu, C. Frosin, etc. mai apar la Bucureşti şi Iaşi, pe care universitarul român-american, Adrian G. Sahlean, studiindu-le – îndeosebi pe cele ale numitului de el, „meteoricul” Corneliu M. Popescu – le compensează ca excelentă replică, competitivă, cu versiuni proprii: „Legenda Luceafărului” (Newton-SUA, 1993, altă ediţie completată cu Glossă, La steaua, Peste vârfuri, Prospero Press, Boston, 1996), ediţia bilingvă, Poezii alese (15 texte, Bucureşti, 2000), fiind premiată de Uniunea Scriitorilor; iar „variaţiuni” la Odă în metru antic i se publică în „Convorbiri literare”, 2006). Eforturile lui Adrian Sahlean au fost îndreptate în mare parte spre realizarea proiectului unor variante care să circule online, sub formă de text şi grafică, de mai multe ori transmise marelui public, în formă audio-video sau ca spectacole teatrale muzical-coregrafice, devenite la un moment dat „eveniment”, cu concursul unor mari teatre din New York. Înregistrate şi expuse pe Site-uri, majoritatea apar sub genericul „Luceafărul”.
Mesajul, armonia, muzicalitatea şi simplitatea expresiei specifice versului eminescian puteau fi astfel ascultate şi înţelese mai bine. Avem în vedere serialul bilingv (însoţit de site: home|eminescu intro|eminescu in america|eminescu on brodway|events2004-5|events2006|events2007| events2008|eminescu CD & and book|about us|upcoming proiects|links|): Legend of the Evening Star – Legenda Luceafărului (Newton-USA, 1996, include Luceafărul, Glossă, Stelele-n cer, La steaua; 2 variante, Site poetic, la care „atribute by GA founders to Eminescu′s ode” adaugă Peste vârfuri, Stelele-n cer, Sărmanul Dionis, Prospero Press, 2005-2007); volumul tipărit, Poezii alese, din 2000, este preluat online (de http://www.amazon.com, cu specificarea, pentru Brazilia, Canada, China, Franţa, Germania, India, Italia, Japonia, Spania, Regatul Unit) şi, tot online, o culegere antologică ce include Luceafărul-fragment, Glossă, La steaua, Peste vârfuri şi versiuni ale Luceafărului, în original şi în traducere, de Adrian G. Sahlean, Andrei Bantaş, Dimitrie Cuclin, Petre Grimm, Roy McGregor-Hastie, Leon Levitchi, Sylvia Pankhurst, Corneliu M. Popescu şi Brenda Walker; înregistrat şi online, Luceafărul (prezentat ca „Brodway show”, New York, 2005); Eternnal Longing. Imposible Lowe – Eternul dor-imposibila iubire (Global Arts, 13 texte) spectacol teatral muzical-coregrafic pe Broadway-New York, 2006, acompaniat de o carte audio-DVD, anterior şi ca CD-ROM, ediţie bilingvă, recital în engleză, pe fondul muzical al audio-discului, lansat în 15 decembrie 2000 la Teatrul Naţional din Bucureşti; Global Arts, 3 evenimente 2008 (lansare online de carte ilustrată cu traduceri, producţie nouă 2005 şi video comercial 2008 cu Luceafărul pe Broadway etc.), realizate cu ajutorul unor echipe din Needham, Wellesley, Washington, New York, Newton-SUA, Windsor, Ottawa, Bucureşti.
Toate aceste demersuri reprezintă un suport la realizările sintetizate în concluzia autorului – eminescolog inovator, Adrian Sahlean, – expusă explicit în „Notă de traducător”: „Muzicalitatea versului este imediat evocatoare, deşi nedefinit, ca atunci când îl citim cu voce tare pe Shakespeare sau ascultăm muzica lui Bach, Chopin, Mozart sau Vivaldi: combinaţiile sunt aparent simple şi previzibile, dar efectul cumulativ are seninătate şi o adâncime liniştitoare. Muzica lui Eminescu a trebuit reinventată în engleză…E o invitaţie de a-l asculta pe Eminescu în engleză”.
Dintre traducerile apărute, tot în SUA, mai remarcăm serialul online, semnat de W. D. Snodgrass (Star – La steaua, 5 ediţii distincte, f. l., dar şi apariţiile în New Hampshire-SUA, Meadov Press, 1982 şi Sleepy litle sondsters – Somnoroase păsărele, 4 ediţii, New Hampshire şi Chapec Hill-SUA, 1985; traduceri mai publică în reviste din Cluj-Napoca şi Craiova), de asemenea profesorul Universităţii din Syracuza, N. Babuts publică un volum „eveniment”, „Mimesis of Cognitive Perspective: Mallarmé, Flaubert and Eminescu” la New Brunsvich-Canada, USA şi Londra, 2011, amplu prezentat în revista online „Choice”, editată de Colegiul Vassar din New York, precum şi studiul „Mihai Eminescu”, editat de Universitatea Syracuza, New York, 1969. „Gabriel′s Site” publică un volum cu 70 de traduceri, aparţinând lui Corneliu M. Popescu, pentru care s-a preferat prefaţa lui Titu Maiorescu, dar şi Poems, ediţia princeps Maiorescu, în versiune online, datorate aceluiaşi Corneliu M. Popescu, f. l., 2013, SUA. Mai reţine atenţia Lirics Translate, 2014, – 22 cântece (poezii eminesciene).
Creşte şi numărul ediţiilor tipărite (volume, mai mult periodice, precum „Cleveland”-Ohio, 1931, 1936; „New York”-1970, 1975, 1976; „Romanian Rewiews”, Bucureşti, 1949-1989, totalizând 51 traduceri şi 78 articole ş.a.), de asemenea numărul publicaţiilor multilingve online a crescut atât de mult, încât e cu neputinţă unei persoane fizice să urmărească traseele unui adevărat labirint pentru a realiza o evidenţă.
Din identificarea celor mai frecventate prezenţe am reţinut câteva, tip Site, link, CD-Rom, chiar enciclopedii, între care: „Romanian Voice” (19 titluri în 23 versiuni), „Discovering Eminescu” (Bruxelles, 2007, multilingv, engleză 57 traduceri şi 17 referinţe), „www.Agonia”. site, 2012, 17 titluri cu 47 traduceri şi referinţe), „Eminescu Poetry -www.fa.kmen.muc.de/_html” (text-comentariu ilustrat cu poezii, inclusiv în engleză, 22 titluri în 6 versiuni şi 6 referinţe), bibliografiile online, 1990-2005 (sub egida Bibliotecii Academiei Române), parţial actualizate în „Studii eminescologice” (Botoşani-Iaşi), selectează lucrări de critică şi istorie literară, parţial traduceri din periodice şi aproape deloc traduceri în volume sau antologii, între acestea din urmă ar fi un merit semnalarea „Testament. Anthologie of Modern Romanian verse”, antologie bilingvă de poezie clasică, în care figurează şi Eminescu, bucurându-se de numeroase ecouri despre lansările din Bucureşti, Braşov, Cluj-Napoca, mai ales Sydney), „Muzeul virtual Eminescu. WordPress.com” (fondator Dan Toma Dulciu, 2013, bibliotecă şi librărie digitală – portal dedicat documentelor referitoare la viaţa şi opera lui Eminescu, inclusiv la traduceri şi comentarii în limbi străine din 11 mari depozite ale unor Centre universitare), „Mozilafirefox.Mihai Eminescu” (2013, text D. Vatamaniuc, cu 30.000 accesări lunar). Nu cea de pe urmă sursă, însă cea mai completă, este Enciclopedia interactivă online, „Wikipedia”, actualizată cu date la zi, apariţie iniţiată în SUA, California, devenită internaţională prin asociere cu reprezentanţii statelor, ale căror interese să fie reflectate în paginile ei. La un deceniu de la apariţie, Jimmy Wales preciza în „Apelul fondatorului”: „Wikipedia este ceva special. Este asemenea unei biblioteci sau a unei grădini publice. Este un loc unde cu toţii putem merge să gândim, să învăţăm, să împărţim din cunoştinţele noastre celorlalţi. Wikipedia serveşte 450 de milioane de oameni diferiţi în fiecare lună, cu milioane de vizualizări ale paginilor ei”. Componenta în limba română apare începând din anul 2003, iar până în 2012 a publicat articole despre Eminescu, accesate de 244.000 utilizatori. Fiind actualizate curent, referinţele despre viaţa, activitatea, opera şi destinul postum al „Poetului Naţional” al României, preponderent moştenirea sa literară, a fost citată, reprodusă parţial în original şi în versiune tradusă în 47 de limbi, inclusiv în engleză, cu posibilitatea de a fi tradusă automat, deocamdată în 90 de limbi.
Contribuţia generală a tuturor traducătorilor şi comentatorilor în engleză, la cunoaşterea şi recunoaşterea lui Eminescu, repartizată pe ţări şi localităţi, acceptate ca centre de iradiere a mesajului eminescian în lume – de aceea locul de apariţie aici e subliniat cu bold – conform cu datele de care dispunem se prezintă astfel, în publicaţiile de limbă engleză (edituri şi periodice de prestigiu) din Marea Britanie: 21, din care la Londra-16, adică 8-V(olume în ediţii separate), 4-A(ntologii), 4 E(nciclopedii, ediţii), Darven 1-P(ublicaţie periodică), Edinburg (3-E), Guiernsev (1-V); Statele Unite ale Americii: 208, din care New York-cel puţin 56 (12-V, 10-A, 14-P, 10-E, 10-S-istem online, Site-uri etc.), Berkeley (1-V), Boston (1-V şi 1-E), California (1-V, 3-E), Chicago (2-E), Cleveland (2-A, 4 P), Capek Hill (2-V), Detroit (2-A, 1-E), East Tenesse (1-A), Guillford (1-V, 2-E), Illinois (1-V), Iowa (1-V), Lanesborough M-ssachusetts (1-V), Michigan (1-V, 1-P, 1-E), Mishawaka (1-V, 1-E), Nashville (1-V), Needham (3-V), New Hampsire (8-V), Newton (3-V), Oregon (1-V), Pasadena (1-V), Portland (2-V), Philadelphia (1-V), Princeton (1-P), Richmond (1-V), Salem-Oregon (1-V), Syracuza (1-V, 1-P), Texas-Guarland (1-A, 1-P), Virginia (1-V), Washington (4-E), Walley Forge (1-V), iar 67 în alte ţări, precum Australia, Sidney (3-V, 2-E), Canada, Montreal (1-V), Ottawa (2-V), Quebek (1-V), Thompson (1-V), Toronto (4-E, 1-V, 2-P), India, Delhi (3-P), Singapore (2-V), precum şi din alte ţări, ca Belgia, Bruxelles (1-V), Brazilia, Rio de Janeiro (2-V), China (f. l. 1-V), Danemarca (f. l. 3-V), R. Dominicană, Santiago (1-A), Elveţia, Geneva (1-E, 1-P), Etiopia, Addis Abeba (1-V), Filipine, Manila (1-E), Franţa, Paris (2-V), Germania, Berlin (1-V), Heidelberg (1-A), Leipzig (1-E), Stuttgart (2-V), Israel, Tel Aviv (1-V), Italia (f. l. 1-V), Japonia, Tokio (1-E), R. Moldova, Chişinău (2-V, 1-A), Noua Zeelandă, Hamilton (1-P), Pakistan, Islamabad (1-V), Portugalia, Lisabona (5-E), Rusia, Moscova (1-A, 1-E), Spania, Madrid (2-V, 4-E), Tanzania, Dar es-Salaam (1-P), Thailanda, Bangkok (2-V), Ucraina, Kiev, (2-V), Ungaria, Budapesta (1-V), iar la alte 25 de publicaţii nu se indică locul apariţiei. Un merit aparte aparţine României, în care am identificat 82 de publicaţii, dintre care la Bucureşti-52 (22-V, 12-A, 18-P), Cluj-Napoca-11 (8-V, 3-P), Iaşi-10 (4-V, 2-A, 4-P), Bacău (1-P), Botoşani (1-V), Craiova (1-V, 1-P), Deva (2-V), Fălticeni (1-P), Floreşti (1-P), Oradea (1-V), la care se adaugă numeroase publicaţii online, în SUA şi alte 24 de ţări, însă fără indicarea locului de apariţie).
O evidenţă statistică globală a datelor privind receptarea lui Eminescu în publicaţiile de limbă engleză din spaţiul geografic şi spiritual anglofil, ar putea arăta astfel: peste 3400 de traduceri şi comentarii apar în peste 670 de publicaţii: a. uni şi bilingve, menţionate mai sus, dintre care tipărite, 277 (134-V, 36-A, 55-P, 52-E) şi online, 313 (140-V, 34-A, 59-P, 52-E, 25 f. l.), care cuprind peste 2500 de traduceri şi referinţe critice (din acestea cel puţin 1020 online; de regulă, publicaţiile online nu indică numărul traducerilor şi referinţelor critice, pentru identificarea unora apelând la surse conexe); b. multilingve, cel puţin 834 traduceri şi comentarii (din care peste 650 online), în cel puţin 84 de publicaţii (titluri de volume-38, antologii-10 şi periodice-36, adică 64 tipărite, 20 online), în care apar 706 traduceri (634 în volume, din care 539 online şi 72 în periodice, din care 1 online) şi 128 referinţe critice (din care 92 online).
Prin calitatea traducerilor, consistenţa referinţelor critice şi frecvenţa crescândă a acţiunilor de promovare a creaţiei eminesciene, publicaţiile de limbă engleză au contribuit substanţial, mai bine de un secol, la procesul de universalizare a moştenirii culturale eminesciene, iar prin aceasta, la răspândirea în lume a mesajului eminescian, ca simbol al spiritualităţii neamului românesc.

IX. EMINESCU UNIVERSAL
Receptarea operei în publicaţii de limbă rusă

Mediul literar academic din Rusia, la curent cu mişcarea literară din Europa „secolului de aur” XIX, cunoştea evoluţia ideilor, curentelor şi valorilor literare, promovate de personalităţile care le-au marcat destinul.
Poetul român Mihai Eminescu, la sfârşit de secol XIX, se situa pe treapta cea mai înaltă a dezvoltării sale creatoare, – publicase capodoperele Luceafărul, Scrisorile şi majoritatea bijuteriilor sale lirice. Primele traduceri eminesciene şi ecourile lor în alte ţări – după cum am demonstrat – apar încă în timpul vieţii poetului în reviste şi publicaţii din toată Germania, între care s-a impus antologia de largă răspândire şi audienţă europeană, „Rumänische Dichtungen”. Ca însemn al recunoaşterii valorii literare declarate a poeziilor eminesciene, acestea, însoţite de ecouri imediate, continuă să apară şi în Italia, Franţa, Elveţia, Austria, SUA, Ungaria, România. Sintetizând opiniile despre Eminescu din publicaţiile apărute în ţările Europei occidentale – care au atras interesul Rusiei literare şi academice – reţinem atenţia publicaţiilor ruseşti acordată valorii poeziei eminesciene ca act de înaltă măiestrie poetică, precum şi calităţii literare a traducerilor.
O asemenea evoluţie ascendentă şi consistentă a receptării poeziei eminesciene în ţările europene – centrul de iradiere fiind Germania – explică de ce „fenomenul” Eminescu a fost preluat mai întâi de mediul literar şi academic din Rusia, tocmai când ne aflam în plin proces de afirmare a poetului, ca valoare europeană. Mai întâi, universitarul literat, Polihronie Sîrcu, docent privat la Universitatea din St.Petersburg, încă în 1884, în „Jurnal Ministerstva Narodnogo Obrazovania” informează mediul literar şi universitar rus despre apariţia noilor personalităţi, „intrate recent în circuitul marilor valori europene”, între acestea remarcându-l pe „poetul de vază al României”, Mihai Eminescu
Efect al recunoaşterii valorii europene a poeziei lui Mihai Eminescu, un admirator şi primul său traducător a fost savantul filolog academician Fiodor Evghenievici Korş, profesor la Universitatea din Moscova. Filologul rus, slavist şi orientalist, a dobândit notorietate datorită lucrărilor sale de prozodie rusă şi slavă, de lingvistică comparată a limbilor slave cu limbile greacă, latină, sanscrită, persană, arabă, dar şi cu cele germanice, romanice, iar după realizarea unor lucrări fundamentale despre prozodia lui Puşkin şi a unui dicţionar de rime puşkinian, „ar fi descoperit pesemne în poetul român un strălucit egal al lui Puşkin”. De altfel, o parte din vocabular şi unele construcţii sintactice din traducerea sonetului eminescian „Ori câte stele” ne par puşkiniene (evident, fie şi după muzicalitate-ritm: „ih bléska smâsl′, ih trepetá znacénie”, „kakóe hóceşi jízni dai tecénie”).
Preferinţele savantului rus erau îndreptate cu predilecţie spre poezia greacă, din care publică traduceri, în aceeaşi perioadă cu versiunea rusă a sonetului eminescian, „Ori câte stele”. Eminescu este şi primul poet european contemporan tradus şi publicat de F. E. Korş. Poezia eminesciană trebuie să-l fi atras ca model de limbă literară, deoarece dintr-o scrisoare aflăm că el – „acest talent fenomenal în învăţarea limbilor” – „începuse studiul limbii române cu 15 ani în urmă”, însă nu se ştie când anume l-a descoperit pe Eminescu. Sigur, a procurat din Iaşi revista „Convorbiri literare”, care în februarie 1890 publicase în premieră sonetul postum, „Ori câte stele”, pe care-l traduce şi-l datează „1890”. Particularităţile prozodice ale sonetului ca şi în general ale poeziei eminesciene în original, posibil să fi fost mai bine înţelese în urma discuţiilor purtate cu un apropiat, slavistul Ioan Bogdan, pentru ca ulterior să publice „Posmertnâi sonnet Mihaila Eminescu” – „Sonetul postum al lui Mihail Eminescu”, Ori câte stele”, în revista politică lunară de prestigiu din Moscova, „Russkaia mâsl′” („Gândirea rusă”, nr. 5, mai 1891). Traducerea însă apare nu întâmplător, ca o iniţiativă personală, ci în contextul unor factori favorizanţi, unul de ordin social-politic, înviorarea interesului general pentru România, reflectat în chiar paginile revistei (articole despre independenţa României faţă de dinastia germană şi aderarea la „federaţia balcanică”, favorabilă Rusiei şi intereselor slave de a avea un „vecin preţios”; celălalt factor, de ordin literar, – din marea poezie europeană erau în atenţia revistei poeţi ca Byron, Shelley, Schiller, Shakespeare, Goethe, poezia rusă simbolistă, în general, cea neoromantică-neoclasică. Sonetul eminescian era una dintre poeziile cele mai sumbre ale poetului, dar o mostră poetică, îmbrăcată în haina perfecţiunii clasice, în acest înţeles apreciind că este fidelă originalului, cum de altfel preciza într-o notă chiar traducătorul: „La Eminescu recunosc o perfecţiune deosebită în formă, o mare înălţime de cugetare…Multe din poeziile lui Eminescu ar fi fost fericiţi să le semneze un Musset, un Heine, un Baudelaire”.
Referinţe favorabile privind „cele mai importante creaţii” ale poetului român mai sunt incluse, la Sankt Petersburg, în cursurile profesorilor universitari, Gh. Samurian, Al. Iaţimirski şi Ir. Polovinkin, ultimul consacrând pagini lui Eminescu în marea enciclopedie editată de un german asociat cu un rus, „Brockhaus-Efron”, vol. 27 din 1899 (despre „marele – velikii-poet” Eminescu) şi în vol. 80 din 1904 ample date biografice reale despre viaţa şi opera poetului român, despre calităţile prin care s-a înălţat în ochii contemporanilor săi ca om de mare cultură şi cu o „operă foarte variată”, – „cântece de dragoste şi elegii, alcătuiri în spirit popular, deosebit de frumoase sunt satirele şi sonetele lui”, în concluzie, „Cel mai măreţ monument literar din tot ce a fost scris în limba română”, care „aspiră la recunoaşterea valorii sale universale”. În felul acesta se profila şi cea dintâi judecată critică de valoare, diseminată de o sursă enciclopedică de prestigiu şi circulaţie internaţională.
Interesul pentru Eminescu continuă să rămână consemnat în marile enciclopedii ruseşti, – Lexiconul „Brockhaus-Efron” din St.Petersburg, 1889, îl apreciază ca „poet adevărat”, care încă în preajma anilor 1880, „la începutul unei perioade de profundă schimbare a caracterului literaturii române, a fost unanim recunoscut ca mare poet al contemporaneităţii”, idee preluată şi de ediţia din 1894. „Enţiklopediceskii slovar Brokhaus”, St.Petersburg, 1899, în care se mai atrage atenţia asupra „operelor de mare frumuseţe, care apar ca o confesiune de credinţă a autorului”. O asemenea apreciere despre Eminescu preia şi „Bolşaia Russskaia Enţiklopedia”, publicată mai târziu la Moscova.
Acest demers relevant în ceea ce priveşte receptarea poeziei eminesciene, la început de secol, în cercurile intelectuale ruseşti, întreruptă de evenimentele social-politice din perioada 1905-1918, a fost doar parţial compensată în perioada interbelică de unele contribuţii apărute în publicaţiile de limbă rusă din Basarabia, din care reţinem reflecţia asupra unui adevăr care abia a început, dar va continua să fie rostit şi ulterior: versiunea rusească a unor poezii eminesciene „stăruie să transpună în sufletul slav eternul specific românesc…Numai în limba rusă s-ar putea traduce astfel” (Igor Jekin, „Note ruseşti despre Eminescu”).
După război, începând din anii ′50, se reia însă în ritm vertiginos publicarea seriei de volume, cu traducerea aproape integrală a scrierilor poetului român, apărute în tiraje de ordinul sutelor de mii de exemplare, mai mari decât în oricare altă ţară, iar în paralel volume de referinţe, monografii, teze de doctorat, studii şi articole în periodice sau acţiuni preluate de canalele mass-media tradiţionale şi online. Calitatea au asigurat-o cele mai cunoscute personalităţi ale vremii. Între acestea remarcăm pe cel mai prolific, Iurii Kojevnikov, poetul şi cercetătorul ştiinţific de la Institutul de Literatură Universală al Academiei de Ştiinţe din Moscova, care şi-a consacrat întreaga viaţă traducerii şi promovării operei lui Mihai Eminescu, inclusiv într-o teză de doctorat, publicată şi în România. Spre sfârşitul vieţii, el a introdus în eminescologie un concept inovator, – posibilitatea traducerii poeziei eminesciene, nu cum se obişnuia, de altfel şi în alte ţări, adică în forma tradiţională consacrată a limbajul poetic predominant – în cazul de faţă, în limbajul Poetului Naţional al Rusiei, Aleksandr Puşkin, creatorul limbii literare ruse moderne – ci într-un limbaj specific „unicităţii” poeziei eminesciene, adică unică prin limbaj, mesaj, viziune şi valoare. O probă doveditoare se apreciază a fi, între altele, ultimele versiuni ruseşti ale Luceafărului, semnate de I. Kojevnikov, dar şi de I. Mirimski, compatibile cu originalul românesc.
Centrul de interes pentru Eminescu – prin traduceri şi referinţe critice în limba rusă – se consolidează la Moscova, care încă de la apariţia în anii ′50 a primelor volume cu traduceri eminesciene, în înţelesul bun al cuvântului, devine centrul de promovare a operei lui Mihai Eminescu şi de iradiere a mesajului eminescian în ţările din arealul cultural rusesc. Avem în vedere faptul că îndeosebi traducerile eminesciene, realizate ca act de creaţie literar artistică în limba rusă, editate fiecare volum în tiraje de ordinul zecilor de mii, cunosc o circulaţie şi audienţă cu deosebire în ţările est-europene, în care limba rusă devenise oficială, precum Ucraina, Belarus, parţial ţările baltice ori din Asia Centrală (Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan), din Orientul apropiat şi Caucaz (Armenia, Azerbaidjan, Gruzia), la care putem alătura şi Asia de est şi sud-est (China, Coreea de Nord, Japonia, Mongolia, Vietnam, ţări cu care Rusia se afla într-o comuniune geopolitică). Drept consecinţă, în aproape toate aceste ţări, într-o măsură mai mare ori mai mică, s-au realizat primele versiuni eminesciene în limba ţării lor, după traducerile publicate în limba rusă ca limbă intermediară (ex. Ucraina, Belarus, Armenia, Azerbaidjan, chiar China şi Japonia), iar unele dintre ele şi-au publicat primele enciclopedii, dar în limba rusă, în care a fost prezentat în premieră şi Eminescu.
Proiectând un arc peste timp, vom remarca faptul că, la început de secol, aidoma lui Fiodor Korş, care aprecia valoarea europeană a poeziei eminesciene, probată cu o traducere apropiată ca valoare de originalul românesc, o altă notorietate academică rusă, Iraklie Andronikov, judecând pe baza traducerilor ruseşti şi a ecourilor acestora, pleda spre sfârşitul secolului XX pentru valoarea şi semnificaţia de importanţă mondială a mesajului operei eminesciene: „Au apărut poeziile lui Eminescu şi au strălucit culori încă nedescoperite, necunoscute până atunci, din nou au reînviat sentimentele romantice, romanticele meditaţii – despre eternitate, timp, spaţiu, despre nemurire şi soartă…El a introdus poezia poporului său în circuitul literaturii universale. Fără poeziile lui Eminescu acest circuit ar fi fost mult mai sărac…Poeziile lui Eminescu mişcă şi înalţă sufletele omeneşti pe toate continentele. Şi în acelaşi timp ele nu s-au putut naşte decât pe pământ românesc. Oare nu aceasta defineşte însemnătatea mondială a poetului?”. Răspunsul la întrebare ni-l oferea, cu prilejul Centenarului Eminescu din 1989, în postura sa de persoană oficială, însuşi Preşedintele de atunci al Uniunii scriitorilor din Rusia sovietică, poetul Aleksei Surkov. Acesta, subliniind semnificaţia actuală a creaţiei eminesciene, aprecia „caracterul European şi universal al poeziei lui Mihai Eminescu, atât de caracteristic pentru marea poezie a secolului XIX, se transmite în limbile popoarelor în care este tradusă şi găseşte ecou în inimile cititorilor de pretutindeni”.
Datele identificate, în privinţa receptării lui Eminescu în arealul cultural rusesc, le-am putea sintetiza într-un bilanţ relevant, ca suport statistic al prezenţei poeziei eminesciene în publicaţiile de limbă rusă, care l-au promovat ca mare valoare literar artistică, recomandându-l lumii literare din actuala Federaţie Rusă şi CSI (Comunitatea Statelor Independente, din care în 2014 încă mai făcea parte şi actuala Republica Moldova), dar şi din statele fostului teritoriu al URSS sau din alte ţări central şi est europene, între care şi România:
a. cel puţin 2651 titluri de traduceri, versiuni în limba rusă, publicate în cel puţin 160 publicaţii ruseşti, din care 1734 traduceri apar în 51 volume în ediţii separate, 245 traduceri incluse în 36 antologii de poezie rusă şi universală, 637 traduceri publicate în 73 ziare şi reviste, la care se adaugă 35 traduceri apărute ca anexe ilustrative în volumele cu lucrări de critică şi istorie literară sau grupaje din periodicele care publică referinţe critice pe teme eminesciene.
b. cel puţin 636 lucrări de istorie şi critică literară, apărute în cel puţin 97 publicaţii de limbă rusă, din care 36 lucrări apar în 15 volume publicate în ediţii separate, 93 lucrări (comentarii, studii, comunicări, enciclopedii, cursuri universitare, teze de doctorat etc.), incluse în 27 culegeri antologice, 454 lucrări (articole, recenzii, studii) apărute în 55 ziare şi reviste, la care se adaugă 53 lucrări de critică literară (prefeţe, postfeţe, note sau articole în grupaje cu traduceri), apărute în periodice, între acestea remarcându-se 4 teze de doctorat, 9 cursuri universitare, 12 enciclopedii, una dintre ele în limba engleză.
Menţionăm că numărul de lucrări, precedate de consemnul „cel puţin” sau „peste” vizează un număr aproximativ de multe sute de traduceri şi referinţe critice din volume sau periodice al căror conţinut sau măcar cuprins nu ne-a fost accesibil „de visu”. De asemenea, nu poate fi ignorat nici numărul mare de traduceri şi comentarii eminesciene, posibil să fie accesate în numărul imens de publicaţii uni şi multilingve de pe canalele online (internet, Google, site-uri, forma electronică a majorităţii revistelor, bloguri, YouTube etc.), dintre care am remarca şi aici enciclopedia online, publicată în peste 260 de limbi, „Wikipedia” (cuprinzând texte de prezentare, ilustrate cu traduceri din poezia eminesciană în cel puţin 47 de limbi, inclusiv în limba rusă, o „Enciclopedie liberă”, interactivă, cu posibilitatea de a interveni în comentarii sau de a te informa prin intermediul traducerii automate-literale în şi din limbile rusă, română etc.) ori site-uri ca „Discovering Eminescu”, „Muzeul virtual Mihai Eminescu. Biblioteca digitală”, numeroase CD-ROM-uri ş.a.
Relevanţa bilanţului general al contribuţiei componentei ruseşti, prin intermediul publicaţiilor de limbă rusă, la procesul de universalizare a operei eminesciene din ultimii 130 de ani, o confirmă cifrele obiective. Din totalul general al publicaţiilor de limbă rusă, pe care le-am identificat şi prezentat mai sus, cel puţin 3287 texte (traduceri şi referinţe critice), apărute în cel puţin 257 publicaţii (volume în ediţii separate, antologii şi periodice), la care se impune a fi adăugate alte 75 de texte eminesciene apărute în 15 publicaţii de limbă rusă (un volum cu 60 de traduceri, o antologie cu referinţe critice, 6 enciclopedii, o teză de doctorat, un curs universitar şi 5 articole de ziar), publicate în 8 dintre fostele republici sovietice (Armenia-enciclopedie, 1978; Azerbaidjan-enciclopedie, 1980; Belarus-curs universitar, 1964; Estonia-enciclopedie, 1970, un volum cu 60 de traduceri şi un articol de revistă; Letonia-enciclopedie, 1978; Georgia-Gruzia, enciclopedie, 1989 şi un articol de ziar; Turkmenistan-articol, 1954; Ucraina: Cernăuţi-studiu în „Analele universităţii”, 1966 şi un articol de ziar, 1979; Kiev-enciclopedie, 1989; Lvov-teză de doctorat, 1968; Orjokinidze-capitol despre Eminescu într-o antologie); de asemenea, cele 17 entităţi teritoriale cu drepturi federale, unde limba oficială este rusa (între care: Adâgheia, Başkiria, Buriatia, Daghestan, Inguşetia, Kabardino Balkaria, Kalmâkia, R. Karelia, R. Komi, Mordovia, Osetia de Nord, Tatarstan, Udmurtia, Cecenia, Ciuvaşia, Regiunea autonomă evreiască), beneficiind de publicaţiile în limbă rusă, l-au promovat pe Eminescu prin intermediul volumelor cu traduceri, enciclopedii, periodice etc..
Totalul general al publicaţiilor de limbă rusă, apărute în ultimii 130 de ani, pe care le-am identificat şi prezentat mai sus – excluzând cifra existentă, dar necunoscută de noi din cele 17 teritorii federale sau din publicaţiile online – ar putea fi: 257 (publicaţii din Federaţia Rusă, CSI şi ale ţări) care includ 3287 (texte eminesciene) + 15 (publicaţii de limbă rusă din fostele republici sovietice) cu 75 texte eminesciene, adică cel puţin 252 publicaţii de limbă rusă, în care apar cel puţin 3362 texte cu traduceri şi referinţe critice eminesciene.

X. EMINESCU UNIVERSAL
Receptare operei în publicaţii editate în alte limbi slave

Patria istorică şi geografică a lui Mihai Eminescu a fost şi continuă să fie o insulă latină în lumea slavă. Patria spirituală a creaţiei eminesciene a fost şi continuă să fie liantul de apropiere şi osmoză cu literaturile popoarelor slave, aşa cum de altfel s-a dovedit a fi şi cu literaturile din peste 250 de state şi teritorii geografice autonome ale lumii moderne.
Procesul de universalizare a creaţiei literare eminesciene, mai întâi în literaturile europene, a fost declanşat de un eveniment răsunător în epocă, petrecut încă în timpul vieţii poetului, în plină ascensiune a geniului său poetic şi jurnalistic. Era în anul 1881, continuat cu 1885 şi 1889, când 29 dintre bijuteriile sale poetice au fost publicate mai întâi într-un volum antologic, apărut în câteva ediţii la Leipzig şi Bonn, acestea fiind reproduse în numeroase volume şi reviste din toată Germania, de unde au fost imediat preluate şi comentate favorabil în publicaţii din Italia, Franţa, Austria, Ungaria, România, cu ecouri până la New York şi Chicago, chiar în Sankt Petersburg, Varşovia, Sofia etc.
Primele evenimente marcante ale receptării lui Eminescu în lumea literară slavă au avut loc, cum era şi firesc, în literatura rusă. S-a observat că, în timpul vieţii poetului şi în perioada imediat următoare, periodice din mediul academic universitar şi publicaţii enciclopedice din St. Petersburg, remarcau „operele de mare frumuseţe, ce par o mărturisire de credinţă” ale unui „poet adevărat”, şi mare poet al contemporaneităţii”. În acest sens, profesorul filolog de orientalistică, o notorietate mondială, acad. Fiodor Korş de la Universitatea din Moscova aprecia la Eminescu, potrivit exigenţelor filologice tradiţionale în epocă, „o perfecţiune deosebită în formă şi o mare înălţime în cugetare”, opinie probată în 1901 cu traducerea proprie a sonetului postum, „Oricâte stele”.Aceste evenimente au marcat – pe criterii estetice – o primă confirmare academică a valorii universale încă la începutul procesului de universalizare a creaţiei eminesciene în mediul literar internaţional, inclusiv în cel slav
O hartă culturală eminesciană, conturată de publicaţiile în limbi slave, vizualizată în cele două planuri, unul reprezentând lumea geografică şi spirituală a celor 12 ţări slave, cu limbi şi literaturi distincte, în care traducerile şi comentariile eminesciene s-au realizat în cel puţin 56 de localităţi (13 în ţările slave de sud şi 43 în celelalte ţări slave), la care adăugăm alte 10 localităţi din România, Republica Moldova şi SUA, de unde – prin intermediul traducerilor şi ecoul lor – continuă să iradieze mesajul operei eminesciene. În alt plan, reprezentând insula geografică şi lingvistică, România, principalul centru de iradiere a mesajului eminescian, prin intermediul publicaţiilor în limbile slave, îl reprezintă capitala Bucureşti, împreună constituind componenta cu rezonanţă slavă, fie ea mai restrânsă ca spaţiu, dar semnificativă ca valoare, în patrimoniul cultural mondial.
Apelând la datele accesibile nouă, deşi incomplete, ele sunt însă reprezentative şi semnificative în privinţa prezenţei active a creaţiei eminesciene în lumea culturală din ţările slave. Încă la sfârşit de secol XIX şi început de nou secol XX, prezenţa lui Eminescu în literaturile slave a fost remarcată – mai întâi, cum menţionam, în cazul literaturii ruse – ca un model de „perfecţiune” literar-artistică, iar pentru celelalte 11 literaturi slave ca un fenomen literar catalizator, care a stimulat potenţialul creaţiei literare autohtone din aceste ţări.
În acest înţeles, în plan individual, sunt evocate cel puţin câteva exemple, recunoscute prin mărturisiri personale, privind formarea ca poet şi om social la „şcoala eminesciană” a „părintelui literaturii slovace”, Ivan Krasko sau a „Poetului Naţional” al Bulgariei, Hristo Botev, de asemenea a celebrelor poete Jindra Hušcova din Cehia, Elisabeta Bagreana din Bulgaria, Kazimiera Illakowiczówa din Polonia ş.a. În consecinţă, poetul român a fost cunoscut nu numai de reprezentanţii popoarelor slave, ci şi de întreaga comunitate literară balcanică şi acceptat încă la început de secol XX – potrivit unei influente publicaţii din Sofia – drept „cel mai reprezentativ geniu al popoarelor balcanice”.
În ansamblul ţărilor slave, altele decât Rusia, interesul pentru viaţa şi opera literară şi politică militantă eminesciană, se reflectă în publicaţiile apărute în cele 12 limbi şi literaturi slave, dintre care vom prezenta succint mai întâi grupul celor 6 ţări slave de sud, cu un statut şi destin istoric aparte.

