Al. Grama și Macedonski – detractorii lui Eminescu?

Tudor NEDELCEA

Dicționarele limbii române definesc detractorul ca defăimător, ponegritor, calomniator, bârfitor, adică acea persoană care diminuează calitățile altei persoane până la anulare, desființare. Limba și cultura română înregistrează și astfel de persoane, îndreptățindu-l pe acad. D.R.Popescu să constate că „n-ar fi lipsit de interes să avem măcar o scurtă istorie care să poarte titlul aproximativ: «Contestația în literatura română»”, întrucât „de cazuri celebre, slavă Domnului, nu ducem lipsă”, astfel încât „n-a fost aproape niciun clasic român care să nu fi fost tras de mustrăți de tot felul de terchea-berchea[1].

Nu s-a făcut (încă) o istorie a calomniatorilor, dar „românul absolut” (Petre Țuțea) a beneficiat de această listă. Între alții, Alexandru Dobrescu[2] s-a ocupat de detractorii lui Eminescu, iar recent Constantin Cubleșan de cei care l-au defăimat[3]. Cap de listă este canonicul blăjan Alexandru Grama, care „a fondat” o galaxie „plină de întuneric”, ca să folosim sintagma exactă a lui D.R. Popescu, Eminescu devenind în concepția acestui canonic „un fel de primejdie pentru toți românii, o pacoste, un jug[4].

Într-un aprofundat studiu, Dumitru Radu Popescu – Istoria absurdoidă, Theodor Codreanu (proaspăt membru al Academiei de Științe din Chișinău) readuce în discuție eseul autorului Leului albastru Galaxia Grama”, care a făcut carieră în cultura română, înșirând inepții contestatarilor  eminescieni, de la Al. Grama până la „dilematicii”, care semnează în revista „Dilema” (nr. 265/1998), identificați în „corul morilor de vânt”, ca să cităm titlul cărții lui D.R. Popescu, apărută la Focșani, în 2015. Publicistica acestuia nu-i mai prejos decât proza sau dramaturgia sa, confirmând „constanță gândirii arhetipale a lui D.R. Popescu în spațiul public românesc, constanță axată pe apărarea valorilor naționale și universale, deopotrivă[5].

Și, totuși, cine-i acest întemeietor de o galaxie întunecată? „Cine și ce sunt, atunci, acești îngeri negri, ale căror aripi aruncă insignifiante pete de umbră asupra personalității și operei lui Eminescu?”, se întreabă și Alexandru Dobrescu[6].

Al. Grama s-a născut pe 8 iunie 1850 (cu șapte zile înaintea lui Eminescu) la Blaj, unde-și începe studiile primare și Seminarul Teologic, la Viena studiază filosofia (1871-1872), în același timp și în același oraș cu Eminescu, apoi teologia. În 1877 obține doctoratul în teologie și este numit profesor de drept canonic și de istorie bisericească la Seminarul teologic din Blaj. Moare relativ tânăr, în 1886, la numai 36 de ani, fiind cunoscut ca erudit teolog și autor de cărți teologice (Istoria Bisericii Române Unite cu Roma, 1884, Instituțiile calvinești în biserica românească din Ardeal, 1895, etc.)[7]. Inexplicabilă este atitudinea sa profund negativistă față de Eminescu și creația sa; Ion Buzași emite ipoteza că Grama l-ar fi cunoscut pe autorul Luceafărului în 1866, cu ocazia trecerii acestuia prin Blaj și „a fost mușcat de viermele invidiei”, iar apariția studiului critic „a avut efectul unei descărcări de pistol într-o sală de concert[8].

