TEZE EXISTENȚIALISTE  ÎN „GLOSSA” LUI EMINESCU

Biografie și poezie

Liviu CHISCOP

            Inițiată în perioada studenției berlineze (1872-1874) și cunoscând un proces de elaborare similar, desfășurat pe durata unui deceniu, Glossa este soră geamănă cu Odă (în metru antic), ambele reprezentând piscuri ale liricii eminesciene și, implicit, ale poeziei naționale și universale. După cum Oda (în metru antic) nu poate fi receptată în mod satisfăcător fără decodarea semantică a conceptului de eros și a etapei acestuia numită criză erotică, tot astfel Glossa nu poate fi analizată și comentată fără explicarea semnificației titlului, a originii speciei, fără stabilirea etapelor de elaborare, a surselor de inspirație și a inovațiilor datorate lui Eminescu și, mai ales, fără a oferi un răspuns pertinent/credibil la o întrebare esențială: cine vorbește și cui se adresează? Să le abordăm pe rând, pas cu pas, procedând cu rigoare și cu metodă..

            Așadar, în octombrie 1872, Societatea „Junimea” acordă lui Eminescu o subvenție lunară de 10 galbeni, pentru a-l ajuta să-și continue studiile la Berlin, în vederea obținerii titlului de doctor în filosofie. (Maiorescu se gândea să-l pregătească pentru o carieră universitară). Dintr-o scrisoare a fratelui său Șerban, din 30 noiembrie 1872, deducem că Eminescu plecase la Berlin cu mai multe săptămâni înainte de această dată. Cert este că la 18 decembrie 1872 se înscrie la Universitatea din Berlin, fiind înmatriculat ca student ordinar, pe baza unui certificat de absolvire de la gimnaziul din Botoșani. Ca și la Viena, își propune să urmeze și aici, cursuri foarte variate, în primul rând din domeniul filosofiei, dar și al istoriei, economiei și dreptului. Manifestând aceeași sete enormă de cunoaștere, Eminescu frecventează cu asiduitate Biblioteca Universității, dar – conform unor mărturii contemporane – își cumpără cărți din cele mai diverse domenii. Acum citește, cu siguranță, Manifestul Comunist al lui Marx și Engels, care îi va inspira discursul patetic și revoluționar al proletarului din Împărat și proletar, la care lucra acum și pe care-l va publica exact peste un an, în numărul din 1 decembrie 1874 al revistei Convorbiri literare. Întrucât știm acum că Eminescu citea cu nesaț absolut orice lucrare cu temă filosofică – și nu numai -, avem toate motivele să credem că la Berlin (sau poate chiar la Viena, între 1870-1872) va fi lecturat și scrierile filosofului danez Soren Kierkegaard (1813-1855), cel care, în lucrări precum Conceptul de ironie (1841),  Conceptul de angoasă(1844), Tratatul despre disperare sau Boala până la moarte (1849) deși își formula neliniștile în sânul teologiei protestante, se revendica însă de la reacția filosofică împotriva lui Hegel. Ideile și preceptele exprimate de Kierkegaard – între care conceptul individualității, alegerea, paradoxul, anxietatea, neliniștea în fața necunoscutului, etc. – vor fi preluate de succesorii săi, care vor alcătui atunci școala existențialistă. În calitatea sa de curent filosofic care alege existența ca centru al reflecției, existențialismul are rădăcini adânci, care nu-i vor fi fost străine lui Eminescu. Surse indirecte ale existențialismului pot fi întâlnite chiar și în Biblie, unde se formulează o doctrină a existenței, privind omul în raporturile sale cu divinitatea. Ca gândire empirică și descriptivă a condiției umane, existențialismul este o formă veche de cunoaștere metafizică.  Un precursor poate fi  considerat Sf. Augustin, de pildă, care în Confesiuni își povestește experiențele trăite, descriind neliniștile și ascensiunea sufletului spre contemplația mistică. Prin căutarea sensului existenței umane, Blaise Pascal, în Pensées (Cugetări) este și el un precursor al existențialismului. Așa cum se va vedea, în cele ce urmează, absolut toate conceptele și preceptele formulate de Kierkegaard în lucrările sale, enumerate anterior, precum și altele specifice existențialismului, pot fi întâlnite în Glossă, ceea ce ne îndreptățește să afirmăm că Eminescu a fost un precursor al existențialismului în literatură, devansându-i pe Bacovia din Plumb, pe M. Eliade din Soliloquii, pe Cioran din Amurgul gândurilor ş.a.m.d. Se confirmă astfel, încă o dată geniala concluzie premonitorie a lui Maiorescu, din finalul studiului Eminescu şi poeziile lui (1889), unde scria: „Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești”.