1. În BULGARIA, sintetizând aprecierile vehiculate în ţările europene şi în unele ţări slave de sud, cea mai prestigioasă revistă literară de la sfârşitul secolului XIX, „Literaturen glas” (Sofia, 1892), îl recomanda pe Eminescu, aşa cum menţionam anterior, drept „cel mai reprezentativ geniu al popoarelor balcanice”. Primul traducător, cunoscutul om de cultură, K. Popov ilustrează această opinie cu bijuteriile lirice, Somnoroase păsărele şi Singurătate („Bălgarska sbirka”, Sofia, 1894), reluate şi într-o antologie, apărută tot la Sofia în 1895, pentru ca tot la sfârşit de secol, „Enciklopediceski recinik” să prezinte viaţa şi opera „genialului” poet român. Remarcăm o primă particularitate de ţară: la început de secol XX şi în toate deceniile următoare, Eminescu este prezent fără întrerupere în publicaţiile de limbă bulgară. Un interes direct pentru Eminescu l-au manifestat şi membrii conducerii Uniunii Scriitorilor din Bulgaria, în frunte cu Hristo Radevski, care au participat la primul Simpozion Internaţional dedicat lui Eminescu, organizat la Bucureşti, în 1964. Între aceştia, celebra poetă Elisabeta Bagreana era deja cunoscută prin amintirile propriei „renaşteri”, din perioada în care a tradus poemul Luceafărul, publicat încă în 1943 (de altfel, acest poem a fost cel mai frecvent tradus în bulgară, – se cunosc peste 20 de versiuni, alături de Împărat şi proletar, La steaua, Somnoroase păsărele ş.a.). În viaţa cotidiană actuală imaginea lui Eminescu a rămas prezentă. „Ni se oferă extraordinara bucurie de a şti că undeva, în Bulgaria, în capitala Sofia, există de la începutul lui noiembrie 2000 un Bulevard Eminescu. Căci – cum a susţinut primarul Sofiei, al cărui nume este chiar Sofianski – asemenea acte apropie oraşele, oamenii şi popoarele”.
O succintă subsumare a datelor privind receptarea lui Eminescu în Bulgaria, arată că există cel puţin 286 de traduceri în cel puţin 67 publicaţii de limbă bulgară, aproape 200 în 18 Volume, alte 39 în 19 Antologii şi 48 în 36 Periodice, de asemenea cel puţin 337 de referinţe critice în 89 publicaţii (un volum monografic, 4 studii în 4 antologii, 27 de articole în 18 periodice şi cel puţin 20 de prefeţe, note, prezentări ş.a.). Repartizate pe localităţi, pe primul loc se situează Sofia (16 V şi 28 P, 3 E), Balcik (1 P), Bazargic (3 V, 3 P), Burgas (1 P), Dobrič (3 V), Plovdiv (1 E), Tolbuhin (2 V, 1 P), Varna (1 V), dar şi în alte ţări, precum România, Bucureşti (2 V, 1 A, 1 P), Cluj-Napoca (1 P), Constanţa (1 P), Iaşi (1 P), R. Moldova, Chişinău (1 A, 1 P), USA (1 E).

2. În SLOVACIA, timp de peste un secol, numeroase studii monografice slovace şi româneşti, asemeni ediţiilor cu traduceri din Eminescu arată că cele mai reuşite – mai „aproape” de originalul românesc, deci „congeniale” – sunt cele 10 poezii eminesciene, traduse de Ivan Krasko, „părintele literaturii slovace”. Unele dintre aceste traduceri au fost realizate în prima tinereţe, la sfârşitul veacului al XIX-lea, când viitorul poet urma şcoala în limba germană şi română la Braşov şi Sibiu. Stimulat de lectura poeziei eminesciene, acesta şi-a încercat talentul pe versificarea în limba natală a unor poezii lirice eminesciene, pe care le-a publicat în periodice, dar le-a editat în volum spre sfârşitul vieţii, în 1956, sub titlul „Umbre pe pânza vremii”, pentru ca între timp să-şi confirme, în limbajul poetic eminescian, vocaţia de mare poet original.
Primele volume cuprinzătoare cu traduceri eminesciene apar la Bratislava între 1929-1933, apoi la Ružomberok în 1943 sub titlul „Cea mai frumoasă sinteză a românităţii”, traducătorul, Karol Strmeñ publicând ultima ediţie în anul 1999 la Bratislava. Printre ediţiile următoare identificăm Luceafărul, tradus de Jan Garai la Nădlac, în 2000, volumul „Mihai Eminescu. Kridla z vasuku” (Bratislava, 2007, 2008), în versiunea Verei Prokešová şi Libuša Vajdova. Traducătoarea şi exegeta Libuşa Vajdova, după sintezele despre receptarea lui Eminescu în literatura slovacă, încearcă să descifreze „gena” poetică a lui Eminescu, posibil de a fi transpusă cantitativ – am zice noi – în lumea cifrelor, care vizează atât traducerile, – 151 în 27 de volume şi periodice, cât şi 10 lucrări de referinţă din 10 volume şi periodice, apărute în: Slovacia, Bratislava (4 V, 10 A, 4 P), Bratislava-Praga (1 A), Ružomberok (1 V), România, Bucureşti (2 V, 1 A, 1 P), Iaşi (1 P), Nădlac (1 V), Republica Moldova, Chişinău-coed. Bucureşti (1 A), SUA (1 E).

3. În CEHIA atestăm o primă prezenţă masivă a lui Eminescu în două antologii ale Jindrei Huškova-Flajshansova (în 1927 şi 1929), care include şi un fragment din Geniu pustiu, tradus pentru a fi alăturat categoriei „capodoperă literară europeană”, ca valoare identică cu „Werther” de Goethe. Un prim grupaj masiv de poezii editează B. F Maria Ha de Vernyi, pe care-l supune dezbaterii în mediul academic, în cadrul Institutului de istorie literară şi limbă al Universităţii Carolina din Praga.
„Eveniment cultural al anului” a fost recunoscut însă volumul care s-a bucurat de o largă audienţă, publicat la Praga, în 1964, traducerea aparţinând cunoscutului poet Vilém Závada, iar prefaţa lui Tudor Vianu. Am remarca faptul că interviul pe care l-am luat la Praga, acasă la poetul ceh, în preziua evenimentelor din istoricul august 1968, ne dezvăluia influenţa mărturisită a „Geniului tutelar” Mihai Eminescu asupra sa ca poet şi cetăţean (cf. textul interviului în revista bucureşteană, „Secolul 20”, august 1969). În „Slovnik svetových literárnich dél” din 1988, Jiři Našinek includea şi susţinea cu argumente poemul Luceafărul ca pe o „capodoperă a literaturii universale”. Mai reţin atenţia atât referinţele din presa pragheză despre: marea cântăreaţă Vera Mora, care a interpretat în multe ţări, în limba cehă, cântece-romanţe pe versuri eminesciene, cât şi sinteza Libušei Valentova şi Jiri Našinek despre prezenţa activă a lui „Eminescu în cultura cehă”. În alt registru, cel al limbajului cifrelor, receptarea lui Eminescu în literatura cehă ar arăta astfel: 105 traduceri din opera lui Eminescu apar în 14 volume şi periodice, iar 20 de lucrări de referinţă în 20 de volume şi periodice, publicate în: Cehia, Praga (2 V, 3 A, 6 P, 9 E), Praga-Brno (1 P), Praga-Bratislava (1 A), Piśek (2 A, 1 P), Vyśkov (1 V), România, Bucureşti (1 A, 1 P), Republica Moldova, Chişinău-coed. Bucureşti (1 A), SUA (1 E).

4. În POLONIA, după enciclopediile de la sfârşitul secolului XIX, care îl recomandau pe Eminescu publicului polonez ca „mare poet”, de o receptare amplă şi favorabilă s-au bucurat mai întâi „bijuteriile lirice” din publicaţiile periodice (în 1900 şi în deceniul 30, când apar, între altele, La steaua, şi de două ori Rugăciunea unui dac, majoritatea însă în deceniile ’50-’70), iar din anul 1927 culegerile antologice (care remarcau „limbajul poetic” şi apropiau „patosul prometeic al poeziei eminesciene de cel al lui Victor Hugo din epoca maturităţii”, – Napierski). Acestea au fost urmate de ediţiile separate, de mare audienţă, la început Rugăciunea unui dac şi Împărat şi proletar, apoi volumul Poezii şi poeme alese (ultimele realizate de poetul Emil Zegadlowicz, cu concursul ataşatului de presă al Legaţiei Române din Varşovia, poetul Aron Cotruş şi istoricul Nicolae Iorga), cele postbelice, mult apreciate, aparţinând cunoscuţilor poeţi R. Dobrowolski, Wl. Lewik, Kazimiera Illakowiczowna, Danuta Bienkowska, evaluate de cel puţin 19 enciclopedii şi dicţionare literare.
De altfel, o evidenţă a surselor pe care le-am identificat ar putea oferi o imagine de ansamblu asupra reperelor receptării lui Eminescu în publicaţiile de limbă polonă: în Polonia, Varşovia (5 V, 33 A, între care 15 E, 19 P), şi Varşovia-Paris (1 A), Cracovia (4 A, 1 P), Lvov (1 A, 1 P), Poznan (3 V, 1 A, 1 P), iar în alte ţări, România, Bucureşti (1 A), Iaşi (2 P), Republica Moldova, Chişinău-coed. Bucureşti (1 A), SUA (Guarland-Texas, 1 A, California, 1-E), la cel puţin 11 publicaţii nu le-am putut identifica locul de apariţie, împreună însă totalizând aproape 280 de traduceri şi referinţe critice, apărute în cel puţin 85 de publicaţii de limbă poloneză.

*

În republicile de pe teritoriul fostei federaţii IUGOSLAVIA, între 1945-2006, limba oficială în care au apărut publicaţiile era sârbo-croata, dar odată cu destrămarea statului federal, fiecare dintre cele 6 republici componente şi-au dobândit independenţa şi limba proprie, „naţională”, iar în anumite condiţii, alături de varianta sârbo-croată ca limbă de comunicare interetnică şi culturală: în 2006, Serbia-sârba, anterior în 1991, Croaţia-croata, Slovenia-slovena, Macedonia-macedoneana, în 1992, Bosnia şi Herţegovina-bosniaca, în 2006, Muntenegru-muntenegreana, în 2008, provincia independentă Kosovo-albaneza şi sârba. Distincţia asumată privind limbile noilor state, în care a fost receptat Eminescu timp de peste 7 decenii, am operat-o, formal, în funcţie de condiţiile actuale, după naţionalitatea autorilor, locul de apariţie a publicaţiilor în ţările de baştină şi literele alfabetului, – sârba în chilirice, croata şi celelalte în latine, în anumite cazuri şi în chirilice. Urmărind acest parcurs, încercarea de a distinge în continuare receptarea lui Eminescu în limbile slave ale noilor state recent constituite, se va realiza în ordinea contribuţiei şi evoluţiei istorice.

5. În SERBIA (publicaţiile de limbă sârbo-croată din fosta federaţie iugoslavă, iar din 2006 publicaţiile de LIMBA SÂRBĂ), traduceri şi comentarii eminesciene remarcăm, mai întâi într-o succintă prezentare dintr-un lexicon şi o enciclopedie apărute la Belgrad, în 1937, tot aici, în 1940, într-o antologie care includea Sărmanul Dionis şi un studiu monografic de sinteză, ilustrat cu „capodoperele” Mai am un singur dor, Împărat şi proletar, Luceafărul, Glossă, Peste vârfuri, Ce te legeni. În anii ′50 încep să apară primele volume, ediţii separate, în 1957 şi 1978, câteva antologii, o monografie care tratând o temă general umană (la Eminescu şi Kosić) sublinia că „sufletul universal nu are patrie”. În deceniile ’70 şi ’80, mai ales în prejma anului aniversar, 2000 (când se traduc şi se popularizează, între altele, Scrisorile I-V, iar Luceafărul în vreo 20 de versiuni), traducătorii au descoperit „continentul Eminescu”, „Cel mai mare poet român al tuturor timpurilor”, tradus în versiuni ca valoare „aproape” de originalul românesc de către cunoscuţi literaţi precum Radu Flora, Tode Čolak, Vasko Popa, Miodrag Pavlović, Mate Maraš, Milan Nenadić, Mijurko Vukadinović ş.a. Simpozioanele din 1980 de la Belgrad-Novi Sad şi Sremski Karlovici din 1969 sau manifestările omagiale din 1964 ca şi din „Anul Centenar” Eminescu, la Pancevo, în 1989, au reînviat memoria publică a lui Eminescu.
Pe poetul român însă „cel viu” în conştiinţa artistică a cititorilor de limbă sârbă şi română l-a făcut cunoscut, prin traduceri, referinţe critice şi expuneri de largă audienţă internaţională, îndeosebi poetul academician, Adam Puslojić. Acesta adesea îl avea ca interlocutor pe cel mai apreciat în secolul XX poet postmodernist român, Nichita Stănescu, „confratele” său întru Eminescu. Mai întâi „acasă” la Belgrad, când într-o noapte, „de seara până-n zori, înclinându-se până la pământ, la fiecare dintre cele 100 de rostiri patetice ale „Rugăciunii unui dac”. Mai pe urmă evocându-l pe „împătimitul întru Eminescu”, inclusiv la Ploieşti, în casa proprie a poetului Nichita Stănescu, dar şi în piaţa publică, la care am participat cu câţiva ani în urmă, cu prilejul „Zilelor Nichita Stănescu”. Dintre ultimele apariţii identificate remarcăm Luceafărul-Svetlonoša (Vrbas, 1995, cuprinde Luceafărul, Scrisoarea I, II, III, traducători, cuplul familial, Ileana Ursu şi Milan Nenadić), Luceafărul & Scrisorile-Vecernik & Pisma. (Panćevo, 2000, cuprinde Scrisoarea I, II, III, IV, V, Luceafărul, tr. Ileana Ursu şi Milan Nenadić, prefaţa Eminescu în faţa cerului deschis de Slavco Almăjan, cuvântul traducătorilor, Continentul Eminescu). Acelaşi text a fost tradus în „sârbo-croată”, tot la Panćevo, în 2001. Mass-media prezenta ediţiile cu aceste capodopere în contextul unei mai ample abordări, a „confluenţelor eminesciene” cu spaţiul cultural sârbo-croat (în Plenul Congresului Mondial al Eminescologilor din septembrie 2014 a fost apreciată mărturisirea publică despre „nobilele chinuri” ale acestor doi traducători, o româncă şi un sârb, Ileana şi Milan, care şi-au unit destinele ca să-l poată dărui cititorilor din Serbia pe autenticul Eminescu, n.n.).
Numărul traducerilor şi referinţelor critice identificate în publicaţiile de limbă sârbă/sîrbo-croată din actuala Serbie este de cel puţin 278, apărute în peste 30 de volume şi periodice. Repartizate pe localităţi, acestea arată astfel: Serbia, Belgrad (3 V, 5 A, 4-anexe critice, 9 P, 5 E), Gornii Milenovac (1 P), Hruševac (1 P), Novi Sad (1 V, 1 A, 3 P), Pancevo (4 V, 2 P), Vrbać (1 V), Zrenjanin (3 V, 2 P), SUA (1 A).

6. În CROAŢIA (după proclamarea independenţei, în 1991) am identificat publicaţii declarate ca fiind de LIMBA CROATĂ, care relatau faptul că, în mass-media din 1942 – probabil în perioada interbelică – „Vuico Kos a realizat traduceri din poezia lui Eminescu în limba croată, iar Tan Smerdel şi Vladimir Rovacik au ţinut conferinţe despre M. Eminescu la postul de radio Zagreb”. Primele publicaţii în limba sârbo-croată – a căror autenticitate am putut-o verifica – au fost antologiile postbelice de literatură universală, care au apărut la Zagreb, – „Antologija svejetske lirike” (1952, alte ed. 1956, 1965, care selectează din lirica universală O, Mamă, Cugetările Sărmanului Dionis, tr. Slavko Ježić). Ulterior, poezii publică şi revistele „Mognenosti” (Split, 1954), „Start” (Zagreb, 1978 şi 1982), „Fokus” (Zagreb, 1982). Urmează Luceafărul-Večenja zvijezda (Zagreb, 1995, o traducere excepţională de Mate Maraš, pref. A. Kovačekiar). Sinteze despre poetul român includ „Povijest svijetske književnost” (Zagreb, 1960-1980, capitol despre Eminescu într-o istorie a literaturii universale) şi „Enciklopedia Lekikografskog zavoda” (Zagreb, 1956, reed. 1959, 1967, 1974, 1976) sau „Opća Enciklopedia”, (Zagreb, 1977) ş.a. Între publicaţiile online am identificat în „limba croată” publicaţia „Matice hrvatsca” (Vjenac 441, 2011), cu o prezentare a vieţii şi operei poetului român, completată cu 12 sonete eminesciene, excepţional traduse de Mate Maraš: Gândind la tine, Pe gânduri ziua, Din munţi bătrâni, Oricâte stele, Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însuşi glasul, Răsai asupra mea, Stau în cerdacul tău, Iubind în taină, Trecut-au anii, Veneţia. Un număr de 37 de traduceri şi referinţe critice, din cele 19 publicaţii de limbă croată din Croaţia, au apărut la Zagreb (1V, 5 A, 6 E, 5 P), Split (1 P), Vjenac (1P).

7. În BOSNIA ŞI HERŢEGOVINA, publicaţiile editate în limba sârbo-croată din fosta federaţie slavă de sud, începând doar din 1992, apar şi în LIMBA BOSNIACĂ, alături de croată şi sârbă, totuşi ca loc de apariţie marile publicaţii bibliografice indică, în spaţiul noului stat, doar localitatea Banja Luka, în care revista „Putevi” (Banja Luka, 1986) publică un articol de largă audienţă publică despre Eminescu. Mai frecvente, în spaţiul public din ultimii ani, sunt cel puţin 4 portaluri şi site-uri (inclusiv din Sarajevo) cu „ştiri” despre acţiunile de popularizare a lui Eminescu în cadrul unor programe culturale europene sau recomandări UNESCO, de altfel ca şi în celelalte ţări slave (festivităţile au inclus expuneri, recitări, expoziţii, emisiuni RTV, de pildă cea din 1989, cu prilejul Centenarului Eminescu sau cea recentă, întitulată „Eminescu – 125 de ani de la adormire” (iunie 2014, la ştirile zilei, din „evz.ro”, altele în „Wikipedia” ş.a., cu indicarea spaţiului geografic, – „Bosnia şi Herţegovina”): „Pe 15 iunie 1889 neînţelesul poet a ferit perdeaua acestui veac şi a urmat drumul lui Hyperion, adăugându-se cerului înstelat al valorilor noastre spirituale. S-au scurs 125 de ani de tăcere? atâta amar de timp de lipsă? Nu! Eminescu a plecat doar cu trupul dintre noi, spiritul a rămas aici prin inegalabila-i operă, o tulburătoare radiografie a trăirilor, idealurilor şi suferinţelor unui om”. La „ultimele ştiri” sunt popularizate datele despre falsa „boală şi asasinarea lui Eminescu”. De mare popularitate pe canalele online s-au bucurat evocările intervenţiilor lui Eminescu jurnalistul (difuzate de „Bosnia şi Herţegovina.www.autoriromâni.com”) privind „jurnalul eminescian despre războiul popoarelor sârb, muntenegrean şi bosniac împotriva imperiului otoman…, cea mai frumoasă caracterizare” – a acestor popoare – „din literatura română. Copyrightt 2009-2014” sau „Eminescu despre răscoala antiotomană din Bosnia şi Herţegovina, 1876”, în care „scrie şi despre morlacii (veniţi prin transhumanţă de pe plaiurile româneşti în diferite zone, n.n.) din Bosnia. După mai bine de un secol, scriitorul bosniac Vladimir Bruk… e fascinat de Eminescu”.

8. În MUNTENEGRU, în noua LIMBA MUNTENEGREANĂ, din noul stat, o largă audienţă a avut volumul M. Eminescu. Istočno pitanje (Podgorica, 2000, „Chestiunea orientală”, tr. B. Čobotin şi M. Vukadinoviç, o selecţie din Scrieri politice, prefaţate de E. Uricariu şi M. Vukadinoviç). Se apreciază că Eminescu jurnalistul susţinea lupta popoarelor sârb şi muntenegrean împotriva imperiului otoman, aceste scrieri fiind „cea mai frumoasă caracterizare a poporului muntenegrean în literatura română” (apud portal „jurnal eminescian copyright 2009-2014” şi alte surse online).

9. În MACEDONIA, care după 2006 a devenit naţională LIMBA MACEDONEANĂ (macedoslava), la Skopje, după două antologii din 1965 şi 1972 şi un grupaj de poezii în revista „Kulturen jivot” din 1969, apare în 1974 un prim volum de poezii, reprezentativ ca valoare literară şi audienţă, prefaţat şi tradus de scriitorul Taško Sarov, cuprinzând 23 de poezii (între care Luceafărul, Împărat şi proletar, O, mamă, Scrisoarea III, Somnoroase păsărele, Trecut-au anii, Criticilor mei ş.a.). Revista albaneză „Gëzimi” (Skopje-Macedonia,1988) a publicat în macedoneană un grupaj de poezii eminesciene, în traducerea lui Naki Ymeri. Toate însumează un număr de 46 traduceri (1 V cu 23 texte, 3 A cu 12, 2 P cu 10) şi o prefaţă, apărute în 6 publicaţii.

10. În SLOVENIA un interes deosebit au trezit, între altele, Luceafărul, tradus şi comentat în LIMBA SLOVENĂ de Jože Šmit (Ljubljana, 1956, ultima în 1965) şi Sărmanul Dionis în traducerea lui A. Mustar (Ljubljana, 1997). În 2 ianuarie 1985, studioul RTV din Ljubljana, sub genericul „portrete literare”, Katia Špur şi M. Oros au citit „traduceri în slovenă din lirica filozofică” eminesciană şi au vorbit despre personalitatea poetului. Într-o publicaţie online recentă s-au prezentat chiar „filiaţii biografice şi estetice” între „creatorii limbii literare naţionale”, Poeţii Naţionali, France Prešeren şi Mihai Eminescu, „expresia sufletului poporului lor”. Dintre periodice, tot la Ljubljana am identificat revistele „Delo” (1996, publică în slovenă poezia Zakaj te ni, tr Maria Javorsek) şi „Apokalipsa” (1997, include Sărmanul Dionis, tr. A. Mustar). Într-un alt context lingvistic, online „ascuns” – 2008.web.pdf – am identificat încă o contribuţie, „Mihai Eminescu. Kridla Z. Vosku” (Poezii. Editura Milenium, Ljubljana). Aşadar, toate publicaţiile apar în capitala statului Slovenia, Ljubljana (4 V, 3 P, 2-online).
În condiţiile în care ediţiile apărute în publicaţiile editate în limba numită sârbo-croată, până la destrămarea Federaţiei Iugoslavia, între anii 1991-2008, ediţiile apărute pe teritoriul altor state decât cele slave, au respectat acest demers istoric. Pentru a nu se repeta, la fiecare dintre cele 6 ţări, traducerile şi comentariile în publicaţiile din alte ţări, astfel încercând să proiectăm şi o viziune de ansamblu asupra receptării lui Eminescu în publicaţiile apărute în limbile slave din aceste ţări slave de sud, le vom grupa, evident majoritatea fiind editate în România (publicaţii a-unilingve şi bilingve, b-multilingve):
a. la Bucureşti (până la destrămarea Iugoslaviei, limba în care se publicau traducerile fiind numită oficial „sârbo-croată”): Ptiţe sane (1954, Somnoroase păsărele, tr. Slavko Vesnić), Pesme (1955, 34 poezii, tr. Slavko. Vesnić), „Antologija. Deo Prvi” (1955, include Luceafărul, Împărat şi proletar), Çareviĉ iz suze (1963, Făt-Frumos din lacrimă, tr. P Debeljaĉkij), Izbrana pesme-Opere alese-poezie, proză, cugetări, publicistică (2000, 78 texte – 33 poezii, 5 proză, 33 cugetări, 7 publicistică, tr. Dragan Bogdanov, Blagoje Ćobotin, Ioan Flora, Radu Flora, Aurel Gavrilov, Ivan V. Lalic, Marija Mutić, Milan Nenadić, Vasko Popa, Adam Puslojić, Ljubomir Simović, Dragan Stojanović, Vojslava Stojanović, Ileana Ursu, Slavko Vesnić, Miljurko Vukadinović, alcătuire şi o notă asupra ediţiei de R. Flora şi O. Nedelcu, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, repere critice de Maiorescu, Vianu, Blaga, Eliade, Perpessicius, Călinescu, Stănescu, Noica, Creţia). Dintre periodice remarcăm revista „Ramuri” (Craiova, 1989, Departe sunt de tine) şi „Knizevnyi jivot” (Timişoara, 1989, 30 de traduceri, între care Luceafărul, La steaua, O, mamă, Şi dacă, Somnoroase păsărele, Mai am un singur dor, Odă în metru antic, Veneţia, Sara pe deal, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie etc.);
b. multilingve: „Omagiu: Eminescu, Creangă” (Bucureşti, 1989, include 35 de traduceri eminesciene, inclusiv 7 în limba sârbo-croată), Odă în metru antic (Bucureşti, 2003, versiuni în 19 limbi, între care şi sârbo-croată);. La Kiev, apare „La steaua în limbile lumii” (41 versiuni în 16 limbi”, câte două versiuni în limba sârbă, în fiecare dintre cele 3 ediţii, la Kiev în 2003 şi 2009, iar la Bucureşti online în 2010) şi 2 ample prezentări, în limbile croată şi sârbo-croată a lui Eminescu, precum şi numeroase trimiteri la surse, în Enciclopedia internaţională multilingvă, online, „Wikipedia”. Însumându-le, avem date provenite din România, Bucureşti (6 V, 2 A), Craiova (1 P), Timişoara (1 P), în colaborare cu Republica Moldova, Chişinău-Bucureşti (1 A), în bulgară-3 traduceri + 2 referinţe, cehă-5+4, croată-1+1, macedoneană-4+1, polonă-5+6, rusă-10+6, sârbă-8+4, slovacă-7+3. slovenă-1+1. ucraineană-10+1), SUA (1 E).
Receptarea lui Eminescu în publicaţiile de limbă slavă din ţările europene slave de sud ar putea fi înnobilată, metaforic vorbind, prin limbajul unor cifre sumare, comparativ cu alte ţări, dar semnificative pentru puterea de penetraţie într-un mediu cultural slav, vitregit de evenimente social-istorice, mai ales în ultimele decenii, când interesul pentru creaţiile literar-artistice tipărite a scăzut, iar sistemul de circulaţie a valorilor a diminuat accesul până şi la sursele existente. În aceste condiţii, în lipsa unor instituţii de profil, ca persoană fizică am putut identifica pentru evaluarea contribuţiilor slave la procesul de universalizare a operei eminesciene – prin intermediul unor volume în ediţii separate, antologii, periodice tip mass-media, tipărite şi câteva recente online – cel puţin 572 de traduceri şi referinţe critice, apărute în cel puţin 81 de publicaţii, dintre care 481 sunt traduceri, diseminate de 53 publicaţii, iar 92 lucrări de critică şi istorie literară, recomandate de cel puţin 28 de publicaţii. Repartizarea acestora pe cele 23 de localităţi în care apar, considerate ca centre de iradiere a mesajului eminescian, am prezentat-o anterior, la fiecare ţară în parte.

11. În UCRAINA, publicaţiile de LIMBĂ UCRAINEANĂ preiau creaţia poetică eminesciană într-o primă culegere antologică, „Poezia XIX vika”, apărută încă în 1903, la Lvov (Lemberg, include De ce nu-mi vii, Pe lângă plopii fără soţ, Ce te legeni, Mai am un singur dor, Singurătate, O, mamă, Scrisoarea II, Doină, traduse de Vasil Sčiurat, în limba – popular numită atunci – ruteană). În anii ′30, Olga Şevciukevici traduce poeziile De ce nu-mi vii, Speranţa, Mai am un singur dor, departe sunt de tine ş.a. Interesul pentru opera lui Eminescu creşte ca urmare a evenimentului de răsunet mondial, prilejuit de aniversarea Centenarului naşterii poetului, determinând apariţia la Kiev a unor volume mai cuprinzătoare, cum ar fi Poezii (1952, într-un tiraj de 10.000 exemplare, 49 poezii, majoritatea traduse de cei mai cunoscuţi poeţi ucraineni, M. Râlski, I. Şporta, M. Teresčenko, M. Upenik, A. Kesnelson, Z. Gončearuk, K. Basenko, V. Šveţ, prefaţa fiind semnată de. M. Sadoveanu), apoi Poezii (1962) şi alte Poezii (1974), cuprinzând 42, respectiv 74 traduceri, care au fost urmate de consistente sinteze reprezentative, apărute în publicaţiile enciclopedice din 1961, 1966, 1970, 1986 ş.a., întărite de alte volume cu traduceri şi studii despre „Cântăreţul luptei şi iubirii”, inclusiv teza de doctorat a lui P. M. Nikonenko (Cernăuţi, 1975) cu referinţe despre cântecele pe versuri de M. Eminescu). Volume mai apar în 1979, 1980, cele din 1989, 1991 se publică în ciclul „Culmi ale Creaţiei Universale”, mai recent antologia Din valurile vremii (Kiev, 2000), iar Lirica tot din 2000, în colecţia denumită „Mărgăritare ale literaturii universale”, unele studii abordând opera lui Eminescu („Fenixul nemuritor al poeziei româneşti” – Sergii Luchkanyn) în contextul general slav şi universal, argumentul suprem fiind Luceafărul (apărut în periodice, dar şi în ediţie separată la Odessa în 2001, mai ales excepţionala versiune ilustrată din 2003 şi 2008, un unicat editorial, apărut la Cernăuţi, aparţinând deopotrivă traducătorului Vitalii Kolodii şi ilustratorului Sabin Bălaşa). Tot un unicat este apreciat volumul Eminescu. Opere alese, Moscova, 2003, ediţie miniminiaturizată, în limbile română, rusă şi ucraineană. Am mai remarca alte două unicate, – primul, promovează preferinţele pentru La steaua, încununate de volumul La steaua în limbile lumii (iniţial 38 traduceri în 15 limbi, prima ediţie, în 2003, apoi a doua, 41 de traduceri în 16 limbi, la Kiev, 2009 şi a treia la Bucureşti, 2010, online, alc. şi pref. universitarul Sergii Luchkanyn, de altfel o „crestomaţie didactică dedicată fenomenului poetic La steaua de Mihai Eminescu”). Al doilea unicat reprezintă o inovaţie în eminescologia mondială, volumul Za Eminescu…do sebe. Spivi-Perespivi (După Eminescu…spre sine. Cântări-Recântări, Melitopol, 2012, 66 plăsmuiri-creaţii versificate ce au la bază 66 de poezii şi poeme eminesciene, „transpuse” în mass-media, apreciindu-le ca fiind „mai aproape” de original, decât orice „traducere”, realizare remarcată ca atare la Congresul Internaţional al Eminescologilor din 3-4 septembrie, Chişinău, 2013, – în Plenară, cuvântul autorului, îndeosebi „concluzia” – recitată în ucraineană: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie – a ridicat sala în picioare (puţini ştiau că autorul, Oleg Goncearenko nu cunoaşte limba română, deoarece când el avea 4 ani mama lui a murit, o moldoveancă deportată din Basarabia, împreună cu familia, în îndepărtatul ţinut rusesc din Zaporojie de lângă Marea de Azov, unde trăieşte şi astăzi).
Astfel de „evenimente” – eminesciene slave – sunt întărite cu evidenţe cifrice precum: cele peste 650 de traduceri şi lucrări de referinţă, apărute în cel puţin 72 de publicaţii, din care peste 594 traduceri (17 V-olume cu 465 tr-aduceri, 13 A-ntologii cu 54 tr., 8 P-eriodice cu 22 tr., 2 P, f. l. cu 5 tr. şi alte 50 tr. în lucrări de referinţă) în 40 de publicaţii, de asemenea cele cel puţin 56 lucrări de referinţă (2 V, 12 A, 18 P cu 20 ref., alte 18 ref.- prefeţe, note ş.a., între care 1 teză de doctorat şi 7 enciclopedii), după locul de apariţie arătând astfel: Ucraina, Kiev (10 V, 5 A, 6 E, 11 P), Cernăuţi (3 V, 1 A, 8 P), Lvov (3 P), Melitopol (1 V), Odessa (1 V). O sursă online recentă, deja menţionată, populariza unicatul rusesc din Moscova, 2003, ediţia miniminiaturizată, Eminescu. Opere alese, în limbile română, rusă şi ucraineană. Evident, amplul articol din enciclopedia internaţională online, „Wikipedia”.

12. În BELARUS sunt puţine publicaţiile de LIMBĂ BELARUSĂ, care l-au receptat pe Eminescu. Explicaţia posibilă ar putea fi promovarea operei eminesciene prin intermediul publicaţiilor de limbă rusă, limbă oficială în Belarus. Prima publicaţie în limba belarusă – menţionată în surse bibliografice credibile – este o enciclopedie, apărută la Minsk, în 1986. În paginile acesteia, articolul despre Eminescu este semnat de cunoscutul literat Stanislas Şuşkievici, care în evaluarea operei eminesciene se baza pe cunoaşterea unor „capodopere” eminesciene, „realizate de valoroşi traducători” belaruşi. Între 2003-2010, sigur au apărut trei versiuni în limba belarusă ale poeziei La steaua, traduse şi publicate în două volume antologice, purtând titlul „La steaua în limbile lumii”, tipărită la Kiev, în 2003 şi 2009, alt volum online, la Bucureşti, în 2010, toate aceste versiuni din limba belarusă fiind realizate de universitarul ucrainean, Sergii Luchkanin.
În enciclopedia online „Wikipedia”, sub textul sumar despre Eminescu, actualizat în iunie 2015, se menţionează: poet şi ziarist, cel mai cunoscut scriitor romantic al literaturii române, contribuţii la dezvoltarea limbii române, opere Luceafărul, Făt-Frumos din Lacrimă. La o rubrică anexă cu informaţii „ascunse”, am identificat însă un link, „Texte. Biografie” – „pagină personală web Mihai Eminescu” (autor: http://www.agonia.ro/index.php/author/0002121/Mihai_Eminescu) – în care au fost selectate un număr de 652 de titluri (poezie, proză, eseu, personalia), în limbile engleză, franceză, germană, italiană, română şi spaniolă (unele în mai multe versiuni, detalii cf. în „Predicţii adeverite”), la care se indică numărului de afişări/accesări/citiri. Numărul total al acestor „afişări” este, incredibil, de 3.378.867.

*

Finalul receptării lui Eminescu în publicaţiile editate în limbile slave ar impune de la sine cel puţin două aşteptări prioritare, proprii lumii moderne, despre care nu se face vorbire în istoriografia din ultimele decenii, anume cele privind „ofensiva” internetului în ştiinţele umane, implicit în domeniile literar-artistice. Avem în vedere atât extinderea prezenţei creaţiei eminesciene în publicaţiile slave online, cât şi intensificarea cercetării şi elaborării de lucrări – comparative – nu doar pe teme punctuale de interes local şi naţional, ci, deopotrivă, pe teme vizând valorile literare naţionale de dimensiune universală, cum ar fi raporturile tipologice sau de filiaţie între valorile etalon naţionale, de limbă şi măiestrie literară, cum ar fi reprezentanţii – comparabili şi compatibili – de regulă numiţi „Poeţi Naţionali”, aşa cum sunt numiţi un Eminescu în România, iar în cele 12 ţări slave un Puşkin-Rusia, Şevcenko-Ucraina, Mickiewicz-Polonia, Karagič-Serbia, Botev-Bulgaria, Kupala-Belarus, Macha-Cehia, Prešeren-Slovenia, Mažuranić-Croaţia ş.a. Demersul induce ideea unei acţiuni necesare legitime, având în vedere rolul catalizator al eminescianismului militant în lumea slavă.

XI. EMINESCU UNIVERSAL
Receptarea operei în publicaţii
editate în limbi fino-ugrice

România ca „insulă latină” în lumea slavă beneficiază de un singur canal cu deschidere spre Vestul european şi lumea latină, dar nu înainte de a străbate o barieră lingvistică şi geografică, cea a lumii fino-ugrice, avant-postul fiind Ungaria, de unde ramificaţiile ei genealogice duc spre Nordul baltic şi scandinav., Estonia şi Finlanda, cu afiliaţii în Danemarca..
Într-o perioadă istorică, în care o parte a României de nord-vest, Transilvania, îi era integrată, Ungaria făcea parte din Imperiul dual Austro-Ungaria, prin care atunci aparent s-a fi e lărgit barierele spre Vest. Cu toate acestea, înainte şi după Tratatul de Pace de la Trianon din 1920 (prin care Imperiul austro-ungar se destrăma, Transilvania revenea la patria mamă, România), întreaga lume spirituală şi lingvistică din spaţiul geografic al Ungariei a recunoscut în Eminescu un „geniu” al Gintei Latine, care a contribuit la consolidarea relaţiilor inter-literare româno-ungare. Dovadă, interesul cu totul deosebit pentru valoarea şi mesajul operei eminesciene, traduse şi comentate într-o măsură concurentă – aşa cum vom vedea – cu marile spaţii lingvistice şi geografice ale lumii anglofile sau ruse.
Ungaria prin vecinătate şi destinul istorico-literar comun a receptat favorabil opera poetului naţional al României, asemuindu-l cu congenialii săi, de altfel unii trăind pe teritoriul României de azi. Avem în vedere pe poetul naţional al Ungariei, Petőfi Şandor (Alexandru Petrovici, decedat la Albeşti lângă Sighişoara, muza şi soţia lui fiind născută în nordul Transilvaniei, unde împreună au şi trăit un timp) şi Adi Endre (numit în epocă un „Eminescu al Ungariei”; Adi Endre s-a născut în Sălaj, a învăţat şi trăit în Zalău, Carei şi Oradea, muza şi soţia lui, în calitate de moştenitoare a castelului de la Ciucea, l-a vândut celui mai bun şi îndelungat prieten, poetului român Octavian Goga).

