Grigore Vieru, ființă rănită întru poezie

Academician Mihai CIMPOI

          S-a vorbit pe bună dreptate despre Grigore Vieru ca despre o Ființă întru Poezie. Mărturie stau chiar întreaga sa creație și felul său de comportament, care-i indiscutabil unic prin dăruire totală Cuvântului, înțeles ca Logos, prin dezinteresul de valorile materiale și prin comunicare simpatetică, creștinească, cu Celălalt (cu semenul, cu aproapele, cu cititorul angajat în cele ce spune).

          Recitându-i zilele acestea opera pe unda zisei lui, „acum și în veac” ne-a atras atenția  – mai mult ca altădată – vulnerabilitatea ființei, nu doar ca o particularitate a sensibilității sale lirice acute, delicate, de copil al firii (de unde „frumusețea” și „simplitatea” declarate drept crez), ci ca un semn doveditor al unei răniri sufletești, provocate depotrivniciile destinului.

          Așadar: conștiința că este o ființă rănită, o ființă purtătoare de o rană rămasă mereu deschisă și adâncită de condiția sa orfelină și Adrian Dinu Răchieru l-a văzut încadrat organic în categoria generației poetice, „orfelinate”), de vicitudinile destinului , contopită genetic cu destinul vitreg al Basarabiei înstrăinate, privită ca un „copil înfășurat în sârmă ghimpată” al țării.

          Poetul Vieru și poezia Viereanu au ca marcă existențială această predestinare trăită și întâmpinată cu încercări de depășiri salvatoare și mântuitoare.

          Mergem, întru obținerea unui suport ilustrator, la Baudelaire, care spune decis că prin poezie și muzică „sufletul întrezărește splendorile de dincolo de mormânt”, încât atunci când un poem fermecător îți umple ochii de lacrimi, aceste lacrimi nu mărturisesc o deplină bucurie, ci mai degrabă „o melancolie iritată”, „pentru o solicitare a nervilor, pentru o fire surghiunită în nedesăvârșire și care ar vrea să ia în stăpânire neîntârziat , încă de pe pământ, paradisul pierdut”.

          „Firea surghiunită” a lui Vieru și-a propus să recucerească „paradisul pierdut” prin readucerea „splendorilor de dincolo de mormânt”, a mirajului copilăriei.

          Dar cum ne vorbește el despre „surghiunire”, sinonimă cu „rănirea”?

          Prin recursul la bibliografime, care aduc puternica notă de autenticitate, dar și prin prisma prin care trăiește – ca experiență existențială – el ca erou liric, de rând cu copilul, cu Mama, cu orice făptură umană, în ipostaza lor, bineînțeles, generalizată, pototipală.

          În Formular la stereotipa întrebare birocratică dacă are rude în străinătate, poetul răspunde surprinzător:„Da. Pe tata. Îngropat/ în pământ străin. Anul 1945. Răspuns contrariat, sfidând ținta anchetei și revelând-prin sublinierea absurdului formulărilor stereotipice, dar și cu țintă concretă a organelor administrative.

          Totul trece prin această fire surgiunită (rănită a poetului, în care pătrunde ecoul războiului, transpus printr-un salt morfogenetic, printr-o transmutare într-un plan anecdotic baladesc al spălării camerilor fiului ucis în război:„A fost război./ Ci maica lui/ De ani prea lungi de-a rândul/ Tot vine la izvoare:/ Ea și gândul;/ Și iar luând comorile în poală,/ De cum ajunge sâmbăta,/ Le spală./ Căci mâine/ Fac băieții horă-n sat,/ Și sate multe-s/ Câte-n flori albine./ Și atunci, /Băiatul ei, cel drag băiat,/ Cu ce se-mbracă, bunul, Dacă vine?” (Cămeșile).

Miracolul vierean e într-o atare transvazare directă a vieții în poezie, în transpunerea degajată-instantanee, naturală întru totul-de la primul moment expozitiv într-o complexă stare sau situație poetică. Aici apar câteva modalități efective de schimbare a registrului, de direcționare pe o albie mai adâncă a discursului: așezarea în cadru baladesc, multe poezii purtând chiar titlul de Baladă, Mică baladă sau în formule cantabile (cântec ca atare, cântec de leagăn, litanie, rugăciune, blestem, cântec pentru copii, imn, cântec pascal, cântec de iubire, de dor și jale în manieră folclorică, colind, „cântec basarabean” etc.), în portretizări metaforico-parabolice ale mamei sau ale anumitor scriitori, oameni de cultură, personalități notorii în diferite, în descrieri peisagistice (o specie de neopasteluri), în formula miniaturală (miniaturi ca atare, stampe, aforisme, ghicitori, scurte învățături morale).

