MIHAI CIMPOI SAU „FILOSOFIA CUMPENEI”

Prof. Adrian Dinu RACHIERU

Bonomul Mihai Cimpoi (n. 3 septembrie 1942, Larga, R. Moldova) vine dintr-o provincie care, lungă vreme, a fost un „cobai al Istoriei”. Acolo, limba română, sub povara fundamentalismului moldovenesc a fost un personaj tragic. Şi tot acolo, miraculos, a renăscut, aflând în opera eminesciană, în cruciada pentru limbă, istorie şi neam o „Biblie luptătoare”, cum spunea, inspirat, criticul. Lup singuratic, tânărul Cimpoi (supravegheat, acuzat, interzis) încercase a reabilita eseul filosofic, românizându-şi discursul; vroia să afle, pe cont propriu, fie şi într-o moldovenească „salonardă”, frecventând simbolistica arhetipală, drumul spre Centru, articulat ontico-ontologic. Adică acele „adevăruri arhetipale”, chiar dacă, într-un climat ostil, locuit de „bâlbâielile sociologismului vulgar”, atmosfera era irespirabilă, în pofida unor „mici deschideri”. Dar Cimpoi se refugiase salvator în Bibliopolis; făcuse din Bibliotecă, fie ea şi „N.R. Krupskaia”, ca „navetist”, o a doua casă, pregătind cu tenacitate normalitatea, acea nicasiană „dreaptă cumpănire”, urmărind avid procesul literar, citind insaţiabil şi devenind o personalitate emblematică. O instituţie, în cele din urmă, acceptând misionarismul cultural. În anii debutului, nota Andrei Țurcanu, prin impresionism estetic și patos neologistic, Cimpoi era „înaintea tuturor confraților de generație”. Scrisul său, eliberat de poncife partinice, oferea fine disocieri, „băi de estetism” și „mirungeri” prin „ecleraj stilistic”, contrastând cu primitivismul criticii oficioase. Dar tot Andrei Țurcanu sesiza „sațietatea” criticului itinerant, semnând generos-industrios, cu o îngăduință plictisită, o mulțime de prefețe și recomandări, risipind, la tot pasul, într-o lume babilonică, binecuvântări.

Rezistent la masa de scris, asaltat de cohorta veleitarilor, ins fără morgă, vervos, spontan, capabil de şarje epigramatice (nu vedea Gh. Bâlici, în acea risipă de spirit, un „duelgiu” camuflat?), lansând calambururi, Mihai Cimpoi este, înainte de toate, un eminescolog devotat. Şi un scriitor-cetăţean. Şi, indiscutabil, un critic important, văzând în Eminescu un mare poet al Fiinţei, impunând faza ontologică în receptare, anunţată de Rosa del Conte şi dezvoltată de Svetlana Paleologu-Matta. Grila fiinţială se nutreşte din reflecţia filosofică. Erudit, împlinit, agresat (dar adversitatea, ştim, e necesară), Mihai Cimpoi oferă, sub „filosofia cumpenei”, reverii livreşti şi, uneori, preţiozităţi filosofarde. O primă observaţie se impune: oricâte asigurări ne dă criticul, demersul său nu creşte sub pattern călinescian, chiar dacă mentoratul „divinului critic”, în anii tineri, este indubitabil. Mânat de un „daimon lăuntric”, Cimpoi s-a dăruit scrisului şi scriitorimii. Ştia prea bine că în viesparul literaţilor nu va întâlni „îngeri estetici”. Că pledoaria sa pentru respectarea valorilor nu va bloca furia demolărilor (invectivate, evident). „Personaj epopeic” fiind, îşi va purta prin lume orgoliul rănit şi „cicatricele”. Important e că Mihai Cimpoi a trudit pentru a închega o hermeneutică proprie: mitopo(i)etica. Şi că metoda, sub o inconfundabilă pecete stilistică, aglutinând evocări şi poeme critice, cultivând transdisciplinaritatea, a devenit, cu o jucăuşă vorbă a lui Ion Filipciuc, cimpo(i)etică. Chiar volumele sale poartă titluri mitopoetice, literatura fiind „o rostire existențială a ființei”. Iar poezia, ca artă primordială („artă-matcă”), află în mit un canon universal; sau, altfel spus, un „nucleu canonic iradiant” (cf. Theodor Codreanu), expedițiile exegetice la care ne invită M. Cimpoi, manevrând „săgeata hermeneutică” a postsincronismului, jonglând cu perechi de contrarii, fabuloase (mi)teme.