1. În LIMBA MAGHIARĂ, traduceri din poezia eminesciană apar în Ungaria, încă în timpul vieţii poetului, în periodice din Budapesta (1889, poezia La steaua, dar şi un articol de Szöcs Géza în „Hazánk”, Ce e amorul în „Vasárnap” şi în „Revue d′Orient” un articol despre „unul dintre cei mai mari poeţi contemporani”. Primele traduceri în publicaţii de limbă maghiară apar totuşi în periodice din România, în 1885 (la Cluj-Atât de fragedă în „Kolozsvári Közlöny” şi un articol în „Kolozsvár”, la Arad-un articol în „Alföld”), iar în 1889, în Transilvania, la Şimleu Silvaniei, Brán Lörinc impresionează prin calitatea traducerilor din Eminescu, publicate în ziarul „Szilágy Somlyo” din Şimleu Silvaniei (De ce nu-mi vii, Departe sunt de tine, Despărţire, Povestea teiului, Melancolie, Somnoroase păsărele, Povestea codrului).
În deceniul sfârşitului de secol XIX, traduceri şi articole mai publică periodice din Budapesta, dar şi periodice de limbă maghiară din Arad, Cluj, Sibiu, Şimleu Silvaniei, de asemenea, primele comentarii substanţiale la Budapesta, în „Pallas Nagy Lexikon” (1894, o sinteză despre Eminescu, poetul cunoscut deja în Germania, Italia, Franţa, Austria ca poet de valoare europeană).
În 1895, acest adevăr este demonstrat într-o Teză de doctorat despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, susţinută la Universitatea din Budapesta, şi popularizată în mediul academic şi cultural din Ungaria şi România (originalul a fost publicat imediat în Transilvania, la Gherla, cu ecouri prelungite în mass-media, în traducere românească editându-se integral târziu, în 1997, cu titlul „Luceafărul literaturii române”, iar în 2000 şi 2010, la Bucureşti, cu titlul original privind „viaţa şi opera” poetului, autorul fiind Illés, alias Elie, Miron Cristea, viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române). În acelaşi an, 1895, Szöcs Géza a publicat la Sibiu două broşuri, de mare ecou în epocă, „Egy pár szö Eminescu” (amplu studiu, având în anexă 35 de traduceri) şi „Mihai Eminescu esmertet” (despre viaţa şi opera „celui mai interesant, mai modern şi mai de seamă poet român”, dovadă poeziile anexate, Departe sunt de tine, La steaua, Adio, Ce e amorul; aceleaşi traduceri autorul le adaugă şi la o variantă a lucrării despre „eminentul poet român”, publicată la Lugoj, în 1909, iar alte lucrări mai publică la Sfântu Gheorghe, broşura „Eminescu es Petöfi”, în 1923, acelaşi text reluat şi într-o revistă din 1924).
În condiţiile în care, în ţările slave din jurul României, despre opera Poetului naţional al României, Mihai Eminescu şi poeţii similari din literaturile slave s-a scris târziu, în a doua jumătate a secolului XX, şi foarte puţin, iar similitudinile au vizat teme particulare (modernismul slovacului Krasko, militantismul bulgarului Botev şi gândirea cosmică a ucraineanului Şevcenko), în publicaţiile de limbă maghiară din Ungaria şi România, încă în perioada antebelică au început să apară seria studiilor comparate despre universalismul lui Eminescu şi Petöfi, Ady, Várösmarty, Madach, majoritatea aparţinând eminentului eminescolog Ladislau Gáldi; notorii sunt şi lucrările lui despre limbajul poetic eminescian, un volum fiind publicat şi în limba română la Bucureşti, de asemenea numeroasele prefeţe şi traducerile aceluiaşi, semnate L. Göbl. Tema o mai tratează şi alţi autori, între care o notorietate ca Tudor Vianu, despre Eminescu şi Madach. Datorită implicaţiilor şi semnificaţiei lor istorice din ultimele decenii, se cuvine, să observăm şi să nu uităm că cele mai multe şi valoroase contribuţii de acest fel apar în publicaţii din zone cu populaţie de etnie maghiară mai densă, Miercurea Ciuc-2, Sfântu Gheorghe-2 şi câte una la Budapesta, Szeged, Tg. Mureş, chiar în Bucureşti, Arad, Cluj.
Alte momente-eveniment, de o semnificaţie aparte, vom remarca pe parcursul secolului XX. Din cele peste 250 de traduceri în maghiară, apărute în peste 100 de periodice şi alte peste 500 de versiuni maghiare, apărute în culegeri antologice, revista ieşeană „Convorbiri literare” încă în 1939 releva calitatea celor mai frecvente traduceri, realizate anterior: Luceafărul-17 versiuni, Mai am un singur dor-15, Somnoroase păsărele-14, La steaua-13, De ce nu-mi vii-13, Şi dacă-10, Glossa-9, O, mamă-7. În 1969 Dsida Jenö mărturisea că singur a tradus şi publicat Glossă în 16 versiuni.
Primele ediţii maghiare de poezie eminesciană apar în perioada postbelică (în Ungaria, 1947, cuprinzând 24 traduceri, 1950-53, 1967-154, 1974-89, 1978-86 ş.a., cu reeditări, iar Călin Nebunul şi basmele în câte 5 ediţii, ultima în 1989). Ediţiile din Eminescu, publicate de românii de etnie maghiară din România sunt însă mai numeroase (unele fiind prefaţate cu eseuri incitante, cum ar fi „Icoana stelară a eternităţii”, „Jumătate de veac sub farmecul lui Eminescu”), altele fiind cele mai cuprinzătoare faţă de tot ce s-a publicat în alte ţări. Avem în vedere ediţiile bucureştene din 1966, 1984 şi 2000, fiecare cuprinzând câte 280 de versiuni, realizate de un număr de peste 100 de traducători, între aceştia Franyö Zoltán este considerat realizatorul traducerii congeniale a Luceafărului în maghiară – ca şi în germană – volumele încheindu-se fiecare cu indici. Anul aniversar 2000 este marcat de alte ediţii, bilingve: Geniu pustiu-Szárnyaszegett géniusz (Bucureşti, „Universal Dalsi”, 2000, prefaţă de Nicolae Balotă), Poezii.-Versek (Bucureşti, „Curtea Veche Publishing”, 2000, cuvânt înainte Zoe Dumitrescu-Buşulenga), Poezii-Versek (Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2000, traducere de József Balogh).
Majoritatea antologiilor care-l includ şi pe Eminescu, unele în ediţii repetate, cum sunt cele din Budapesta, sugerează prin titlul colecţiei criteriul valoric de selecţie: „Cele mai frecvente «recitiri» universale” (1957, De ce nu-mi vii), „Perlele poeziei de dragoste ale lumii” (1957, Peste vârfuri), „Eternii prieteni” (1958 şi 1964, Junii corupţi, Cugetările Sărmanului Dionis), „Din scrierile ultimelor 7 secole” (6 poezii), „Din literatura popoarelor vecine” (5 poezii), „Ars poetica universală” (1965, Scrisoarea II), „Cele mai frumoase poezii ale literaturii universale din antichitate până în prezent” (1966-1988, 5 ediţii, Şi dacă, Glossă, Peste vârfuri, De ce nu-mi vii, Dintre sute de catarge), „Din lirica universală” (1971, Dintre sute de catarge), de asemenea ediţii particularizate, precum „Versuri pentru copiii din grădiniţe” (Budapesta, 1960, Somnoroase păsărele), „Culegere pentru ocazii festive”, Miercurea Ciuc, 1972, care recomandă Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie), „Antologia universală a portretelor feminine” (Bucureşti, 1983, Crăiasa din poveşti) sau „Sezam pentru 7 poeţi” (universali de actualitate, Bucureşti, 2003, – Arghezi, Lorca, Ungaretti, Quasimodo, Brecht, Pavese, Eminescu, acesta din urmă ilustrat cu 18 poezii). Unele periodice întrec prin contribuţia lor multe volume: „Vasárnap” (Arad-116 traduceri şi articolele despre Eminescu şi Várösmarty, Eminescu şi Madach), „Utung” (Cluj-36, respectiv, 78), „Igas szo” şi „Üj Élet (Tg. Mureş-37 cu 52, respectiv, 4 cu 4), „Elöre” (Bucureşti-8, respectiv, 24 şi „A Het”-2, respectiv, 24 articole, între care „Inspiraţie şi ştiinţă la Eminescu”). Tot la Bucureşti apar şi primele monografii despre „Tânărul Eminescu”- 1957, altă ediţie 1959, în anexă 4 traduceri şi „Prima monografie completă” despre „Viaţa şi opera lui Eminescu”-1962 (peste 500 p.), ambele aparţinând lui Kakassy Endre (cunoscut scriitor, traducător şi editor), dar interesul crescând pentru omul şi poetul român a determinat şi traducerea-publicarea „Vieţii lui Mihai Eminescu” de George Călinescu, în 1966 şi 1989. În acelaşi an, „Centenar Eminescu”, Moses Huba publică sinteza despre „Clasicul modern al Romantismului” (ca prefaţă la volumul „Eminescu în literatura maghiară”, care mai includea 25 de studii, ilustrate cu 32 de poezii în 130 de versiuni maghiare).
Interesul şi semnificaţia istoriografică a acestor momente-eveniment ar putea fi exprimate într-un „bilanţ” sugestiv privind prezenţa masivă a traducerilor şi referinţelor critice eminesciene în publicaţiile unei limbi de circulaţie restrânsă, cum este maghiara, care se adresează în principal cititorilor dintr-o ţară mică, precum Ungaria, posibil şi comunităţilor maghiare din alte ţări, în principal din România. Aşadar, interesul pentru versiunile eminesciene în limba maghiară, mult mai mare, decât în multe alte ţări, arată astfel: în sursele accesibile nouă am identificat ca reprezentative cel puţin 508 titluri de publicaţii în limba maghiară, în care au apărut cel puţin 4257 de traduceri şi comentarii, din care:
a. cel puţin 3960 traduceri în limba maghiară, apărute timp de peste un secol, în cel puţin de 290 de publicaţii, se repartizează, după tipul sursei în 56 volume, ediţii separate (3 dintre acestea subsumând fiecare câte 280 titluri în versiune maghiară, sumarul cel mai cuprinzător întâlnit în ediţiile publicate în alte limbi), toate volumele subsumând numărul impresionant de peste 3000 texte eminesciene (poezie, proză literară şi politică ş.a.), de asemenea, 523 texte, incluse în 115 culegeri antologice şi crestomaţii de literatură română şi universală, iar alte 377 texte cu traduceri apar în 134 publicaţii periodice cu profil ştiinţific şi cultural, la care se adăugă 65 traduceri ca anexe la lucrări de critică literară sau plasate în grupaje cu comentarii, apărute în reviste şi ziare, dar şi în câteva surse f. l. (la care nu le-am putut identifica locul de apariţie);
b. cel puţin 695 lucrări de critică şi istorie literară (studii monografice, recenzii, prefeţe, comentarii, note etc.), apărute în cel puţin 268 publicaţii, se repartizează, după tipul sursei, în 34 lucrări de critică şi istorie literară, cuprinse în 13 volume, ediţii separate, de asemenea 169 lucrări (capitole, studii distincte), incluse în 104 culegeri antologice, inclusiv publicaţii enciclopedice, dar şi alte 377 lucrări, apărute în publicaţii periodice, la care se adaugă 115 lucrări de referinţă (prefeţe, eseuri, note biobibliografice etc.), apărute în volume şi antologii cu traduceri sau în grupaje cu traduceri, apărute în ziare şi reviste);
c. cel puţin 62 traduceri şi un articol într-o enciclopedie online, apărute în publicaţii multilingve, tipărite şi online, dar nu atât ca manifestări de interes local sau naţional, cât mai ales destinate circulaţiei internaţionale, mesajul eminescian fiind diseminat în limba maghiară de câteva centre importante de cultură, precum Bucureşti (1925, Din valurile vremii, în volumul „România jună. Cartea Semicentenarului”, apărut în 3 limbi; 1984, Luceafărul în 8 limbi; 1989, „Omagiu Eminescu şi Creangă” în 15 limbi, 7 traduceri; 2000, Chişinău-coed. Bucureşti, antologia „Corpus Eminescu”, vol. IX, despre Eminescu în 51 de limbi, include în maghiară 15 traduceri; „Romanian Voice”, online, 1994, variantă în 13 limbi, 7 traduceri; 2003, Odă în metru antic în 13 limbi, 3 versiuni; 2010, variantă online, La steaua, 1 traducere; Bruxelles (2007, „Discovering Eminescu” în 16 limbi, 3 traduceri şi 1 articol); 1969, Sara pe deal, ediţie co-editată la Rio de Janeiro-Bucarest-London-Paris-Roma-Madrid-Lisabona-Berlin-Tel Aviv-Budapesta, în 8 limbi); Budapesta (2013), ca răspuns la solicitarea noastră, cunoscuta interpretă şi admiratoare a lui Eminescu, Karli Iskakova a transpus în melodie poezia Doină, pe care a introdus-o în repertoriul său, interpretat la chitară în turneele sale, această melodie fiind postată pe Facebook-YouTube, doar în limba română); Kiev (2003, 2009, şi online Bucureşti, 2010), volumul La steaua în 16 limbi, include 3 traduceri în maghiară; Timişoara (1972, 1998 Luceafărul, în 3 limbi, 2 traduceri); Serbia (1955, Novi Sad-1 A), f. l., f. a. („Babel Web Antology”, multilingv, 21 trad., între care La steaua-4 trad.), de asemenea, SUA (fondată în California, 2001, „Wikipedia”, enciclopedie online, la care în 2003 s-a asociat România şi Ungaria, Eminescu fiind prezentat în 47 de limbi, inclusiv în limba maghiară).
Toate aceste date reprezintă indicii ale cunoaşterii, recunoaşterii şi consacrării creaţiei eminesciene ca valoare naţională de dimensiune universală, în perimetrul spaţialo-lingvistic maghiarofil, cu centrul de promovare, deopotrivă, în Ungaria (prin intermediul publicaţiilor de limbă maghiară, adică traduceri şi referinţe critice publicate în V-volume, ediţii separate, A-culegeri antologice şi P-periodice, – mass-media scrisă şi audio-video ş.a.), apărute la Budapesta (18 V-din care 1 Teză de doctorat, 103 A-din care 15 enciclopedii, 18 P), Debrecen (2 P), Pesta (2 P), Szeged (2 A), mai ales în România, la Bucureşti (41 V, din care 1 prin co-editare la Bucureşti-Rio de Janeiro-Londra-Paris-Roma-Madrid-Lisabona-Berlin-Tel Aviv-Budapesta; 48 A din care 1 A prin coeditare la Bucureşti-Chişinău, 23 P), Alba Iulia (1 A), Arad (3 A, 31 P), Baia Mare (2 A, 2 P), Braşov (1 A, 1 P), Cluj (8 V, 50 A, 115 P), Covasna (1 A, 1 P), Gherla (1 V), Iaşi (1 A, 1 P), Lugoj (1 A), Miercurea Ciuc (2 A), Odorhei (1 V, 1 A, 4 P), Oradea (4 P), Petroşani (2 A, 1 P), Satu Mare (2 A, 7 P), Sfântu Gheorghe (1 V, 2 A, 2 P), Sibiu (2 V, 1 A, 2 P), Şimleu Silvaniei (2 P), Târgu Mureş (1 V, 6 A, 9 P), Timişoara (2 V, 1 A, 4 P), dar şi în ale ţări, precum Austria (2 P prin coeditare: la Viena-Pecs), Belgia (la Bruxelles-1 V, online), Serbia (la Novi Sad-1 A, 1 P), SUA („Wikipedia”, include şi maghiara), f. l., f. a. alte surse multilingve online.
În ultimul deceniu, cu prilejul celor două momente Eminescu (1989-„Centenarul Eminescu” şi 2000 „Anul Eminescu”) am identificat în total doar 13 publicaţii (volume şi antologii editate la Budapesta-3, Bucureşti-10, Cluj-2, iar la Satu Mare o singura revistă, apărută după 1989, care publică o poezie eminesciană în limba maghiară, dar şi aceasta editată în limbă română. În rest, la distanţă de peste un deceniu, doar două publicaţii, în 1993 la Odorheiul Secuiesc-Luceafărul, iar în 2000 o antologie de literatură universală, la Bucureşti, dar fără vreun autor maghiar. Evident, în ultimii ani, în evoluţia receptării lui Eminescu în publicaţiile de limbă maghiară din Ungaria şi România pare că s-a produs o „ruptură”.
Una dintre cauzele posibilele ar putea fi de natură administrativă (accesul redus la surse, posibil existente, în condiţiile în care la cele 7 mari biblioteci din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara, probabil şi din Budapesta, nu a funcţionat după 1989 „Fondul Legal”, la care prin tradiţie trebuiau să fie repartizate, înregistrate şi depozitate exemplare din tot ce s-a tipărit, inclusiv din şi despre Eminescu. În privinţa altor cauze, s-a observat că valul crizei social-economice din ţările est-europene foste socialiste a stimulat şi în România mentalitatea noilor „pseudodemocraţii” şi interese, manifestate sub forma demolării economiei şi culturii, în literatură şi istorie prin „demitizarea marilor personalităţi”, cu deosebire din domeniul poeziei „clasice”, primul vizat fiind Eminescu, deşi opera sa a fost considerată de a-lungul timpului un etalon, de limbă literară naţională şi expresie literar-artistică a spiritualităţii neamului românesc.
Vârful de lance demolator a fost gruparea pseudo-intelectuală de la publicaţia „Dilema”, din 1998, care a încercat „asasinarea mitului eminescian”, aşa cum un grup de agenţi, aparţinând unor înalte cercuri ale Imperiului austro-ungar, în 1883, s-a dovedit că au comis „asasinarea politică” a ziaristului, încercând să-l elimine din viaţa civilă pe „incomodul” jurnalist şi om politic Eminescu. Cauza, – ideile şi acţiunile sale, în spiritul cărora milita, alături de „Societatea Carpaţi”, pentru reîntregirea Daciei strămoşeşti prin dezlipirea Transilvaniei de imperiul austro-ungar şi alipirea ei de patria mamă (obiectiv realizat, totuşi, dar mai târziu, la Marea Unire din 1918, consfinţit prin Tratatul de Pace de la Trianon din 1920, cu prilejul destrămării imperiului austro-ungar).
După 130 de ani, organizaţii ca „Noua Gardă Maghiară”, „Plutonul secuiesc”, mai ales „Garda secuiască”, interzisă în Ungaria, dar nu şi în România, continuatoarea resentimentelor vădit împotriva ideilor eminesciene, acum de pe poziţia politicii „Marii Ungarii” de dinainte de Tratatul de la Trianon, au acţionat ani la rând, culminând, în 2010, cu strângerea a mii de semnături şi organizarea de proteste publice împotriva lui Eminescu, „pretextul” fiind existenţa la Miercurea Ciuc a unei străzi cu numele „Mihai Eminescu”. Protestanţii organizaţi evident au cerut înlocuirea numelui străzii „Mihai Eminescu” cu cel de „Attila Împăratul Hunilor”. Aşadar, incidentul a apărut tocmai la Miercurea Ciuc, unde într-o antologie din 1934 se publica studiul despre cei doi Poeţi Naţionali, „Petöfi es Eminescu”, iar într-o „Culegere pentru ocazii festive” din 1972 era recomandată marelui public maghiar poezia lui Eminescu, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”. În 2011 au continuat ostilităţile împotriva lui Eminescu, într-un limbaj suburban: răspândirea în localităţile şi capitala judeţului Covasna afişe cu portretul lui Eminescu, marcat cu semnul rutier „interzis”, apoi chiar marcaje rutiere cu semnul rutier „interzis” peste cuvântul Eminescu. S-a observat că acest tip de extremism, după căderea regimului comunist din 1989, a fost favorizat de politica „liderilor democraţi” ai comunităţii maghiare, care sub pretextul apărării „drepturilor” etnicilor maghiari au promovat continuu „autonomia culturală” locală, însă limitată la limbă, educaţie, tradiţii pe criterii etnice, îngrădind astfel politica culturală de promovare – inclusiv prin traducerea, publicarea şi comentarea – marilor valori naţionale româneşti, chiar maghiare şi universale.
Parcurgând lucrările care au promovat în ultimul secol ideea de universalitate a lui Eminescu, ne putem întreba, de ce numeroşi maghiari sau români de etnie maghiară l-au ignorat sau negat pe Eminescu doar în ultimele două decenii, ceea ce nu s-a întâmplat în alte ţări cu Eminescu şi nici cu marile valori naţionale ale acestor ţări, precum italienii Dante sau Leopardi, englezii Shakespeare sau Byron, germanii Goethe sau Shelley, francezii Hugo sau Musset, ruşii Puşkin sau Lermontov, ucraineanul Şevcenko sau bulgarul Botev, comparabili şi compatibili cu poetul naţional al României. Şi cum se explică ignorarea chiar a marilor poeţi maghiari, Petöfi, Adi, Várösmarty, Madach, în raport cu Eminescu, promovaţi anterior, cu atâta ardoare, aşa cum s-a putut vedea, chiar în zonele româneşti, populate de români de etnie maghiară, cum sunt Miercurea Ciuc, Sfântu Gheorghe, Odorheiul Secuiesc, Tg. Mureş, mai ales în Covasna, aceşti poeţii fiind anterior un factor liant de cunoaştere şi apropiere între popoarele român şi maghiar. Oare cine are interesul ca aceşti mari poeţi maghiari să fie consideraţi „duşmanii” României sau Eminescu al Ungariei, deci să meargă contra curentului istoriei, în condiţiile în care – conform cu bilanţul statistic prezentat anterior – opera lor şi tot ce s-a scris despre ei, a fost consfinţit deja ca proprietate privată definitivă a istoriei literare naţionale, europene şi universale?!
Există totuşi un potenţial real al bunelor intenţii, în virtutea cărora se intensifică iniţiativele publice, mai ales în mediul educaţional şi cultural de masă, în favoarea revigorării relaţiilor inter-culturale româno-maghiare, de promovare a tradiţiilor comune ca şi a marilor valori naţionale de dimensiune universală, în virtutea relaţiilor de bună vecinătate şi convieţuire, în contextul favorabil al politicii culturale a Comunităţii Europene, în consens cu bunele practici internaţionale tradiţionale din domenii ca arta de performanţă şi sportul, între care fotbalul, gimnastica, tenisul, baletul, muzica, evident marea poezia, precum cea eminesciană.

*

În comparaţie cu receptarea în publicaţiile de limbă maghiară, Eminescu a fost tradus şi comentat mai puţin şi târziu în publicaţiile editate în limbile fino-ugrice, chiar şi germanice din ţările nordului baltic şi scandinav, datorită unor condiţii istorice şi geografice explicabile. Se are în vedere în special perioada 1944-1991, când ţările baltice fiind republici ale URSS, iar limba rusă era aici oficială, Eminescu a fost cunoscut prin intermediul traducerilor ruseşti, apărute în publicaţiile editate la Moscova, unele însă şi din publicaţii autohtone.

2. LIMBA ESTONĂ (din familia altaică, ramura fino-ugrică, grupul finic, oficială în Estonia, capitala Tallin, peste 1,3 mil loc.), o prezentare a vieţii şi operei lui Eminescu publică „Eesti Entsüklopeedia”, vol. 2 (Tartu, 1933). „Välismaine Kirjandus” (Tallin, 1951), antologia de literatură universală, include Junii corupţi, Revedere, Somnoroase păsărele, Şi dacă), aceleaşi traduceri fiind reproduse apoi altă publicaţie „XIX-XX Sajadni valiskirjanikke”, vol. 3 (Tartu, 1962, reeditată în 1964, 1969). În 1966, la Tallin apare volumul antologic, „Rumeenia” (include Singurătate, tr. A. Kaalep), ulterior „Eest nonkogude Entsüklopeedia”, vol. 2 (Tallin, 1970, include un articol). Prima ediţie separată de poezii eminesciene se intitulează Eminescu M. Pimedus ja Luuletaja (Întunericul şi poetul (Tallin, 1972), postfaţa şi 60 de poezii traduse fiind semnate de Muia Veetamm şi Helvi Jürisson. Revista „Looming” (Tallin, 1975), publică un articol. Ultima apariţie editorială identificată este proza eminesciană, Cezara. Vaene Dionis (Tallin, 1996), volum tradus de Rüma Jesmin. Volumul antologic, „Corpus Eminescu”, IX (Chişinău-coeditare.Bucureşti, 2000), include poeziile Întunericul şi poetul, Stelele-n cer, Floare albastră, Şi dacă, tr. Helvi Jürisson, Ah, mierea buzei tale, La steaua, tr. Muia Veetamm). Un număr de 6 poezii, traduse la Tallin în 1972, le-am identificat, în 2010, postate în publicaţia internaţională online, „Romanianvoice.com”.
Accesarea pe Google „Estonia – Eminescu”, între altele, afişează distinct • peste 40 de „imagini Eminescu pentru Estonia” • un comunicat de presă precizează că la 20 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice cu Estonia (mai 2012), Ambasada Republicii Moldova la Tallinn, în colaborare cu Asociaţia „Luceafărul” a organizat un eveniment cultural dedicat memoriei unor personalităţi de mare audienţă în Estonia, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, Grigore Vieru şi Mihai Eminescu. În cadrul evenimentului au fost interpretate mai multe melodii semnate de regretaţii artişti şi au fost recitate poezii de Grigore Vieru şi Mihai Eminescu, în limba română şi în traducere estoniană • conferinţa internaţională Gnosis, prevăzută pentru septembrie 2014 la Tallin, Estonia (altădată la Los Angeles, Stockhom,, Toronto, Montreal, Tallin, Amsterdam, Chicago ş.a.), determină pe editorul unei publicaţiei internaţionale online, sub genericul „VOPUS.Gnoză/Cunoaştere Gnostică/Glossă de Mihai Eminescu”, să ofere modelul de operă literară care ilustrează cel mai bine tema dezbaterilor prin explicarea şi reproducerea poeziei Glossă de Mihai Eminescu, eveniment cu o semnificaţie majoră pentru receptarea lui Eminescu în spaţiul spiritual estonian: „Glossă este titlul poemului aparţinând unui strălucit geniu, publicat în 1883, în primul volum de poezii al poetului naţional român: Mihai Eminescu. În literatura de specialitate, cuvântul „Glossă” este un verset, urmat de comentarii la un refren. Formă fixă, poezia „Glossă”, de Mihai Eminescu, este compusă dintr-un verset temă sau o strofă nucleu care va fi reluată în ordinea inversă a versurilor de la sfârşitul textului. În afară de două strofe, fiecare linie temă va fi explicată, glosată într-un număr egal de strofe. Tema poemului este un cod etic al omului superior care oferă învăţături oamenilor, bazate pe cunoaşterea de sine şi pe experienţele sale filosofice. Poemul este, de asemenea, o reflecţie, care conţine adevăruri universal valabile, prin urmare de necontestat. În apophthegms, propoziţiile sunt scurte şi lapidare, concise şi exprimate printr-un singur verset. Subiectul philosophical de „Glossă” este starea omului în raport cu timpul şi eternitatea” („The heritage of light vopus”).
Receptarea lui Eminescu în publicaţiile de limbă Estonă a fost realizată la Tallin (2 V, 1 A, 1 E, 4 P), Tartu (4 A, 1 E), dar şi în Republica Moldova-România, la Chişinău-Bucureşti (1 A), SUA (1 E), f.l. 1 P.

3. LIMBA FINLANDEZĂ (din familia uralică, ramura fino-ugrică, grupul finic, peste 5,2 mil locuitori, capitala Helsinki, limba naţională în Finlanda este finlandeza, alături de suedeză). La Helsinki, o mai bună cunoaştere a lui Eminescu este atestată relativ târziu, începând din anul 1944, în cadrul unor activităţi de studiu al limbii şi literaturii române sau de popularizare în mass-media culturală, sub formă de conferinţe publice şi cursuri despre Eminescu la Universitatea din Helsinki. Tot la această universitate, în 1962, Eili Rantanen susţine o prelegere cu ecouri în mass-media despre viaţa şi opera poetului român, în care analizează Crăiasa din poveşti şi Luceafărul, în traducerea lui A. Kipima. La Helsinki, traduceri şi articole mai publică „Tuhat lauluyen Vonta” (1974, „100 de ani de cântec”, „antologie de poezie apuseană”, ediţie nouă, completată, bilingvă, alcătuirea şi traducerea aparţinând lui Aale Tynni, include Departe sunt de tine) şi revista „Ortodox Kirotidnig” (1985, prezintă pe larg festivităţile de omagiere a lui Eminescu în Finlanda), iar la Turku „Valikoima Romanian runoju” (1986, antologia de poezie românească include Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Trecut-au anii, Luceafărul, tr. Tommy Granholm, Liisa Ryömä, Şi dacă, tr. Anita Moilanen, La steaua, Mai am un singur dor, Dorinţa, Oda în metru antic, tr. Pirjo Raiskila). În 1989, cu prilejul Anului Internaţional Eminescu, mass-media relatează despre organizarea unor expoziţii de carte şi pictură, însoţite de prelegeri privind valoarea universală a operei eminesciene, la o seară literară expunând scriitorul K. Gummelson, care a recitat versuri în traducere proprie, după care s-au interpretat melodii pe versuri de Eminescu etc. Volumul antologic Corpus Eminescu, IX (Chişinău-Bucureşti, 2000) include Somnoroase păsărele, tr. Liisa Ryömä, Şi dacă, tr. A. Moilanen, Luceafărul, tr. T. Granholm, Mai am un singur dor, tr. P. Raiskila. Dintre periodice se remarcă,, „Columna” (Turku, 1982-1983, publică Luceafărul, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Trecut-au anii, Glossă, Tinereţe fără bătrâneţe, tr. Tommy Granholm, Revedere, tr. Liisa Ryöma, Şi dacă, tr. Anita Moilanen ş.a., iar în 2003, Glossă, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte), „Furun Sanomat”, „Paivan Sanomat”, „Snomen Sosialdemokrati” şi „Helsinki Sanomat” (1964, publică grupaje, cu articole şi traduceri), iar cu prilejul „Centenarului Eminescu”, oficiosul „Unesco-Kuriiri” (1989), publică articolul de recomandare, Eminescu-poetul naţional al României. Sinteze reprezentative apar la Helsinki, între altele, în publicaţiile enciclopedice „Tietosanakirja”, vol. 2 (1910), „Pieni Tietosanakirja”, vol. 1 (1926), „Iso Tietosanakirja”, vol. 3 (1932), „Uusi Tietosanakirja”, vol. 5 (1961, 1966), „Otavan Iso Tietosanakirja. Encyklopedia Fenica”, vol. 2 (1961, 1968), „Facta”, vol. 2 (1971) şi vol. 4 (1981, 1982, 2001) etc. Încă din timpul vieţii lui Eminescu şi până în zilele noastre, în toate păturile sociale româneşti au circulat, sub forma unor cântece devenite populare, numite şi romanţe pe versuri eminesciene, reprezentând un fenomen rar întâlnit în ţările europene. Surprinzător, în Finlanda, într-un centru cultural modern, cum este Espoo, în 1995, publicaţia Mihai Eminescu. Runoja, după o prefaţă de Marjo Cozma urmează grupajul de traduceri ale Liisei Ryöma, însumând 9 cântece pe versuri de Mihai Eminescu, între care Dintre sute de catarge, Oricâte stele, Şi dacă, Sara pe deal, însoţite de partituri, semnate de compozitorul finlandez Aleksi Ahoniemi. Un număr de 7 traduceri finlandeze, însoţite de comentarii mai apar în publicaţia „Discovering Eminescu”, Bruxelles, 2007.
Semnificative pentru interesul actual faţă de Eminescu sunt „ştirile” pe Google la solicitarea „Finlanda – Eminescu” despre teme recente, de genul • „ziaristul Eminescu asasinat la comandă politică” • la sugestia „Salt la Finlanda” am găsit în 2012 recomandarea, din partea multor foruri naţionale, pentru Premiul Nobel a cărţii „Asasinarea Marilor Martiri ai Neamului Românesc. Roman istoric şi cinematografic” (între care figurează şi Eminescu) de Ştefan Dumitrescu • proiecte educaţionale comune privind schimbul se profesori, elevi, idei, bune practici dintre şcoli finlandeze şi româneşti (aceste şcoli „întâmplător” purtând numele lui Mihai Eminescu)   articolul „Noi şi Eminescu” de Tuula R. Teiri • sub titlul neobişnuit, Eminescu a „debarcat” la Helsinki, apare un amplu interviu cu un poliglot român, care trimis cu o bursă de excelenţă la Viena, unde s-a căsătorit cu o finlandeză, împreună cu care s-a stabilit la Helsinki. Din activitatea sa sunt remarcate „expunerile despre cultura şi istoria României, între altele, despre «steaua» lui Eminescu – adică poezia „La steaua” – la care învăţăceii concluzionează că au de-a face nu numai cu un mare poet, dar şi cu un om ale cărui cunoştinţe se dovedesc a fi vaste, de vreme ce a înţeles mersul Universului şi distanţele dintre planete. Cu diverse materiale în faţă, dar şi cu câte un caiet pe care îşi notează fiecare cuvânt rostit de omul de la catedră – aşa se prezintă cursanţii, într-o «mare» de linişte. Media lor de vârstă e undeva la 45 de ani, de la studenţi până la pensionari, din câte ne spune profesorul Alexandru Lazăr. Limba de predare este finlandeza. Asta se întâmpla mai bine de un an încoace la Helsinki, mai precis din 21 ianuarie 2009, de când profesorul Lazăr a înfiinţat primul, şi deocamdată unicul, curs pentru finlandezii care vor să înveţe limba lui Eminescu”.
Repartizate pe localităţi, publicaţiile din Finlanda apar grupate la Helsinki (1 A, 11 E, 3 P-media), Turku (1 A, 3 P), Espo (1 V), dar şi Belgia, Bruxelles (1 A online), Republica Moldova-România, Chişinău-Bucureşti (1 A), Franţa, Paris-UNESCO (1 P), SUA (1 A online), f. l. 5 P online.

*

Începând din anul 2011, inclusiv pentru cititorii din Nordul scandinav, este disponibilă publicaţia enciclopedică online realizată în Danemarca, „Wikipedia daneză”, „gratuit pentru a ajunge la noi utilizatori şi pentru a găsi noi modalităţi de a explora şi combina baza de date”. Textul original în engleză – despre Eminescu – este prezentat în versiune daneză, germană, spaniolă, franceză, bahasa Indonezia, polonă, suedeză, conform „Proiectul Runeberg”-wiki. Denumirea de „Runeberg” vine şi de la numele „Runeberg” (Ludvig), poet care şi-a scris majoritatea poeziilor în suedeză, dar şi în finlandeză (ambele limbi oficiale în Finlanda). Acesta s-a născut în Suedia însă a trăit mai mult în Finlanda, fiind oficializat ca „Poet Naţional” al Finlandei, un mare poet romantic, contemporan cu Eminescu. Prin tematică, stil şi mesaj, lirica lui Runeberg se aseamănă cu cea a poetului naţional al României, Mihai Eminescu, de aceea ar fi de aşteptat ca despre opera celor doi poeţi naţionali să se publice studii comparative, evident în plan tipologic.