Semnificația titlului. Originea speciei

Cuvântul glossă provine din limba greacă, însemnând „limbă”, de unde a fost preluat în latină cu înțelesul de cuvânt  care necesită  explicații. (În limba franceză – glosser = a explica un cuvânt sau un pasaj obscur; a comenta).

Glossa este și denumirea unei poezii cu formă fixă, de origine spaniolă, concepută de poeții curteni, la sfârșitul secolului al XIV-lea. Proveniența era din jocurile didactice ale studenților din Evul Mediu și din Renaștere. În universitățile de atunci, cărțile erau rare și scumpe, iar învățătura se baza foarte mult pe memorizare: spre mai ușoara ținere de minte, studenții obișnuiau să versifice cunoștințele căpătate. Forma inițială a glossei consta în exprimarea a patru idei abstracte în tot atâtea versuri, urmate de „glossarea” lor, adică de explicarea fiecărei idei-vers în câte o strofă a cărei memorizare putea fi facultativă. Dacă strofa tematică era plasată la sfârșit, ea corespundea acelui moment didactic cunoscut sub numele de „fixarea cunoștințelor”. Exprimând idei abstracte, cele patru versuri ale strofei tematice aveau un caracter sentențios, aforistic. Așadar, ca specie literară, glossa este o poezie cu formă fixă, cu un conținut gnomic sau filosofic, având un număr de strofe egal cu numărul de versuri al primei strofe, în care fiecare strofă, începând cu a doua, comentează un vers din prima strofă, pe care îl conține ca ultim vers.

În laboratorul poetic: modele, variante și inovații eminesciene

Știm astăzi, cu certitudine, că cea dintâi variantă a Glossei este întâlnită în manuscrisele din perioada berlineză (1873-1874), unde se află în vecinătatea deosebit de elocventă a altor texte cu tematică filosofică: prima versiune din Scrisoarea I, traducerea versificată a basmului Fata-n grădina de aur (sursă de inspirație pentru Luceafărul) și traducerea unor scrieri filosofice ale lui Immanuel Kant. Știm, de asemenea, că, la Berlin, Eminescu a luat și lecții de  limbă spaniolă, prilej cu care a cunoscut glossa inserată de Cervantes în partea a doua a romanului său Don Quijote. Probabil va fi cunoscut, tot acum, glossele avându-i ca autori pe romanticii germani August Wilhelm Schlegel, Uhland și Ludwig Tieck.

 Ceea ce știm, iarăși,  cu certitudine e faptul că, încă de la început, Eminescu inovează față de forma „clasică” a glossei, dublând numărul de versuri din strofa tematică – de la patru la opt -, ceea ce asigură poemului o mai mare bogăţie de idei. În acelaşi timp, strofele-comentariu sunt reduse de la zece la opt versuri, ca şi strofa-temă, ceea ce conferă echilibru şi simetrie întregii construcţii.

Un amănunt semnificativ pentru laboratorul poetic eminescian este acela că definitivarea Glossei s-a înfăptuit tot în deceniul 1874-1883 (ca şi în cazul altor câtorva capodopere ale poeziei sale filosofice, între care Luceafărul, Odă (în metru antic) şi Scrisoarea I), cunoscând nu mai puţin de unsprezece variante.

Ceea ce singularizează însă Glossa lui Eminescu în contextul creațiilor similare din literatura universală, este inovația decisivă pe care o aduce într-o variantă din 1879-1880, și anume aceea că strofa tematică inițială este reluată, în final, în ordinea inversă a versurilor, închizându-se astfel cercul compozițional printr-o inspirată structurare inelară a textului.

Varianta din Glossă considerată definitivă e cea selectată de Maiorescu, în vara lui 1883, din cufărul cu manuscrise ale poetului și inclusă în volumul Poesii, de Mihai Eminescu, apărut în 21 decembrie același an, la editura „Socec”, cu un portret al autorului și o scurtă prefață aparținând ilustrului critic și editor.

Izvoare de inspirație

Ideea centrală a Glossei lui Eminescu o constituie detașarea rece, superioară a omului de geniu față de societate, viața socială, de relativul lumii materiale și de problemele omului comun.