Cartea lui Al. Grama, Mihail Eminescu. Studiu critic, a fost publicat întâi în ziarul „Unirea” din 1891, apoi în colecția Biblioteca „Unirei”, în Tipografia Seminarului Arhidiecezan, în același an, 1981, la doi ani de la moartea lui Eminescu. Nu există nicio explicație pertinentă și obiectivă a acestui „studiu critic”. Autorii ediției citate, Ioan Chindriș și Niculina Iacob se apropie de adevăr: „defăimarea de la Blaj nu este opera unor convingeri, ci a unor mentalități[9]; pentru scriitorii universali, Al. Grama se dovedește un critic autentic, dar pentru Eminescu nu are niciun cuvânt de apreciere: e un „geniu fals”, „o nulitate literarie”, „erotismul lui Eminescu însă nu numai că e negru de pesimismul lui Schopenhauer, ci este, pe lângă aceea, și preste măsură vulgar, pentru că e carnal și sălbatic”;  „Și Eminescu, în toată viața lui, nu s-a însuflețit nicicând, nice barem de luptele pentru libertate a românilor din Austro-Ungara, frați de un sânge și de o limbă cu el”; „și-a propus să plagieze poezia poporală”; „nu s-a jenat deloc a plagia din poezia poporală română”; „dezastrele ce le-a cauzat Eminescu și le va cauza încă în tinerimea română sunt multe”; „poeziile lui le-am putea asămăna cu o bibliotecă în care toate cărțile sunt așezate întors și cu capul la vale”; „purtat-a bietul român, în urma tristelor împrejurări ale timpului, destule jigniri […]. Așa rușinos însă ca jugul lui Eminescu n-a fost nici unul” etc., etc.

Rămâi fără comentarii în urma citirii „studiului critic”; Eminescu vinovat de toate relele pământului? Dar, făcând un arc în timp până în zilele noastre, citim din alți grama, care constată că Eminescu este „nul”, este „cadavrul din debara”, este protolegionar, poezia „Doina” fiind jenantă pentru URSS etc.

Revenind la Al. Grama, cităm pe cei doi editori ai „studiului critic”, I. Chindriș și Niculina Iacob: „Rămân un mister încă resorturile punctuale care l-au îndemnat pe Grama, specialist în istoria instituțiilor bisericești, să se amestece în dialogul care a marcat începutul notorietății eterne a lui Mihai Eminescu. Se pune – sau se poate pune o întrebare tulburătoare: să existe în acest gest o încărcătură ostilă, rămasă în mediul savant al Blajului din vremea călătoriei poetului de 16 ani pe meleagurile ardelene? […] Cert este faptul că Grama s-a alăturat condierilor ostili lui Eminescu, între care Macedonski ocupă locul de frunte, lovind în poetul abia mort, cu această carte neinspirată. Istoricii literari au dovedit că, la data apariției cărții, cultul lui Eminescu cucerise tinerimea blăjeană, ceea ce nu convenea ultramontanilor «scolastici» patronați de mitropolitul Ioan Vancea[10].

Istoria, viața ne oferă mereu lecții, pe care tot mereu le uităm. Caion (C.I. Ionescu), Sorin Toma, de pildă, l-au calomniat ordinar pe I.L. Caragiale, respectiv pe Tudor Arghezi. Cine-au rămas în istorie: acești detractori sau autorii care au făcut obiectul urii lor. Al. Grama a rămas în istorie doar prin studiul oribil asupra Poetului; Eminescu a demonstrat că stânca de e stâncă rămâne în picioare ori câte valuri, chiar poluante, s-ar abate asupra sa. Valoarea rămâne valoare.

Dar Macedonski? Detractor al lui Eminescu. În cazul său, realitatea este cu totul alta. El este un mare scriitor european, care „a tăiat” elanul eminescolatrilor. El n-a dus o polemică – în sensul clasic al cuvântului – cu autorul Doinei, cum încă se mai comentează. N-a fost, așadar, o polemică între ei, ci mai degrabă, între Macedonski și Junimea. Dar, nu de mai multe ori ei au fost pe aceeași parte a baricadei. Macedonski îl atacă pe V. Alecsandri pentru că a primit Premiul Academiei Române: „Frumos îi stă oare dumnealui, care este om bătrân și bogat, dumnealui care este membru al Academiei, să șteargă anul trecut 10.000 franci, premiindu-se singur? Unde dracu s-a mai văzut Academie care să se premieze singură?”[11]. De aceeași opinie este și Eminescu: „E un rău și periculos precedent ce se crează acuma, acela al împărțirii între colegi, care ar preface Academia într-un fel de institut de industrie literară[12].