XII. EMINESCU UNIVERSAL
Receptarea operei în publicaţii din familia
unor limbi germanice şi baltice

Repartizată pe zone geografice şi istorice, creaţia eminesciană cunoaşte o circulaţie în toate ţările europene, la cele menţionate anterior adăugând acum zona ţărilor europene mici, din nordul baltic şi scandinavic. În aceste ţări cunoaşterea lui Eminescu s-a manifestat preponderent prin intermediul unor activităţi din sistemul formal de studiu (lectorate româneşti, secţii romanice de studii la universităţi), prin utilizarea publicaţiilor din limbile ţărilor vecine, aici co-oficiale, deci accesibile, precum şi a publicaţiilor de limbă engleză. În aceste categorii de publicaţii am identificat acţiuni dedicate lui Eminescu, organizate la recomandarea UNESCO sau iniţiate de Institutul Cultural Român, cum sunt cele anuale, cu prilejul Zilei de naştere a poetului, la 15 ianuarie, oficializată şi ca „Ziua Culturii Naţionale”. Eminescu a fost promovat şi prin mijloacele mass-media naţionale. În ultimele decenii, sursele de informare fiind reduse sau inaccesibile, au fost compensate însă prin accesul la publicaţiile internaţionale online (de tipul „Wikipedia”, „Eminescu Discovering”) sau la enciclopediile naţionale din ultimele decenii în variantă online (de tipul „Senssalmon Encyclopedie” daneză, destinată implicit Nordului scandinav). În cazul publicaţiilor din ţările care urmează să fie prezentate datele, acestea fiind totuşi sumare ca şi în alte cazuri relatarea lor va fi preponderent descriptivă.

1. În LIMBA LETONĂ (Letonia) Eminescu este mai întâi recomandat de sursa cea mai autoritară, enciclopedică naţională, „Latviešu konversacijas vărdnika”, vol. 4 (Riga, 1929, 1930). După trei decenii apare primul volum de traduceri, Mihai Eminescu. Dzeja. Izlase (Riga, 1959, 32 traduceri de J. Plitnieks şi A. Skalbe, postfaţă de J. Plitnieks), volum oferit publicului în „Săptămâna culturii române” în Letonia (cf. „Revue roumaine”, nr 3, 1959). Tot atunci, „Dragu balsis. Rumanu autori skatuvei” (Riga, 1959, din autorii români sunt reţinute poeziile eminesciene, Ah, cerut-am de la zodii, Cum oceanu-ntărâtat, tr. J. Plitnieks), „Pasaules tautu lirika” (Riga, 1959, în antologia de lirică universală sunt incluse De ce nu-mi vii, Revedere, Sara pe deal, La steaua, tr. de A. Skalbe), „Moldaviešu stasti” (Riga, 1960, include basmul Făt-Frumos din lacrimă, tr. J. Bunduls), „Latvijas Enciklopedija”, vol. 3 (Riga, 1983, le evaluează valoarea într-o prezentare favorabilă), „Corpus Eminescu”, vol. IX (Chişinău-coed. Bucureşti, 2000, reproduce Somnoroase păsărele, La steaua, traduse de J. Plitnieks). Active sunt şi periodicele din Riga, „Karogs” (1959, publică articolul Rumannu tautas djejnieks Mihails Eminesku de J. Plitnieks), „Cinea” (1961, scrie despre M. Eminescu. Scrisoare către un prieten. Versuri, traducere de M. Kompe, iar în 1970, publică articolul academicianului moldovean, I. Varticean, Luceafărul poeziei moldoveneşti). „Korgars”, (1978, inserează articolul Cheia prieteniei-Eminescu).
La accesarea pe Google, „Letonia – Eminescu”, dintre informaţiile oferite (care circulă în lume pe canalele online) reţin atenţia: • Ziarul „Latvijas Careivis” din 26 august 1933 relatează despre existenţa unui „Latvijas Moldavu Kulturas Centrs”, „Dacia”, care sub o strofă din poezia „Când amintirile” de Mihai Eminescu se spune cum „În lungul veacurilor pe teritoriul Letoniei, moldo-românii împreună cu letonii au trăit şi au împărţit toate amărăciunile şi bucuriile de la natură” • Moartea misterioasă a geniului Eminescu • Memoriile unui neuropatolog bucureştean asupra cauzelor morţii lui Eminescu scot la iveală o ipoteză şocantă: poetul ar fi fost otrăvit cu mercur • Ziua cea mai neagră a culturii româneşti: Eminescu, pus în cămaşă de forţă şi dus la nebuni exact acum 132 de ani • Sub genericul „Mihai Eminescu, profetul logos-ului şi mithos-ului românesc”, se rezumă, în formă criptată parcă cuvinte cheie dintr-un amplu text, pe o temă actuală de mare interes, din care reţinem: M. Eminescu – „Înger şi Demon”, M. Eminescu – Profeţia „războiului îngerilor”. Profeţia „Îngerului de pace” – „Nato-universalism Pacific” – „Războiul îngerilor” eminescian localizat în „Planeta îngerilor”, având pe voievodul timpurilor şi „Îngerul timpurilor” ca protagonist celestianul înger Regina-Moldova… profeţia poetului M. Eminescu – „Nato-pacifismul mondialist” localizat „iconul-stea” – cluster şi poematica ecuaţiei relativităţii cuantice „in the loumen-star” – „La steaua” şi „the sunrise angel-star Hyperion, the sunset angel-star Hyperion – Mihai Eminescu” etc.
În ultimii ani, Letonia participă la „Proiecte educaţionale europene” (tip schimb de experienţă, cunoaştere reciprocă, inclusiv în domeniul literaturii naţionale prin reprezentanţii de frunte, precum, Eminescu), alături de alte ţări (le vom menţiona acum, după postările pe Google, posibil şi cu ecouri în mass-media din ţările participante: Austria, Belgia, Cehia, Cipru, Danemarca, Franţa, Italia, Letonia, Lituania, Olanda, Polonia, Portugalia, Regatul Unit, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Turcia, Ungaria). Publicaţiile de limbă letonă apărute în Letonia, care îl promovează pe Eminescu, sunt grupate în capitala Riga (1 V, 3 A, 3 E, 4 P), dar şi în Republica Moldova-România, Chişinău-Bucureşti (1 A).

2. În LIMBA LITUANIANĂ (Lituania) Eminescu este recomandat, cu prilejul sărbătoririi a cinci decenii de posteritate literară în ascensiune, prin intermediul unor referinţe critice, care au sintetizat ceea ce se cunoştea şi era apreciat în lumea literară europeană ca valoare universală. Avem în vedere „Lietuviškoji Enciclopedija”, vol. 7 (Kaunas, 1939), de asemenea „Lietuviškoji Tarubine Enciklopedija”, vol. 3 (Vilnius, 1978). Din comunitatea românilor, care organizează manifestări eminesciene, prin intermediul volumului Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-Bucureşti, 2000), ne-a parvenit o traducere reprezentativă a poeziei Departe sunt de tine, realizată de un admirator al creaţiei eminesciene, poetul lituanian Johanes Strelkünas. În primăvara anului 2005 a fost organizată „serata consacrată a 155 de ani de la naşterea Marelui poet român Mihai Eminescu”. Mass-media din Lituania prezintă acţiunile internaţionale de sărbătorire în luna ianuarie a Zilei de naşterea a Poetului Naţionl al României şi a Zilei Culturii Naţionale.

3. În LIMBA SUEDEZĂ (Suedia), traduceri şi ecouri apar în culegeri şi câteva reviste, între acestea remarcându-se cele realizate de omul de ştiinţă suedez, Göran Björkman şi scriitorul Henry Peter Mathis, care dedică lui Eminescu „pagini de analiză şi înaltă preţuire, relevând contribuţiile lui valoroase, cunoscute în principal prin intermediul traducerilor, care s-au făcut în multe ţări”. O primă atestare despre poet cunoaştem în 1920, într-o culegere de studii academice, care s-a bucurat de o largă audienţă în România, – „Vår Tid Ărsbok Utgiven av Samfundel de Nio” (Stockholm, include studiul Alecsandri och Eminescu, Två rumäniska diktarbövdingar şi fragmente din Epigonii, Când amintirile, Melancolie în traducerea lui Göran Björkman), iar alte şase traduceri, realizate de acelaşi autor publică periodicele „Särtryckur Vär Tid” (Stockholm, 1920), „Nya Argus” (Stockholm, 1921), „Ord och Bild” (Stockholm, 1921). La Uppsala, în „Ergo” (revista Universităţii din Upsala, 1926, nr. 4, 7, 9, studiul Mihail Eminescu este ilustrat cu exemplificări din Mai am un singur dor, Ce te legeni, Lasă-ţi lumea, iar în anexă sunt adăugate poeziile Şi dacă, Revedere, Glossă, Somnoroase păsărele, Ne-nţeles rămâne gândul, Lasă-ţi lumea ta uitată, Cu mâine zilele-ţi adaogi, Mai am un singur dor, Ce te legeni codrule, Dintre sute de catarge, traducător Hjalmar. Psilander). „Norisk Familjebok Encyklopedie och Konversationslexikon” (Stockholm, 1927, prezintă viaţa şi opera poetului). H. P. Matthis publică, în 1950, Mihail Eminescu. Diktaren som Kallades pessimist (Stockholm-Solna), pe care îl ilustrează cu poemul Împărat şi proletar, în traducerea lui Ralf Parland). „Rumänskarikedom” (Stockholm, 1952), include capitolul Eminescu, ilustrat cu poemele Împărat şi proletar, Venere şi Madonă, Egipetul, traducătorul fiind Ralf Parland). „Svensk Uppsalagsbok”, vol. 8 (Malmö, 1950, 1956) şi „Boniers Lexikon”, vol. 4 (Stockholm, 1962), ambele inserează referinţe despre viaţa şi activitatea poetului român). „Rumänische rikedomar” (Stockholm, 1952), include studiul despre „Eminescu la Centenar” de H. Mathis, ilustrat cu Împărat şi proletar, traducere de Ralf Parland. Revistele „Sverige-Rumänien” (Stockholm, 1953), publică poemul Împărat şi proletar, tradus de. Ralf Parland, iar „Candela” (Stockholm, 1973-1976), publică 8 poezii, articolul „Med honom börjar all” şi textul unei emisiuni radio, Eminescu de J. Miloş, aici prezentându-se şi două evenimente publice, – deschiderea expoziţiei de carte românească, unde sunt expuse şi traducerile suedeze din poezia eminesciană, de asemenea Seminarul internaţional, Eminescu după Eminescu, cu participare suedeză, organizat la Paris de Alain Guillermou. Publicaţia „Res Publica” (iunie 1989, include un articol şi două poezii, traduse de I. Miloş). Antologia Mihai Eminescu. Över höjderna. Dikter (Stockholm, 1989), include poezia Peste vârfuri, iar publicaţia „Kvallsposten” (6 nov. 1989), reproduce studiul „Dorul på rumanska” de Sven Crister Svahn, din volumul Mihai Eminescu. Över höjderna Dikter av Jon Miloš. Symposion). În „Anul Centenar” Eminescu, în oraşele Lund, Malmö, Göteborg şi Stockholm s-au desfăşurat simpozioane dedicate vieţii şi operei poetului român. Cu acest prilej a fost lansat şi primul volum suedez de Poeme (Stockholm, 1989), care cuprinde 29 texte, alcătuire, o prefaţă despre Eminescu în context european şi traducere de Jon Miloš. Ulterior, antologia de poezie românească, „Vid tystuadens bord” (Stockholm, 1998), include din Eminescu cel mai amplu poem eminescian (peste 1300 de versuri) şi, în general, mai rar tradus şi publicat, Memento mori, de asemenea cele mai frecvent traduse, poeziile lirice Somnoroase păsărele, Dintre sute de catarge). În Republica Moldova, volumul antologic Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-Bucureşti, 2000), preia din publicaţiile suedeze şi reproduce poeziile Când amintirile, tr. G. Björkman, Odă în metru antic, Peste vârfuri, Somnoroase păsărele, Dintre sute de catarge, tr. I. Miloş. Ca semn de preţuire a ecoului poetului român în Suedia, traduceri şi referinţe publicate în limba suedeză apar în câteva publicaţii româneşti, „Convorbiri literare” (nr. 6-9, Iaşi, 1939, 2 articole şi 7 poezii, realizate de H. Psilander, G. Björkman), „Flacăra” (Bucureşti, 1964, traducerea poeziei Cu mâine zilele-ţi adaogi, tr. Hjalmar Psilander), „Tribuna” (Cluj-Napoca, 1975, Dintre sute de catarge, La steaua, tr. Ion Miloşi), iar „România literară” (Bucureşti, 1989), prezintă expoziţiile de carte şi simpozioanele dedicate poetului naţional al României, organizate sub egida Comitetului suedez pentru comemorarea lui Eminescu, cu prilejul Centenarului şi Anului Internaţional Eminescu, în oraşele Lund, Malmö, Göteborg, Stockholm, la care a fost lansat primul volum de poezii Eminescu în traducerea lui Ion Miloš. În acest context, Biblioteca Municipală din Huvudsta organizează o „seară literară”, în aula în care s-a deschis o expoziţie de carte eminesciană, unde K. Gummelson prezintă o expunere despre Eminescu, urmată de recitarea unor poezii în traducere proprie şi de câteva melodii interpretate pe versuri eminesciene. Subsumate, publicaţiile din Suedia apar în principal la Stockholm (2 V, 6 A, 6 E, 6 P), Republica Moldova şi România, la Chişinău-Bucureşti (1 A), respectiv Bucureşti (2 P), Cluj-Napoca (1 P), Iaşi (1 P).

4-5. În NORVEGIA, limba oficială este LIMBA NORVEGIANĂ (din familia germanică, grupul continental scandinav, deci împreună cu daneza şi suedeza reciproc înţelese de locuitorii acestor ţări). În acord cu autorităţile norvegiene – conform cu prevederile dicţionarelor lingvistice naţionale şi internaţionale – prestigioasa enciclopedie internaţională online „Wikipedia” distinge şi prezintă articolele despre Eminescu în două limbi oficiale, distincte, în cadrul limbii naţionale norvegiene, deci în cele două forme standard, cu drepturi egale (situaţie unică în lume): „norvegiana bokmål” (vorbită de 99% din populaţie, mai ales în oraşe şi în Sud Est) şi „norvegiana nynorsk” (vorbită de 30% din populaţie ca principală limbă scrisă). Evident, aceste limbi în Wikipedia apar ca limbi separate şi cu texte diferite în prezentarea lui Eminescu. Diferenţe distingem şi între datele „ascunse” la articolele despre Eminescu din Wikipedia, de unde se poate deduce evoluţia receptării poetului în limba norvegiană (programele specializate în calcularea accesării operează anual rezultatele eminesciene, ex. de la 552 rezultate în 2005, la 2553 rezultate în 2013). Noi vom rezuma textele celor două articole publicate în „Wikipedia”, care îşi publică articolele în peste 260 de limbi, dar 47 dintre acestea prezintă viaţa şi opera lui Eminescu, deşi cu conţinut şi la dimensiuni diferite. Pentru norvegienii interesaţi de o prezentare mai amplă, pot realiza pe loc traducerea automată în norvegiana bocmål şi norvegiana nynorsk din fiecare dintre celelalte 46 de limbi, aici fiind incluse limbile de largă circulaţie, precum engleza, de altfel frecvent vorbită în ţările nordice, evident şi textul din limba română. În continuare vor fi prezentate traducerile şi comentariile eminesciene în forma care circulă, se vând, se conservă în biblioteci, inclusiv din România, şi se consultă ca obiect de studiu literar.
4 a. în LIMBA NORVEGIANĂ BOKMÅL, articolul din enciclopedia „Wikipedia” reproduce portretul de tinereţe al poetului, un text actualizat în mai 2014, care cuprinde date biografice sumare, aprecierea ca poet naţional al României, acreditat cu aceeaşi preţuire şi în Republica Moldova, alăturarea lui la categoria marilor valori ale romantismului târziu, între capodopere fiind remarcate Luceafărul, Mai am un singur dor, Scrisorile I-V, iar recunoaşterea consacrării poetului pe plan internaţional o indică sursa citată, Mihai Eminescu. Poems, ediţia din Anul Internaţional Eminescu, 1989, în traducerea realizată din română în engleză de Corneliu M. Popescu, precizându-se totodată că Eminescu a fost tradus şi în Norvegia.
5 b. în LIMBA NORVEGIANĂ NYNORSK, articolul reproduce portretul de tinereţe al poetului, textul actualizat în mai 2013, care cuprinde date biografice sumare şi aprecierea ca „Poet naţional al României”, dintre capodopere fiind indicate Luceafărul, Mai am un singur dor, Scrisorile I-V.
Date mai cuprinzătoare despre viaţa şi opera lui Eminescu, mai bine zis despre receptarea acestuia în Norvegia, apar – după cum s-ar putea subînţelege, în ambele limbi – în capitala Oslo, în surse de tipul „Aschehongs Konversasjons Lexikon”, vol. 5 (1956), „Aschehehong og Eyldenddels Store Norske Lexikon”, vol. 3 (1981), „Kappelans Lexikon”, vol. 2 (1983), iar publicaţia periodică „Aftenposten” (1968) publică articolul „Punţi între popoare”, o panoramă a poeziei româneşti, dominată de tutelarul Eminescu, ce justifică dezvoltarea relaţiilor inter-literare româno-norvegiene, ca „garanţie a consolidării legăturii dintre popoarele român şi norvegian”. Agenţiile de presă relatează despre festivităţile organizate în Norvegia, la recomandarea UNESCO, de pildă cele consacrate „Anului Eminescu”, 1989, în cadrul cărora s-au publicat şi s-au recitat, în instituţii cu profil cultural, traduceri din poezia lui Mihai Eminescu. Mass-media popularizează evenimente omagiale, acţiuni culturale, expoziţii de carte, ultimul identificat fiind concursul de creaţie pentru tineri, „Mihai Eminescu”, organizat între 15 ianuarie şi 15 iunie.

6. În LIMBA DANEZĂ (Danemarca) prima prezenţă, consemnată în istoriografia literară daneză despre Eminescu, reflectată în publicaţiile de limbă daneză, au fost ecourile preluate din publicaţiile europene despre opera poetică eminesciană, identificată însă după stingerea din viaţă a poetului. Atunci, la Copenhaga, „Salmonsens Konversationslexikon” (1896, denumirea „Salmonsens” vine de la proprietarul editor), sub anonimat publică o amplă sinteză a datelor care circulau în Europa despre viaţa şi opera lui Eminescu, „noul geniu romantic” român. S-a observat că această publicaţie enciclopedică reprezenta o „mixtură de texte”, în principal din „Brockhaus Enzyklopädie”, versiunile germane a „Lexikonului Brockhaus”. A doua ediţie, vol. 7 (Copenhaga, 1919), din 2009 s-a publicat ca facsimil digital, aparţinând domeniului public; în format electronic, actualizată, ediţia a fost destinată începând din 2011 deopotrivă cititorilor din ţările Nordului scandinav, „gratuit pentru a ajunge la noi utilizatori şi pentru a găsi noi modalităţi de a explora şi combina baza de date”. sub denumirea „Wikipedia daneză” (textul original în engleză, disponibil şi în limbile daneză, germană, spaniolă, franceză, bahasa Indonezia, polonă, suedeză), conform „Proiectul Runeberg”-wiki. Denumirea de „Runeberg” are o dublă semnificaţie, – prima de la „Rune” (scriere runică) şi „berg” (munte-culme), deci „Munte/Culme literară”, a doua, de la numele „Runeberg” Ludvig, poet suedez şi finlandez, care trăind în Finlanda, a fost oficializat ca „Poet Naţional” al Finlandei, contemporan cu Eminescu. Cunoscutul romanist danez, Cristoffer Nyrop (unul dintre redactorii amintitei enciclopedii „Salmonsens”), oferea în 1898 un punct de vedere personal despre viaţa, opera şi locul ocupat de Eminescu, în cadrul panoramei literaturii române, în volumele antologice „Rumaenien”, de asemenea în „Illustreret Verdenslitteraturhistorie” – o istorie a literaturii mondiale ilustrată – în care se aprecia valoarea universală a operei poetice eminesciene, din care au fost nominalizate „neasemuitele” Rugăciunea unui dac şi Împărat şi proletar. „Bibliografii over Kr. Nirops”, din 1932, indică surse care cuprind referinţe ilustrate cu versuri eminesciene. Alte surse bibliografiate: în 1953, Tiden Hans Scherfig, include capitolul Eminescu şi Caragiale în „dBet befriede Rumanien”; referinţe critice publică şi „Lademans Lexikon Ludeman” (1971, 1974), „Gyldendals Tibinds” (1977) sau „Revue Romane” (1967, studiul Roma, Dacia şi Scandinavia la Eminescu de E. Lozovan). Dintre traduceri remarcăm o primă tălmăcire publicată însă în România, revista „Cuget clar” (Vălenii de Munte, 1937, reproduce excelenta traducere a poeziei De câte ori iubito, precum şi studiul Alecsandri şi Eminescu în limba daneză), iar în colaborare cu Republica Moldova, Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-Bucureşti, 2000), reproduce poeziile Dintre sute de catarge, Somnoroase păsărele, La steaua, traducere de Soren Sorensen, după versiunea suedeză a lui Ion Miloši). Un rol important în popularizarea lui Eminescu în Danemarca l-a avut revista culturală longevivă aparţinând exilului românesc, „Dor” şi volumele „Caiete de dor” (colaborări în diferite limbi europene) sau scriitori de referinţă precum Svetlana Paleologu-Matta, care şi-a tipărit în Danemarca (Aarhus, 1988) cartea sa – de larg ecou european – despre Eminescu şi absolutul ontologic (tradusă în limba română în 1994). După locul de apariţie, în Danemarca predomină Copenhaga (2 V, 4 A, 6 E, 1 P), iar în ale ţări, România (Bucureşti-Cişinău-1 A, Bucureşti-1 P, Vălenii de Munte-1 P).

7. În LIMBA OLANDEZĂ (neerlandeză, Olanda-Nederland) identificăm revista „Vragen des Tijds” (Amsterdam, 1939), care publică un articol despre Eminescu, semnat de J. Browman. În ediţii separate, Eminescu apare în volumele Roemeense Gedichten-Poezii româneşti (1964, Bucureşti, include Şi dacă, La steaua, Somnoroase păsărele, Ce te legeni, Revedere, Dintre sute de catarge, Mai am un singur dor, Revedere în traducerea lui Gerard de Ridder); Gedichten (Amsterdam, 1968, 23 poezii traduse şi prefaţate de Gerard de Ridder, introducere de acad. Iorgu Iordan, altă ediţie apare în 1972); Van Der Linden Elisabet. Mihail Eminescu. Romeense Gedichten (f.l., f.a.); M. Eminescu’s Hyperion en andere Roemeense gedichten (f. l. f. a., în traducerea lui Gerard de Ridder). Referinţe despre viaţa şi opera eminesciană găsim în „Algemeine Winkler Prins Encyklopedie” (Brussel-Amsterdam, 1956), „Standard Encyklopedie panorama der wereld in kleur” (Antverpen-Utrecht, 1965, 1967, 1969), „Encyklopedia en twintig delen” (Amsterdam-Brussel, 1968), „Grote Beederlandse Larousse Encyklopedie” (Gravenhage, f.a.), „Winkler Prins Woodenboek” (Amsterdam, f. a.). „Revista scriitorilor români” (Münhen, 1963), prezintă Congresul Societăţii Academice Române, organizat la Nijmen-Olanda, la care Mircea Popescu şi-a prezentat comunicarea despre o nouă interpretare a lui Eminescu în volumul Eminescu o dell’Asoluto de Rosa del Conte-Italia). Volumul antologic Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-Bucureşti, 2000), include Somnoroase păsărele, Trecut-au anii, O, rămâi, Dintre sute de catarge, tr. G. de Ridder. După locul de apariţie, publicaţiile din Olanda sunt repartizate astfel: Amsterdam (4 V, 1 A, 1 P), Antverpen-Utrecht (1 E), Brussel-Amsterdam (1 E), Gravenhage (1 E), Münhen (1 P), Chişinău-Bucureşti (1 A).

8. LIMBA FLAMANDĂ (limbă indo-europeană, ramura germanică, se vorbeşte în Flandra, situată în Belgia de N-V, unde este oficială, alături de valonă, – o varietate a limbii franceze, oficiale). Din surse accesibile am aflat date sumare despre receptarea lui Eminescu în această limbă din Belgia. Astfel, ziarul maghiar „A Hét” relatează despre o seară muzical-literară, din cadrul Universităţii „Louvain–La Neuve” din Belgia, în 1971, la care au fost recitate poezii în tălmăcire franceză şi flamandă, de asemenea „Le jounal romain des poets” (Louven-Bruxelles, 21 mart. 1969), publică în versiune flamandă Odă în metru antic, tr. Jane Vandervorst). Contribuţia poetului Michel Steriade – care şi-a publicat volumele de poezii eminesciene în limba franceză din Flandra – constă în realizarea „Roemense poezie het wonderbare zaad” (Louven, 1976 şi 1981), plachetă cu versurile Odă în metru antic, Oricâte stele, Şi dacă, Trecut-au anii, în limbile franceză, tr. Michel Steriade şi flamandă, tr. Jeanne Vandervorst-Buytaert.

9. LIMBA LIMBURGHEZĂ (idiom regional germanic, din Sudul Olandei, Provincia Limburg, 1,8 milioane de vorbitori în Olanda, Belgia, Germania. Centrul iniţiativelor este capitala Maastricht (unde în 1991 a fost semnat „Tratatul Uniunii Europene”). Numeroase surse online din ultimii ani prezintă evenimente culturale şi educaţionale româneşti la Limburg: expoziţii, „Portal de carte”, dedicate lui M. Eminescu, concurs „Eminescu din vârful penelului”, altele fiind prevăzute sub forme de Proiecte comune România-Limburg. Cunoscutul traducător şi promotor al literaturii române, limburghezul Willem Bos şi-a dezvăluit „admiraţia pentru poetul Eminescu” şi a afirmat că, datorită capacităţilor sale, „Eminescu ar putea învăţa dialectul limburghez”. Hans Krol postează, pe publicaţia Bibliotecii din Limburg, blogul Ryanei Balanta, „Mari Bibliotecari” din rândul scriitorilor celebri, între care figurează şi Eminescu. Pentru semnificaţia pe care o are gestul limburghez, vom reproduce (în traducere automată) un citat, „Pentru a menţiona în mod aleatoriu o mică selecţie de peste 50 de celebrităţi internaţionale, în acest sens: Piet Mondrian, Giacomo Casanova, Golda Meir, Horace, Anatole France, Eratostene, JJ Champollion, SR Ranganathan, Mao Tse-Tung, Jacob şi Wilhelm Grimm, Henryk Arctowsky, Alfred de Musset, GW von Leibniz, GE Lessing, Marcel Duchamp, Benjamin Franklin, J. Edgar Hoover, Lao Tse, Adam Mickiewicz, Leopold Senghor, Philip Larkin, Hector Berlioz, Mohammad Khatami, Lewis Carroll, Marcel Proust, Roland Barthes, George Bataille, August Strindberg, Thomas Carlyle, Kyrillus, Friedrich Hölderlin, Alcide de Gasperi, Ivan Krîlov, Robert Burns, Immanuel Kant, HW Longfellow, Robert Musil, Boris Pasternak. Joseph Priestley, Angus Wilson, Mike Tyson, Ruben Dario, Bud Spencer, Melvil Dewey, JW von Goethe, Papa Pius al VII, Alexandre Dumas, Nancy Pearl, Suetonius, Mihai Eminescu, Alexandre Herculano, Diderot, Laura Bush şi (femei olandeze) Annie MG Schmidt şi Jeltje de Nieuwenhoven”(cf. online, nederlandse letterkundigen die bok als bibliothecaris, 28.12.2011). Cu acordul oficialităţilor limburgheze, enciclopedia internaţională „Wikipedia”, îl prezintă pe Eminescu: viaţa, studii la Viena şi Berlin, ziaristul, din opera „celui mai celebru poet romantic al României şi Republicii Moldova” sunt remarcate, capodoperele Luceafărul, Odă în metru antic, Scrisorile I-V, 12 poezii mai importante, 4 nuvele şi un link despre „Poetul naţional”. Aceste date, fie şi sumare, reprezintă un semn al interesului, care ar putea fi uşor satisfăcut în plus prin posibilitatea oferită de enciclopedie de a fi traduse automat-literal în limburgheză articolele despre Eminescu, apărute în limba română şi în celelalte 46 de limbi postate, alături de limburgheză.

10. În LIMBA IDIŞ, o limbă modernă, derivată din vechea ebraică, îmbogăţită cu elemente locale, păstrând însă alfabetul ebraic, vorbită de evreii izgoniţi din Germania şi răspândiţi în diaspora din alte ţări, oficială în regiunea autonomă Evreiască din Federaţia Rusă (peste 700 mii vorbitori). Limba idiş reprezintă instrumentul lingvistic prin intermediul căruia a fost tradusă, comentată ca valoare universală şi răspândită în lume opera lui Mihai Eminescu. Iniţiativa traducerii în idiş a poeziei eminesciene, în contextul popularizării poeziei româneşti în alte ţări, începând cu etapa folclorică şi până în epoca modernă şi contemporană, aparţine lui Salomon Segal, publicist şi poet evreu, originar din Dorohoi. După ce s-a întors în ţară din rătăcirile sale prin America, unde s-a afirmat ca poet, traducerile din poezia românească le-a reunit într-o masivă antologie de poezie românească [„Poeţi români traduşi în idiş”], publicată la Viena, în 1922, cu o introducere semnată de acad. N. Iorga, în care Eminescu figurează cu Luceafărul, Scrisorile I-V, Împărat şi proletar, Criticilor mei, De ce nu-mi vii, Somnoroase păsărele, De vorbiţi, Se bate miezul nopţii, Călin, Mortua est, Melancolie, Răsărit de lună, Glossă, Venere şi Madonă, Ce te legeni, Revedere, Ochiul tău iubit). Totuşi, primele traduceri, semnate în idiş de acelaşi traducător, apar anterior, în România, mai întâi la Bucureşti şi Craiova („Lumea Evreiască”, Glossă-1920, Venere Şi Madonă, Viaţa-1921, tr. Sal Segall) şi la Iaşi („Convorbiri literare”, 1939, articolul „Influenţa lui Eminescu în literatura evreiască”, iar în completare Somnoroase păsărele, Melancolie, De ce nu-mi vii, ultima traducere aparţine lui Iacob Gropper). În perioada postbelică, revista „Ikuf Bleter” (Bucureşti, 1950) publică poeziile Viaţa, Somnoroase păsărele, tr. Veidenfeld şi Sarani, iar manualul „Idiše Sprach” (clasa a VI-a, 1958) include o sumară prezentare a lui Eminescu şi Creangă). „Index Translation” înregistrează în idiş antologia de poezie românească [Poeţii din sufletul meu] (f. l., 2001, cu traduceri din Eminescu, Arghezi, Bacovia, semnate de Hasefer). La Chişinău încă în 1934 apare o antologie literară, „Perudot, Qovez le-divre sifrut” (include sonetele Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însuşi glasul, tr. Jako Katscher). În „Anul Eminescu”, 2000, antologia, Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-Bucureşti, include Somnoroase păsărele, facsimil în idiş, transcriere în litere latine şi retroversiune germană, având însă lexicul predominant german, de asemenea Melancolie în lexic predominant ebraic, ambele semnate de Salomon Segal, a treia poezie, De ce nu-mi vii, fiind tradusă de celălalt poet evreu din România, Iacob Gropper). În anul 2003 apare la Chişinău volumul acad. Constantin Popovici, „Meditaţii şi confesiuni”, care include De ce nu-mi vii, tr. Meir Kharats, în alfabetul ebraic şi latin. Aşadar, în ordine cronologică, Eminescu în limba idiş apare în Austria, Viena (1 A), Republica Moldova şi România, Chişinău (2 A), Chişinău-Bucureşti (1 A), respectiv, Bucureşti (2 A, 2 P,), Galaţi (1 P), Iaşi (1 P).

XIII. EMINESCU UNIVERSAL
Receptarea operei în publicaţii din familia
unor limbi „izolate” din Balcani şi Asia de Sud Vest

