Viitorul ca timp (eminescian)

Academician Mihai CIMPOI

În mod obișnuit rațiunea practică își reprezintă un viitor raportat la trecut și-bineînțeles-la un prezent care se înfățișează în fața ochilor noștri cu imagini concrete, cu o realitate vie, dinamică, în iluminările sau ocultările și spectaculoase.

          „Trebuie să deducem cele viitoare din cele trecute ne îndeamnă Isocrate.

          Așa cum zeii nu ne oferă semne sigure ale zilei de mâine , așa cum mintea este oarbă în fața celor ce vor fi precum postulează un alt filosof al antichității Pindars, așa cum nici cei înzestrați cu o forță vizionară deosebită nu pot să pătrundă în enigmatica ceață a viitorului, nu ne rămâne decât să ne mângâiem cu vânturile tainice nietzscheene că fâlfâie din trcut, în care mai putem desluși vreun sens.

          Nu întâmplător,la Eminescu timpul este cruda taină existențială, este o eternă problemă care-i frământă ființa deschisă spre Lume și Univers și care generează o tensiune ontologică ce marchează profund toate viziunile lui.

          Poetul și personajele în care se proiectează alternativ, în primul rând fausticul Andrei Mureșanu, precum îl concepe, sunt porniți să rupă perdeaua trecutului după care ascunde „viitorul puternic după ea” și să se pătrundă de Cântarea –„cea mai naltă și cea mai îndrăzneață” care „Nu e decât răsunt la vocea cea măreață/ A undelor teribili, înalte, zgomotoase/ A unui rău ce nu-l vezi – Sunt undele de timp/ viitoru-aduce, spre-a le mâna-n trecut”.

          E căutată, astfel, cu fervoare o lume nouă care se ridică anume din aceste unde „teribili, înalte, zgomotoase”, pârghia (cuvântul e subliniat în text ) aceea, ce desfăcând tenebre,/ Ridică viitorul- puterea care toarce/ Al vremii fir – aceea îmi e necunoscută. Fiind martorul la cele întâmplate pe care le spune istoria și al umbrei pe care cele viitoare le aruncă „în atmosfera groasă a  zilei cei de azi”, poetul caută să înțeleagă „de ce se întâmplă” și dacă „în șirul orb al vremii și a lucrurilor lumii e plan, pre cugetarea e călăuza vremii?

          Am demonstrat, în Esența Ființei, că timpul eminescian e în simbioză a semnificațiilor pe care le comportă cei trei zei: Kronos, ca divinitate care are o acțiune destructivă, Hronos, ca zeitate a duratei, și Kairos divinitate alegorică ce patronează ocazia, timpul creativ, mensurabil, turnat în forme opuse circulatorii, repetitivității și amorfului. La acestea am mai adăuga și Aurora, zeița începuturilor, pomenită în ciclul Ondinei.

          Poetul își reprezintă în măsură egală un timp pur, ideal, serial (cartezian), ascuns schopenhaurian în prezentul etern, sau heideggerim în clipa împachetatăcu temporalitate, clipa suspendată (îi mai zice el) sau clipa ce-a repede ce ni s-a dat.

          Admirăm, la Eminescu, modul variat de reprezentatre a timpului (pe care nu-l dispensează de spațiu, ca în fizica modernă) încremenit monadic în sine concentrat sau dilatat și devenit vecinicie („Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie ), curgător, în mișcare infinită(„Vreme trece, vreme vine”), discontinuu, ascuns după o coasă a „ființei ce nu moare”, ciclic, rotund, unifor, interrotitor (ca în Luceafărul).

          Ne vom limita , însă, la modul în care Eminescu își reprezintă în chip organicist, al „stejarului ce crește din ghindă – un viitor al omenirii și al națiunii, răspunzându-ne, în felul acesta vizionar, la ceeea ce ne frământă pe noi astăzi în timpul tulbure al crizelor locale și universale.

Sub presiunea conștiinței că „totul este problem”, a relativizării posibile a valorilor, a existenței unor „vijelii de întrebări” măcinătoare a Ființei, a unui mers ineluctabil al civilizațiilor „de la mărire la cădere, poetul își închipuie, în Memento mori, în pandant cu imaginea unui univers ca un Tot armonios după modelul cosmologia pitagoreico-platonician, o lume sub semnul eternei păci (kantiene). Consemnând momentul istoric crucial al „furberii lumii din adâncuri”, al căderii Bastiliei și trecerii  „palidului , adâncitului și sinistrului tigrului Robespiere noi lumi” care își urmărește „luminosul și mândrul țel”:și de acolo a lui flamuri le-nsoțesc cu-nsuflețire,/ce îi aduce la îngeri, el îi aduce la pilire./ Cine moare-moare-n cuget c-a rămas trăind în el; Tot ce-i nobil și puternic în ăst secol de mândrie/ Îl urmează… Căci prin noaptea unei lumi în bătălie/ Lin lucește – eterna pace , luminos și mândru țel”/ În Mureșanu (tablou dramatic) reflecțiile metafizice asupra timpului alternează cu referințele concrete la ursita-ne amară și la „viitorul cu norii roși de sânge ” a națiunii. În dialog cu Mureșanu apare anul 1848 ca personaj care simbolizează forța titanică de„ a înmormânta sisteme în spații nesfârșite”, de a cutremura munții și a îngheța mările și a le astupa „cu a pustiului nisipuri” și de a îngropa” țări înflorite sub oceanul creț” , de a „dezminte secol de secol” și a „zdrobi ere de ere și să facă „din a vieții fapte lucire efemeră.

          În ciuda profeților negre alem acestui personaj rebel, care crede că românimea e pornită pe calea pierzaniei și că lira eroului „faustic e sfărâmată și îl blestem să piară în umbra lui, apare, în contrapondere, un alt personaj, Lumina, care personifică „înaltul, mândrul, frumosul Viitoriu-Apare, în registru pozitiv, un omagiu Poetului, ca întruchipare a Profetului. Noaptea neântizatoare se risipește și apare cu aura lor romantica titanică poeții-profeți, cronici ai albiei dimineți. „Arderea lor arată că lumea ce-i admiră/ Că ziua e aproape… și palizii poeți profeți-s plini de vise albei dimineți./ Profețe ale luminii noaptea și te salut / și vărs geniu de aur în corpul tău de lut, /în buclele-și eu strecor dulci lauri de argint,/ Cu raza zilei albe, eu geniul ți-l aprind”.

          Acesta-i viitorul din imaginarul mitopo(i)etic al lui Eminescu. În cadrul filosofiei practice, el vede un viitor armonios, constituit dintr-o dezvoltare organică a societății, pe o cale de mijloc (prin „juste-milulu-ul rațiunii și a adevăratei simetrii”) pe „o albie firească”,” dintr-o „cultură temeinică și muncă de specialitate, dintr-o comunicare de „oameni sănătoși, avuți și liberi”, dintr-un sfat natural” bazată o „unitate” absolută și pe „o misiune” asemănător celui al albinelor, dintr-o bizuire pe progresul lent și natural, din promovarea tradiției și valorilor autentice a unei limbi naționale și literaturii naționale.

                                                         

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s