„O rană tăcută mereu, /Mereu presurată cu țărna/ Mormântului tatălui meu” sunt buzele mamei. Întrebarea finală vine ca o consecință a forței sugestive a imaginarului : „Acuma când nu te poți, mamă, /De sarea din șale pleca, / Cine ridică mormântul/ Spre gura uscată a ta?!” (Buzele mamei). Salturile morfogenetice dintr-un plan în altul al reprezentării mito(i)etice se fac printr-o proiectare perspectivică în făptura nervurată, „surgiunită”, rănită a poetului care, sugerând că vremea războiul e încrâncenată și că el înseamnă o plecare de a acasă / spre altfel de casă apoi vede pe fața femeii o „lacrimă ce doare”, comparând-o, se adresează Domnului-Dumnezeu, cu un creier de privighetoare – comparație ce vine să semnifice intensitatea durerii, raportată subtil la intensitatea cântecului privighetorii.(Război).

          E, aici, un mecanism complex al imaginarului, care pleacă de la o constatare simplă a „vremii încrâncenate” și urcând o scară a reprezentărilor în numai câteva rânduri, atinge climaxul viziunii înlănțuirea nucleară de imagini simbolice iarbă-coasă-lacrimă-creier de privighetoare, semnificând (altfel de) muncă – durere– punctul de vîrf al acesteia.

          Pictorul Isaia Cârmu este întrebat- în mod metaforic provocator dacă poate picta „o lacrimă/ Pe care să curgă la vale o pâine”, apoi e pus-în chip familiar-în fața unei reprezentări imaginare a unei mame ce așteaptă cu lacrimi în ochi la capătul fiecărei cărți, finalul venind iarăși cu o asociere cu războiul:„Parcă am veni din război” (Să pictezi o lacrimă).

          Imaginarui vierean se constituie din momente-surpriză, care vin cu un spor de sugestie imprevizibil, momente-cu funcție de reactivi, de poante lirice. Astfel, într-o poezie dedicată lui Adrian Păunescu Prutel este văzut cu un chinuit rău”, pe fundul … „un paradis de gloanțe. (Chipul în ape răsfrânt).

Rana reprezintă o figură existențială, apărând ca un topos liric frecvent. Rănite sunt toate ființele, ne dă de înțeles Vieru, dar rana poetului basarabean e una cu adevărat destinală, apărând ca o rană îngroșată, preschimbată într-un „ochi glacial care vede”, uitându-se la „mersul Lunii pe Cer și la „frăția universală a stelelor a stelelor”.

          Poemul continuă, recurgând și la o metaforă rarisimo, umbra rănii.

          „A rămas jos, pe zăpadă/ Roșia rănii umbră: celălalt/ Ochi cu care privesc,/ Înlăuntrul ființei,/ Mersul măreț al Dunării,/Frumusețea Carpaților, / Splendorile patriei mele”. (Rana).

          Umbra Femeii e o frunză tămăduitoare pe zona pământului. (Imn). Într-o poezie dedicată lui Nichita Stănescu, femeia e de asemenea imnificată, poetul spunând în final:„În glasul tău/ De peste ani/ Aud străvechile porunci./ Și-mi presur rana cu pământ:/ Cu ale tale urme dulci.” (Această ramură).

„Sufletul rănit” e asociat „pământului zdrențuit”, iar într-un aforism poetul spune memorabil:„Sufletul rănit naște mărgărit”. Rana capătă, astfel, o semnificație de sfințenie și de frumusețe, pe care o naște, printr-un act sacrificial, bineînțeles în poezie. De altfel, Vieru își imaginează un Hristos care călca-va pe ape, „rănile oblojindu-și-le” (Din râurile noastre).

          Rănitul este neîndoielnic figura aliterativă a Poetului. Însăși Basarabia apare cu ființa ei românească rănită.

Grigore Vieru este, prin excelența, o figură rănită întru Poezie. Și-a asumat condiția mesianică a unui artist care, într-o lume,„ care nu crede în păcat” (conform unei înscenări a lui Camus din Caiete) trebuie să predice, să devină un exemplu, asemenea preotului predicator, și să fie condamnat la un destin aparte („orfelin” s-a spus)cu o povară existențială greu și cu un sfîrșit tragic.

          Din discursul ținut în cadrul Festivalului Internațional de Poezie „Grigore Vieru”, desfășurat la Iași, Chișinău și Strășeni în zilele de 25-26-27-28 septembrie 2022.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s