1. LIMBA ALBANEZĂ (limbă indoeuropeană izolată, se vorbeşte în Albania, de 3,5 milioane de vorbitori). Receptarea lui Eminescu în literatura albaneză este inaugurată de o teză de doctorat, susţinută în Austria, la Graz, în 1925, de Poradeci Lasgush (Lazar Gusho), absolventul Facultăţii de litere din Bucureşti şi considerat cel mai mare poet liric albanez asupra căruia – mărturiseşte poetul albanez – opera lui Eminescu a exercitat o puternică influenţă. Lucrarea de doctorat a viitorului mare poet albanez aborda o temă de interes ştiinţific, – Poezia populară română şi cultura germană în opera lui Eminescu, parţial publicată şi comentată în presa vremii din România şi Albania.
Primele traduceri şi ecouri eminesciene în publicaţii de limbă albaneză apar începând din anul 1929, datorate altui înzestrat poet albanez, Dhimitri P. Pascku, sub pseudonimul Mitrush Kuteli, publicate în ziarul albanez din Constanţa, „Shqiperia e Ré” (1929, cu prilejul comemorării a patru decenii de la moartea poetului român, un portret literar, Dyzvet vjet Pas vdekjes te Mihail Eminescu, iar în 1934, 5 traduceri, în dialectul tosc, cel care stă la baza formării limbii literare albaneze actuale). Acelaşi traducător mai publică în „Convorbiri literare” (1939, Odă în metru antic). Sub pseudonimul Mitrush Kuteli publică ulterior în „Shënime letrare” (Tirana, 1944, 2 studii despre Eminescu în albaneză şi 2 traduceri), apoi placheta, Vjersha. I shqipëroj Dhimitri P. Pascko (Konstanţa, 1939, pref. şi 24 de bijuterii lirice, traducerile fiind semnate, D. Pasko). M. Kuteli în culegerea „Vargje” (Versuri, Konstanţa, 1947, include Trecut-au anii, De câte ori iubito). Ulterior mai apar: Poezi. Shqip (Tirana, 1956, 12 traduceri, însoţite de studiul introductiv de poetul Vehbi Bala), „Historia e letërshquipet” (Tirana, 1960, capitol Eminescu în istoria literară, semnată de Mitrush Kuteli), urmată de Ylli i dritës (Prishtina, Rilindja, 1976, include Luceafărul şi alte 20 poezii, postfaţă şi cronologie de universitarul Rexhep Ismajli, sub preambulul – Trebuia să poarte un nume de Marin Sorescu) şi Vjersha dhe poema të zgjedhura (Tirana, 1983, cuprinde 42 poezii, tr. Ismail Kadare, Regep Ismaili, Mitrush Kuteli, Vehbi Bala, Baki Umeri etc., pref. Vehbi Bala), la care se adaugă Princi i bucur prej pikës së lotit (Tirana, 2000, Făt Frumos din Lacrimă, tr. Temistokli Çube) şi Poezi (Tirana, 2000, tr. Perikli Jorgoni, semnalare în Index Translation). Traduceri şi articole mai apar în periodicele „Zeri i populli” (Tirana, perioada interbelică, 3 articole semnate de poeţii Nonda, Bulka, Kuteli), „Drita” (Tirana, 1964, 1987, Împărat şi proletar, Scrisoarea IV, un articol, respectiv, Din străinătate, Cu penetul ca sideful, Poetul, Shakespeare şi un articol), „Biletininshkenkor i Institut Pedagogjikdyvjecar të shkodrës” (Tirana, 1966, referinţe despre Eminescu în studiul despre relaţiile albano-române-Lidhjet letrare shquiptare-rumane de Vehbi Bala), „Albatros” (Bucureşti, 1988, relatează că Radio-Tirana, la rubrica „Mari personalităţi ale omenirii”, universitarul K. Kycyku prezintă opera eminesciană ca valoare europeană, urmată de recitarea unor poeme în traducere proprie), „Nentori” (Tirana, 1984, publică studiul Eminescu în albaneză de Kopi), iar în actuala regiune autonomă Kosovo, la Prishtine, apare „Historia e letërsije shquipet” (1971, capitol de istorie literară despre Eminescu de Mitrush Kuuteli), „Rilindja” (Prihstina, oct. 1989, articolul „Eminescu în limba albaneză” este semnat de Cristina Nexutovici), antologia Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-Bucureşti, 2000, include Doină, Veneţia, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, tr. Kopi Kycyku, Odă în metru antic, Glossă, tr. Adrian-Cristian Kycyku), iar „Luceafărul de Floreşti” (Floreşti, 2000, publică Peste vârfuri, tr. A. Guţulean). Poetul şi traducătorul Baki Ymeri (de origine albano-aromâno-română) a debutat în presa albaneză cu traduceri din Eminescu (relatare în volumul „Darlania”, Bucureşti, 1999, ediţie bilingvă româno-albaneză), cu precizarea că traducerile Departe sînt de tine, De câte ori iubito, au apărut în în revista „Fjala” (Prishtina, 1971), „Reshep Qosja. Asdreni. Jeta dhe vepra etij” (1972, Institut Albanologjik, referinţe), o sursă consemnează că şi revista „Gëzimi” (Skopje-Macedonia, 1988, a publicat un grupaj de poezii eminesciene, traducere Baki Ymeri).
Dintre canalele online reţinem unul dintre ecourile albaneze despre Eminescu, ilustrat cu versiunea albaneză a poeziei De ce nu-mi vii-Përse nuk vjem: „Eminescu va rămâne peste veacuri stindardul spiritualităţii româneşti, din ce în ce mai mult înţeles, mai fermecător şi mai cunoscut în lume, spre mândria poporului din care a ieşit neegalatul Zeu românesc al poeziei” (cf. ISSuu.ro, iunie 2014, preluat de „Forumi shkiptar”; htmp//sq.wikipedia.org/urki/baki_ymeri).
Cele 230 de traduceri şi referinţe apărute în 31 de publicaţii, din localităţile în care apar, sunt repartizate astfel: Albania, Tirana (6 V, 2 A, 7 P), Kosovo, Prishtine (1 V, 1 A, 3 P), România, Bucureşti (1 P), Constanţa (1 A, 3 P), Floreşti (1 P), Republica Moldova, Chişinău-coed. Bucureşti (1 A), Austria, Graz (1 A), Macedonia, Skopje (1 P), f.l. (4 P).
2. LIMBA GREACĂ (limba greacă veche, la fel ca şi macedoneana este o limbă dispărută, greaca nouă sau neogreaca constituie o familie în Grecia/Republica Elenă-Cipru, unde este oficială, ca limbă uzuală, fiind răspândită şi în Albania, Serbia, Italia, Rusia, România, Bulgaria, Turcia, înglobând 10 milioane de vorbitori). Deschiderea procesului de receptare a creaţiei eminesciene în Grecia o realizează enciclopediile şi alte publicaţii din Atena, cum ar fi „Elefterodaki Enkiglopaidikon Lexikon” (1929, semnează Kostas Uranus), iar în altă etapă „[Lexicon biografic şi de antologie universală]” (1985, semnează Dimitros Ghiakos). Primul mesaj eminescian este identificat la Salonik, Mihai Eminescou. O megalofhys roumanikos poietes (Thessaloniki, 1942, studiu monografic despre „genialul poet român”, ilustrat cu Luceafărul şi alte 7 poezii, tr. Antonis Mistakidis), apoi „Epitommon Enkiklopedikon” (1961), „Ellinos roumanikes pnevnatikes skeseis” (1995, articolul despre relaţii culturale româno-elene include capitolul despre „unul dintre marii romantici, Eminescu”), idee susţinută cu primul volum cuprinzător din creaţia poetică eminesciană, Poiemata. Eminesckou (Atena, 1964, pref. şi 38 de poezii, tr. Rita Boumi Papa, referinţe de Nikos Pappas, M. Beniuc, G. Călinescu), tot atunci volumele „Roumania” include referinţe de Birkas Kostas, iar [„Antologia poeţilor români”] (1968) cuprinde prefaţa şi Somnoroase păsărele, Dintre sute de catarge, Şi dacă, tr. Kostas Asimakopoulos, „Rumanoi Prozographoi kai poietes” (1978, include 5 traduceri de Menelos Loudemis, [„Lexicon biografic şi antologic universal”] de Dimitri Ghiakos (1985), cuprinde referinţe şi Cugetările Sărmanului Dionis, Sara pe deal, tr. R. Boumi Papa, [„Antologia poeziei româneşti”] (1989), include traduceri de Dimos Rendis). Cu prilejul proclamării de către UNESCO a „Anului Internaţional Eminescu” apare Mihai Eminescu. O Eosforos-Luceafărul (1989, tr. Dimos Rendis-Ravanis, pref. Takis Adamos, referinţe despre „Centenarul Eminescu”, ziaristica lui Eminescu şi opiniile lui Nikos Pappa despre poetul naţional al României). Ulterior mai apar O daktygennitos-Poezii (1992, tr. Gianis Anagnostopoulos), [Împărat şi proletar] (Toronto, 1995-6, pref. şi tr. Christos Ziatas), O Iperion-Luceafărul (2000, tr. Rita Boumi-Papa).
Dintre periodice consemnăm „Elephteros Tipos” (1925, articole de K. Bastias şi K. Uranus), 2 articole şi 5 traduceri de A. Mistakidis apar în „Prodos” (1937) şi„Nea epohi” (Cipru, 1975).„Valkainki logotehnia” (1938), 5 articole şi 3 traduceri publică Rita Boumi Papa în „Efemerida Ton Payton” (1957 şi 1965), „Avghi” (1964 şi 1965), „Erevna” (1964).
În România am identificat 9 traduceri ale poetului A. Mistakidis în „Ethnos” (1937, 1939), „Convorbiri literare” (1939 şi 1940), „Pangósmia synergasia” (1985), ale altora în „Tribuna României” (1974, La steaua, tr. Rita Boumi Papa), „Steaua” (Cluj-Napoca, 1989, Trecut-au anii, tr. M. Ludemis, L. Zogas). Se impun volumele Poezii-Poiemata (Bucureşti, 2000, 38 poezii, tr. Rita Boumi-Papa, pref. Aureliu Goci. postf., Kostas Asimakopoulos) şi Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-coed.Bucureşti, 2000, include De-or trece anii, Crăiasa din poveşti, tr., A. Mistakidis, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Venere şi Madonă, O, mamă, Luceafărul, tr., Rita Boumi Papa, Luceafărul, tr., Dimos Rendis-Ravanis), Luceafărul (Botoşani, 2003, tr. Nikolas Blithikiotis, pref. George Muntean) şi O Yperion-Luceafărul (Tessaloniki, 2006, tr, Nikos Tentas).
Apostolos Patelakis înscria într-o publicaţie online: „În centrul atenţiei tuturor (scriitorilor) s-a aflat bineînţeles opera poetului naţional Mihai Eminescu. Existau până în prezent patru versiuni reuşite ale „Luceafărului” în limba greacă, dar, recent, la Salonic, Nikos Tentas, poet, eseist şi critic literar, un romantic prin structura sa sufletească, s-a încumentat să facă o nouă şi strălucită tălmăcire a excepţionalului poem… Noua versiune a poemului impresionează pe cititori, traducătorul încercând să fie cât mai fidel stilului şi lumii ezoterice a poetului. Ediţia bilingvă s-a bucurat imediat de o deosebită apreciere din partea specialiştilor. Astfel, cel mai mare poet al Salonicului, Takis Varvitsiotis, menţionează că ”. Nikos Blithikiotis, stabilit în Franţa, cel care a tradus acum trei ani „Luceafărul” în greacă şi franceză, subliniază că „traducerea lui Nikos Tentas este impresionantă mai cu seamă când se gândeşte cineva că ea a fost realizată de o persoană a cărei limbă naturală nu este limba română…Eminescu, un adevărat „Palamas al României” merită un public larg iubitor de poezie, de aceea apariţia acestei noi lucrări este salutară” (detalii: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2006-02-18/eminescu-in-limba-greaca.html# ixzz 39jhu0nxQ). Enciclopedia interna¬-ţională online „Wikipedia” prezintă pe larg viaţa şi opera lui Mihai Eminescu.
Cele 202 traduceri şi referinţe din 36 publicaţii, repartizate pe localităţile în care apar, arată astfel: Grecia, Atena (5 V, 4 A, 4 E, 8 P), Salonic (2 V), Cipru (1 P), România, Bucureşti (1 V, 4 P), Botoşani (1 V), Cluj-Napoca (1 P), Iaşi (2 P), Republica Moldova, Chişinău-coed.Bucureşti (1 A), SUA (1 E).
3. LIMBA EBRAICĂ (este o limbă veche clasică, afroasiatică, ramura semitică, vorbită în Israel, care are două limbi oficiale, de facto, ebraica modernă, o variantă ivrit, vorbită de 5 milioane de vorbitori şi araba standard modernă, naţională ca a doua limbă).
Receptarea lui Eminescu în limba ebraică, la fel ca în limbile vechi clasice (sanscrita, greaca şi latina) – după convingerea marelui Bernard Shaw, se datoreşte faptului că „Eminescu reînvie spiritul romantic «a la fin de XIX siècle» cu rezonanţe antice, dar exersat pe corzile sensibilităţii moderne”; astfel, sunt cunoscute traduceri cum ar fi Divyagrahah (Luceafărul) în sanscrită la New Delhi, Shirin (Poezii) în ebraică la Ierusalim, Poiemata (Poeme) în neogreacă la Atena, Carmina (Poezii) în latina din actuala Dacia Felix Rediviva-România, la Bucureşti, fenomenul unic având o semnificaţie istorică şi lingvistică aparte.
Cronologic, o primă iniţiativă, fie ea şi târzie, în greaca modernă aparţine unei reviste din Ierusalim, editate în 1930, sub semnătura „M. I” (după relatarea din „Adevărul”, Bucureşti, 5 iulie, p. 2), care publică Dintre sute de catarge, tr. M. Braunstein Mibaşan, dar şi altele de „I. Zmora şi Kutscher”, în perspectiva publicării lor într-o antologie.
Primul volum de traduceri, publicat în Israel, în limba trecută pe copertă, „ebraică”, (pe care puţine persoane de vârsta a treia o mai cunoştea în România anilor 50-60, care să-mi fi putut citi şi explica versiunea care circula atunci în România), în care există nuanţe în privinţa titlurilor, selectate de către poetul traducător, menite să ne facă a înţelege interesul în epocă al cititorilor de pretutindeni în ebraică pentru poezia eminesciană: Shirin (Ierusalim, 1953, Luceafărul, Scrisoarea I, II, III, IV, V, Făt frumos din tei, Povestea teiului, Freamăt de codru, Iubind în taină, Pe lângă plopii fără soţ, Lasă-ţi lumea, La mijloc de codru, Între paseri, Ai noştri tineri, Viaţa, Împărat şi proletar, Criticilor mei, tr. Jošhua Tan-Pay, pref. M. Sadoveanu, altă ed. 1984, apărută explicit pentru a marca un secol de la apariţia ediţiei princeps de „Poesii”). O Plachetă Eminescu, ce vine să explice fondul biografic al liricii eminesciene, apare în „Revista cultului mozaic”, Bucureşti, 1985. Un alt volum, reprezentativ pentru sfârşitul veacului trecut, se intitulează Poezii alese (Tel-Aviv, 1990, text paralel în română şi neoebraică, pref. şi tr. Ahuva Bat-Hana), care recomandă: Ce te legeni codrule, Luceafărul, Despărţire, Melancolie, Şi dacă ramuri, Scrisoarea I, Revedere, Trecut-au anii, Cărţile, Criticilor mei, Coborârea apelor, Din noaptea, Cu penetul ca sideful, La fereastra despre mare. Ecouri apar în Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-coed.Bucureşti, 2000), care preia în facsimil ebraic Ce te legeni codrule, Despărţire, Melancolie, Trecut-au anii. O primă ediţie separată a capodoperei eminesciene, Luceafărul apare la Haifa (2008, ediţie bibliofilă bilingvă, în traducerea lui Tomy Sigler şi prefaţată de scriitorul Andrei Hof). Un mesaj recent vine tot din Israel, „In memoriam Mihai Eminescu” aparţinând Lucreţiei Berzintu, preluat de numeroase canale online (reviste, videoclip, YouTube), care îşi complineşte scurtul incurs în receptarea lui Eminescu în Israel atât cu răspunsurile de înaltă preţuire ale unui număr de 11 mari „personalităţi culturale” contemporane, care răspund la întrebarea „Ce înseamnă poetul Mihai Eminescu pentru dumneavoastră?”, în momentul de faţă, cât şi cu mărturisirea exprimând percepţia actuală – „la 120 de ani de la moartea sa” – „Pentru noi, aici în Israel, Eminescu este viu, l-am luat cu noi şi-l creştem mai departe în sufletele noastre”. Enciclopedia internaţională online, „Wikipedia” îl recomandă pe Eminescu într-o amplă şi consistentă prezentare.

XIV. EMINESCU UNIVERSAL
Receptarea operei în publicaţii de limbă arabă

În ultimii ani aproape că s-au generalizat şi în ţările arabe mijloacele de comunicare pe canalele mass-media online, privind acţiunile de cunoaştere şi de omagiere lui Eminescu în lunile ianuarie şi iunie, în România şi în alte ţări, între care şi în fiecare dintre ţările arabe. Una dintre cele mai reprezentative surse multilingve online, care îl prezintă amplu pe Eminescu în limba arabă, deci care se adresează la zi cititorilor din toate ţările arabe, este Enciclopedia „Wikipedia”. Este surprinzătoare informaţia „la zi”, identică cu cea care circulă pe canalele online, evident, cu unele inadvertenţe privind: „unul dintre cei mai renumiţi şi influenţi poeţi” („s-a născut în Botoşani Moldova”, şcoala a urmat-o la Cernăuţi, în „Bucovina imperiului Austriac”), „poet de geniu”, însă (deoarece) „a îmbogăţit limba română cu cuvinte din toate regiunile din România”, „a folosit metafora, nefolosită în poezia pre-eminesciană”, „ a fost recunoscut şi sărbătorit în toate provinciile româneşti”, „e considerat (făuritorul) limbii române moderne” a devenit „poet naţional”, tradus în peste 6o de limbi (se evidenţiată în arabă volumul Poeziile lirice de dragoste, Bagdad, 1998 şi în urdu, Islamabad-Pakistan, 2004), prin care promovează „dialogul între civilizaţii” şi îmbogăţeşte „Patrimoniul mondial”, în 1883 a avut o „boală gravă” şi a murit „otrăvit cu mercur”, – a fost un „artist fericit şi un om nefericit”, ca să fie înţeles „Eminescu trebuie citit cu voce tare”.
În LIMBA ARABĂ (standard modernă, din familia afro-asiatică ramura semită), o primă traducere a poemului Rugăciunea unui dac apare în revista „Convorbiri literare” (nr. 6-9 1939). Textul în arabă se intitulează Salatul dac, apare în faximilul arab şi cu litere latine, sub semnătura lui Emil Muracade. În Chişinău-coed. Bucureşti apare Corpus Eminescu, vol. IX, 2000, care publică, în traducerea lui Emil Muracade, Salatul dac – „Rugăciunea unui dac a poetului român-geniu, filosof şi luptător naţionalist Mihai Eminescu”, precum şi Dintre sute de catarge, în traducerea lui Nicolae Dobrişan. La Iaşi, în anul 2009, se publică volumul [Poezii], în limba arabă de Salah Mahdi, pref. D. Corbu (după ediţia princeps românească din 1884). Traducerile din Eminescu în publicaţiile editate în ţările arabe apar târziu, în a doua jumătate a secolului trecut. Remarcăm iniţiativa ambasadelor României în ţările arabe, care în colaborare cu comunităţile româneşti şi instituţiile culturale din ţările arabe, de mulţi ani, anual, la 15 ianuarie, organizează acţiuni de sărbătorire a Zilei de naştere a lui Mihai Eminescu, devenită şi Ziua Culturii Române. În program sunt prevăzute de regulă şi recitaluri de poezie eminesciană, în original şi în versiune arabă. Traduceri din Eminescu şi referinţe despre poetul român au apărut în capitalele ţărilor de limbă arabă, luate în ordine alfabetică acestea sunt:

1. În ALGERIA (situată în Nord Vestul Africii, peste 33 milioane de vorbitori), ca răspuns la recomandările UNESCO, revistele din Alger, „El Moundjahid”, iunie 1989, publică o pagină cu traduceri şi articole sub genericul Universalitatea lui Eminescu, iar „Revolution Africaine”, iunie 1989, un grupaj cu traduceri şi articole sub titlul Eminescu. Publicaţiile online din ultimii ani relatează despre acţiunile de omagiere a lui Eminescu în cadrul Scolii nr. 1 din Beijing, în luna ianuarie (octombrie la Beijing). Din cele peste 200 de „Imagini pentru Algeria – Eminescu”, 97 îl prezintă în diferite ipostaze prin texte şi imagini, care circulă în lume.

2. În EGIPT (situare la Nord Estul Africii, 80 milioane de vorbitori), Eminescu se bucură de un prim larg ecou prin dedicaţia „În faţa statuii poetului Eminescu”, din vol. „România-itinerar liric” de Fauad Badawi, Cairo, 1976. Răspuns la recomandarea UNESCO din „Anul internaţional Eminescu”, revistele din Cairo, „Al Ahram”, iunie 1989, publică Mai am un singur dor şi articolul Eminescu, Poetul României; „Al Gumhuria”, mai 1989, grupajul Eminescu include şi traducerea poeziei Egipetul. [„Buletinul bianual al Comisiei Naţionale pentru UNESCO din Egipt”], iunie 1989, publică articolul despre Centenarul Eminescu, la care Muhamed Fathallah El-Khatif, un reprezentant al Egiptului, membru al Comisiei UNESCO, a propus în asociaţie şi a semnat în limba arabă o rezoluţie aprobată de Consiliul Executiv UNESCO, care a publicat o Declaraţia UNESCO privind „marcarea Centenarului Eminescu” drept „Omagiu adus marelui poet român, a cărui operă face parte integrantă din patrimoniul literaturii universale”.

3. În IORDANIA (situare în Asia de Sud Vest, 6 milioane de vorbitori): revista de limbă arabă „Ar-Rai” din Amman publică un grupaj de poezii eminesciene, Floare albastră, Lacul, De ce nu-mi vii în traducerea lui Issa I. Naouri (cf. „Cronica”-1979); fotocopii de la acţiunea de „omagiere a lui Eminescu”, 25.01, 2012; la Amman, pe data de 13 februarie 2013, a fost organizată „Serata de Poezie româno-iordaniană, prilej de evocare a celor două sărbători deosebit de importante pentru cultura românească – Ziua Culturii Naţionale şi Ziua Poetului Naţional Mihai Eminescu, precum şi a relaţiilor culturale româno-iordaniene. Serata de Poezie, eveniment cultural de anvergură, ajunsă deja la a treia ediţie, a fost organizată în cooperare cu Uniunea Scriitorilor şi Literaţilor din Regatul Haşemit al Iordaniei, fiind plasată sub patronajul ministrului iordanian al culturii, Samih Maaytah. Recitatorii, români şi iordanieni, au prezentat poezii eminesciene, iar pasionaţi ai culturii române au vorbit despre semnificaţiile artei eminesciene. Ca un element de noutate, un grup de recitatori iordanieni a prezentat traduceri din opera lui Eminescu în limba arabă. Serata de Poezie s-a bucurat şi de atenţia mass-mediei iordaniene, mai multe televiziuni, printre care şi postul naţional, Jordan Television, prezentând imagini de la eveniment. O altă Serată literară, de Ziua lui Eminescu şi Ziua Culturii române, a avut loc la 12.01, 2014 (Site, Regatul Haşemit al Iordaniei).

4. În IRAK (situare în Asia de Sud Vest, 27,5 milioane de vorbitori), traduceri şi ecouri apar în revista Al-Kaukab (Bagdad, 1962, publică Luceafărul în traducerea lui Ahmed Abdurrazak), volumul [Mihai Eminescu. Poezii lirice de dragoste] (Bagdad, 1998, tr. Owaid Ameri şi Georgi Tasariescu), volumul „[Poeme lirice] (publicat şi lansat la Iaşi, 2009, ed. bilingvă, pref. Daniel Corbu, 30 poeme, tr. Salah Mahdi), apreciat la Târgul interetnic de carte de la Bistriţa din anul 2009, – „traducerile în limba arabă a poemelor eminesciene nu poate fi decât o excelentă carte de vizită a românilor în ţara arabă. Volumul cuprinde câteva dintre cele mai importante poeme ale poetului naţional, Odă în metru antic, Lacul, Dorinţa, Revedere, La Steaua, Crăiasa din poveşti, Trecut-au anii, Somnoroase păsărele, Şi dacă etc.”. Dintre contribuţiile irakiene la cunoaşterea lui Eminescu, comentate în România, se distinge lucrarea lui Rashidah Alugailly, Eminescu. Poetul-Om, traducere şi prezentrare de George Grigore în suplimentul literar-artistic al „Scânteii tineretului” (Bucureşti, nr.16, 1989).
5. În LIBAN (situare Asia de Sud Vest, 4 milioane de vorbitori, capitala Beirut), revista „Al Tariq”, Beirut, nov. 1989, publică articolul O fereastră arabă către Mihai Eminescu: Personalitatea acestuia şi poezia română. Dintre acţiunile cu ecouri în mass-media libaneză menţionăm: „Cu ocazia Zilei Culturii Române, 15 ianuarie, şi a împlinirii a 163 de ani de la naşterea poetului naţional Mihai Eminescu, Ambasada României la Beirut în colaborare cu Asociaţia România Levant a organizat o seară de poezie românească. Cu această ocazie copiii comunităţii româneşti sub coordonarea doamnei profesoare Anca Cheaito, au prezentat vineri 18 ianuarie 2013 la Centrul Cultural Clac Sin El Fil un program de poezie eminesciană. Programul manifestării, Omagiu marelui poet, a cuprins un recital de poezie eminesciană, versuri dedicate lui Eminescu, rânduri dedicate Luceafărului: Biografia lui Eminescu, Fotografii din epoca lui Eminescu, Picturi inspirate din poezia lui Eminescu, Citate, cugetări, aforisme de M. Eminescu, Copii şi poezia eminesciană – poezii şi desene – Basmele lui Eminescu”.
6. În MAROC (situare Nord Vestul Africii, 33,7 milioane de vorbitori), în suplimentul cultural al ziarului „Al-Alam”, 1970, Mohamed El-Mesari consacră un articol literaturii române, în principal lui Eminescu. Mass-media din Regatul Maroc preia după AGERPRES acţiunile de sărbătorirea a Zilei de naştere a poetului naţional al României Mihai Eminescu, devenită şi Ziua Culturii Naţionale, ultima acţiune, din 15 ianuarie 2015, prezintă programul organizat de Academia Română.
7. În SIRIA (situare în Asia de Sud Vest, 19, 3 milioane de vorbitori), Al-Kawhab-Luceafărul, apare la Damasc, în 1964, traducerea şi prefaţa aparţinând lui Ahmed Suleiman Al-Ahmed). „Shu’ara’min Rumania” (Damasc, 1979), antologia poeţilor români include o notă biografică şi traducerea poeziei Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, tr. Suleiman Awad.
8. În TUNISIA (situare în Africa de Nord, 10,2 milioane de vorbitori), revista „Al Horria”, Tunis, iunie 1989, publică o pagină cu traduceri şi articole. Hebdomadarul de limbă arabă „Radio şi Televiziune”-oct-nov.1989 publică studiul cunoscutului scriitor tunisian Abdallah Malek Gasmi, Mihai Eminescu sau memoria colectivă a românilor, însoţit de câteva tălmăciri din poezia eminesciană aparţinând acelui autor. (cf. rev. „Luceafărul”. Bucureşti, nov. 1989). „Un poet tunisian, Hatem Bouriel, traduce din Eminescu în limba arabă, organizează o seară eminesciană la Cercul „Fouq Essour”,-„relaţia se cere cultivată pe mai departe şi finalizată măcar într-un volum de traduceri” (cf. „Evenimentul zilei”, Bucureşti, sept. 2010).
O evidenţă a contribuţiei privind receptarea lui Eminescu, după locul de apariţie a publicaţiilor de limbă arabă, arată astfel: Algeria, Alger (4 P), Egipt, Cairo (1 A, 4 P), Iordania, Amman (1 P, 3 Site), Irak, Bagdad (3 V), Liban, Beirut, (1 P), Maroc, Rabat (1 P), Siria, Damasc (1 V, 1 A), Tunisia, Tunis (1 P, 1 RTV), România, Bucureşti (5 P), Republica Moldova, Chişinău-coed. Bucureşti (1 A), SUA (1 E, – Enciclopedia, „Wikipedia, o amplă prezentare a vieţii şi operei).

XV. EMINESCU UNIVERSAL
Receptarea operei în publicaţii din familia limbilor turcice

LIMBILE TURCICE, din familia altaică, ramura turcică, le vom prezenta după ţara în care a fost receptat Eminescu, conform denumirii ei actuale şi în ordine alfabetică.

1. LIMBA AZERĂ (Azerbaidjan, situare în Asia de Sud Vest, 8 milioane de vorbitori, Capitala Baku, limbi oficiale azera). Revista „Drujba Narodov” (Moscova, 11-1967) prezintă date privind traducerile din creaţia poetică eminesciană în limba azeră, începând din anul 1967 şi ecourile acestora în literatura din Azerbaidjan. O sinteză reprezentativă despre viaţa şi opera lui Eminescu este publicată în „Azerbaidcian Sovet Ensiklopedijasî”, vol. 4 (Baku, 1980). La 10 mai 2000, la Baku, a fost înfiinţată Asociaţia de Legături Culturale Azerbaidjan-România „Mihai Eminescu” (ALCAR), pe lângă Asociaţie fiind desemnat un consiliu consultativ, format din personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice din Azerbaidjan (site, Ambasada Republicii Azerbaidjan). Asociaţia întreţine relaţii de colaborare cu Asociaţia de prietenie româno-azerbaidjană din Bucureşti, ambele având în program şi acţiuni de omagiere a patronului spiritual, Mihai Eminescu. La 18 ianurie 2005. Cotidianul „Azad Azerbaycan” a aniversat „155 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu”, iar la 25 iunie a avut loc o Seară cultural-artistică dedicată lui Eminescu, în colaborare cu Asociaţia de prietenie Azerbaidjan-România. Au participat membri ai Uniunii Scriitorilor din Azerbaidjan, ai Asociaţiei de prietenie Azerbaidjan-România şi mass-media. Tot la Baku, în 2001, apare un volum reprezentativ, „Mihai Eminescu. Ulduzlardan pay isterem” – Îmi cer dreptul de la stele (poezii şi poeme, ilustrate, introducere de N. A. Sadiqova, prefaţă şi 41 de versiuni în limba azeră, traduse, din limba intermediară rusă, de Farida Hagieva: Mortua est, Şi dacă, Eu nu cred nici în Iehova, Somnoroase păsărele, Revedere, Floare albastră, O, mamă, De ce nu-mi vii, Venin şi farmec, Făt-Frumos din lacrimă, Luceafărul, O, rămâi, Departe sunt de tine, La moartea lui Aron Pumnul, Cu gândiri şi cu imagini ş.a.). Surse online apreciază că „Farida Hagieva a realizat o remarcabilă traducere în limba azeră a poeziilor lui Mihai Eminescu” (Baku.mae.ro). O amplă prezentare a vieţii şi operei poetului român îi acordă, începând din 2003, enciclopedia internaţională online „Wikipedia”, text care poate fi tradus automat-literal în alte 46 limbi în care este prezentat Eminescu.

2. LIMBA GĂGĂUZĂ (Găgăuzia, comunitate autonomă în Republica Moldova, 100 mii de vorbitori în limbă turco-găgăuză, din Balcani). Cartea acad. Constantin Popovici, „Mihai Eminescu. Viaţa şi opera în documente, mărturii, ilustraţii. Album” (Chişinău, 1985, altă ed. 1990, în limbile română, rusă, engleză), include De ce nu-mi vii, tr Petr Cebotari. Revista „Literatura şi arta” (Chişinău, 4, 1986), publică Revedere, tr. D. Tanasoglu, iar Jana iakân: Sstihlar, în volumul propriu de versuri (Chişinău, 1989), Petr A. Gagauz-Cebotari include traducerile, Pe lângă plopii fără soţ, De ce nu-mi vii, O, mamă. Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-Bucureşti, 2000), include O, rămâi, Ce te legeni codrule, De ce nu-mi vii, La steaua, O, mamă, tr. Dionisie Tanasoglu. C. Popovici în „Meditaţii şi confesiuni” (Chişinău, 2003), include De ce nu-mi vii, tr. Petr Cebotari). Luceafărul – Čoban-Yldiz, apare la Chişinău în 2003. Mai apar 2 volume distincte din Luceafărul-Çoban Vildizi- çulpan-Có zyasindan şi Făt-Frumos-Făt Frumos din Lacrimă (ed bilingvă, tr. Fiodor Angheli, pref. G. Duca, Chişinău, 2009, respectiv, 2001), şi Saboa zldizi-Luceafărul, ediţie bilingvă, tr. Todur Zanet, Chişinău, 2012. Mai sunt doar menţionate traducerile savantului istoric Mihail Petre Guboglu, dintre care Scrisoarea III apare în publicaţiile din Turcia, de asemenea cursurile de la Universitatea „Ion Creangă” din Chişinău ale scriitorului, prof. univ. dr. Mihail Ceachir, de „Limba şi istoria literaturii găgăuze”, sunt ilustrate cu poezii eminesciene, în original şi traducere proprie. Cele 20 de traduceri apar în 14 publicaţii, toate la Chişinău. O sumară prezentare, cu completări în sursele „ascunse”, identificăm în Enciclopedia „Wikipedia”.

3. LIMBA KAZAHĂ (Kazahstan, situare în Asia Centrală, peste 15 milioane de vorbitori, capitala Astana, limbi oficiale kazaha şi rusa,). În limba kazahă, Eminescu este amplu prezentat în „Kazah Sovet Enciklopediasy”, vol. 12 (Alma Ata, 1978). Din agenţiile de presă internaţionale au fost preluate informaţii publicate cu prilejul unor evenimente precum „Centenarul Eminescu”, 1989. Uneori, diferite comunităţi de „moldoveni” (din cei 20.000, care au supravieţuit dintre cei deportaţi în anii ′40-50), precum cei care „La sediul societăţii DACIA din Karaganda, la sfârşitul anului 2006, unde s-au organizat săptămânal cursuri de limba română pentru copiii etnicilor români din regiune în cadrul Şcolii Duminicale „Mihai Eminescu”, învaţă despre Eminescu şi-l popularizează în rândul altor comunităţi etnice. Comunitatea kazahă din Regiunea Autonom Xinjiang – Uygură, din Nord Vestul Chinei, poate citi poezia Şi dacă  în Gazeta literară „Shu guang” („Zorii”) a Uniunii Scriitorilor Chinezi, Filiala Xinjiang-Uygură, editată în cele patru limbi, corespunzătoare etniilor majoritare, între care şi limba kazahă, alături de chineză, uigură şi mongolă.

4. LIMBA KÂRGÂZĂ (Kârgâstan, situare în Asia Centrală, peste 2 milioane de vorbitori, capitala Bişkek, limbi oficiale kârkâza şi rusa). Volumul de povestiri, „Suluunun suluusu Jomoktor” (Bişkek, 1974) include Călin Nebunul, Borta vântului, Finul lui Dumnezeu, tr. S. Kalmamatov. „Kirkiz Sovet Enciklopediasy”, vol. 6 (Bişkek, 1980) şi „Sovetik Enciklopedialyk Sozdyk”, vol. 4 (Bişkek, 1987), prezintă amplu viaţa şi opera lui Eminescu, iar în „Anul Internaţional Eminescu”, 1989, la recomandarea UNESCO, s-au organizat acţiuni de omagiere a poetului.

5. LIMBA TĂTARĂ (Tatarstan, republică în Federaţia rusă, 1 milion de vorbitori, incluzându-i şi pe cei din ţările vecine, dar şi din Crimeea, Azerbaidgean, România-Dobrogea, Bulgaria, SUA, Canada). Revista „Kazan utlary” (Kazan, 10-1972, publică Ce te legeni codrule, tr. M. Husain). În România apare „Okuma Kitaby” (Bucureşti, V, 1958, crestomaţia include Somnoroase păsărele, tr. Mehmet Ablaiš, altă ediţie, V, 1959, Ce te legeni codrule, tr. Mehmet Ablaiš) şi Tan yildizi (Constanţa, 2003, Luceafărul, notă şi tr. Güner Akmolla, pref. Violeta Ştefanian, nota traducătorului), iar în publicaţia online Dobrogea, Constanţa, 2009, apar Criticilor mei-tr. Izmail Zizaedin, Ce te legeni codrule, tr. Tasin Ibraim, Luceafărul-în română şi tătară, tr. Güner Akmola.

6. LIMBA TURCĂ (Turcia, situare în Asia de Sud Vest, capitala Ankara, 71 milioane de vorbitori, oficială şi în Cipru). Iniţiativa receptării lui Eminescu în Turcia aparţine revistelor „Limba română” (Galata-Constantinopol-Istanbul, martie 1943-Peste vârfuri, mai-iunie 1943-O, rămâi, tr. şi prezentare de E. Esenkova) şi „Varlik” (Istanbul, 1970, 4 poezii traduse de Erem Melike). O sinteză reprezentativă asupra vieţii şi operei am identificat în „Türk Onsiklopedisi” (Ankara, 1967). Seria volumelor se deschide cu „Dünyahalk ve democrasi tirleri”-„Antologia poeziei de mare popularitate şi democratice din lume”, vol. 3 (Istanbul, 1980), include Împărat şi proletar, Dintre sute de catarge, urmată de volumul omagial – eveniment care prin demersurile, strădaniile de a realiza în regim de colaborare şi valoarea „aproape” de original, dar şi cu un imens ecou – Olümünün 100. Yldönümü nedeniyle Šair Eminescu (Ankara, 1989), cuprinde Centenarul Eminescu – Poetul Eminescu, pref. Irfan. Ünver Nastrattinoglu, introducere de Mihai Cimpoi-Eminescu şi descifrarea tainelor universului, studiul Eminescu şi Luceafărul de M. Ali Ekrem, care include 21 traduceri de M. Guboglu, Enver Mahmut, Nedret Mahmut, Ismail Ziaedin, Nezvat Iusuf, Feyyaz Seglam, ed. 2 completată, 2000. Alt volum omagial, [Eminescu – poetul legendar al versului românesc] (Istanbul, 2009) cuprinde 61 poezii, tr. Ali Narcin (la Congresul Mondial al Eminescologilor din septembrie 2014, traducătorul a pledat pentru valoarea poeziei eminesciene, în raport cu calitatea versiunii în limba turcă).
În România, seria traducerilor în limba turcă începe cu crestomaţia „Okuma Kitaby”, V (Bucureşti, 1952, include Împărat şi proletar, tr. Ziaddin Ismail, alte ediţii, 1957, Făt-Frumos din lacrimă, 1958, Scrisoarea III) şi continuă cu [„Antologie de poezie românească] (Bucureşti, 1999, include Ce te legeni, La steaua, Revedere, Rugăciune, Lacul. tr. col.), Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-Bucureşti, 2000, referinţe şi Ce te legeni, tr. Ruse Nedele, Revedere, Rugăciune, tr. Altay Kerim, Mai am un singur dor, tr. N. Iusuf, Luceafărul, tr.Enver Mahmut), Mektüpler I, II, III, IV, V (Constanţa, 2004, Scrisorile I-V, pref. şi tr. Güner Akmolla), Coban Yldizi-Luceafărul (ediţia turcă, 2003) prezentat în „Vikipedi Turçe”, comparativ cu operele unor clasici ca Byron, Cervantes, Beethoven, Chopin, Goethe ş.a. Şi enciclopedia online „Wikipedia” îi consacră un amplu articol în limba turcă, însoţit de 46 de ilustraţii. Cele 109 traduceri eminesciene şi 10 referinţe identificate în cel puţin 13 publicaţii în limba turcă se repartizează pe localităţi astfel: Turcia, Ankara (2 V, 1 E), Galata-Constantinopol (1 P), Istanbul (1 V, 1 A, 1 P), România, Bucureşti (4 A), Republica Moldova, Chişinău (1 V), Chişinău-coed. Bucureşti (1 A), Constanţa (1 V), SUA (1 E).

7. LIMBA TURKMENĂ (Turkmenistan, 5 milioane de vorbitori, capitala Ašhabad): „Turkmen Sovet Enciklopediasy” (Ašhabad, 1989), „Edibiat ve Sungat” (Ašhabad, iunie 1964, articol despre Eminescu de P. Lazar). Publicaţiile editate în limbile oficiale, rusa şi turkmena, au reflectat în paginile lor evenimentele eminesciene mai importante, marcate în mass-media internaţională.

8. LIMBA UZBEKA (Uzbekistan, 28 Amilioane de vorbitori, capitala Taşkent): „Uzbek Sovet Enciklopediiasi”, 13 (Taškent, 1979), ecouri mai atestăm în mass-media de limbă uzbekă şi rusă la Centenarul Eminescu, 1989 ş. a.

9. LIMBA UIGURĂ (fam. Altaică, ramura turcică, limbă oficială în provincia Xinjiang-Uygură din R.P. Chineză, 3-5 mil. vorbitori, bilingv, vorbesc şi chineză, scriere în alfabetul latin şi chirilic). Poezia eminesciană Şi dacă, tradusă în limba uigură, apare în revista literară „Shu guang” („Zorii”) a Uniunii Scriitorilor Chinezi, Filiala Regiunii Autonome Xinjiang – Uygură, de la Ürmuqi, în Nord Vestul Chinei, editată în cele patru limbi, corespunzătoare etniilor majoritare din această Regiune Xinjiang-Uygură: chineză, kazahă, uigură şi mongolă.