          Dar basarabeanul Mihai Cimpoi, „un uriaş blajin” (cum l-a văzut Constantin Călin), călător frenetic pe întinsurile românităţii, nu este doar ilustrul ambasador al unei Provincii. Nume de referinţă în câmpul criticii, eminescologul de la Chişinău, critic itinerant, reprezintă, se ştie, o autoritate, privind cu ochi avizat, prea generos, uneori, peisajul literar, împărţind indulgenţe şi participând la felurite sindrofii literare. Critic necomplexat, M. Cimpoi convinge prin detentă problematică şi anvergura demonstraţiilor, spulberând ipoteza decalajului (de care, nu chiar fără argumente, se face mare tărăboi). Bărbat viguros, un munte de om cercetând cu aviditate bibliotecile, academicianul impresionează şi prin rezistenţă. El n-a căzut prizonierul seducătoarei boeme şi trupu-i falnic n-a fost năruit de întrecerile bahice la care, cu sârg, participă guralivii congeneri, hotărând ierarhii „de azi pe mâine”.

          Cum literatura română, după spusa călinesciană, „este una şi indivizibilă”, Cimpoi refuză basarabenismului condiţia de mediu diasporic. Cine a răsfoit densa O istorie deschisă (1998), consacrată tocmai literaturii basarabene, s-a putut convinge că doar o reconstituire „pompeiană”, dând seama de „succesiunea de reînvieri”, îngăduie priza la „fenomenul basarabean”, aflat la ceasul fericit al regăsirii de sine. Provincia nu e „stearpă pe ogorul literaturii” (cum se încăpăţâna a crede, în 1992, un Şt. Ciobanu). E drept, condiţia tragică, teroarea Istoriei, mişcarea circulară ca forma mentis ar explica sacrificiul esteticului şi puseele mesianice. Cercul, potrivit demonstraţiei lui M. Cimpoi, rămâne figura emblematică a spiritului basarabean. Doctrina basarabenismului a fost şi este necesară având în vedere circumstanţele istorice şi culturale, opunându-se tăvălugului rusificării şi opacităţii centriste. Dar ea se varsă în albia largă a românităţii, recuperarea culturală excluzând derogările valorice. Chiar „friabilă” fiind, literatura s-a dezvoltat rizomic şi a dovedit, în timp, o rezistenţă subterană, salvatoare, oferind un eticism ardent şi o esteticitate, uneori, rudimentară. Speranţa regăsirii în interiorul aceleaşi culturi, fără a folosi două cântare critice, rămâne liantul reîntregirii. Basarabia acuză un „gol cultural” şi neopaşoptismul (defazat, evident), iscând atâtea suspiciuni şi controverse, este explicabil şi justificabil. Or, desfăşurările exegetice ale lui M. Cimpoi, deloc îndatorate unui regionalism ţâfnos, vizează întreaga cuprindere a spiritului românesc. Aventura literaturii basarabene se poartă în numele unui orgoliu stimabil (ar fi zis Perpessicius), dar practicând „reducerea la scară”; având, aşadar, şansa inserţiei şi evitând delirul zonal. Iată, de pildă, Cimpoi scria, cu „îngăduită mândrie”, despre primul roman anonim basarabean (numit convenţional Aglaia), anticipând „cu o oră” romanul lui Filimon; dar şi despre descoperitorul manuscrisului, istoricul Ion Varta. Cine va fi fost autorul? Supoziţiile criticului întreţin o spumoasă broderie speculativă. Sfinxul – suntem avertizaţi – tace, deşi există speranţa că vor fi smulse şi alte manuscrise din mapele pecetluite. Iar elanul detectivistic, din fericire, n-a obosit. Totuşi, Istoria sa, inventând o tradiţie basarabeană, „o carte de autoritate”, „inestimabilă”, atât de necesară în explicarea unor contexte, vădind grabă canonizatoare etc., se aşează în prelungirea unor vechi panoramări nivelator-didacticiste (v. Istoria literaturii moldoveneşti), constata Răzvan Voncu. Şi, astfel, ar fi blocat interpretarea istorico-literară, „ratând” confluenţele, zicea mai tânărul critic, dispus „a răsturna” perspectiva.

