Despre binecuvântare…

Claudia PARTOLE

       

Toate drumurile studenției mele duceau spre Biblioteca din inima Chișinăului. Aici, urcând nerăbdătoare (însetată și înfometată!) la etajul trei, mă opream în cea mai ascunsă și mică sală de lectură. Leit o chilie! Aici se aduna o mână de musafiri cuminți, pentru a ține în brațe Cartea Neamului. Era sala de literatură străină!

Veneam ca la biserică, ca la o sfântă împărtășanie, atrași printr-un magnetism ancestral, fluidic ademeniți de rădăcini siderale, văzute doar de spiritul celor cu simțire românească…

Aici ne așteptau, ocrotiți de fortărețe clădite de Cuvânt, înaintașii – călăuze, învățători, înțelepți și sfetnici ai Neamului care ne avea și ne are. Aici, ca într-un sipete ferecat (și magic!), zăcea tăinuită de ochii cerberului averea Limbii Românilor, înveșmântată în haina-i firească dată de Marele Creator.

Zilnic, ca să nu murim ne adăpam sufletul cu apă vie…

Aici l-am descoperit pe cel mai devotat ascultător al lăcașului sfânt, zis Cărte străină, din spațiul românesc înstrăinat și rupt de la Țara-Mamă. Nu putea rămâne neobservat. Avea chip de zeu: frumos, cu privire visătoare, înalt, statuar (când se ridica de pe scaun părea un atlant). Stătea ore în șir ascuns după maldărul de cărți. Nu bănuiam ce caută, de cine se ferește, cine e de fapt, până nu m-a luminat un coleg: „Ai auzit de Mihai Cimpoi?! Cel care spune lucrurilor pe nume și face o altfel de critică literară… El e!” Bineînțeles, auzisem multe despre tânărul și curajosul (rebel!) cronicar rău văzut și neacceptat de critica regimului satanic. Îl urmăream, pentru că era deosebit și prin tăcerea-i misterioasă. Părea rupt de toată deșertăciunea lumii…

Acum, dar începând de-atunci, cred, sunt convinsă că însuși Eminescu l-a ales pe Mihai Cimpoi să-i fie portavoce întru a ni se descoperi și redescoperi…

Ambii MIHAI. E o simplă coincidență!?! E o binecuvântare!

Datorită scrierilor hyperioniene ale marelui eminescolog am ajuns a înțelege cât de mult a iubit Eminescu această viață, această lume și pe noi. Prin versu-i putem fiecare să ne mărturisim dragostea…

Cu gândul la Mihai Cimpoi, mi-a venit această meditație și am țesut-o într-un poem:

                                    Ceahlăul Basarabiei

                                                                 Lui Mihai Cimpoi

Munții sunt tronul înțelepților care citesc Lumea până-n adânc…

Iau Adevărul ca pe o nestemată strecurându-l în cărți testamentare.

Hrisoavele Timpului, știut, pot fi prăfuite și peste coperte să cadă obosita uitare.

Aleșii de asta sunt trimiși de astre aici: să lumineze și să mângâie

Inimi pustiite de prea multa deșertăciune și nepăsare…

Cine nu are munții aproape, să și-i crească prin temerarii lumii rătăcite…

Iartă-ne, Doamne, dacă a trebuit să trecem atâtea vămi până a-l avea pe

Mihai Eminescu… Urmașii lui Toma fiind și necrezând în Cina de Apoi,

Pentru a citi testamentul nevăzut, a trebuit să ne vedem sufletul… Și un alt Mihai

Ostenitu-s-a, resuscitându-ne suflarea prin Cuvânt și implorând totodată

Iertare Luceafărului pentru ignoranța din noi…

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s