XVI. EMINESCU UNIVERSAL
Receptarea operei în unele limbi
transkaukaziene, georgiană şi armeană

1. LIMBA GEORGIANĂ (anterior numită limba gruzină, familia caucaziană, din Transcaucazia, 4 milioane de vorbitori, limbă oficială în Georgia-Gruzia, situată în Asia de Sud Vest, cu răspândire şi în Azerbaidjan, Armenia, Rusia, Turcia, Iran dar vorbită, alături de cele oficiale, – osetă în Osetia şi abhază în Abhazia). Procesul de receptare a lui Eminescu în Georgia a fost marcat de volumele, apărute în capitala Tbilisi, primul fiind doar consemnat, din alte surse, de bibliografia Bibliotecii Academiei Române, Mihai Eminescu,[Versuri] (1951) şi altul accesibil pentru consultare, Mihai Eminescu. Leksebi (Versuri, 1956, 28 poezii, pref. note şi tr. Grigol Abašidze), ediţie comentată în „Zarea Vostoka” din Tbilisi, 1956, în articolul Mihai Eminescu în limba gruzină. Alt volum, [Lirica] (Tbilisi, 1963), cuprinde 26 poezii, tr. Grigol Abašidze, Deşi din această ediţie lipsesc Scrisoarea III şi Luceafărul, interesul pentru acest volum cu traduceri eminesciene creşte, atât în mass-media românească (recenzii), cât şi în cea georgiană (ecouri în presă, dar şi de genul dedicaţii în versuri, precum „La mormântul lui Mihai Eminescu”, publicată în volumul de versuri, editat la Tbilisi, 1979, „Ziua bună Românie”, aparţinând lui Otar Şalamberidze. Mai ample au fost acţiunile de omagiere a poetului român cu prilejul „Centenarului Eminescu”, în 1989, la recomandarea UNESCO. Ulterior, în „Anul Eminescu”, 2000, s-au prevăzut acţiuni în programele culturale comune din Georgia şi România. Una dintre cele mai reuşite iniţiative s-a concretizat sub forma publicării şi comentării poeziei eminesciene în Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-coed. Bucureşti, 2000), care include 3 poezii, în facsimil, dintre cele traduse de poetul Grigol Abašidze.

2. LIMBA ARMEANĂ (din familia indoeuropeană, „izolată”, formează singură o ramură, oficială în Armenia, situată în Asia de Sud Vest, 3 milioane de vorbitori, alţii fiind răspândiţi în Turcia, Georgia, Azerbaidjan, India, Orientul apropiat, România, Franţa, SUA, America de sud). La primul Simpozion Internaţional „Mihai Eminescu”, organizat în România, Bucureşti, în 1964, au participat reprezentanţi ai unui mare număr de ţări de pe toate continentele, în primul rând renumiţi în epocă, scriitori, traducători, critici literari interesaţi în domeniile eminescologiei. Printre participanţi s-a aflat poetul şi traducătorul armean Gurghen Borian, care a adus cu el în semn de omagiu, proaspăt ieşită de sub tipar, antologia „Ruminakan knar”, în traducere, Lira românească, primită şi de noi atunci cu dedicaţie de la autor, căruia în acele zile festive i-am luat un interviu, publicat ulterior în revista „Luceafărul”. În răspunsurile din interviu, Gurghen Borian transmitea public ceea ce mărturisea şi în prefaţă, – înalta preţuire pentru creaţia poetică eminesciană, congenială cu cea a celui mai mare poet armean, Avetik Isaakian. Dovadă a similitudinilor dintre cei doi poeţi naţionali, Borian prezenta chiar poeziile traduse şi incluse în antologie: Când amintirile, Trecut-au anii, Somnoroase păsărele, Revedere, O, mamă, De ce nu-mi vii, Din străinătate. Traducerile din această antologie au fost incluse şi în ediţia [„Mihai Eminescu. Opere alese”] (Erevan, 1974, traducere Gurghen Borian). În 1984, tot la Erevan, mai apare [Cartea traducerilor], antologia lui Ghevorg Emin, în care la secţiunea „De la Shakespeare la Neruda”, includea poezia eminesciană, Revedere. O sinteză reprezentativă despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu identificăm în cartea lui M. Martikian, „Sovetakan grokapitian eb ervest” (1948, capitolul despre „Relaţiile poporului armean cu popoarele polonez, maghiar, bulgar, sârb şi român”). Reţinem şi contribuţiile publicate în periodicele: „Kommunist” (1959, articolul [Eminescu. Mândria literaturii române] de L. Mardjarian), „Kragan Tart” (1964, Interviu despre Eminescu cu Gurghen Borian), „Sovetagab grakanutian” (1973, un grupaj de date biobibliografice despre Eminescu, însoţit de câteva traduceri), „Sovetagan Haiastan” (1984, articol de Suren Kolangian). O sinteză despre realizările anterioare găsim în [„Enciclopedie Armeană”] (Erevan, 1974-1984, sub egida Academiei de Ştiinţe Armene), în care o notorietate mondială, istoricul literar Suren Kalagian publica un amplu articol despre Eminescu, ilustrat cu traduceri din H. Siruni, ediţia 1939, de asemenea reproduce în facsimil Mortua est, 3 Sonete, Luceafărul în versiunea lui Gurghen Borian din 1964 şi 1974.
În Franţa, publicaţia „Anahid” (Paris, iulie-august, 1929 şi ianuarie-februarie 1930) publică primele traduceri în limba armeană din Eminescu şi o prezentare a biografiei poetului român, de asemenea în almanahul „Araş” (1933, despre Eminescu-viaţa şi opera, 1939, reflecţii despre biografia lui M. Eminescu). Contribuţii la cunoaşterea lui Eminescu prin intermediul traducerii şi comentariilor operei sale este compensată istoriografic şi valoric prin contribuţia armenilor din România. Vom începe cu literatul şi savantul Hagop Djololian Suruni (semna H. Dj. Siruni, membru de onoare postmortem al Academiei Române, prieten şi colaborator cu Nicolae Iorga), care la Bucureşti publică mai întâi [Poezii] (1932), ulterior altă ediţie, Mihai Eminescu în armeneşte (1939, 38 de traduceri, peste 80 de pagini despre viaţa, opera lui Eminescu şi despre propria traducere, prefaţată de N. Iorga), cu ample ecouri în presa armeană din România şi din alte ţări. În 1941, mai apare şi volumul „H. Dj. Siruni. [Opera lui Mihai Eminescu]” (Scrisoare-introducere de N. Iorga şi o „Dare de seamă” de Gr. Avakian despre traducerea şi influenţa poeziilor eminesciene asupra literaturii armene). În acelaşi an, în publicaţia „Haineanava”, apare un articol de evocare a personalităţii lui Eminescu, apoi „Nor Ghiank” (în 1964 publică Împărat şi proletar, Scrisoarea III, tr. Aram Haritorian şi articolul M. Eminescu; în 1989 publică o traducere şi articolul Eminescu şi armenii de Selian Sergiu-Iohanes), „Almanah armeano-român” (în 1914, Mai am un singur dor, O, mamă, O, rămâi, tr. Aris Lazar), almanahul „Araş” (1933, Eminescu. Viaţa şi opera; în 1939, biografia M. Eminescu), „Tribuna României” (în 1973, M. Karacaşian în articolul „Omagierea orientalistului” reproduce în facsimil La Steaua, tr. H. Dj. Siruni, iar în 1974 reproduce Ce te legeni, tr. H. Dj, Siruni, în alfabet armean şi în transliteraţie cu caractere latine, în articolul Eminescu în armeană), „România literară” (1989, „Seară literară Centenar Eminescu”, expuneri de H. Manaserian şi S. Kalagian, menţionând traducerile cunoscute, primele realizate de Lazar şi Siruni, ulterior de Borian, în 1964, 1974 şi de Emin, în 1984, altele nominalizate, dar neidentificate, aparţinând lui Soghomon Tarouţi, în 1966, sau acţiunea festivă dedicată lui Eminescu, în care actriţa V. Varderesian a recitat din lirica eminesciană). În 1984 identificăm poemul Luceafărul, apărut într-o ediţie multilingvă, „Arusiak”- Luceafărul (Bucureşti, 1984, în 9 versiuni, între care şi versiunea lui H. Siruni). Ca eveniment literar a fost apreciată ediţia bilingvă a volumului de [Poezii] (Bucureşti, 2000, reluarea ediţiei Siruni din 1939, 38 de poezii, însoţite de amplul studiu al acestuia despre viaţa şi opera lui Eminescu şi de prefaţa lui N. Iorga). O sinteză a contribuţiilor anterioare realizează volumul. „Eminescu văzut de armeni” (Bucureşti, 2000, alcătuirea aparţinând lui Fabian Anton). În Republica Moldova identificăm Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-coed. Bucureşti., 2000, include Mortua est, Sonete 1-3, Luceafărul).

XVII. EMINESCU UNIVERSAL
Receptarea operei în publicaţii editate
în limbi indo-iraniene

Publicaţiile editate în limbile din familia indo-iraniană, în număr de 11, pe care le vom prezenta sumar în continuare, grupează în principal traducerile din poezia eminesciană şi ecoul acestora în limbile din India (1,2 miliarde de vorbitori), dar şi din ţări a căror limbă a urmat în evoluţia ei destinul istoric al popoarelor care s-au format şi şi-au statornicit spaţiul lingvistic şi geografic în decursul istoriei.

1. În LIMBA BENGALI (bengaleză, una dintre principalele limbi oficiale din India, predominant vorbită de 7,5 milioane de locuitori, în statul West Bengal), Amita Ray-Bhose, în articolul „Rumaniya – bharatia sahitya”, publicat în revista, „Jugantar” (Calcutta, iulie 1968), apreciază literatura română şi pe „marele ei poet” Mihai Eminescu, concretizându-şi „afinitatea, devenită pasiunea de o viaţă prin traducerea poeziilor sale” şi elaborarea de exegeze despre creaţia sa. În anul următor, autoarea articolului şi-a început activitatea cu valorificarea moştenirii literar artistice eminesciene, publicând în limba bengali, şi în premieră în Asia, volumul Eminescur Kăvita (Calcutta, 1969, prefaţă şi 37 de traduceri). Volumul a fost remarcat ca o noutate de valoare literar-artistică rar întâlnită în spaţiul spiritual indian, din aceste considerente fiind şi popularizată imediat în marile reviste, între care „Amrita Bazar Patrika” (Calcutta, octombrie 1969, în articolul „Eminescur – Kăvita” de Sen Nikhil) şi „Amrita” (Calcutta, ianuarie 1970, în articolul „Eminescur – Kăvita” de Goswami Parimal şi martie. 1970, în articolul „Eminescur – Kăvita” de Dhar Krishna). În România şi Republica Moldova, unde Eminesu este recunoscut Poet Naţional, cu prilejul „Anului Eminescu”-2000, din versiunea poeziilor traduse la Calcutta de Amita Ray-Bhose s-a bucurat de o atenţie deosebită calitatea traducerii în bengali a poeziilor Şi dacă, Veneţia, Peste vârfuri, Dorinţa, Floare albastră, Revedere, acestea fiind preluate şi reproduse în antologia omagială „Corpus-Eminescu” (vol. IX, co-editat la Chişinău-Bucureşti).
Activitatea de cercetătoare, scriitoare, traducătoare, iar din 1971 şi profesor de indianistică (specializare sanscrita şi bengali), la Universitatea din Bucureşti, a fost încununată în teza sa de doctorat, „Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu” (conducător ştiinţific, Zoe Dumitrescu Buşulenga), susţinută la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, în 1973. Ulterior lucrarea a fost tradusă în limba română sub titlul „Eminescu şi India”, publicată în colecţia „Eminesciana” la Iaşi, în 1978, apoi reeditată la Bucureşti, în 2009 şi 2011. În aceste ediţii „Cuvânt înainte” aparţine Amitei Bhose, „Note finale”, 30 pagini, apariţia lui Mihai Dascal, iar prefaţa şi postfaţa eminescologului universitar Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Rod al unei investigaţii laborioase, cartea abordează o tematică complexă şi de mare interes istorico-literar (India în romantismul european, India în conştiinţa poporului român, India în conştiinţa lui Eminescu, De ce Eminescu a fost atras de India?, Ecouri din Kalidāsā, Întâlnirea cu buddhismul, Trecerea la Vede), încheiată cu concluzia: „Mihai Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa”. O studentă a profesoarei indiene, Carmen Muşat-Coman, în semn de respect pentru amintirea acesteia, la editura proprie din Bucureşti, „Cununi de stele”, i-a valorificat scrierile literare despre Eminescu, într-un ciclu de volume, al căror interes pentru lucrarea de faţă constă în publicarea a zeci de lucrări, interviuri, conferinţe, emisiuni radiofonice despre Eminescu, în diferite limbi şi ţări, (de pildă, în bengali, engleză, germană şi română la Calcutta-1961, 1962, 1968, Weisbaden-1970, Freiburg-1974, majoritatea la Bucureşti). Mai menţionăm şi stabilirea textului „Gramaticii sanscrite” de Fr. Bopp, tradusă de Eminescu şi rămasă în manuscris. Însoţindu-l de un aparat critic amplu, textul a fost publicat în vol. XIV al Operelor lui Mihai Eminescu (Bucureşti, 1983), la care se adaugă memoriile privind ecourile poeziei eminesciene în creaţia poeţilor indieni.
La o astfel de întâlnire de la Calcutta cu scriitorii indieni, traducătoarea citind câteva din traducerile sale, fără să menţioneze numele lui Eminescu, câţiva dintre poeţii indieni de notorietate mondială au întrebat, – „Cine este acest mare poet indian, pe care noi încă nu-l cunoaştem? Aflând că acesta este un poet român, dar de talia lui Tagore, în acelaşi timp un bun cunoscător al culturii indiene, interesul pentru opera lui Eminescu a crescut în India, prin efectul celor rostite cu acel prilej şi publicate ulterior, iar unul dintre participanţi promiţând public chiar atunci că îl va traduce în limba Orya, una dintre cele 16 limbi oficiale ale Indiei. Mai reţinem ca semnificativ în acest înţeles unul dintre ecourile bengaleze din 1970, la volumul cu traducerile din 1969, semnat de scriitorul Gosvami Parimal: „Traducerea este cursivă şi a fost realizată într-un limbaj nuanţat, încât nu pare o traducere. Prin acest volum de poezie dintr-o ţară îndepărtată, traducătoarea a edificat o punte între două culturi, fapt pentru care literatura şi cultura noastră îi vor fi recunoscătoare”.

2. În LIMBA HINDI (familia indo-europeană, ramura indo-iraniană, ca primă limbă, grup hindi, 18 milioane de vorbitori, grupul hindi-urdu, 250 milioane de vorbitori, în India limbă oficială, alături de engleză, 1,2 miliarde de vorbitori, capitala New Delhi). Eminescu apare într-o ediţie multilingvă, având pe copertă titlul englez, Mihai Eminescu.First Epistle-Scrisoarea I (ediţie în 9 limbi, Delhi, 1979), traducerea versiunii în hindi fiind semnată de Usha Choudhuri. La o serată, organizată în 1979 la Universitatea din Delhi, dedicată zilei de naştere a poetului român, recitalul de poezie eminesciană a fost precedat de cuvântul inaugural al prof. R. C. Mehrota, vicecancelarul universităţii, în care a remarcat „prestigiul universal al poetului” român. Anterior însă, în decembrie 1978, la Congresul X de antropologie şi etnologie de la New Delhi, criticul român George Anca aborda o temă de context privind „Antropomorfismul în creaţia lui Mihai Eminescu”. În cadrul unei serate din ianuarie 1983, organizată la Delhi, dedicată poetului român, traducătoarea în sanscrită a Luceafărului a recitat poemul, acompaniat la sitar. „Latinitas” („Bulletin of Romanian Circle ” al Universităţii din Delhi, 1983), în articolul „Romanian Poetry in Eshibition & a Week of Romanian Cultural Programmes” relatează că „International Academy Eminescu” a găzduit, în februarie-martie 1983, o expoziţie de carte românească în care a fost prezentat în principal Mihai Eminescu, opera şi ecourile acesteia în limbile lumii. În „Anuarul Institutului Central Hindi” (din Agra, statul Utar Pradesh-India), scriitorul român M. Itu a publicat în limba hindi, în 1993, Eminescu-Universal poet, studiu însoţit de traducerea poeziei Şi dacă. În „Anul Eminescu”, 2000, Corpus Eminescu, volumul IX (coeditat la Chişinău-Bucureşti), include Scrisoarea I, versiune semnată de Usha Choudhuri.

3. În LIMBA GUJARATI (India, statul Gujarat, 45,5 milioane de vorbitori), apare Mihai Eminescu. First epistle – Scrisoarea I (Delhi, 1979, ediţie multilingvă), traducerea fiind semnată de Mahendra Dave. Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-Bucureşti, 2000), reproduce această versiune a textului Scrisoarea I, în traducerea Mahendra Dave).

4. În LIMBA MALAYALAM (India, statul Kerala, 25,3 milioane de vorbitori), se publică Mihai Eminescu. First Epistle-Scrisoarea I, (Delhi, 1979, ediţie multilingvă), traducerea aparţine lui O. M. Anujan). Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-Bucureşti, 2000) reproduce în facsimil Scrisoarea I, tradusă de O. M. Anujan).

5. În LIMBA ORYANĂ (India, 31,6 milioane de vorbitori în statele Andra Pradesh, Bengal, Bihar, Madhia Pradesh), „Sochi Raut-Roy, poet de renume mondial şi traducător al unor poeţi de valoare universală, a tradus din limba intermediară bengali, în limba oryană, câteva dintre poeziile lui Eminescu, publicându-le în revista ” (apud Corpus Eminescu, 2000, citat din articolul „Eminescu în ţara „Sakuntalei”, semnat de Amita Bhose, cunoscuta traducătoare în limba bengali, Eminescur. Kăvita, Calcuta, 1969, n.n.).

6. În LIMBA PUNJABI (din India, statul Punjab, 27 milioane de vorbitori) se publică Mihai Eminescu. First Epistle-Scrisoarea I, pe care Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-Bucureşti, 2000), o reproduce, în traducerea Gurbhagat Singh).

7. În LIMBA SANSCRITĂ (oficială în India, limbă veche „moartă”, dar încă vorbită din motive religioase), la Delhi apar: Mihai Eminescu.First Epistle-Scrisoarea I (1979, într-o ediţie multilingvă, traducerea aparţinând lui Rasik Vihari Joshi); antologia „Romanian Classics in Sanscrit” (1983, care include De ce nu-mi vii, în traducerea Urmilei Rani Trikha); revista „Latinitas” (1983, publică Doină şi Luceafărul, traducere şi o notă biografică de Urmila Trikha); Mihai Eminescu’s Luceafărul-Divyagrahah (versiunea sanscrită apare în ediţie separată, în 1983, în traducerea. Urmilei Rani Trikha. În România, la Bucureşti (1988), apare antologia „L’Enseignement et la pédagogie en Roumanie” care include Luceafărul, traducerea fiind semnată de Urmila Rani Trikha. La Iaşi, „Cronica” (1990) publică Imnul cosmogonic (Rig Veda X, 129), traducerea în metru original aparţine lui Cicerone Poghirc, însoţit de o notă a lui Mihai Drăgan, iar Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-coed.Bucureşti, 2000) include, Doină şi Luceafărul, în traducerea Urmilei Rani Trikha).

8. În LIMBA TAMIL (India, statul Tamil Nadu, 61,5 milioane de vorbitori), apare Mihai Eminescu. First Epistle- Scrisoarea I, (Delhi, 1979, ediţie multilingvă), traducerea fiind semnată de P. Balasubramanian), pe care Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-Bucureşti, 2000), o reproduce, în traducerea aceluiaşi P. Balasubramanian).

9. În LIMBA RROMANI (limba „ţigănească a căldărarilor şi ursarilor”, astfel este numită de traducătorii din Republica Moldova, România şi Ucraina), antologia Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-Bucureşti, 2000), include Numai poetul şi Odă în metru antic în traducerea Deliei Grigore, Luceafărul în traducerea lui Anatol Rădiţă, Sara pe deal, Privesc oraşul furnicar şi Lacul în traducerea lui Nicolae Biţu). În „Moldova literară” (Chişinău, 1997), Mihai Kazimirenco publică traducerea poeziei De ce nu-mi vii, în dialectul „ţigănesc” servi). Mihai Kazimirenko publică aceeaşi traducere a poeziei De ce nu-mi vii şi în volumul lui Constantin Popovici, „Meditaţii şi confesiuni” (Chişinău, 2003, transcrierea în alfabetul latin aparţine lui Şt. Chelari). Cerban-Luceafărul, în traducerea lui. Francisc Remmel apare în ediţie separată la Timişoara, în 2001).

10. În LIMBA PERSANĂ (modernă, indo-europeană, ram. indo-iraniană, Iran, 22 milioane de vorbitori, nativi, iar ca limbă de comunicare interetnică 58 milioane de vorbitori, în plus, în Afganistan, Irak, Pakistan, India, Egipt, 20 milioane de vorbitori). Institutul Iranian de Studii şi Cercetări, publică volumul Mihai Eminescu [Poezii] (Teheran, 1991), „în onoarea Centenarului din 1989,…pentru caracterul său de unicat, cel puţin până în momentul de faţă” (cuprinde traduceri şi 3 articole introductive despre viaţa şi opera poetului român, semnate de Naser Tasmil Hornoiu, Mohamed Ibrahim Bastani, Mohamed Ali Sut). Din această ediţie au fost selectate texte eminesciene, 6 pagini în facsimil, reproduse în volumul editat în anul 2000, la Chişinău-Bucureşti, Corpus Eminescu, vol. IX.

11. În LIMBA TADJICĂ (Tadjikistan, capitala Duşambe, 7 milioane de vorbitori) Eminescu este prezentat în „Enciklopedia Sovetii Togik” (vol, 6, Dušambe, 1986), iar mass-media din Tadjikistan prezintă pe larg acţiuni culturale legate de marile evenimente eminesciene, recomandate de UNESCO, precum „Centenarul Eminescu” din 1989, „Anul Eminescu”, 2000 ş.a.

12. În LIMBA URDU (164 milioane de vorbitori în Pakistan, dar şi în Afganistan, China, Iran şi câteva state indiene) este comentat ca „eveniment editorial” volumul [Mihai Eminescu. Poezii], (Rawalpindi, 1981, 69 poezii, traduse din engleză, ca limbă intermediară, după volumul de traduceri în engleză, realizate de Corneliu M. Popescu şi publicate iniţial la Bucureşti, în 1978. Ediţia engleză a poeziilor lui Eminescu este unanim apreciată, ca excepţională, traducerea în limba urdu şi prefaţa aparţinând lui Ayub Mirza şi Sajjad Hider Malid).

XVIII. EMINESCU UNIVERSAL
Receptarea operei în publicaţii editate în limbile
unor ţări din Orientul Îndepărtat

Traducerea şi ecoul operei eminesciene în limbi dintr-o zonă care cuprinde din punct de vedere geografic şi cultural ţări din Asia de Est (China, Japonia, Coreea, Mongolia) şi de Sud Est (Vietnam, Indonezia, Thailanda, Malaiezia, Singapore) se justifică prin posibilitatea de a corela unele elemente comune privind istoricul şi sursele receptării mesajului eminescian în climatul cultural al Orientului Îndepărtat, în care India ne-a deschis deja un orizont fascinant. Câteva precizări preliminare vizează pe unii traducători sau comentatori (din China, Vietnam, Coreea), care au cunoscut poezia lui Eminescu în original, în vremea studenţiei la Bucureşti. Alţii nu cunoşteau limba română, dar erau la curent cu opiniile despre „fenomenul Eminescu”, remarcat în secolul XX în marile enciclopedii şi în volumele cu traduceri şi exegeze academice sau prefeţe, semnate de scriitori de notorietate, în publicaţii de largă circulaţie internaţională, apărute în Germania, Franţa, Italia, Anglia şi mai ales în ţara vecină Rusia. Un rol aparte în prezentarea vieţii şi operei lui Mihai Eminescu, publicului internaţional, îl are în ultimii ani Enciclopedia multilingvă online „Wikipedia”, care prezintă viaţa şi opera eminesciană (cu numeroase trimiteri la surse tipărite şi online), atât în limba română, cât şi în alte 46 de limbi.

1. În LIMBA CHINEZĂ (familia sino-tibetană, ramura chineză, oficială în China – 1,3 miliarde de vorbitori, capitala Beijing; un statut aparte are Singapore, în care se vorbeşte chineza, alături de engleză, malaeză şi tamil), iniţiativa receptării lui Eminescu China aparţine mass-mediei, cu unele aprecieri de mare profunzime, dar şi unele inadvertenţe, – „Unul dintre cei mai mari doi scriitori contemporani este poetul Mihai Eminescu. S-a născut în 1849 şi şi-a făcut studiile la Viena. Descrierile realizate de el, colorate şi concise, ameţitoare şi zguduitoare, îi dovedesc, cu adevărat, talentul lui de poet. A abordat cu condeiul unui mare artist tema eternă a iubirii şi a morţii. Atitudinea lui este melancolică şi deznădăjduită, dar el iubeşte viaţa, cu toate că o blestemă câteodată, necruţându-şi niciun efort”. Aceste aprecieri aparţin lui Ding Chao (românolog, profesor universitar, doctor, vicepreşedinte al Asociaţiei de Prietenie China-România, directorul Centrului pentru Limbi şi Culturi Europene al Universităţii de Limbi Străine din Beijing), ele apar în „The short story Magazine”, principala publicaţie a Societăţii chineze pentru studiul literaturii. Aici „au fost publicate de-a lungul timpului 804 titluri aparţinând unui număr de 304 scriitori din 39 de ţări ale lumii, însuşi Shen Yanbing publicând peste 200 de „Înştiinţări despre literaturile de peste hotare”; cea de-a 83-a „Înştiinţare…”, regăsită în „Tomul XII” şi datând din numărul 2 al Revistei, luna iulie, 1921, era „Romanian Stories”, volum selectat şi tălmăcit de Lucy Byng, după informaţiile cercetătorilor chinezi…Ceea ce urmează în anii 1921-1922 să fie publicat în „The short story Magazine” ne interesează cu precădere pentru studiul de faţă…Medalionul „Scriitori din Balcani” avea, printre cele 14 titluri, unul „Despre doi mari scriitori români”, ales de Shen Yanbing pentru a fi tradus în limba chineză şi insertat la Secţiunea „Înştiinţări despre literaturile de peste hotare” a Revistei „The short story Magazine”, numărul din 10 noiembrie 1922”, din care am reprodus citatul de mai sus despre Eminescu.
În acţiunea de receptare a lui Eminescu în China, reluată în anii ’50, s-au remarcat revistele de literatură universală: „Yiwen” (Beijing, care publică în versiune chineză poeziile Pe aceeaşi ulicioară, Somnoroase păsărele, Şi dacă, Ce te legeni, De ce nu-mi vii, traduse în 1955 – după versiunea intermediară apărută în limba rusă – de Ge Baoquan, iar poeziile Ai noştri tineri, Criticilor mei, Lacul, direct din limba română, traduse în 1958, de Xu Wende), „Sce Wen She” (Beijing, 1960, 3 poezii), cu unele completări, acestea fiind reluate în revista din Bucureşti, „Luomania” (în 1960, 4 poezii şi în 1989, 8 poezii, traducători fiind Xu Wende, Ge Baoquan, Li Din Lai, însoţite de 3 articole. Xu Wende, în articolul, „Stea luminoasă pe bolta poeziei universale”, completa datele despre acţiunile de omagiere a lui Eminescu la Beijing de către Uniunea Scriitorilor, Academia Chineză de Arte şi Ambasada României la Beijing, cu prilejul „Centenarului Eminescu”, patronat de UNESCO, în 1989. O altă acţiune recentă de omagiere la Beijing a lui Eminescu, cu prilejul zilei de naştere, la Şcoala nr.1 din Beijing, a avut un ecou internaţional, fiind popularizată pe canalele online din majoritatea ţărilor care au receptat opera poetului român.
Recunoaşterea ca valoare universală a operei şi personalităţii poetului român în „Marea Chină” s-a realizat prin publicarea – în tiraje de ordinul zecilor de mii de exemplare, care s-au epuizat imediat şi au cunoscut un ecou favorabil în mass-media – a volumelor: „Aiminesiku shi xuan” (Shangai, 1981, prima culegere de poezii, incluzând titluri, care anterior au cunoscut o circulaţie şi recunoaştere internaţională: Luceafărul, La steaua, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Împărat şi proletar, Mai am un singur dor sau „bijuteriile lirice” Pe lângă plopii fără soţ, O, mamă, Somnoroase păsărele, Lacul, Ce te legeni codrule, Sara pe deal şi alte 23 de traduceri, însoţite de prefaţă şi postfaţă, semnate de Ge Baoquan, Xu Wende, Li Ninglai). Antologia [„Poezii de dragoste din Occident”] (f. l., 1981, include Şi dacă, De ce nu-mi vii, tr. Ge Baoquan), „Cijungo da baiku tiuans” (Beijing-Shangai, 1982, capitol despre Eminescu în colecţia „Biografia scriitorilor lumii”, apărută sub egida „Marea Enciclopedie de Literatură Universală”); [„Antologie de poezie universală”] (Beijing, 1983, în care Eminescu este selectat alături de clasicii consacraţi, Shakespeare, Goethe, Tagore, Lorca, Whitman, Mickiewicz, Lermontov, ş.a., include La steaua, O, rămâi, Sara pe deal, Lacul, tr. Xu Wende, Din străinătate, Dorinţa, Şi dacă, Somnoroase păsărele, De ce nu-mi vii, tr. Ge Baoquan, Frumoasă-i, tr. Li Ninglai); [„Poezii de dragoste din alte ţări”] (f. l., 1986, altă ediţie 1987, tiraj 32.000 exemplare, include La steaua, Pe aceeaşi ulicioară, De ce nu-mi vii, Şi dacă, tr. Ge Baoquan); Selected Poems of Mihai Eminescu (Singapore, 1994), ediţie bilingvă engleză-chineză, cuprinde 30 de poezii, între care Luceafărul, Sonete, Odă în metru antic, Kamadeva, Glossă, O, rămâi, şi alte 22 de poezii, introducere şi nota explicativă a editorului Chen Jian, note despre traducători, în facsimil 3 strofe în chineză din Luceafărul, – versiunea engleză fiind realizată după originalul românesc de Corneliu M. Popescu, iar din această versiune engleză, în chineză traducerea a fost realizată de Chen Jian, Chang Yao, Gu Yi, Su Fei, Shi Min, Shan Seng Nam, cu o prefaţă de Edwin Thumboo); [„Dicţionarul liricii universale de dragoste”] (Changchun, 1994, include poeziile, comentate, Şi dacă, Lacul, Sara pe deal, Dorinţa, Pe aceeaşi ulicioară, De ce nu-mi vii); [„Tezaurul Literaturii Universale”, vol. 4] (Shangai, 1994, include Din străinătate, tr. Ge Baoquan, Lacul, Sara pe deal, tr. Xu Wende); [„Poeţi Est Europeni”] (f. l., 1999, include pe „faimosul poet Eminescu cu marele poem romantic, Somnoroase păsărele, tradus în chineza modernă, <jueh-stil<” de Lee Siu-Leung); „Corpus Eminesu, vol. IX (Chişinău-Bucureşti, 2000, în facsimil include Sara pe deal, tr. Xu Wende, Luceafărul, tr. Shi Min).
Surprinzătoare pare asociaţia din titlul „Mihai Eminescu şi Nadia Comăneci omagiaţi în China”, în legătură cu care reţinem despre Eminescu: „Poetul naţional al românilor, Mihai Eminescu, a fost omagiat, marţi, în China, în cadrul unei ceremonii organizate la Şcoala Naţională „1 Octombrie” din Beijing, unul dintre liceele emblematice ale capitalei asiatice, într-un spectacol asigurat integral de elevii chinezi, pentru al cincilea an consecutiv…” (Site, , 15 ianuarie 2013, „ştirea” făcând înconjurul lumii internaute). „Versurile lui M. Eminescu sunt îndrăgite mult în China. Încă în 1922, renumitul scriitor chinez Shen Yanbing a scris un articol, prezentându-l pe Eminescu drept … Eminescu este un mare poet patriot atât al României, cât şi al Republicii Moldova. Versurile sale acoperă un evantai larg de tematici: istorice, religioase, cosmice, peisagistice, filozofice şi de dragoste… M-am îndrăgostit imediat de versurile eminesciene, caracterizate prin frumuseţea limbajului, rima şi acordurile deosebite. Nutresc o veneraţie profundă faţă de poetul talentat şi versurile sale de neegalat (prof. univ. Luo Dongquan, 15.01.2014, pagină web: http://romanian.cri. cn/272/2014/01/15/ 1s145299.htm).
„Cu o imensă emoţie m-am îndreptat spre publicul chinez exigent, instruit şi avizat, cu o pregătire desăvârşită în cunoaşterea literaturii popoarelor, cu traducerea poeziei „Şi dacă…”, dimpreună cu poetul chinez de expresie kazahă Xia Kan – Wolpaiev, în august, 1983, pentru gazeta literară „Zorii” („Shu guang”), a Uniunii Scriitorilor Chinezi, Filiala Regiunii Autonome Xinjiang – Uygură, de la Ürmuqi, în N-V Chinei, apărută în limbile chineză, kazahă, uigură şi mongolă”. Versiunea în limba chineză, a poeziei „Şi dacă”, sinologul prof. univ. Ileana Hogea-Velişcu, o reproduce în articolul „Eminescu – şi nici un sfârşit! O ipostază inedită a geniului său în lumea chineză”, publicat în „Tribuna învăţământului”, Bucureşti, 26 noiembrie 2014. Într-o discuţie orală, autoarea a informat că această poezie eminesciană a fost publicată în toate limbile în care a apărut „revista minorităţilor Regiunii Autonome Xinjiang”, adică în chineză, kazahă, uigură şi mongolă. Cât este de preţuit Eminescu în China constatăm şi din efortul unor asemenea „cărturari din provincie” de a şi-l apropia prin prezentări în reviste locale ori în antologii lirice alături de cei mai renumiţi poeţi ai lumii, dovadă placheta „Cele mai frumoase poezii”, de Mihai Eminescu, apărută în 1983, la Chongqing, provincia Sichuan.
Ultimul volum, în ediţie separată, în condiţii tehnice grafice şi editoriale excepţionale, receptat favorabil în mass-media, apare tot în capitala Chinei, [Poezii şi proze alese ale lui Mihai Eminescu] (Beijing, 2003), cuprinde 65 de poezii, respectiv, 4 proze, – Sărmanul Dionis, Geniu pustiu, Făt Frumos din lacrimă, La aniversară, traducerea şi prefaţa aparţine lui Feng Zhichen, profesor la Institutul de Limbi şi Culturi Europene al Universităţii de Limbi Străine Beijing. Două dintre prozele cuprinse în volum: Făt-Frumos din lacrimă şi La aniversară, sunt traduse de Ding Chao. Potrivit mass-mediei, ediţia a fost reluată la 30 septembrie 2006”, fiind dedicată lui „Mihai Eminescu, poetul universal şi nemuritor, va trăi veşnic în inima poporului chinez. Profesorul Feng mărturisea, – „timp de câteva decenii, scrierile eminesciene le-am şlefuit, îmbunătăţit de nenumărate ori”, pentru că „în opera lui Eminescu, fiecare pagină este grea, întruchipează dragostea şi ura poetului, dezvăluie întreaga lume spirituală a poetului, întruchipează idealurile şi explorările poetului, exprimă chintesenţa gândirii poetului…Operele sale înrădăcinate în popor, reflectă fără excepţie spiritul naţiunii române, acoperă cultura bogată şi colorată a acestei naţiuni străvechi, înfăţişează popoarelor lumii România frumoasă”. Mihai Eminescu „este considerat drept poet naţional, poet sfânt, de neegalat, fondator al limbii literare române, un Luceafăr nestins,…un simbol spiritual al naţiunii, depăşind timpurile şi hotarele ţării. Editarea acestui volum reprezintă un eveniment de mare semnificaţie în cadrul schimburilor culturale dintre China şi România şi dintre China şi Republica Moldova. Prin această carte, cititorii ţării noastre pot admira operele şi strălucirea acestui poet, pot cunoaşte şi mai mult cultura şi tradiţia naţiunii române cuprinse în versuri, adâncind înţelegerea şi prietenia dintre popoarele noastre” (cf. „crioline”, Radio China, 21.10 2014). Postul Radio China Internaţional a difuzat pe 15 ianuarie, marcând 164 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, o emisiune dedicată marelui poet, în care Luo Dongquan, vicepreşedinte al Asociaţiei de Prietenie chinezo-română şi realizator al secţiei de limbă română de la postul menţionat, a recitat mai multe poezii semnate de Mihai Eminescu.
Mass-media remarcă faptul că traducătorii chinezi ai operei lui Eminescu sunt foarte buni cunoscători ai regulilor interne ce guvernează atât limba lor maternă – decantată şi perfectată vreme de 6.000 de ani – cât şi legile poeziei chineze clasice şi moderne. Creatorului de poezie, deopotrivă şi consumatorului de poezie, în viziunea atât de specială şi complexă chinezească, le trebuie nu doar har şi sensibilitate, atribute unanim invocate, ci mai ales o temeinică şi bună învăţătură literară, existentă adânc în Codul cultural chinez şi, respectiv, universal.