          Câteva nuanţe interpretative s-ar impune, credem. Cumpăna cu două ciuturi (Ed. Augusta, 2000), volum scris într-o vreme descumpănită, lărmuitoare, aţâţând răfuiala cu valorile dorea să cuprindă relaţia sufletului românesc cu Istoria. Centrul de greutate al demonstraţiei rămâne, negreşit, fiinţa cumpănitoare eminesciană. Or, la Eminescu, a cunoaşte înseamnă a cumpăni şi creierul rămâne „cântarul înţelesului”. Sfatul de a ne despărţi de marele poet nu poate fi urmat de criticul de la Chişinău, urmărind, în vremuri vitrege, sociologizante, cursul Eminescu al profesorului Ion Oșdacenco. Atent la „dialecticitatea” verbului a cumpăni şi la modulaţiile fiinţiale, M. Cimpoi nu se pripeşte; deplânge, negreşit, fiinţa neîmplinită şi află, în noicianul întru, „o vocabulă fericită”, împăcând – sub cer românesc – înţelepciunea cu filosofia. Efortul revelării Fiinţei nu ocoleşte popasul exegetic pe latura ei negativă: zădărnicia, autodispreţul, molima complexelor, reacţia întârziată la provocările istoriei, definind un neam fără conştiinţă istorică (cum, nemilos, se pronunţase Cioran). Temperamental, M. Cimpoi respinge excesele. Va elogia, fără rezerve, o întreagă tradiţie culturală fecundată de eminescianism; vede în marele poet (cel care se mărturisea: „în mine bate inima lumii”) modelul cultural cu adevărat demn şi deplânge, repetat, nepăsarea românească. Adică o ţară care, lăsată în voia valurilor, trăieşte cu faţa la trecut, dezinteresată parcă de propriu-i destin. Dar să nu uităm, M. Cimpoi are încredere în rolul coagulant al marginii, cu energiile ei neconsumate. Lumea basarabeană, brusc precipitată sub „logica istoriei”, dovedeşte o îmbucurătoare redeşteptare naţională. Scriitorii – observă eminescologul – au fost cei care au lansat „strigătul existenţial”. În pofida eliticidului, în pofida românofobiei (cultivată metodic), reintegrarea în context românesc se anunţa victorioasă. Chiar dacă în lungul şir al mistificărilor, chestiunea Basarabiei a devenit un caz monstruos. Cartea despre Blaga era, de fapt, o reînnoită pledoarie pentru unitatea spaţiului mioritic. Dincolo de fatalitatea etnică a categoriilor stilistice, dincolo de viziunea arcadică adăpostită în orizontul misterului, M. Cimpoi, pe urmele lui Noica, vorbeşte de raţionalitatea acestei filosofii, interesată de „fiinţa întrebătoare de fiinţare”. Autoritatea filosofiei blagiene a stârnit discuţii fireşti în Basarabia. Să ne amintim că N. Crainic descoperea un „fluviu de orientalism” sorbit de matca sufletului ancestral ori de „măsura românească” (pentru care pleda Al. Al. Leontescu). Iar devenirea fiinţei, eul scindat, sedus de revelaţii contrarii, în fine, cunoaşterea problematizată (Lucifericul), schiţând un „model pre-ontologic”, întreţineau ambiguitatea blagiană, pendulând între arătatul şi ascunsul. De aici pleacă şi dificultăţile recepţiei. Iar în cazul Basarabiei chestiunea se pune în termeni lipsiţi de echivoc. „Păsăreasca” unor exegeţi, manevrând un lexic lemnos ori încărcat de preţiozităţi, sfârşeşte prin a-l opaciza pe marele poet-filosof.