Eminescu era prezent la ședința „Junimei” din 5/17 martie 1882, când Macedonski a citit Noaptea de noiembrie, laudă preocupările științifice ale lui Macedonski: „cu aceasta s-a început misiunile științifice și literare, continuate de d-alde Fundescu, Macedonski, Pătărlăgeanul ș.a.[13], îl apără de atacurile nedrepte ale lui Al. Candiano-Popescu din Adunarea Deputaților din 27 ianuarie 1879 privindu-l pe „trădătorul” general Dimitrie Macedonski: „Generalul Macedonski n-a luat parte la 11 februarie, n-a scos «democrația» din Ploiești, n-a fost capul mișcării de la 8 august 1870” (când s-a proclamat „Republica de la Ploiești”)[14].

Pentru Macedonski, poezia lui Eminescu deși „în general nu mă farmecă[15], el încearcă să devină obiectiv, nedorind „o tinerime care să mă laude și cu atât de puțin nu voi o tinerime care să înjure pe Eminescu[16], făcând o remarcă interesantă: „Din punct de vedere literar, dacă cineva nu este astăzi în România macedonskist sau emineschist, nu atrage ușor atențiunea asupră-i[17].

Sunt puncte comune din concepția și scrierile acestor doi mari scriitori clasici români, pe care trebuie să le scoatem în evidență, spre a le lumina creația și nu micile lor frecușuri, inerente în toată istoria literaturii române și universale. Eminescu, gazetarul intransigent și preocupat de drepturile românilor, dar și cele ale minorităților, s-a confruntat cu imprudența și bizareria lui Macedonski, cu orgoliul său oarecum îndreptățit: până în 1889, Macedonski publicase Prima vorbă, 1872, Ithalo, 1878, Poezii, 1882, Dramă banală, 1886, pe când poeziile lui Eminescu apar în decembrie 1883, grație lui Titu Maiorescu. A fost, așadar, o confruntare între un gazetar și un funcționar public și nu una între doi mari poeți.

Cea care a învrăjbit / învrăjbește încă relațiile între cei doi este „celebra” epigramă, „Un X pretins poet – acum”, publicată, nesemnată, în presă în iulie 1883[18]. Cel care identifică pe X cu Eminescu este ziaristul Grigore Ventura de la „L’Indépendance roumaine”, fost colaborator al „Literatorului” („nebunul și ticălosul indiscret”, cum îl numește Titu Maiorescu). Macedonski suferă moral și fizic, trimite cu întârziere multor redacții o dezmintere (rămasă nepublicată), este conștient de manipularea epigramei („În socoteala acestei epigrame nu s-a speculat numai nimicnicia mea și numai înălțarea lui Eminescu. Mulțumită ei s-au ridicat microbii literari de astăzi[19]. Cu câteva luni înainte de moarte, Macedonski se spovăduiește: „Niciodată nu am adresat o epigramă lui Eminescu. Cea cu pricina e scrisă cu doi ani înainte de nenorocirea care l-a izbit[20]. Mai mult, ca posteritatea să nu-l condamne pentru această epigramă, el o rescrie, postdatând-o „10 august 1889[21].

Curios este faptul că Eminescu n-a reacționat privind identitatea acelui X din epigramă.