2. În LIMBA JAPONEZĂ (nipona, limbă „izolată„ din familia altaică, Japonia, 127, 4 milioane de vorbitori, capitala Tokio), primele ecouri le-am atestat în revistele din Tokio, [„Floarea”] (1922, publică Luceafărul, tr. Ubusakari); [„Analele Academiei Naţionale”] (1936, publică Peste vârfuri, Luceafărul, tr. G. Băgulescu). Contribuţii editoriale au fost identificate în perioada postbelică, în „Sehai Mei Shishu Taisei”, vol. 15 (Tokio 1960, antologia poeziei universale include Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Lacul, Somnoroase păsărele, Mai am un singur dor, Ai noştri tineri, Revedere, La steaua, tr. Harumi Tanaka); [„Antologie literară românească”] (Tokio, 1964, cuprinde Luceafărul şi o prezentare a vieţii şi operei); [„Antologie de basme populare româneşti”] (Tokio, 1978, include Făt-Frumos din lacrimă, tr. Naomo Atsushi şi Sumya Haruya); [„Crestomaţie universală. Mari poeţi ai lumii”] (Tokio, 1986-1988, include Rugăciunea unui dac, Glossă, Lacul, tr. Sumya Haruya).
În România, revistele „Convorbiri literare” (Iaşi, 1939), reproduce în facsimil Peste vârfuri, tr. G. Băgulescu, iar „România literară” relatează, în februarie 1984, despre Simpozionul de la Tokio, consacrat vieţii şi operei eminesciene ca valoare universală, pentru care au pledat universitarii Takeshi Shinmura, Atshushi Naomo, Haruya Sumiya şi K. Boisno despre Eminescu şi filozofia indiană, respectiv, limbajul poetic eminescian; în ianuarie 1989, la Biblioteca Centrală Metropolitană s-a bucurat de o mare audienţă expoziţia „Mihai Eminescu – Luceafărul poeziei româneşti”, cuprinzând imagini şi volume în limba română şi în alte limbi de circulaţie mondială, la inaugurare a conferenţiat universitarul Atsushi Naono, după vernisaj a urmat un recital de lirică eminesciană, în japoneză şi română, iar posturi de radio şi televiziune „au transmis imagini de la expoziţie şi comentarii privind creaţia poetului naţional al românilor”; „Ramuri” (Craiova, 1989), publică Odă în metru antic, tr. Sumya Haruya, „Steaua” (Cluj-Napoca, 1990), publică Odă în metru antic, tr. Sumya Haruya. În Republica Moldova, „Literatura şi arta” (Chişinău, 4-1989) publică Glossă, tr. S. Haruya, iar Corpus Eminescu, vol. IX (2000, Chişinău-coed. Bucureşti), include Kamadeva, La steaua, Lacul, Glossă, tr. Sumya Haruya. Ampla prezentare a lui Eminescu din enciclopedia multilingvă „Wikipedia” este însoţită de un număr mare de surse cu informaţii „ascunse” despre Eminescu. Unul dintre linkuri, „amazon.com”, indică lista ţărilor în care prin cooperare editorială circulă aceste surse (în ordinea afişată: Italia, Japonia, Mexic, Olanda, Spania, Regatul Unit), alături de recomandarea ediţiei „M. Eminescu. Poems” (2000, Iaşi-Oxford-Portland-Oregon). Recent a fost remarcată sinteza despre Eminescu în Japonia, în „THE INTERNATIONAL CONTEST „ART & LIFE”, JAPAN” (iunie 2015).
La solicitarea pe Google, „Eminescu – Japonia”, ca şi în cazul altor ţări, sunt prezentate noutăţi de ultimă oră • peste 50 de imagini, „Fotografii de referinţă”, între care grupajul, – „Eminescu… nins de flori albe de cireş” (sakura) • Sub genericul „Japonia nu are un poet de felul lui Eminescu”, între altele se afirmă: „În Eminescu văd anumite puncte de convergenţă dintre Occident şi Orient. Dorul de Nirvana din Odă – în metru antic se conjugă cu o energică acţiune de recuperare a Eului: Pe mine mie redă-mă. Versul acesta răstoarnă părerea despre pura cufundare a eului eminescian în Nirvana. Prin urmare, e mai mult decât o gândire orientală în acest strigăt final…Până acum, Eminescu a fost tradus puţin în Japonia, spre deosebire de Creangă. Antologia poeziei universale din 1960 oferă cititorului nipon un grupaj deloc reprezentativ în poezia sa – aici au apărut Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Lacul, Somnoroase păsărele, Mai am un singur dor, Ai noştri tineri, Revedere, La Steaua – în traducerea lui Tonaka Harumy, lingvist şi filolog de limbă engleză şi limbi romanice…Traducerea lui Eminescu în Japonia e încă o lucrare a viitorului” • „După ce a ajuns să fie tradus chiar şi în limba japoneză, marele poet Mihai Eminescu ar putea intra in Cartea Recordurilor”. Motivul: o cărţulie de 3 pe 3 milimetri, pe care se află scrise toate cele 98 de strofe ale poemului „Luceafărul”. Particularitatea cărţii este că nu poate fi citită decât cu ajutorul microscopului. „Dimensiunile sunt de 3 pe 3 milimetri. S-a lucrat la ea timp de un an şi opt luni, fiind scrise câte şase strofe pe pagină. Pentru scriere s-au folosit fire de păr de ied şi poate fi citită numai la microscop…Până când vom avea un răspuns de la reprezentanţii Guinness World Records, aflăm că opera „Luceafărul” este la mare căutare în Japonia” (2011, 2278 afişări).

3. În LIMBA COREEANĂ (familia altaică „izolată”, R.P.D, Coreea, de Nord, cap. Phenian, 23,3 milioane de vorbitori şi Republica Coreea, de Sud, 49 milioane de locuitori, capitala Seul), funcţie de datele identificate, agenţiile internaţionale de presă şi mass-media, începând din anii ´60, cu deosebire în anul aniversar, 1964, publicaţiile bucureştene („Munkasélet” „Gazeta literară”, „Luceafărul”) relatează despre „Sărbătorirea lui Eminescu” în capitala R.P.D. Coreeană, la Phenian: „Uniunea scriitorilor a comemorat, în cadru festiv, 75 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu”. Alte surse consemnau că festivităţi similare au avut loc şi „la Moscova, Budapesta, Sofia, Berlin, Montevideo, Viena, Helsinki, Tirana, Phenian”, cu acest prilej, „poeziile traduse au purtat mesajul eminescian în lume”. Ştiri similare mai apar în 1989 despre festivităţile naţionale-coreene şi internaţionale, patronate de UNESCO, în „Anul Centenar Eminescu”, consacrate poetului român, organizate la Phenian, Seul şi în alte localităţi, reflectate în articole de presă, emisiuni la radio, conferinţe şi recitări din poeziile eminesciene în limba coreeană.
În ajunul centenarului morţii poetului român, preocuparea ştiinţifică pentru valorificarea moştenirii sale literare a fost finalizată într-o teză de doctorat, însă susţinută şi publicată în Germania, ţara care l-a lansat pe Eminescu în lumea literară din Europa secolului XIX. Se apreciază că prin această exegeză academică, opera eminesciană a fost promovată, nu numai în literatura coreeană, ci şi în cea europeană şi asiatică, în care India, China, Japonia şi Singapore i-au publicat şi consacrat opera ca valoare universală. Apariţia exegezei coreene despre Eminescu, remarcată ca eveniment cultural de excepţie, aparţine actualului profesor al Universităţii din Seul, dr. Song-Ki Kim, întitulată „Eminescu und So-Wól Kim” (teză de doctorat susţinută şi publicată la Universitatea din Freiburg, în 1986, prefaţa şi notele autorului indicând o amplă bibliografie la zi despre Eminescu şi So-Wol Kim), de altfel, apreciat ca un „studiu de literatură comparată despre doi lirici clasici ai literaturii române şi coreene de valoare universală”. Pentru a susţine compatibilitatea celor doi lirici clasici ai literaturii universale, de acum doctorul în ştiinţe filologice coreean, Song-Ki Kim a venit chiar la Universitatea din Bucureşti să-şi prezinte demonstraţia. Cu acest prilej, capacitatea de exeget şi-a dovedind-o şi în alt studiu despre motivul „Moartea şi natura”, în plan comparativ, în operele „Vântul funerar” de Hwang Dong Gyu şi „Mai am un singur dor” de Mihai Eminescu, publicat în „Analele Universităţii Bucureşti”, seria Limba şi literatura română (apud „Wikipedia”, în cadrul unui amplu articol despre viaţa, opera şi valoarea universală a operei eminesciene).

4. În LIMBA MONGOLĂ (familia altaică, ramura mongolă, Mongolia, 2,9 milioane de locuitori, capitala Ulan Bator, dar 2 mil. vorbitori există şi în China, Afganistan, Rusia), publicaţia [„Cultura şi literatura”] (Ulan Bator, 1960), include Povestea codrului, în traducerea lui D. Gombojaev. Periodice şi radioul din capitala Ulan Bator relatează despre festivităţile prilejuite de „Centenarul Mihai Eminescu” din 1989: manifestarea culturală de amploare, „Anul Eminescu” are loc sub egida Uniunii Scriitorilor din Mongolia, în cadrul căreia vicepreşedintele D. Garmaa susţine o conferinţă (cf. „România literară”, „Luceafărul”), de asemenea o emisiune specială la radio, traduceri şi articole în presă, recitaluri de poezie în limbile română şi mongolă, o expoziţie de fotografii. La solicitarea pe Google, „Mongolia – Eminescu”, din cele peste 400 de poziţii, peste 60 îl reprezintă în diferite ipostaze, – înscrisuri şi imagini. Mass-media online relatează despre participarea activă a lui Mend Ooyo Gombojav, preşedintele Academiei de Ştiinţe din Mongolia, la Festivalul Mondial de poezie „Mihai Eminescu” (organizat, între 16-18 septembrie 2014, de Biblioteca judeţeană şi Academia Internaţională „Mihai Eminescu” din Craiova), alături de „poeţi de renume mondial şi renumiţi oameni de cultură din îndepărtata Coree, din Mongolia şi până în America Latină, din Noua Zeelandă la Atlantic, precum: Aad (Liban), Adonis (Franţa), Mamta Agarwal (India), Hai An (China), Ataol Behramoglu (Turcia), Vincenzo Bianchi (Italia), Vladas Braziumas (Lituania), Nicole Brossard (Canada), Ding Cheng (China), Nicolae Dabija (Republica Moldova), Germain Droogenbroodt (Spania), Michael Harlow (Noua Zeelandă), Gaetano Longo (Italia), Yong Tae Min (Coreea de Sud), Knut Odegard (Norvegia), Sreten Perovic (Muntenegru), Milan Richter (Slovacia), Amadou Lamine Sall (Senegal), Veaceslav Samoşkin (Federaţia Rusă), Rade Siljan (Macedonia), Ognean Stamboliev (Bulgaria), Juri Talvet (Estonia), Nedeljko Terzic (Serbia), Istvan Turczi (Ungaria), Yu Yu (China), Peter Waugh (Anglia), Justo Jorje Padron (Spania) ş.a. (apud „Festival Mondial de Poezie „Mihai Eminescu” a făcut înconjurul lumii”, în publicaţia „Lupta”, 24.10.2014). Ultima sursă consultată, „Tribuna învăţământului” (Bucureşti, 26 noiembrie 2014) ne oferă traducerea poeziei „Şi dacă”, în limba mongolă, publicată în 1983 de revista literară „Shu guang” („Zorii”) a Uniunii Scriitorilor Chinezi, Filiala Regiunii Autonome Xinjiang – Uygură, din Nord Vestul Chinei (parte din fostul Imperiu mongol Uygur). La data apariţiei traducerii eminesciene, revista era editată în cele patru limbi, corespunzătoare etniilor majoritare din această Regiune Xinjiang-Uygură: chineză, kazahă, uigură şi mongolă.

5 În LIMBA VIETNAMEZĂ (ramura mon-khmer, prima limbă 65,7 milioane de vorbitori, Vietnam), încă din 1961, poetul a fost mai bine cunoscut prin traduceri şi conferinţe, organizate în capitala Hanoi, iar în 1989 prin acţiuni de popularizare a vieţii şi operei poetului român, cu prilejul „Anului Eminescu”, Centenar celebrat de UNESCO. Publicaţia [„Magazin literar vietnamez de literatură străină”] (Hanoi, 2000) dedică un număr întreg literaturii române, în centrul atenţiei aflându-se traducerile din Eminescu şi ecoul acestora în lume (cf. „Semne”, online, 2004). Volume apar tot la Hanoi: Tù Vá buôn vọng nểo dối (Poezii, Hanoi, 1992, include nota editorului în engleză şi vietnameză, note în vietnameză, alte note biobibliografice şi 26 traduceri de Thú Dân, Búi Hanh Cân ş.a.), de asemenea Mihai Eminescu. Thó Tinh (Hanoi, 2000, 31 texte bilingve în română-vietnameză şi 10 texte numai în vietnameză, eseuri finale în engleză şi în vietnameză de Pham Viét Dào, Nguien Huan Sanh, Nguien Van Dan, iar prefaţa de C. Lupeanu). Din acest ultim volum apărut la Hanoi, Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-coed. Bucureşti, 2000), reproduce studiul Parfumul oriental în poezia lui Eminescu de Pham Viét Dào, tradus din vietnameză şi ilustrat cu poeziile analizate, Sara pe deal, La steaua, Mai am un singur dor, Pe lângă plopii fără soţ. Tot aici, ca texte independente, în facsimil vietnamez, sunt reproduse Sara pe deal, La steaua, Mai am un singur dor, Pe lângă plopii fără soţ, tr. Pham Viét Dào. Enciclopedia „Wikipedia” prezintă amplu viaţa şi opera lui Eminescu.

6. În LIMBA INDONEZIANĂ (bahasa-indonezia, din familia astro-indoneziană, ramura indoneziană, indoneziana modernă, variantă a limbii malaeze moderne, din 1928 numită „bahasa” Indonezia – bahasa înseamnă „limbă” – ca prima limbă a 22,8 milioane de orbitori şi a doua limbă a peste 140 milioane de locuitori, Indonezia, capitala Jakarta) am remarcat o primă sinteză oficială, privind recunoaşterea valorii universale a lui Eminescu, în „Ensiklopedia Indonesia”, vol. I (f. l. 1955). Traduceri şi comentarii publică periodicele din Jakarta, „Harian Rakjat” (1960, un articol şi poemul Împărat şi proletar, în traducerea lui Anantaguna şi Warjanto), „Merdeka Minggu” (1960, articol), „Suluh Indonesia” (1960, articol), „Glasul patriei” (Berlin-Bucureşti, 1960), relata că „La Facultatea de Litere a Universităţii ” din Jakarta a avut loc o amplă acţiune de aniversare a 110 ani de la naşterea lui Eminescu”. Enciclopedia „Wihipedia” îi consacră lui Eminescu un articol.

7. În LIMBA MALAEZĂ (sau bahasa melayu, ramură indoneziană, oficială în Federaţia Malaieză, 24,8 milioane de locuitori, capitala Putrajaya, ca primă limbă pentru 7 milioane de locuitori şi limba a doua pentru 3 milioane de locuitori, engleza fiind prima limbă de comunicare interetnică), interesul pentru Eminescu s-a manifestat odată cu încheierea acordului dintre organismele de profil malaieziene şi enciclopedia internaţională online, „Wikipedia”, – de a prezenta în paginile acesteia articolul despre Eminescu, cu accent pe viaţa şi opera sa, activitatea la „Junimea” şi la ziarul „Timpul”, impunându-se ca „poet, nuvelist, jurnalist, cel mai faimos, influent, respectat în România şi Republica Moldova”. Capodoperele citate sunt „Bintang kejora – Luceafărul, 5 Satires, Ode in anticiem meter, 12 surse bibliografice, majoritatea în limba engleză, oficială în Malaiezia. Temele curente sunt „ascunse” în link-uri despre dezbaterile privind „Poetul naţional” al României; „Eminescu, o victimă politică”; „asasinarea lui Eminescu”; „164 ani de la naşterea Poetului, prozatorului, dramaturgului şi jurnalistului Mihai Eminescu”; „Melodii pe versuri de Eminescu”, pe YouTube. Site-urile despre Malaiezia şi Eminescu, în contextul relaţiilor bilaterale, culturale şi economice, de pildă, „Delegaţia malaieziană a fost condusă de Juhar Mahiruddin, Guvernatorul Statului Sabah, care a fost însoţit de ambasadorul României în Malaiezia şi reprezentantul Ambasadei Malaieziei în România, precum şi oameni de afaceri malaiezieni, o atenţie deosebită fiind acordată promovării relaţiilor bilaterale” (oraşul cultural, Iaşul a fost preferat mai ales „prin prisma studenţilor care vin să studieze la Universitatea de Medicină şi Farmacie”). Sunt numeroase„ştirile” despre actualitatea lui Eminescu, prin acţiuni – la recomandarea UNESCO sau din iniţiativă proprie – de sărbătorire a „Zilei de naştere a lui Eminescu, devenită şi Ziua Culturii Naţionale”; despre comemorarea zilei „trecerii lui în eternitate”; despre „interviul ambasadorului Marii Britanii la Bucureşti, – acesta a recitat versuri de Eminescu”; la „Invitaţia lansată de preşedintele Asociaţiei „Mihai Eminescu” din Viena, Marele poet naţional Mihai Eminescu a fost omagiat în oraşul studenţiei sale, unde există un bust, dar şi un monument Eminescu”, la acţiune participând „oameni de cultură, dar şi spectatori care se regăsesc, de fiecare dată, în versurile eminesciene”; „Poetul naţional Mihai Eminescu este sărbătorit în Ucraina după calendarul vechi. Cum 28 ianuarie a picat în zi de lucru, concursul literar itinerant din acest an, ediţia a VIII-a se desfăşoară sâmbătă 1 februarie”; „Poetul M. Eminescu va fi comemorat în Parcul din Chişinău, pe Aleea Clasicilor Literaturii Române”; la Ierusalim, pe peretele unei nişte nu departe de Mormântul Mântuitorului, e harta României, marcarea graniţelor cu panglică tricolor, la mijlocul ţării Maica Domnului cu pruncu-n braţe, iar în partea de jos versuri eminesciene din „Ce-ţi doresc eu, ţie, dulce Românie „ şi „Rugăciune”; „Imagini pentru Eminescu în Malaiezia”, 83 din câteva sute; „Ediţie Eminescu bi şi trilingvă electronică la Bruxelles”; poetul turc Ali Narçyn a tradus Scrisoarea III de Eminescu, pe care o va include în volumul de poezii eminesciene; „Eminescu şi Imperiul Otoman”, declara traducătorul agenţiilor de presă, „în ciuda criticilor pe care Eminescu le aduce în poezie Imperiului Otoman, poporul turc are dreptul de a cunoaşte opera eminesciană”; „Ziua lui Eminescu şi a Culturii Române sărbătorită la Şcoala numărul 1 din Beijing”; „Album 2012. Mihai Eminescu în grafica mondială”, 2000 desene, 1500 de graficieni din 141 de ţări, inclusiv din Malaiezia.

8. În LIMBA MALGAŞĂ (malagasy, familia austroneziană, ramura indoneziană de Vest, grupul hesperonesian, Madagascar, capitala Antananarivo, stat insular din S V Oceanului Indian S E Africii, a patra insulă ca mărime a Globului, peste 19 mil. locuitori; conform Constituţiei din 2007, în Madagascar limba naţională este malgaşa, iar limbile oficiale sunt malgaşa, franceza şi engleza; limba malgaşă se mai vorbeşte în insulele Comore, sistemul de scriere este alfabetul latin) o prezentare sumară a vieţii şi operei lui Mihai Eminescu realizează, începând din februarie 2010, în enciclopedia internaţională online Wikipedia, – date sumare: scriitor, poet naţional al României, născut la 15 ianuarie 1850, moare la 15 iunie 1889 la Bucureşti. O indicaţie expresă trimite la un text „ascuns” mai amplu despre „Mihai Eminescu poetul, prozatorul, ziaristul…”. Există posibilitatea ca textul despre Eminescu în cele 47 de limbi din „Wikipedia”, în care este prezentat Eminescu, să fie tradus, în şi din aceste limbi, în 90 de limbi (cf Anexe), pe baza unui program de traducere automată, prin simpla accesare pe Google, „translate”, implicit amplul text din limba română în malgaşă (pentru cunoscătorii limbilor co-oficiale din Madagascar, franceza şi engleza, pot apela direct la amplele texte existente în aceste limbi).

9. În LIMBA CAMBODGIANĂ (khmeră, kampuchiană, grupul mon-khmer, Cambodgia, 13 milioane de locuitori) agenţiile internaţionale de presă au difuzat informaţii, potrivit cărora mijloacele mass-media (presa, radioul, televiziunea) din capitala Phnom Penh au realizat emisiuni speciale, consacrate festivităţilor care au marcat 75 şi 100 de ani de la stingerea din viaţă a lui Mihai Eminescu. În „Anul Eminescu”, 1989, la recomandarea UNESCO, s-au organizat acţiuni de omagiere, la care s-au prezentat expuneri despre viaţa şi opera lui, recitaluri de poezie eminesciană, în limbile română şi cambodgiană.

10. În LIMBA THAI (familia sino-tibetană, ramura kam-taithailandeză, Thailanda, 65 milioane de vorbitoru) se publică [Luceafărul-]-Hyperion (Bangkok, 1989, cuprinde Luceafărul şi La steaua, prefaţă şi text paralel în limbile engleză, traducere Leon Leviţchi şi thai-thailandeză, traducere Montri Umavijani, Thanpuyng Somroj Swasdikul na Ayudhya, Uuthai Sindhusarn, iar prefaţa de Montri Umavijani). Acelaşi Montri Umavijani mai publică „A long, old Roman Road” (Bangkok, 1989, o cronică a călătoriei sale prin România, care cuprinde şi un capitol despre festivităţile prilejuite de Centenarul Eminescu, ilustrat cu versuri proprii, dedicate lui Mihai Eminescu). În acest volum autorul mai relatează despre o seară culturală din 25 aprilie 1989, în capitala Bangkok, cu ocazia Centenarului Eminescu, la care dintre cei aproape 50 de scriitori din Thailanda prezenţi, 15 au susţinut scurte intervenţii, printre care şi Montri Umavijani. Poeziile recitate, La steaua, Criticilor mei, Lacul, Stelele-n cer, Mai am un singur dor, Povestea codrului, Şi dacă, Despărţire, Când amintirile, Odă în metru antic, O, mamă, Kamadeva, ulterior au apărut în volumul „Thai Romanian cultural night, April 25 1991”). Volumul Poems (Bangkok, 1991, ediţie bilingvă thay/tailandeză şi engleză) cuprinde mesajul ambasadorului Petru Mateescu, prefaţă şi 12 traduceri de Montri Umavijani. Ecourile acestui volum eminescian au avut o semnificaţie aparte, prelungită în timp şi spaţiu geografic. Amintim doar „Anul Eminescu”, 2000, cu care prilej Corpus Eminescu, vol. IX (co-editat la Chişinău-Bucureşti) a reprodus Luceafărul şi La steaua, în traducerea lui Montri Umavijani. Conform agenţiei de presă, „Amos Nevs”, marcarea Zilei Naţionale a României a fost sărbătorită, începând din 20.11.2003, la sediul ”Siam Society” din Bangkok. La prestigioasa fundaţie culturală thailandeză, sub patronaj regal, a fost prezentată „o conferinţă referitoare la viaţa şi opera marelui poet român Mihai Eminescu, în faţa unei audienţe alcătuite din reprezentanţi ai cercurilor academice şi universitare, ai societăţii civile, precum şi ai Corpului Diplomatic acreditat la Bangkok. După expunerea ambasadorului român, cunoscutul poet thailandez, Montri Umavijani, traducător al operei eminesciene, a făcut scurte comentarii şi a recitat fragmente din „Luceafărul” în limba thai. Seara culturală românească s-a încheiat cu proiectarea video a unor imagini din Romania.