În fond, Blaga, cercetând „fenomenul basarabean”, aprofunda matricea românească şi fortifica spiritul naţional (în sensul disocierilor de mai târziu ale lui Nichita Stănescu). Dar M. Cimpoi, bun cunoscător al realităţilor basarabene, sesizează că „trei Blaga” au fecundat spiritul Provinci. Ar fi, întâi, generaţia ’30 (pe linia Costenco-Meniuc-Magda Isanos), atrasă de paradisiac şi dezmărginire, cutreierată de „înfiorarea panteistă” şi dezvoltând perspectiva sofianică. Atingând, astfel, liniştea mioritică (cazul George Meniuc). Şi am mai putea vorbi de episodul Crainic, profesor de teologie la Chişinău. Urmează generaţia lui Gr. Vieru, preluând şi prelucrând principiul matern al Universului şi nebuloasa Satului-idee. Invocând, securizant, făptura mamei, Gr. Vieru o înţelege ca fiinţă axială („Eine Urmutter”) şi se reîntoarce la acea deplinătate vitală a primordialului, masiv, dar răscolit de frăgezimi, care ne atrage în sorbul unei boli cosmice. Şi, în fine, după blagienii E. Coşeriu (cu începuturi poeticeşti) şi Al. Lungu, ultima promoţie, ivită sub semnul coagulant al Renaşterii (demonstrând unitatea spaţiului mioritic, idee atât de dragă lui M. Cimpoi), dar şi al Postmodernismului centrifug, întreţinând atâtea polemici, cu sau fără miză, împinse, însă, în pragul canibalismului transprutean. Se uită, păgubos, că valorile coexistă. Că furia contestărilor nu îngăduie o recepţie calmă. Acea altă poezie, visând a se despărţi de „mioritismul ancestral” (cf. Eugen Lungu), flutură zgomotos şi arţăgos steagul sincronismului. Iconoclastia optzecistă este una recuperatoare, blamaţi fiind poetaştrii refugiaţi în „bastionul tradiţiei”. Dar Mihai Cimpoi e convins că deasupra acestor inflamări, a repetatelor încăierări, există o continuitate organică: „marea temă basarabeană a înstrăinării”, ontologizată la extrem (vezi Basarabia, nr. 2-3/1994). Ca factor de echilibru, criticul de la Chişinău, dominând „olimpul republico-moldovenesc” (cf. N. Negru), încearcă să potolească excesele.