Fiind, din punct vedere tematic, o meditație asupra marilor probleme  ale existenței, ale  destinului  uman, o creație axată pe idei filosofice clasice, având în centru modelul poetului-conștiință, contemplativ, al omului superior, Glossa lui Eminescu se revendică, în primul rând, de la conceptul de ataraxie, preluat de la Schopenhauer, care înseamnă izolarea spiritului, concentrarea în sine, eliberarea din mrejele magiei, mânuite de demonul Mara și chiar negarea voinței de a trăi. Se ajunge, astfel, într-un punct către care converge filosofia antică indiană, pe care Eminescu a cunoscut-o foarte bine în perioada studiilor sale berlineze. La fel ca în Upanișade, de pildă, spiritul devine conștient de rolul său de centru al universului și nu mai vrea să ia parte la drama naturii, se detașează, superior, de aceasta și nu-și mai asumă roluri, ca în poemul Luceafărul. El devine autonom, desprins de lume, înstrăinat și contemplativ (strofa 9). Fiind un moment de cristalizare mai accentuată a spiritului eminescian, Glossă reprezintă o etapă de evoluție mult mai avansată a eului în raport cu cea din Luceafărul. În Glossă, spiritul optează pentru absolut și respinge relativul lumii materiale și al vieții sociale.

Un alt motiv poetic din Glossă își are sursa într-un concept al filosofiei antice grecești, și anume cel al cunoașterii de sine, conform celebrei inscripții gnoti seauton (lat. nosce te ipsum),  gravată pe frontonul templului lui Apollo din Delphi, pe care filosoful grec Socrate și-a ales-o ca deviză. Dacă idealurile societății umane sunt atât de meschine, tu, filosofule, așază-te de-o parte și încearcă să te cunoști pe tine („Regăsindu-te pe tine”, spune poetul într-un vers din strofa 2).

Zădărnicia asupra tuturor lucrurilor omenești  (strofa 5) e un motiv preluat din Biblie (v. Ecleziastul: „Vanitas vanitatum et omnia vanitas” – „Deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșertăciune”).

Un motiv foarte vechi în cultura universală, prezent și în Glossa lui Eminescu, este cel al lumii ca teatru. A fost preluat din vechea filosofie hindusă de către omul politic suedez Oxenstierna (1583-1654). Lucrarea acestuia cu titlul „Cugetări pe teme diferite” a circulat și la noi, în tălmăcirea franceză a autorului.

În sfârșit, ideea prezentului etern apare în scrierile lui Arthur Schopenhauer, filosoful romantic german care l-a influențat frecvent pe Eminescu. Dacă de mii de ani lumea joacă aceeași piesă, tu nu te lăsa amăgit – e sfătuit omul de geniu –, nu spera în iluzii și nu te teme de adevăr (strofa 6).

Compoziția

Ceea ce frapează, dintru început, în cazul Glossei lui Eminescu este forma neobișnuită a poemului. La o privire grăbită, totul pare a fi o probă de virtuozitate, un soi de „gimnastică poetică” (Expresia aparține lui B. P. Hasdeu!). Iar dacă nu observăm cu atenție structura poemului, nu vom putea înțelege subtilitățile  și înălțimile ideatice ale acestui text. Așa cum arătam într-un context anterior, Eminescu a adus inovații esențiale la nivel compozițional, complicând schema clasică. În loc de cinci strofe, la Eminescu apar zece strofe de câte opt versuri fiecare. Inovația cea mai importantă o constituie –cum spuneam– reluarea versurilor din prima strofă în ordine inversă, ca și cum s-ar reflecta într-o oglindă, în cuprinsul ultimei strofe. Această inovație formală a lui Eminescu nu este o simplă joacă poetică, o gimnastică verbală; ea corespunde unei filosofii: lumea noastră este ca o imensă oglindă în care se reflectă Logos-ul; drept urmare, ordinea ideilor din discursul prim ne va apărea acolo, la temelia lumii noastre, răsturnată ca-n oglindă. Altfel spus, ideile discursului prim, idei ale Logos-ului divin, se „explicitează” imagistic, metaforic la nivelul inteligenței umane receptoare, dar pătrund și mai adânc, până la nivelul temeliilor acestei lumi, al grund-ului, cum ar spune un filosof existențialist ca Martin Heidegger, unde, reconstituindu-se invers, ca în oglindă, arată astfel că sunt identice cu ele însele, ordinea fiind aparentă și secundară.

Analiza discursului liric

Glossa lui Eminescu este o meditație pe tema timpului și a condiției omului în Univers și în viața socială. Este un protest filosofic al omului superior, respectiv al poetului, decepționat și înăbușit de o lume meschină în care nu se poate integra și la care nu se poate adapta. Altfel spus, Eminescu schițează aici spectacolul de ansamblu al lumii și al vieții din perspectiva omului de geniu, care înțelege totul și-și definește un statut existențial propriu, cu un cod comportamental specific, raportat la o altă tablă de valori decât cea a lumii obișnuite, a omului comun.