În loc de POSTFAŢĂ

Incitat de valoarea documentară a prezentei lucrări de sinteză, a cercetătorului ştiinţific conf. univ. dr. Dumitru Copilu-Copillin, menită să pună în lumină valoarea universală a poetului naţional al României – printr-o cercetare de teren, migăloasă, şi savantă, a modului cum a fost şi este receptat, în Ţară şi peste hotare Mihai Eminescu – redau mai jos câteva gânduri, modeste, fugare şi departe de a epuiza un subiect mai nou apărut în eminescologia românească. Prin aceste gânduri doresc a reţine atenţia cititorului creştin responsabil asupra complexităţii ideatice prin care marele poet se impune tuturor conştiinţelor netrucate, drept un creştin iniţiat în misterul divin, într-un moment de „Revelaţie” din tinereţe, cu urmări asupra potenţialului său uman şi creator, supradimensional.
În Postfaţă încercăm să abordăm unele aspecte, legate de tema cărții, apelând la câteva aprecieri generale și încercând să argumentăm afirmațiile autorului, printr-o analiză sumară, pe text și printr-o decriptare a câtorva aspecte, legate de unul din poemele marelui poet.
1. Aprecieri generale, inclusiv, pe baza datelor din cartea de faţă, despre destinul universal al moştenirii culturale eminesciene, însoţite de consideraţii personale privind „fenomenul Revelaţiei”, petrecut în viaţa adolescentului Eminescu, pe când trecea din Transilvania vasală spre România liberă, poposind, se pare, în Munţii Cindrel din Carpaţii Meridionali. Aici, după umila noastră părere, este posibil să se fi desăvârşit înduhovnicirea de care poetul avea nevoie, pentru a putea participa plenar la copleşitorul „fenomen al Revelaţiei”, în anul 1867. Acest fenomen fiind prezentat mai detaliat în carte – dar încheiat cu fireasca întrebare a fizicianului Ioan Câmpan, în cartea sa, citată, „Eminescu. Magul călător”, în care abordează problema „Revelaţiei”, – dar de unde ştia adolescentul Eminescu toate acestea? – încercăm să răspundem printr-o decriptare interpretată a textelor, scrise de poet, imediat după 1867 şi ascunse, în mod deliberat, de ochii lumii; după anul binecuvântat, 1867, poetul scrie grandioase poeme precum Memento mori, dar şi poezii, care sunt menţionate în prefaţa autorului, noi punând accent – într-un spaţiu restrâns, ca mostră de explicare – pe decriptarea, aşadar parţială – a altui poem din aceeaşi perioadă, „Povestea Magului călător în stele”.
După cum se ştie, îndemnul filozofului Constantin Noica, de a-l cunoaşte pe Eminescu, mai bine, noi înşine şi de a-l face mai bine cunoscut lumii, eminescologul Edgar Papu l-a preluat, ca pe un obiectiv de interes ştiinţific. Iată ce afirmă acesta: „Adevărat, există un izbitor decalaj între valoarea universală a poetului şi corespunzătoarea sa circulaţie universală care mai lasă de dorit. Pentru cunoaşterea circuitului universal al operei sale se cere însă ca, în ţara din care face parte poetul, înalta valoare a creaţiei lui Eminescu şi consacrarea ei universală să se bucure deopotrivă de o apreciere de acelaşi nivel cu difuzarea sa universală”. Obiectivul formulat astfel de Edgar Papu l-am regăsit – confirmat şi realizat – în ediţiile I – III a cărţii de faţă.
Parcurgând paginile acestei cărţi, elaborată timp de câteva decenii de cercetătorul ştiinţific şi universitarul Dumitru Copilu-Copillin, interesul crescând pentru lectura datelor privind receptarea universală a operei poetului-filosof, mi-a confirmat adevărul despre destinul postum al lui Eminescu, în care credeam, dar nu am avut până acum argumentul documentar convingător şi, în consecinţă, prilejul mai potrivit ca în momentul de faţă să-l şi mărturisesc.
Mai întâi o reflecţie generală, întărită de argumentele oferite şi de cartea de faţă, – comparativ cu Dante, Shakespeare şi Homer, sau oricare altă mare personalitate cu perspective de a aspira la universalitate, ne permitem să afirmăm că Eminescu este suma lor, întrucât el vibrează la unison cu duhul care-l inspiră, rămânând, în acelaşi timp, un geniu cantonat pe toate dimensiunile de manifestare ale acelora. Structura lui vădit harică ne impune a nu-l compara decât cu sine. Toţi ceilalţi manifestă doar o parte din harul care se revarsă nesfârşit prin Eminescu, aspect care nu-i face mai mici decât sunt, dar nu pot fi comparaţi cu Eminescu, oricât de multă bunăvoinţă am avea. Eminescu se mişcă între coordonatele harice ale Cuvântului manifestat, pe care – aşa cum mărturiseşte în poezia „Preot şi filosof” – îl aude şi pricepe şoapta misterului divin.
Aşa lucrează Poetul nepereche şi Geniul universal, – într-o limbă cu circulaţie restrânsă înalţă cuvânt cu putere miraculoasă, iar dintr-o ţară mică ridică vorbitori, care dovedesc că au înţeles ceva din măreţia tainică a Cuvântului lui Dumnezeu pus, prin poet în adâncurile versului eminescian, atât de încifrat haric. Ca să poţi să te adăposteşti la poala acestui nespus de mare poet-filosof şi „Preot deşteptării noastre, semnelor vremii poet” („Epigonii”), trebuie să fii bine acomodat cu apoftegmele Marilor Bătrâni, cu poezia sacră, cu poeziile mariologice şi Poemele Luminii, în paralel cu învăţăturile renumiţilor Sf. Cuv. Părinţi stâlpnici.
2. Argumente – analiză – decriptare. Comentariu original privind „Povestea magului călător în stele” * Redăm, în continuare, fragmente de comentariu, ca exemplu de analiză a unui singur poem „tainic”, din creaţia eminesciană, structurat în trei Cânturi, ce însumează peste 960 de versuri. Acest grandios Poem, scris după momentul revelaţiei din 1867, reprezintă una din dovezile dobândirii unui potenţial uman şi creator incomensurabil, care se pretează – datorită tematicii speciale – la o profundă tâlcuire hermeneutică şi duhovnicească (paralelă şi nu similară cu formula cunoscutului criptolog, Ilie Torsan, pentru a „sparge” textele cu cifru ale unor mari poeţi români, îndeosebi ale lui Eminescu, aplicând şirurile Fibonacci [1175-1240] în domeniul poeziei, n. a., D. C-Copillin). Vom încerca, să aducem, în atenţie, doar câteva din aceste copleşitoare aspecte cifrate. Un prim aspect care frapează, în mod deosebit, ţine de modul complex în care ne apare structura Poemului (Versiunea din ediţia postumă, Preot şi filosof, Ed. Simplu, 2008, cu numerotarea versurilor) * Cântul I conţine 128 de versuri distribuite în 16 strofe a câte 8 versuri strofa. 128 (în numerologia creştină, n. red.) este 2, 16 este 7, iar 8 rămâne ca atare; la o analiză numerologică rezultă că poetul mag vrea să ne atenţioneze că se află în faţa lui Hristos-Dumnezeu, indicat atât prin numărul doi, care semnifică cele două firi ale Domnului, cea umană şi cea divină, cât şi prin numărul şapte, iar întrucât cele 128 de versuri sunt împărţite în strofe de câte 8 versuri, aceasta vrea să însemne că poetul este pregătit ca, în prezenţa Domnului, să participe la Judecata de apoi, indicată de numărul 8 * Cântul II conţine 419 versuri distribuite în 11 strofe a câte 5 versuri strofa; 23 de strofe a câte 8 versuri strofa şi respectiv 36 de strofe a câte 5 versuri strofa. Numerologic, 419 este 14, adică 5, iar numărul 5 semnifică: Dumnezeu în mijlocul nostru, aspect reflectat pe deplin de poet, prin faptul că pe tot parcursul iniţierii magului, care nu-i altul decât poetul, este prezent zeul. Iniţierea este indicată prin numerele 23=5 sau 6 şi ea se face astfel încât magul-poet are mereu prezentă ziua Judecăţii de apoi, indicată prin strofele de câte 8 versuri. Magului iniţiat duhovniceşte îi este descoperită desăvârşirea lui Dumnezeu, prezentă şi lucrătoare, în Creaţie, indicată prin numărul 36=9 * Cântul III conţine 297 de versuri distribuite în 38 de strofe a câte 4 versuri, urmate de o strofă cu 5 versuri şi una cu 6 versuri, apoi 2 strofe a câte 5 versuri, urmate şi acestea de o strofă cu 6 versuri, după care urmează o strofă cu 7 versuri, o prozodie cu 33 de versuri, o alta de 18 versuri, după care poetul introduce o strofă cu 4 versuri urmată de o prozodie de 16 versuri şi 5 strofe a câte 8 versuri. Aşa cum se poate vedea, aspectele numerologice sunt mult amplificate, în acest ultim Cânt, dar ele au o coerenţă copleşitoare, coerenţă pe care doar un om înduhovnicit, prin care lucrează şi vorbeşte, necontenit, Duhul lui Dumnezeu, o poate avea. Dar într-o analiză numerologică, 38=11=2, care, în simbolica creştină, este cifra lui Dumnezeu Fiul sau Cuvântul, Acela Care este Lumina vie, în sânul Sf. Treimi. Este ca şi cum poetul doreşte să ne atragă atenţia, prin aceste 38 de strofe de câte 4 versuri, că toată călătoria magului, creat de Dumnezeu şi trăitor pe Pământul, semnificat prin 4, se face cu binecuvântarea Domnului Iisus Hristos, Cel în Care se manifestă două Voinţe, cea divină şi cea umană. Cum cifra 4 reprezintă totalitatea creată şi revelată dar şi sensul revelaţiei, desăvârşit de Fiul Întrupat, poetul ne dă astfel cheia saltului deosebit pe care-l face, în planul cunoaşterii tainelor, în anul 1867, anul despre care în cartea prefaţată se spune, pe baza surselor citate, că nu se cunoaşte unde a fost şi ce a făcut Eminescu. Strofa, imediat următoare, de 5 versuri, consfinţeşte prezenţa vie şi lucrătoare – la înduhovnicirea magului – a lui Hristos-Dumnezeu, care face un act de recreare a magului, lucru semnificat de strofa cu 6 versuri, 6 fiind simbolul creaţiei. Amintim că cifra 5, în simbolica creştină, este numărul harului divin. Lui 5 i se atribuie, în general, misteriul Fecioarei Maria, asupra căreia a planat plenitudinea harului. Prin aceasta poetul voieşte să ne spună că nici un nevoitor duhovnicesc nu poate să urce muntele desăvârşirii de sine şi al cunoaşterii lui Dumnezeu, cu Tainele pe care El ni le dăruieşte, prin har divin, dacă, pe tot parcursul, întocmai ca şi magul călător în stele, nu se bucură de prezenţa vie a Maicii Domnului în sufletul lui. După Biblie, 5 este simbol al Omului-Dumnezeu, Iisus Hristos, Acela Care a suferit cele 5 Plăgi pe Cruce şi al Fecioarei Maria, căreia poetul, inspirat de Duhul Sfânt, îi închină câteva poezii. Prin 5 poetul doreşte să ne atragă atenţia şi să ne asigure, că după iniţierea harică, în Sionul despătimit al magului călător în stele, se sălăşluieşte Viaţa divină cu Voinţa Sa divină, evidenţiate de poet prin cele două strofe de câte 5 versuri, care urmează strofei de 6 versuri. Prin strofa de 6 versuri, poetul voieşte să ştim că deasupra omului nevoitor, în special, se află Harul original, Acela Care s-a aflat asupra omului la momentul creierii lui. Dar 6 este şi cifra Luminii create, lumină care-l va însoţii pe mag, în tot periplul său spiritual şi duhovnicesc. Cum 6, după Euclid este şi primul număr perfect, nu mai este nici o surpriză că după tot periplul tainic, poetul mag ajunge desăvârşit, cât îi este permis unui om al lui Dumnezeu. Ca şi cum nu ar fi suficiente aceste date, poetul adaugă, imediat după strofa de 6 versuri, ce urmează după cele două strofe de câte 5 versuri, o strofă cu 7 versuri. Numărul 7=3+4 este Numărul lui Hristos. Căci Numărul 7 este şi Simbol al Duhului Sfânt, răspândit în creaţie prin cele 7 daruri sau virtuţi duhovniceşti, daruri pe care le va primi şi poetul-mag. Totodată, prin cifra 7, poetul doreşte să pună în evidenţă, în mod şi mai explicit schimbarea totală a lui, după periplul stelar. Numărul 7 este de asemenea număr perfect, care simbolizează, în egală măsură, abundenţa harului divin, aceea de care s-a bucurat şi poetul * Remarcăm, doar în treacăt, că din cele trei numere care ne indică numărul de versete ale fiecărui Cânt, doar numărul 128 se află de 4 ori în Biblie. În plus, conform sesizării matematicienilor, 128 este cel mai mare număr, care nu poate fi exprimat ca sumă de pătrate distincte. Numărul 128 poate fi exprimat prin combinarea cifrelor sale cu operatori matematici, astfel: 128=2 la puterea (8-1). Numărul 128 are de asemenea caracteristica următoare. Plecând de la 1 şi luând, de fiecare dată, dublul pătratului fiecăreia din cele trei cifre componente, se obţine 128, după cum urmează: 1 la putere a doua x cu 2=1×2=2; 2 la puterea a doua x cu 2=4×2=8; 8 la puterea a doua x cu 2=64×2=128. De asemenea, 128 este un număr Zuckerman, căci 1x2x8=16 este un divizor al lui 128. Amintim că 128, în tehnica de calcul, este mărimea, în biţi, a unui format de date întregi, etc., etc.
Desigur, mai sunt deosebit de multe alte aspecte numerologice ale acestui Poem de excepţie, dar am depăşii, cu mult, spaţiul afectat unei postfeţe, de aceea vom da, în continuare, doar câteva extrase dintr-un comentariu mai amplu al Poemului (Textul poemului cu structura Cânturilor şi numerotarea versurilor, de asemenea decriptarea altor texte poetice eminesciene, sunt publicate în revista online „Noi Dacii”, 2015, – http://www.noidacii.ro). * Poetul debutează în Poem cu referiri în primele versuri la simbolismul stelelor şi al culorilor, alb, blond, albastru, zicând: „În vremi de mult trecute, când stelele din ceruri / Erau copile albe cu părul blond şi des / Şi coborând pe rază, Ţara lor de misteruri /În marea cea albastră se cufundau ades.” Cufundarea deasă a stelelor copile albe în Marea cea albastră este, pentru neasemuitul poet, nu doar prilej de purificare tainică, ci şi însumarea decriptării hermeneutice a îmbinării dintre simbolismul stelelor şi cel al culorilor amintite, atât stelele cât şi culorile fiind în strânsă legătură cu ontologia omului. * „Bătrânul împărat” ar putea fii Tatăl ceresc, iar tânărul, pe umerii căruia voieşte să pună Imperiul ce-l poartă, „Imperiul gigantic, purpuriu-mpărătesc” nu este altul decât Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Împăratul eliberator din întunericul păcatului, datorat lumii sau Satanei ce cu visuri şi plăceri şirete te îmbie. Căci zice poetul: „El poate să aleagă-a plăcerilor şirag / Şi-atunci devine umbră pe mână de mişei”. * Poetul continuă să ne facă martori ai devenirii sale, întru fiinţă hristică, zicând: „Şi stâncile rupte-n cale-i s-aţin / Cu pasul lui sigur prin râuri înoată, / Se-ndreaptă spre ţelul cel mic şi senin”. Astfel putem spune că nimic nu stă în calea celui ce a început urcuşul duhovnicesc, chiar dacă „stâncele rupte-n cale-i s-aţin”. Redobândind discernământul, nevoitorul înduhovnicit îşi află „blânda stea ce-n Cartea veşniciei e unită cu-a lui nume” şi înţelege „că pentru el s-aprinde lumina ei de nea”. Despătimit, nevoitorul odată cu primirea discernământului simte „aripa îngerului” păzitor, care-i mângâie fruntea, devenită netedă, ca urmare a urcuşului duhovnicesc către „ţara steloasă şi întinsă”. * Iniţiat în taina Muntelui desăvârşirii de sine, poetul scrie: „Şi cine-enigma vieţii voieşte s-o descuie, / Acela, acel Munte pe jos trebu-i să-l suie”. El dovedeşte că stăpânea tainele urcuşului duhovnicesc, despre care spune: „M-oi duce pân-la poala a Muntelui Pion / Şi-apoi pe jos, de-acolo eu muntele-am să sui, / C-a gândurilor mele aripe să le pui”. * În Magul ajuns pe una din culmile duhovniceşti „razele se-mbină, se turbură se frâng / S-aud glasuri uşoare, ca arfe care plâng”. Poetul, oricât de erudit  și genial, nu ar fi putut, în veci să redea, cu atâta exactitate urcuşul duhovnicesc, către omul cel nou, dacă Dumnezeu nu l-ar fi binecuvântat, ca să facă el însuşi această fenomenală experiere în duh * Iată ce zice mai departe poetul: „Când Dumnezeu creează de geniuri o ceată / Să cerce vrea p’oricare de-i rău ori de e bun,/ Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată / Că cete rele d’ îngeri la glas nu se supun”. Poetului despătimit, devenit Mag călător prin stele, Dumnezeu îi revelează una din Tainele Creaţiei Sale permanente, aceea a geniilor, pe care le înzestrează cu amor divin, ca prin „a lumii vamă”, bolnav de iubire să coboare în corpurile doritoare, „Cel Care aprinde luminile nestinse pe-a cerului cununi” face şi ca „imperii întinse a Îngerilor buni” să slujească celor smeriţi şi nevoitori. Poetul relatează, cu o forţă lirică ieşită din comun, toată lucrarea tainică de iniţiere hristică a sufletului – Mag călător prin stele, ajutându-l să-şi desăvârşească acea calitate ontologică de suflet, doritor să devină suflet hristificat, în Imperiul Îngerilor buni. Poetul spune: „Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea”. Dar chiar şi aşa atât Îngerul păzitor cât şi steaua ta stau departe de tine, pentru că Domnul îţi respectă liberul arbitru. Aşadar Magul călător prin stele este chiar poetul Mihai Eminescu  de mare este puterea pe care Dumnezeu a zidit-o în liberul arbitru al omului, întrucât atunci „Când cartea lumii mare Dumnezeu o citeşte / Se ’mpiedică la cifra vieţi-ţi făr’să vrea”, pentru că ai căzut prin păcatul neascultării, atât de jos încât „În planu-eternităţii viaţa-ţi greşeală este”. Este atât de ticăloşită condiţia omului căzut, încât „Genii beau vinu-uitării, când se cobor din ceruri”. Datorită milei divine deversată către omenire, prin genii „Deschise-ţi-s, nebându-l, a lumilor misteruri”, căci tu-ncurci al „veciniciei, mult înţeleptul plan”. * Oricât de păcătoşi ar fi oamenii „în sufletul lor, totuşi, ei mari îs şi distinşi / Căci Dumnezeu, în lume, le ţine loc de Tată / Şi pune pe-a lor frunte gândirea lor bogată”. Acesta este şi crezul poetului iniţiat duhovniceşte * În versurile: „Când mintea va cuprinde viaţa ta lumească, / Când corpul tău cădea-va de vreme risipit, / Vei coborî tu singur în viaţa-ţi sufletească / Şi vei dura în spaţiu-i stelos nemărginit; / Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa lui cerească / Lumi, stele, timp şi spaţiu ş’ atomul nezărit, / Cum toate-s el şi dânsul în toate e cuprins / Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins” ni se prezintă, în mod magistral imaginea de necuprins a omului (Eminescu, n.n.) hristificat. Faptul că „Fantastic bătrânul s’ardică şi blând / În aer înalţă puternica-i vargă” în timp ce „razele albastre prin sală aleargă” ne obligă să-nţelegem că ne aflăm în faţa unei copleşitoare scene de urcuş duhovnicesc, în prezenţa harului, prin care poetul-mag este nu doar cufundat în cele mai tainice grote ale cunoaşterii universale, ci este şi înzestrat cu puterea şi libertatea de a reda propria-i înduhovnicire şi mulţimea cunoştinţelor neştiute decât de Dumnezeu. Următoarele cinci strofe sunt o mostră a exactităţii clarvederii celui luat în duh. Mihai Eminescu descrie cu o luciditate, greu de imaginat, aspecte cosmice pe care doar un echipaj aflat într-o navă spaţială, cu totul specială, le-ar putea reda. Este urcat, în duh, atât de sus, că de acolo de departe Pământul se contrage într-un punct, iar „Căci lumi de departe în puncte se schimb”. * „Şi sufletul liber privirea-i sânţită” este chipul clarvăzătorului, căci doar acesta „O nalţă pe stelnicul, marele plaiu”, ca să admire „O patrie nouă sublimă, iubită”, plină de cântece îngereşti, cum numai sfântului Andrei cel nebun după Hristos i-a fost dat să vadă şi să relateze semenilor, cu circa 1200 de ani mai înainte. Ajuns aici poetul află „Căci sorii scriu timpu’n acest univers”. * Referitor la versurile „din el ieşi afară, / Pe-o piatră detunată el şede peste văi”, „Magul rămas în munte” este de fapt poetul, care pentru a se desăvârşii duhovniceşte a fost introdus în Peştera rezultată după ce piatra necunoaşterii de sine a fost detunată. Acum, întrucât a dobândit statornicia în înălţimile duhovniceşti, el poate să şadă pe piatra detunată peste văile fiinţării sale, de unde i se mângâie fruntea uscată, deoarece „Codrii mângâiau, cu vânt de primăvară / A lui frunte uscată, adâncii ochi ai săi”, ca privirea-i să devină privirea limpede şi înainte văzătoare a omului cel nou. * A ieşi afară, pe o piatră detunată, în acest caz, înseamnă a părăsi omul cel vechi şi a te aşeza, cu smerită cugetare, pe piatra detunată, nu doar ca Piatră, ci şi ca „O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc”. Simbolismul creştin al Vulturului de aur, cât şi al „Aripelor” şi al Focului, întăresc şi lămuresc, pe deplin cele afirmate de noi în această încercare de tâlcuire a versului eminescian (vezi „Dicţionarul de Simboluri literare”, etc.!). Semnificaţia poetului mag „şezând călare” pe o stea, vultur de aur, cu aripile de foc, şi zburând în infinit printre „Stelele sclipeau sfinte şi’n cale-i făceau loc”, cumulează toată simbolistica creştină a stelei, a vulturului de aur cu aripi de foc, a calului, a zborului, a stelelor sfinte, simbolistică departe de orice interpretare sau mai bine zis speculaţie ufologică.
3. Concluzii: * a. de fapt mai întâi o întrebare, care rămâne fără răspuns, dacă nu sunt înţelese cele schiţate de noi: adolescentul de 16-17 ani, liceanul Eminescu, de unde intuia LOCUL (cf. Iconografie, Foto 2 a., adică Havila/Vlahia – menţionată în Biblie sau lumea stelară a magului călător) IZVORUL UNOR ADEVĂRURI şi subtilităţi inestimabile – unele dintre ele confirmate, iată, de ştiinţa veacului nostru – care să le transpună în opere grandioase într-o perioadă care începe după dispariţia sa din văzul biografilor, toate ca efect al fenomenului revelaţiei din 1867; * b. Poezia eminesciană, cu precădere, dar şi cea a altor poeţi români recunoscuţi, este o voce distinctă dintr-un Proiect creştin european, în revelarea adevărului. Înzestrat cu înţelepciunea de a răsfrânge formele comunicării cu frumosul ideal, şi adevărul haric, divin (Euharistia, Kenoza, Epifania, Epecstaza), în tiparele limbii române, şi cu un plus inconfundabil în Opera lui Eminescu, spiritul religios a contribuit în mod decisiv la apariţia şi dezvoltarea literaturii si a celorlalte arte, la cristalizarea fiinţei morale a neamului românesc, a instaurat ordinea sârguinţei şi a favorizat deschiderea ontologică către toate orizonturile de cultură adevărată. * Tipul de discurs abordat de Eminescu, în faţa „fenomenului Revelaţiei” la care a participat pe deplin, este discursul trezvitorului duhovnicesc, care permite, justifică şi oferă contextul potrivit pentru un Studiu al relaţiei dintre raţiune şi credinţă. Situarea sa pe o treaptă superioară a contemplării, în duh, i-a permis folosirea gândirii critice, care i-a rămas activă până la ultimele clipe de viaţă, în ciuda detractorilor care-l considerau nebun. Pentru Eminescu, raportul dintre raţiune şi credinţă este unul profund duhovnicesc. El a fost o adevărată persoană dialogică, responsabilă, după modelul hristic, în stare să se jertfească, până la jertfa de sine, pentru neam şi Ţara sfântă, România. * Fericita şi mai mult decât fructuoasa combinaţie dintre revelaţie şi cugetare, i-a permis lui Eminescu, ca după ce a definitivat dialogul dintre credinţă şi raţiune, în lăuntrul sufletului său despătimit, să spună: „Văd în lume şi în lucruri numai sâmburul ş-ideea; / Prototipu-l văd în toate”, fiindcă „În sublime revelaţii a misterului etern…/ Închin viaţa cugetării, un Pitagora modern” („Antropomorfism”).
Opera poetică, filosofică şi eseistică, a lui Mihai Eminescu, aşa cum parţial am văzut, este circumscrisă simbolurilor culturale, care definesc, cu precădere fiinţa profundă românească, dar şi simbolurilor universale ale marilor culturi şi civilizaţii, pe care le foloseşte, ca nimeni altul * Spaţiu poetic eminescian este unul profund naţional, dar cu reverberaţii de necontestat, în universal, este un spaţiu deosebit de armonios calcat pe nedefinitul cosmogonic, legat în permanenţă de profunzimile ontologice ale omului, pe care le raportează neîncetat la neamul şi Creatorul său, cu forţa şi acurateţea sufletului înduhovnicit * Coordonatele istorice şi stilistice ale operei lui Eminescu ies din rudimentele academice, întrucât sunt profund subordonate sacrului. De aceea metafora sacră este prezentă, la tot locul, în opera nepreţuitului poet şi filosof român * Cultura şi creaţia eminesciană este o cultură şi o creaţie profund duhovnicească şi în mare parte subtil codificată, aşa încât ea nu poate fi abordată precum o lectură oarecare, ci dispunând de mijloace de care a dispus Mihai Eminescu, mijloace care deţin cheia codurilor şi simbolurilor folosite de inegalabilul poet * În toată opera sa grandioasă, nu odată Eminescu pare că se opreşte, din cele lumeşti ca un străbătut de o revelaţie. Cititorul avizat, dotat cu dragoste de a descoperii adevăruri fiinţiale, îmbrăcate în frumos divin, nu odată va constata că Eminescu „Simţea foarte desluşit o nemărginită mulţumire ca şi când încetul cu încetul întreaga lui fiinţă s-ar fi topit într-o imensă revelaţie”, după cum spune Liviu Rebreanu, dând la iveală nemărginirea unui talent haric * De aceea, în ce priveşte fenomenul „Revelaţiei” din viaţa şi opera adolescentului Eminescu – „Revelaţie” la care îndreptăţit şi meritoriu face aluzie cartea de faţă – susţinem că proaspătul debutant în poezie, atunci ascuns de ochii biografilor aproape un an de zile, pe când, în trecerea din Transilvania vasală spre România liberă, se afla în Munţii Cindrel din Carpaţii Meridionali, a fost martorul unei Revelaţii profunde, care i-a marcat, pentru veşnicie Opera inconfundabilă.
Cei care vor veni după noi şi vor dori să ştie asemenea adevăruri despre Eminescu se cuvine a face apel la eminescologi adevăraţi, precum Constantin Noica, iar mai recent Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Constantin Barbu, etc. sau la sintezele documentare ale lui D. Copilu-Copillin, la care fac referire şi cartea de faţă. Munca ieşită din comun a Prof. C. Barbu şi cea a Prof. D. Copilu-Copillin, de a-l reda pe Eminescu – cu argumente documentare – aşa cum a fost el, un geniu universal, avem convingerea că va rodi peste ani, în generaţiile care nu vor mai fi dispuse să accepte neadevărurile despre inegalabilul poet, prozator, dramaturg, ziarist şi filosof Mihai Eminescu.

Mihail-Nicolae Stanca

ICONOGRAFIE

Aşa, probabil, arăta Eminescu,
după ce s-a împărtăşit cu adevărul misterului divin
 

Foto 1. Marea Adunarea Naţională de pe „Câmpia Libertăţii”, Blaj, 15 mai 1848

Foto 2.a. Țara Havila (anagrama,-Vlahia) – Edenul (după surse antice)

Foto 2.b. Ţara Havila – „Grădina Maicii Domnului”. Pictură, Ierusalim

ANEXE
1. INDICE de limbi, în ordine alfabetică

1. a. 80 de limbi, altele decât româna, în care Eminescu a fost tradus şi comentat în publicaţii tipărite şi online (paginația din textul tipărit)

1. Albaneză /214
2. Arabă / 220
3. Aragoneză / 138
4. Armeană / 230
5. Aromână / 149
6. Azeră / 225
7. Bască-euskară / 138
8. Belarusă / 186
9. Bengali / 233
10. Bosniacă / 181
11. Bulgară / 175
12. Cambodgiană-khmeră / 251
13. Catalană / 139
14. Cehă / 176
15. Chineză / 239
16. Coreeană / 246
17. Croată / 180
18. Daneză / 208
19, Ebraică / 218
20. Engleză / 157
21. Esperanto / 146
22. Estonă / 197
23. Finlandeză / 198
24. Flamandă / 210
25. Franceză / 122
26. Galego / 141
27. Găgăuză / 226
28. Georgiană / 230
29. Germană / 110
30. Greacă / 216
31. Gujarati / 236
32. Hindi / 235
33. Idiş / 212
34. Indoneziană / 248
35. Istroromâna / 151
36. Italiană / 117
37. Japoneză / 244
38. Kazahă / 226
39. Kârgâză / 227
40. Latină   / 143
41. Letonă / 202
42. Limburgheză / 211
43. Lituaniană / 204
44. Macedoneană / 182
45. Maghiară / 189
46. Malaeză / 249
47. Malayalam / 236
48. Malgaşă / 250
49. Mongolă / 247
50. Muntenegreană / 181
51. Norvegiana bokmål / 207
52. Norvegiană nynorsk / 207
53. Olandeză / 209
54. Oryană / 236
55. Persană / 237
56. Polonă / 177
57. Portugheză / 129
58. Punjabi / 236
59. Retoromană / 150
60. Rromani / 237
61. Rusă / 166
62. Sanscrită / 236
63. Sardă / 144
64. Sârbă / 178
65. Siciliană / 145
66. Slovacă / 176
67. Slovenă / 182
68. Spaniolă / 129
69. Suedeză / 204
70. Tadjică / 238
71. Tamil / 237
72. Tătară / 227
73. Thailandeză / 251
74. Turcă / 228
75. Turkmenă / 229
76. Ucraineană / 184
77. Uygură / 229
78. Urdu / 238
79. Uzbekă / 229
80. Vietnameză / 248

1. b. 56 de limbi în care Eminescu nu este tradus şi comentat în publicaţii, editate în alte limbi decât româna, dar acum poate fi tradus prin programe de traducerea automată, ca efect al interesul crescând pentru Eminescu

1. Africans
2. Amharică
3. Assameză
4. Bihari
5. Birmană
6. Burmeză
7. Cantoneză
8. Cebuană
9. Cherokee
10. Chewa
11. Chichewa
12. Chineză simplificată
13. Corsicană
14. Creolă haitiană
15. Cymraeg
16. Dhivehi
17. Engleză simplă
18. Filipineză
19. Galeză
20. Guarani
21. Hausă
22. Hawaiană
23. Hebrevă
24. Hmong Daw
25. Igbo
26. Inuktitut
27. Irlandeză
28. Islandeză
29. Javaneză
30. Kannadă
31. Klingoniană
32. Klingoniană (plaqaD)
33. Kurdă
34. Laoţiană
35. Malteză
36. Maori
37. Marathi
38. Nepaleză
39. Nianja
40. Pashto
41. Querétoto Otomi
42. Samoaneză
43. Scoţiană Galică
44. Sesotho
45. Sinhaleză
46. Somaleză
47. Sundaneză
48. Swahili
49. Telugu
50. Tha
51. Tibetană
52. Unknown
53. Velşă
54. Yoruba
55. Yucatec Maia
56. Zulu

2. INDICE de localităţi în care apar publicaţiile

Lista celor peste 300 de localităţi funcţionale ca centre de iradiere în lume a mesajului eminescian, exprimat în cele peste 30.000 de texte eminesciene, apărute în peste 4.000 de publicaţii, tipărite şi online, editate în 79 de limbi oficiale sau intermediare din peste 250 de state şi teritorii geografice, majoritatea membre ale ONU şi UNESCO:
Addis Abeba, Alessandria, Agra, Aix en Provence, Alger, Alma Ata, Almeira, Amman, Amsterdam, Ankara, Antananarivo, Antverpen, Arad, Arles-Aces-Sud, Aşhabad, Atena, Augsburg, Avignon, Bacău, Bagdad, Baia Mare, Baku, Balcik, Bangkok, Banya Luca, Barcelona, Bari, Beijing, Beirut, Belgrad,, Berekley, Berlin, Berna, Bildegeport, Bişkek, Blaj, Bogota, Bonn, Bordeaux, Boston, Botoşani, Braşov, Brasil, Bratislava, Brno, Brunsvich, Bruxelles, Bucureşti, Budapesta, Buenos Aires, Burgas, Cairo, Calabria, Calcuta, California, Capek Hill, Caracas, Caransebeş, Castellaum, Castelo Branco, Castiglione de Sicilia, Castila-Mancha, Catania, Cernăuţi, Changehun, Chicago, Chişinău, Ciudad de Mexico, Ciudad Real, Cleveland, Cluj-Napoca, Coimbra, Conde sur l′Escaut, Constantinopol, Constanţa, Copenhaga, Cracovia, Craiova, Croningen, Damasc, Dar es-Salaam, Darven, Delhi, Detroit, Deva, Dobrić, Duşambe, East Tenesse, Edinburg, Erevan, Espo, Fălticeni, Florenţa, Floreşti, Focşani, Fortaleza, Frankfurt am Main, Freiburg, Galata, Galaţi, Galicia, Geneva, Genova, Gerlinger, Gherla, Gornnii Milenovac, Göteborg, Les Granges le Roy, Gravenhage, Graz, Guarlanderas, Guatemala, Guiernsev, Guillford, Guterslok, Haga, Hamburg, Hamilton, Hanoi, Havana, Heidelberg, Helsinki, Hirosaki, Hruševac, Huvudsta, Iaşi, Ierusalim, Illinois, Iowa, Ipoteşti, Islamabad, Istanbul, Jakarta, Kaunas, Kazan, Kiev, Konstanz, Laguna, Lanesbourgh, Leer, Leipzig, Lima, Limburg, Lisabona, Londra, Louven, Ljubliana, Lugoj, Luisiana, Lund, Lvov, Madrid, Magdemburg, Malaga, Mannheim,, Mainz, Malmö, Manila, Maputo, Melitopol, Messina, Mexico, Michigan, Miercurea Ciuc, Milano, Minsk, Mishawaka, Modena, Montevideo, Montpellier, Montreal, Moscova, Münhen, Münster, Nantes, Nashwile, Nădlac, Needham, New Delhi, New Hampsire, New Jersy, New York, Napoli, Newton, Nice, Nijmen, Novara, Novi Sad, Odesa, Odorhei, Oldenburg, Oradea. Oregon, Oslo, Otawa, Oxford, Padova, Palermo, Pancevo, Paris, Parma, Pasadena, Pecs, Perugia, Petroşani, Phenian, Philadelphia, Phnom Penh, Pišec, Piteşti, Plovdiv, Podgorica, Portland, Porto, Poznan, Praga, Prihstina, Princeton, Puerto Rico, Putrajaya, Quebek, Quito, Rabat, Rawalpindi, Râmnicu Vâlcea, Renecato, Reşiţa, Richmond, Riga, Rio de Janeiro, Roma, Ružonberok, Saint Esteve, Salem-Oregon, Salonic, Salzburg, San Juan, Santiago, Santiago de Chile, Sao Paolo, Sarajevo, Satu Mare, Seul, Sfântu Gheorghe, Shangai, Sidney, Singapore, St Petersburg, Stokeran, Sttutgart, Syracuza, Şimleu Silvaniei, Sibiu, Sicilia, Skopie, Sofia, Split, Stockholm, Szeged, Tallin, Tartu, Taşkent, Teheran, Tbilisi, Tel Aviv, Tg. Jiu, Tg. Mureş, Timişoara, Texas-Guarland, Tirana, Toluca, Tompson, Tokio, Tolbuhin, Tronto, Toulouse, Tubingen, Tunis, Turku, Ulan Bator, Upsala. Vatican, Vălenii de Munte, Veneţia, Vilnius, Virginia, Vitoria-Gasteiz, Vjenac, Vrbać, Vyśkov, Waley Forge, Washington, Weimar, Weisbaden, Wittemberg Zagreb, Zaragoza, Zrejanin, Zürich, f.l.-10 ş.a.

CINE ESTE DUMITRU COPILU-COPILLIN…?!

Născut la 17 februarie 1931, în satul Şutu din actualul judeţ Cluj, provine dintr-o familie de ţărani nevoiaşi, al cincilea fiu al lui Mitru şi Veronica Copil.
Doctor în ştiinţe filologice cu o lucrare privind relaţiile interliterare europene – o abordare cibernetică, susţinută în 1988 la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, de asemenea, Deputy Director General (Director General Adjunct pentru Europa din partea României, cu dreptul de a folosi „dr.” – doctor în ştiinţe alături de „DDG”) al IBC-International Biographical Centre, Cambridge University, London, England, investit la Congresul Internaţional de Ştiinţe, Arte şi Comunicaţii, Hawai, SUA, iunie 2005.
Experienţa de viaţă parcursă a fost una severă, începând de la vârsta de 14-15 ani, – angajat ca muncitor necalificat, agricol în sat şi industrial la uzinele Malaxa-Braşov; după 1957, deținătorul de diplomă universitară ”cum laude” a fost nevoit să se angajeze înlocuitor temporar de translator-confruntator la AGERPRES, altădată asistent social, redactor şi consilier editorial, ziarist, redactor şef, documentarist la o bibliotecă universitară, – îndeplinind funcţii de execuţie elementare şi până la cele de conducere, continuate la CIDI (Centrul naţional de Informare Documentară al Învăţământului), de aici promovat la compartimentul de sinteze al ministrului învăţământului. Asemenea ocupaţii i-au întărit puterea de a se menţine ca un lucrător care prin munca lui să se poată face util, în stare să se depăşească, să reziste provocărilor, să năzuiască la realizarea de proiecte îndrăzneţe, opportune și actuale, în ruta sa profesională, în pofida obtuzităţii unor mentalităţi întâlnite în cele trei domenii intelectuale complexe, fecventate cu intermitenţe – literatură, informatică documentară, educaţie – preocuparea literară rămânând însă o constantă. Pe ceea ce a reprezentat o valoare socială, literară şi ştiinţifică în experienţa de viaţă dobândită şi-a clădit ultimele proiecte, – concluzii de o viaţă – realizate și publicate, oferite ca instrumente practice de lucru, de o utilitate metodologică generală (bază de date tip MID-Microsistem de informare documentară, în educaţie şi literatură, publicat într-o revistă UNESCO; „Structură constructivă privind integrarea învăţământului cu cu cercetarea şi practica socială”, înregistrată ca invenţie la OSIM, conţinutul cestui proiect – „Complex şcolar integrat” – experimentat în județul Alba, fiind publicat într-un volum în limba franceză, destinat străinătăţii, în 1978 adaptat în Polonia, iar același conținut, prezentat în volumul „Ecole et production”, editat de Centrul UNESCO, BREDA, din Yaounde, Camerun, după un timp a reprezentat una din cele două teme dezbătute la o consfătuire a miniştrilor învăţământului din ţările africane; „Formarea competenţelor şcolare la lecţie şi a competenţelor profesionale/manageriale la curs”; un model de periodizare a științelor, adaptat la evoluţia procesului de universalizare a unor valori naţionale de dimensiune universală – cazul Eminescu, ş.a.).
În perioada de formare profesională a avut parte de dascăli şi şcoli de excepţie (într-un liceu de elită din Transilvania, la Turda, apoi un institut de limbi străine din Bucureşti, care la finele anul I, drept răsplată pentru rezultatele de „excelent” îl recomandă la un concurs pentru o bursă internaţională, obţinută,iar după un stagiu de pregătire şi selecţie fiind singurul candidat acceptat la Facultatea de Filologie a unei universităţi tradiţionale de elită în epocă, „Lomonosov” din Moscova. După 5 ani, în 1957 obţine o dublă licenţă, de profesor şi cercetător ştiinţific. În 1991, Academia Română, filiala Cluj-Npoca îi oferă o bursă de specializare şi schimb de experienţă în domeniile literatură comparată – cu accent pe relaţii interliterare, cazul Eminescu în literatura universală – şi pedagogie comparată, la universităţi şi institute academice de profil din Moscova, Kiev, SanktPetersburg, Cernăuţi şi Chişinău.
În activitatea didactică universitară şi postuniversitară a acumulat 25 de ani, pe post şi prin cumul, – peste 50 de ani de vechime generală în învăţământ (1958-2010). În sistemul de formare iniţială a predat literatură în viziune comparativă (la peste 1000 de studenţi şi masteranzi de la facultăţile de filologie ale universităţilor de stat din Bucureşti şi Chişinău), iar în sistemul de formare postuniversitară a predat cursuri de management educaţional (conform cu versiunea în limba rmână a conceptului, înţeles și aplicat ca eficientizarea activităţilor educaţionale, – organizare, conducere, dezvoltare, curriculum, resurse umane) la absolvenţi-viitoare cadre didactice şi cadre didactice din învăţământul preuniversitar şi universitar, atât cu funcţii de predare (peste 3000 de educatoare, învăţători, profesori), cât şi de conducere (peste 3000 de manageri-directori şi inspectori şcolari), din cadrul departamentelor de profil ale unor universităţi din România (de stat, – universităţile din Bucureşti şi Oradea și particulare, – „Titu Maiorescu” şi „Ecologică” din Bucureşti) şi Republica Moldova (universităţile de stat „Ion Creangă”, „Tehnică”, „Tiraspol” din Chişinău, „Alecu Russo” şi „Colegiu de Medicină” din Bălţi). În sistemul de formare continuă acest curs a fost predat într-o formă adaptat la cerinţele solicitate de Casele Corpului Didactic-Inspectoratele şcolare și Institutul Național de Management din România (din 30 de judeţe şi municipiul Bucureşti), respectiv, Institutul de perfecţionare a cadrelor didactice, școli generale și profesionale polivalente şi Direcţii Generale de învăţământ din Republica Moldova (6 raioane şi municipiul Chişinău).
În activitatea de cercetare ştiinţifică a acumulat 30 de ani pe post, realizând 56 contracte de cercetare ştiinţifică, axate pe 30 de teme de interes naţional, inclusive în profil filologic (1974-2006), la Institutul de cercetări pedagogice şi psihologice din Bucureşti, Centrul de ştiinţe sociale al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, preluat apoi de Academia Română, filiala Cluj-Napoca, iar după 1990 la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei din Bucureşti şi Chişinău.
Valorificarea rezultatelor prin lucrări multidisciplinare: a. lucrări publicate, peste 400 mai importante (1948-2015), din care peste 130 literatură (teorie, istorie şi critică literară, axate pe 25 de teme, motive, relaţii interliterare sau mari personalităţi precum Eminescu, Creangă, Alecsandri, Coșbuc, Arghezi, Rebreanu şi Maiakovski, Esenin, Gorki, Ritsos, Žavada, o amplă anchetă literară internaţională cu 100 de notorietăţi, dar şi creaţii proprii, – poezie, eseu, traduceri); peste 250 în domeniul educaţiei (organizare, curriculum, eficientizare, modelare); altele, limbă, folclor, ziaristică, biologie (manuale de Botanică, Ecologie, Anatomie), matematică (debutul, în „Gazeta Matematică pentru elevi”), 52 interviuri, 16 emisiuni RTV. Lucrările au apărut în publicaţii românești și străine, periodice (peste 70 de reviste şi ziare tipărite, în ultimul timp și online) şi neperiodice (peste 80 de culegeri), peste 20 de volume personale, între care „Management educaţional” (2003, 2005), „O VIAŢĂ de dascăl obişnuit TRĂITĂ NEOBIŞNUIT”, 2011 (sursa din care au fost extrase datele aici menţionate), serialul „Demistificări eminesciene”„ (1970-1992), „Eminescu în perspectivă universală. Reconstituiri şi restituiri”, 2013 (o selecţie de 14 studii academice, din cele peste 50 de lucrări publicate anterior, între care prelegerea de deschidere a ultimului curs despre Eminescu, publicată imediat de Centrul Academic Internaţional Eminescu din Chişinău, devenită tema unui proiect al serialului „Eminescu Universalul”, din care acum apare Partea I (a unei viitoare sinteze, „Dimensiunea şi valoarea universală a moştenirii culturale a lui Mihai Eminescu”), – „Eminescu în circuitul Universal”, 2014 (ed. I, traducerea şi ecoul operei în 77 de limbi) și 2015 (ed. II şi III, traducerea şi ecoul operei în 79, respectiv, 80 de limbi din peste 250 de ţări); b. lucrări editate (1969-1974: 10 buletine de informare, coordonate şi o revistă de sinteze înfiinţată, „Educaţie-învăţământ”, redactor şef, 1971-1974); c. lucrări comunicate, peste 300, prezentate la reuniuni ştiinţifice locale, naţionale şi internaţionale, majoritatea publicate (1957-2015). Lucrările au fost publicate sau comunicate atât în limba română, cât şi în alte limbi (belorusă-1, engleză-20, franceză-20, germană-2, japoneză-1, maghiară-1, polonă-1, rusă-6, ucraineană-2), în peste 80 de localităţi (60 în România, 8 în Republica Moldova, – Chișinău, Bălți, Cimișlia, Florești de Soroca, Hâncești, Ialoveni, Orhei, Vadu lui Vodă, iar  13 în alte ţări, – Anglia-Londra, Balarus-Minsk, Bulgaria-Sofia, Varna, Camerun-Yaounde, Cehia-Praga, Germania-Berlin, Japonia-Hirosaki, Polonia-Varşovia, Rusia-Moscova, StPetersburg, SUA-Nord Carolina, Turcia-Istanbul, Ucraina-Cernăuţi, Kiev).
Apartenenţa la Asociaţii profesionale, România: Uniunea Naţională a oamenilor de ştiinţă, Societatea ziariştilor români, Asociaţia slaviştilor din România, Societatea „Ateneul Român” (patron al Universităţii Ecologice), Societatea Scriitorilor Târgovişteni; Republica Moldova: Asociaţia managerilor educaţionali; Turcia (Istanbul): Asociaţia pedagogilor din ţările balcanice.
Distincţii, România: „Meritul Cultural clasa I”, Consiliul de Stat, 1970; Diplome de „Excelenţă” şi de „Merit”, Case ale Corpului Didactic, Inspectorate şcolare, şcoli; „Premiul Societăţii Scriitorilor Târgovişteni”, 2014 (pentru volumul ”Eminescu în perspectivă universală. Reconstituiri și restituiri”, Ed. ”Bibliotheca”, Târgoviște, 2013); „Medalia jubiliară «Litere» – 15 ani”, pentru susţinerea rubricii permanente, „Eminesciana”, în revista SST, 2011-2015; ”Medalia de aur, jubiliară «Ubi libri, Ibi lux» – 10 ani” de la constituirea SST, 2015; SUA – după o monitorizare timp de un deceniu şi o intensă corespondenţă, însoţită de lucrări publicate, rezultatul s-a concretizat, între altele, cu distincţii – ABI, din North Carolina. conferă „Man of the year” (Om al anului), 2004; Diploma „Great Minds of the 21’st Century” (Marile inteligenţe ale secolului 21), sub care denumire apare, în 2007, Dicţionarul enciclopedic, sub egida enciclopediei de personalităţi cu biografii, „Who’s Who Internaţional”, în care i se prezintă biografia şi realizările de o viaţă; nominalizare pentru „Editor consultant al Enciclopediei de referinţă Who’s Who Internaţional”, „Diploma de Master al Academiei Mondiale de Litere” ş.a.; Anglia: Diploma „Deputy Director General” al IBC (Director General Adjunct pentru Europa din partea României, 2005, ulterior nominalizat pentru „Director General Onorific” pentru perioada 2006-2008); „Medalia de argint a Congresului Internaţional de Ştiinţe, Arte şi Comunicaţii”, cu prilejul investirii în funcţia de DDG al IBC, 2005; Diploma IBC, „2000 Oustanding Intellectuals of the 21’st Century” (2000 de intelectuali remarcabili ai secolului 21), sub care denumire apare şi ediţia 33 a Dicţionarului enciclopedic cu acelaşi titlu, publicat sub egida enciclopediei de personalităţi cu biografii, „Who’s Who Internaţional”, Cambridge University, London, 2006, în care este prezentată viaţa, activitatea şi o listă cu lucrări de interes general; consecinţă, IBC emite un „Comunicat de presă” către mass-media şi instituţiile cu care autorul a colaborat şi continuă să colaborez, în care se apreciază contribuţia sa la dezvoltarea educaţiei şi ştiinţei literare contemporane.

Anunțuri