          Seria oltenească de Critice, de inspiraţie pompos-maioresciană, dezvoltă un evantai tematic de mare diversitate şi bogăţie ideatică, pornind de la porunca mentorului Junimii, cel care – reamintim – avertiza că demersul critic este „o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor”. Cu deosebire azi, când timpul crizist, descumpănit, întreţine o stare belicoasă, producând vacarm, babilonie, intoleranţă şi, inevitabil, ceaţă axiologică / confuzia valorilor. Când, deseori, în această necurmată gâlceavă, valorile sunt maculate, „insultate”, decretate ca fiind „expirate”. Mihai Cimpoi, convins că „avem noroc de valori”, ştie prea bine că aceste valori trebuie respectate, că un popor „aşezat” îşi cinsteşte scriitorii exponenţiali. Şi acest masiv şi blajin basarabean, trăind cu rost, trudeşte de o viaţă în acest scop; fie că vorbeşte despre complexele literaturii române (pendulând între orizontul mioritic şi cel european) sau despre schizofrenia moldovenească şi obsesia identitară, fie că atacă relaţia dintre Centru şi margine şi discută aplicat despre metehnele exilului românesc, fie că – îmboldit de „demonul recitirilor” – coboară în po(i)etica arhetipală (vezi paralela Bacovia-Vieru) sau ne dezvăluie „abisurile receptării” în povestea eminescologiei (după modelul Bohr); în toate, aşadar, se mărturiseşte cu umoare egală, risipind idei şi încercând a ne călăuzi în drumul spre Centru (centrul Fiinţei, se înţelege). Ne și întrebăm când scrie acest maratonist al lecturilor, un neobosit călător, ubicuitar, de mare productivism; şi care ţine la tăvăleală şi nu lipseşte nici de la întrecerile bahice, surclasându-şi comesenii. Încât, invocând norocul ca destin, pornit din Larga natală, Mihai Cimpoi este un spirit permeabil, de largă cuprindere şi, negreşit, un pilon al românismului. Ca dovadă, în Esenţa temeiului, un masiv opus, rod al unui proiect editorial pus la cale de târgovişteni (Editura Bibliotheca, 2013), criticul reunea şase eseuri monografice consacrate unor figuri culturale din „faza aurorală”, testând fenomenologia spiritului întemeietor. Încerca să afle temeiul înfiinţător, cercetând silinţele pionierilor, acea arătare a gândirii (meşteşugită, bineînţeles), purtând intuiţia trebuinţei „cu poetice faceri”, cum ar fi zis Ienăchiţă Văcărescu. Examinează, aşadar, tranziţia spre lumea românească literară prin osârdia celor care, în dimineaţa poeţilor (cf. Eugen Simion), anunţau, totodată, şi „zorii europenităţii”. Coboară în „starea pre-morfică” şi propune, de fapt, o istorie a literaturii noastre premoderne la Târgovişte, războindu-se cu inerţia exegetică. De la Văcăreşti, trecând prin scriptorul Heliade (şi Panhymniul Fiinţei), Grigore Alexandrescu (cu „însuflarea” fiinţării), Vasile Cârlova şi sufletu-i „mâhnit”, la „postmodernul” Ion Ghica şi Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, sondând „prefacerile firii”, inventariind obstacolele şi limitele, atâtea orientări tranzitorii (şanse ontologice în ordinea noastră culturală), M. Cimpoi avertizează asupra scrisului ca proiect spiritual. Ctitorirea ar fi o ctitorire a fiinţei, prin rostirea ei (esenţializată). Literatura devine proiect de existenţă, cheltuind erudiţie şi suportând influenţe. Încât doar grila ontologică îngăduie această descindere în domeniul posibilului, aflând – prevestitor – temeiul înfiinţător. Şi urmărind, în timp, receptarea celor vizaţi, oscilantă, negreşit (tabloul, sinusoida, curba, meandrele etc.), gardată de referinţe selecte. Totul, sub cupola dreptei cumpene şi prin veghea unui spirit constructiv, cu lecturi întinse, metabolizate, fie că ne încântă poezia de idei (în interludiile nietzscheene), fie că, sub pavăza lui Polifem, plonjăm în pluralismul postmodern. Aşezându-şi demonstraţia pe o solidă temelie heideggeriană, M. Cimpoi invocă întemeierea, palpând „nebuloasa genezică”, sub o distribuţie triadică: ctitorire, dobândirea – de – teren – ferm şi, desigur, legitimare („întemeiere justificativă”). Privind, însă, literatura română ca un proiect de existenţă, axat „pe o unitate identitară”, cum ne previne, configurând – ar spune Gérard Genette – un ansamblu coerent şi un spaţiu omogen, în pofida „împrăştierii politice”, amintită dureros de Eminescu. Târgoviştea, în epocă, era „un sol fertil pentru această identificare”. Iar domnia lui Matei Basarab, „cea mai naţională epocă din Istoria noastră” (aprecia, cu îndreptăţire, Eminescu), a oferit condiţii prielnice, dăruindu-ne, scrie Mihai Cimpoi, o dimineaţă spirituală.