Evoluția societății umane oferă spectacolul dezolant și tragic al dorinței de mărire și putere. Orice efort activ de a ameliora lumea prinsă în acest joc este zadarnic. De aceea, soluția pe care Demiurgul o recomandă omului superior este ignorarea acestei lumi, izolarea, însingurarea și cunoașterea de sine, înțelepciunea gândirii, singura care poate să-i aducă salvarea.

Cine vorbește și cui se adresează

Ca de fiecare dată, în cazul eseurilor noastre pe teme de critică și istorie literară, demersul analitic are și acum o tentă polemică, generată fiind de insatisfacția pricinuită de lecturarea unor interpretări inadecvate ale Glossei lui Eminescu. E locul să mărturisim aici că două au fost, de data aceasta, motivele care ne-au determinat să întreprindem această nouă radiografiere a capodoperei absolute a liricii eminesciene. Dacă cel dintâi – argumentarea apartenenței Glossei la existențialism – era anunțat încă din titlu, cel de al doilea, pe care-l enunțăm acum constă în încercarea de a oferi un răspuns pertinent și plauzibil la întrebarea: cine vorbește și cui se adresează?

Pornind de la originea didactică a glossei, ca poezie cu formă fixă, putem considera–ca o constatare generală– că este o voce anonimă, cu siguranță profesorală, adresându-se tânărului studios. Profesorul se exprimă în aforisme, pe care apoi le dezvoltă și le explică. Nu există replică nici dialog. Magister dixit!

Cei mai mulți comentatori ai Glossei lui Eminescu sunt de părere că poetul vorbește de unul singur, adresându-se sieși și „recomandându-și singur” unele norme de conduită, ceea ce este absurd și aberant!

 În sfârșit, alții consideră că ar fi vorba de un filosof care-și propune să-i învețe pe oamenii de rând să trăiască după anumite principii și norme elevate, adică însingurați, izolați de lume, în sfere înalte, apolinice! Ipoteza aceasta mi se pare a fi încă și mai aberantă decât cea dintâi, întrucât sfidează logica cea mai elementară: dacă toți oamenii de rând s-ar ridica la nivelul omului superior, al omului de geniu, atunci în raport de cine ar mai trebui ei să se izoleze, să se însingureze și să se înalțe deasupra masei, a lumii obișnuite?

De aceea, cea mai plauzibilă interpretare este cea de a treia, conform căreia vocea anonimă aparține însuși Demiurgului, fiind identică cu vocea  Părintelui Ceresc din Luceafărul. Fiindcă adevărurile cele mai generale, enunțate aforistic în strofa tematică, nu sunt numai simple învățături ale unui vreunui ”bătrân dascăl”, ca în „Scrisoarea I” ale unui magister, ci sunt înseși legile constitutive ale lumii. Glasul care enunță aceste adevăruri general valabile nu poate fi decât glasul lui Dumnezeu-un glas din afara spațiului și timpului.

Așadar, în Glossa lui Eminescu, Creatorul se adresează filosofului, omului de geniu, omului superior oferindu-i soluția inadaptării acestuia la idealurile meschine ale lumii contemporane.

Conținutul discursului divin

Care sunt normele de conduită pe care Demiurgul i le recomandă filosofului, care este soluția pe care i-o propune? Răspunsul la această întrebare ni-l poate oferi doar o atentă și riguroasă analiză a discursului divin, pe care o vom realiza în cele ce urmează.

Discursul divin se poate despărți în idei și acestea nu sunt opt – câte una pentru fiecare vers, ci șase, grupate în două categorii: legi generale constitutive ale universului și comandamente etice, vizând statutul ființei umane.

Discursul-prim, din strofa-temă, extrem de concentrat, necesită o diluare explicativă, provocând un discurs secund, reprezentat în poezie de cele opt strofe mediane. Astfel, trei dintre cele șase idei ale discursului divin se referă la modalitățile timpului:

  • ”Vreme trece, vreme vine”
  • ”Toate-s vechi și nouă toate”
  • ” Ce e val, ca valul trece ”.

Primul enunț instituie însăși curgerea Timpului, în aparenta sa monotonie, veșnic egală sieși, în ultimă instanță – zadarnică. Aşa se explică de ce ”toate ” sunt vechi și noi, în mod concomitent: sunt vechi de când lumea, căci purced din timpul imemorial al originilor; sunt noi pentru că, în mișcarea noastră prin Timp, generația noastră acum le întâlnește pentru prima dată.