Al Grama a fost un detractor în sensul propriu al cuvântului. Al. Macedonski nu poate fi inclus în această categorie malefică, deși laudă diatriba canonicului blăjean: „Disperasem într-adevăr de bunul simț românesc. Dar scrierea d-voastră dovedește că adevărul, curând sau mai târziu, iese la lumină[22]. Eminescu și Macedonski sunt două structuri literare diferite, două fațete ale spiritului uman, care se completează și de care literatura română  are o acută nevoie de a participa la conclavul marilor literaturi ale lumii cu asemenea personalități literare. Acesta este, de fapt, scopul și obiectivul central al Festivalului Internațional „Al. Macedonski”, început la Pometești-Dolj și Craiova, în 2019 și al Caietelor macedonskiene, ajunse la volumul 4, inițiate și coordonate de scriitorul Ion Munteanu.

P.S. La Centrul Cultural „Eugen Simion” de la Dumbrăveni (Suceava), în prezența academicienilor Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Maia Simionescu, a altor personalități, acad. Theodor Codreanu a prezentat un proiect de țară pe ideile lui Eminescu, surprinzător de actual și care ar trebui cunoscut decidenților politici de azi și implementat. S-au tocmai că-i actual, chiar periculos de actual, proiectul nu va fi luat în considerație. E adevărat ce scria Eminescu?!: „Un rău au partidele noastre: că se identifică fiecare din ele cu națiunea” sau „Două serii de idei sunt chemate a agita adânc opinia publică din țară: 1) organizarea muncii agricole; 2) crearea și apărarea muncii industriale, chemate a asigura existența națională a statului nostru în contra primejdiilor politice ce pot veni din nord-estul Europei, a cotropirii economice ce poate veni din Apus”.


[1] Dumitru Radu Popescu, Galaxia Grama, București, Cartea românească, 1984, p. 22.

[2] Alexandru Dobrescu, Detractorii lui Eminescu, Iași, Edit. Junimea, 2002.

[3] Constantin Cubleșan, Defăimarea lui Eminescu, Iași, Edit. Junimea, 2022.

[4] D.R. Popescu, op. cit., p. 34.

[5] Thedor Codreanu, Dumitru Radu Popescu – Istoria absurdoidă, Iași, TipoMoldova, 2020, p. 211.

[6] Al. Dobrescu, op. cit., p. 7.

[7] Vezi pe larg, Alexandru Grama, Mihail Eminescu. Studiu critic, Ediție îngrijită de Ioan Chindriș și Niculina Iacob, Cluj-Napoca, Napoca Star, 2014.

[8] Ion Buzași, Eminescu și Blajul, Edit. Iriona, București, 1994.

[9] Al. Grama, op. cit., p. 42.

[10] Al. Grama, op. cit., p. 36-37.

[11] „Literatorul”, III, nr. 7, 1882.

[12] „Timpul”, III, nr. 204, 17 sept. 1878, p. 3.

[13]  „Timpul”, VII, nr. 162, 28 iul. 1882, p. 1.

[14]  [Răspunsuri], în Eminescu, Opere, XIII, p. 424.

[15]  Al. Macedonski, Societatea Scriitorilor Români, în „Țara Românească”, I, nr. 5, iulie 1916.

[16] Al. Macedonski, Vremile literare de azi, în „Universul literar”, XXXII, nr. 28, 10 iul. 1916.

[17]  Principele Rogala [Al. Macedonski], Schiță asupra literaturii române, în „Literatorul”, 8 ian. 1893.

[18] Dicționarul General al Literaturii Române, ediția a II-a revizuită, adăugită și adusă la zi, M/O, București, 2019, p. 10.

[19] „Literatorul”, nr. 7, 15 dec. 1892, p. 3.

[20] Apud Adrian Marino, Viața lui Al. Macedonski, București, EPL, 1966, p. 497.

[21] Vezi Tudor Nedelcea, Eminescu, București, Edit. Academiei Române, 2020, p. 240-251; Caiete macedonsckiene, I, București, 2019, p. 13-24.

[22] Apud Ion Buzași, op.cit., p. 81.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s