          Printre multele titluri dăruite târgoviștenilor, Cimpoi se oprește și asupra „noilor târgovișteni”, semnalând continuitatea și confreria (prin reactivarea unui program), oferind, excesiv-generos, „medalioane în evantai” (27). Ar fi vorba despre „un dialog tacit”, în spiritul modelului, al noilor promoții (v. Anatomia Ființei, II, 2016), respectând blazonul Școlii literare și artistice de la Târgoviște. Dar numele mari, deocamdată, lipsesc. În schimb, în dense eseuri monografice, apărute tot sub sigla editurii Bibliotheca, va poposi asupra caligrafului cu „destin ciudat”, obstinat în metaliteratură, Radu Petrescu, văzut ca un „flaubertian postmodern” (2019); sau dezvăluind erudiția și rafinamentul lui Petru Creția, cel trăitor „în mai multe culturi”, vorbind despre valori și virtuți într-un sistem etic personal (epos, logos, eidos), în 2020.

          Ca inițiator al Congresului Mondial al eminescologilor, Mihai Cimpoi apără cu cerbicie, sub asalt relativist, centralitatea canonică a Poetului național, subliniind esența tragică a operei eminesciene. Ca existențialist naiv și natură chenotică, ca poet al Ființei, prin excelență interogativ, Eminescu, ca „rostitor esențial de ființă”, atinge un „nod tragic” absolut (v. Hyperion și Demiurg, 2019), Luceafărul exprimând un mit și o dramă existențială. Iar opera sa (confiscată, clișeizată, castrată, desfigurată, răstălmăcită, decontextualizată) rămâne „un teren de întâlnire”, cum spunea Pompiliu Constantinescu, și o continuă provocare. Supus jocurilor deconstrucției, „consumat” istoricește (după unele voci), mumificat, idolatrizat sau demitizat, Eminescu are dreptul la o posteritate vie. Dacă un Lucian Boia, mizând pe oboseala zelatorilor, pare convins că „marea ofensivă anti-Eminescu”, blamând efervescența mitogenetică, e pe cale de a disloca mitul, Mihai Cimpoi, dimpotrivă, îl apară cu îndârjire. Până și Eugen Negrici, luptând cu „iluziile literaturii române”, observă că mitul lui Eminescu „n-ar merita a fi rănit”…

          Ocupându-se de „epoca Eminescu”, Cimpoi redeschide și dosarul Maiorescu. În eseurile adunate în Titu Maiorescu și lumea noastră postmodernă (2020), el examinează „odiseea receptării”, văzând în întâlnirea celor doi, ambii din familia cugetătorilor, „un sens întemeietor”, o fericită „ecuație canonică”. Tabloul fenomenologic al postumității înlătură ipoteza „cabaliștilor”, crede Cimpoi, glacialul și paternalul Maiorescu nefiind un complice al diabolicului scenariu vizând moartea civilă a marelui poet, scos din joc de forțe oculte.

Prins în hăţişul atâtor proiecte, M. Cimpoi a lansat, ca instrument lexicografic, şi un impozant Dicţionar enciclopedic Eminescu (Editura Gunivas, 2012), să recunoaştem, cu inevitabile lacune şi omisiuni, reparate din mers, o iniţiativă „primejdios de vastă”, cum sublinia, în Cuvântul înainte, Eugen Simion. Iar un titlu precum Cumpăna cu două ciuturi (Carte despre fiinţa românească) dezvăluia tocmai temperamentul său critic: un om cumpănit, vădind seninătate şi echilibru, descoperind trudnic acele „înţelesuri alunecătoare”, punând la lucru – în filiaţie eminesciană – „recea cumpănă-a gândirii”. Încât, în plin haosmos, glorificând descentrarea (o capcană existenţială, ne previne M. Cimpoi), nefixarea, vârtejul relativist – criticul fiinţează ca reper; iar truda sa sisifică, devenind Operă, în răspăr cu nestatornicia, zeflemeaua, trăncăneala ori voluptatea autodenigrării, probează că avem în academicianul de la Chişinău un neobosit constructor.