Viitorul și trecutul sunt ca două oglinzi paralele și infinite. Istoria nu este decât o succesiune a diverselor culturi, ce ajung la un punct de maximă înflorire (asemenea unui val), urmată, cu fatalitate, de panta decăderii.

Celelalte trei idei cuprinse în discursul divin sunt tot atâtea comandamente morale:

  • „Ce e rău și ce e bine

Tu te-ntreabă și socoate…

  • „Nu spera și nu ai teamă”.
  • „De te-ndeamnă, de te cheamă

Tu rămâi la toate rece”

Trebuie să apelăm aici la motivul ”lumea ca teatru”: dacă lumea joacă, de mii de ani, aceeași piesă, tu nu te lăsa amăgit, nu spera în iluzii și nu te teme de adevăr (strofa 6).

            Când mișeii ies victorioși și în fruntea treburilor ajung adeseori nătărăii, tu nu te prinde în hora lor efemeră, căci „ ce e val, ca valul trece” (strofa 7).

Atunci când lumea te momește, te seduce ”prin lucii mreje”, tu te strecoară, evită tentațiile, urmează-ți drumul (strofa 8).

În sfârșit, ca să eviți răul din lume, tu să te ferești de atingere, să nu răspunzi la calomnie, să nu te implici sufletește, ci să rămâi rece și contemplativ (strofa 9).

Concluzia este aceea că adaptarea nu este posibilă, întrucât solicitările existenței sunt viclene. De aceea, soluția pe care Demiurgul o propune înțeleptului este ignorarea vieții sociale, detașarea de aceasta și însingurarea („Tu rămâi la toate rece”).

Toate aceste norme de conduită alcătuiesc un veritabil cod moral al înțeleptului,  pe care Eminescu îl rezumă în strofa finală, strofa recapitulativă.

Realizarea artistică

Fiind o poezie gnomică, Glossă comunică adevărurile sub formă de sentințe, maxime, aforisme. Stilul gnomic din Glossă produce senzația de spunere simplă, naturală, accesibilă, asemănătoare cu cea a textelor folclorice cu conținut paremiologic. Eminescu construiește aforismele cu mijloacele limbajului popular ( „de a-i fi cu stea în frunte”, „nu te prinde lor tovarăș”, „feri în lături”, „toate-s vechi și nouă toate”, „ce e val ca valul trece” etc.).

Stilul se caracterizează prin limpezime și armonie. Claritatea reiese tocmai din simplitatea limbajului. Poetul apelează rar la epitete, comparații, simboluri și metafore. Versurile sunt scurte, cu măsura de 8 silabe, cu rimă încrucișată și ritm trohaic, ca în poezia populară, ceea ce produce o muzicalitate melancolică asemănătoare doinelor.

Fiind complet lipsită de elemente narative, Glossa este în mod evident o sinteză mai clară și mai bine realizată a modelului contemplativ estetic față de Luceafărul și chiar față de Odă (în metrul antic), apropiindu-se în mai mare măsură de conceptul de poezie pură susținut de estetica simbolistică.

Câteva concluzii

În literatura universală sunt puțini poeți care au scris glose, iar în literatura română Eminescu este singurul care a abordat această dificilă specie cu formă fixă. Glossa lui Eminescu este un model de perfecțiune tehnică și coerență tematică.

            Creație de culme a maturității, Glossă reprezintă o etapă de evoluție artistică mai avansată decât Luceafărul. În Glossă este depășită etapa relației omului de geniu cu contemporanii săi (ca în Scrisoarea I și Scrisoarea III), sau chiar cea a dialogului cu oamenii de rând, cu muritorii (ca în Luceafărul). Aici, în Glossă, omului de geniu, înțeleptului i se oferă soluția existențială/existențialistă prin însuși glasul Demiurgului. Iar din seria poemelor care dau glas în poezia eminesciană, vocii lui Dumnezeu, Glossă este cea mai de valoare.

            Creație lirică prin excelență, fără urme narative, fără dialog, fără retorism, Glossă se apropie, cum spuneam, de poezia pură, de simbolism, anticipându-l pe Bacovia din Plumb și pe Barbu în  Joc secund, De aceea, Glossă reprezintă, incontestabil, capodopera liricii eminesciene.. Iar prin sugerarea unor teme de meditație cultivate, în veacul următor, de exponenți ai existențialismului literar (alienarea omului, condamnarea la singurătate, absurdul unei existențe de neînțeles și de neacceptat, inadaptabilitatea cunoașterii și a comunicării, sentimentul disperării iraționale etc.) Eminescu se plasează, prin Glossă, și nu numai, între predecesorii existențialismului în literatura română și universală, confirmând astfel existenţa unui protocronism românesc!

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s