Efortul lui Mihai Cimpoi, truditor pe solul culturii, evită hei-rup-ismul conjunctural. Încrederea sa e tonică. Ins cumpănit, crede în politica paşilor mărunţi. Spirit aşezat, exegetul priveşte încrezător şi e convins că invocata logică a Istoriei va face dreptate unui neam răbduriu, greu încercat. „Stâlp” al vieţii culturale basarabene, el priveşte cu înţelegere, chiar plusând, relieful axiologic (inevitabil accidentat) şi, prin umoarea sa „egală”, este – indiscutabil – o voce credibilă. Să recunoaştem, are în spate o operă impunătoare, scrisă cu talent şi chibzuinţă. Şi, desigur, cu multă ştiinţă de carte. Înainte de orice, Mihai Cimpoi este un cititor bulimic. Istoria sa, fatalmente, este un melanj cultural şi dă seama despre o tragedie colectivă, încercând să înlăture fragmentarismul, mistificările şi manipulările, pecetea proletcultismului sovietizant, violentând „caracterul fiinţial”. Examenul supraistoric ar fi totalmente nepotrivit pentru un neam greu încercat, disperat, aflat „la răspântie”; iar rezistenţa basarabeană, pendulând „de la un exil la altul”, cu inevitabile compromisuri, şi-a aflat reazemul în limbă, renăscând miraculos. Sedus de limbajul noician, criticul nu vrea să fie prea sever şi judecă faptele şi oamenii (estompând, totuşi, biografiile) contextual, cu vădită înţelegere pentru unda tradiţionalist-mesianică. Vocea lui Mihai Cimpoi nu poate fi ignorată. El este, într-o lume dezvrăjită, golită de zei, Ambasadorul unei Provincii, pe care – harnic şi inspirat, uneori plusând – o cercetează la scara întregului fenomen românesc. Şi un infatigabil constructor, aşezând temeinic – nevizitat de bolnăvicioşii demoni ai orgoliului – „vorbă lângă vorbă şi foaie peste foaie”, pledând neobosit pentru integrarea culturală. Cu dureroasa „reducere la scară”, aşezând la locul cuvenit puzderia de pigmei literari.

          Fie că, sub străfulgerarea unor idei, se încredinţează paginii albe în microeseuri dense, mustind de referinţe, rezonând precum „orga” pascaliană, cercetând tâlcul faptului mărunt (ca „poartă” spre esenţial), fie că se desfăşoară demonstrativ, în volute largi, convins că avem „noroc de valori”, Mihai Cimpoi, vădind o irepresibilă voinţă formatoare, ştie că omul este ceea ce devine (ce face, altfel spus). Or, străbătând cu rost labirinticele drumuri ale vieţii, el reprezintă – exponenţial – nu doar o Provincie; Basarabia dilematică, după un lung exil interior, este încă un fragment desprins de întreg, încercând căznit a-şi recupera identitatea, limba şi valorile. Mihai Cimpoi exprimă, însă, românitatea, mişcându-se în orizont european, purtând orgolios, într-o istorie zbuciumată, valorile şi complexele noastre. Provocat de Aliona Grati, într-o carte-eveniment (dialogic), la intersecţia bahtinologiei cu cimpo(i)etica, Mihai Cimpoi nu ezita a se „spovedi”, rememorând, în ipostază confesivă, „muşcăturile” destinului. Convins că românii din Est s-au salvat prin Eminescu, că lumea modernă trebuie să se ţină „pe credinţa în valori” într-o vreme în care asistăm la „înscăunarea arlechinilor”, academicianul face din argumentul cărturăriei chezăşia reuşitelor sale, mizând pe cuvântul dialogic şi grila fiinţială. Convins că omul eminescian, abordat categorial, caută principiile fundamentale, Mihai Cimpoi, explorând filonul, ne propune, titlu după titlu, cărți „adâncitoare”.

                                                                 

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s