Spiridon Vangheli și ,,jocul prin el însuși”

     Academician Mihai CIMPOI

Spiridon Vangheli ne-a demonstrat că despre copilărie se pot spune aceleași lucruri pe care le-au spus și alți povestitori ai lumii, dar într-un alt fel. Acest ,,alt fel” nu constă, firește, într-un mod de a inventa jocul după niște reguli anume, ci de a-l cultiva așa cum este el ca atare, printr-o simplă și autentică intrare în cercul lui magic, așa cum stabilește în tratatul său celebru Johan Huizinga: ,,Cel ce strică jocul – strică însăși cultura. Pentru ca acest conținut ludic al civilizației să fie creator și promotor de cultură, trebuie să fie pur. Nu trebuie să constea din abaterea sau dezertarea de la normele prescrise de rațiune și omenie. Nu trebuie să fie aparență înșelătoare, în spatele căreia se maschează o intenție de a realiza anumite scopuri prin forme ludice cultivate anume. Jocul autentic exclude orice propagandă. Ținta lui se află în el însuși”  (Johan Huizinga, Homo ludens, București, 2003, p.310).

          Intrarea în cercul magic al jocului se face, așadar, după regulile autenticității, ale rațiunii și omeniei, ale purității, sfințeniei și frumuseții. Masca este exclusă, inventarea deliberată de alte reguli, copilărirea anume, imitarea, maimuțărirea, potriveala de cuvinte, din care postmodernismul a făcut un program, strică jocul, îl împinge în caraghioslâc, în comicărie mecanică. Copilul e cel care simte de îndată artificiul, nesinceritatea și care ia jocul în serios.

          Prozatorul nostru nu ne prezintă acțiunile personajelor sale ca pe niște aventuri, date fiind conotațiile negative ale acestora (risc, întreprinderi necinstite, primejdioase), ci ca pe niște isprăvi, care semnifică niște fapte nobile încununate cu succes, cu izbândă.

          Spiridon Vangheli nu scufundă narațiunea în fantastic, ci într-un semifantastic moderat, aproape de visul copilului și credința lui în ideal. Totul se pune într-o ramă baladescă sau în una nuvelistică, în ,,formula simplă a nuvelei”, pe care o remarcă G. Călinescu în Amintirile lui Creangă.

          Amintirile ar simboliza ,,destinul oricărui copil: de a face bucuria și supărarea părinților și de a o lua și pe el pe-încetul  pe același drum pe care l-au luat și-l vor lua toți”. În Amintiri nu ar fi nimic individual, nimic cu caracter de confesiune ori de jurnal care să configureze o complexitate sufletească nouă, totul menținându-se în registrul narativ al nuvelei, care prezintă, după cum precizează criticul, ,,un conținut universal așa de tipic, încât foarte adesea ascultătorul îl cunoaște” (G. Călinescu, Ion Creangă, București, 1964, p.296).

          ,,Creangă povestește copilărie copilului universal”, conchide criticul.

Totuși, această universalitate a copilului universal implică și o întrețesere cu o particularitate locală, națională, determinată și de mediul habitudinal. Goethe vorbea în acest sens de percepția copilului aflat în mediul natural rural și a celui din mediul urban îndepărtat de natură.

O atare particularitate o atestăm, bunăoară, în cazul lui Pepi Ciorap-Lung, Emile sau Karlson ai lui Astrid Lindgren, în proza căreia e un fabulos puternic scandinav, baladesc-nebulos în spiritul tradiției romantice și ,,existențialiste” suedeze. Un duh american al libertății și trecerii, la frontiera dintre imnic, sărbătoresc și concretul naturalist străbate Aventurile lui Tom Sawyer și Aventurile lui Hickleberry Finn ale lui Mark Twain.

Copilul lui Spiridon Vangheli este un copil al firii, făcând un tot întreg cu Natura, fiind o expresie a frumuseții și sfințeniei, purității acesteia. El joacă jocurile unei copilării petrecute în mediul rural, profund arhetipal și marcat de pecetea unui fel de a fi sub semnul organicului, autenticului, firescului.

Înșiși jucăriile lui sunt elementele naturii; ele sunt angajate în joc nu ca obiecte materiale, ci ca niște entități sufletești. Copilul ca atare se simte element al Naturii, într-o concepție antropomorfică specifică literaturii române în ansamblu.

Fie că construiesc ,,un turn al dorului”, fie că se visează căpitani de corabie, fie că se comportă ca niște reparatori de realitate, de repunere a ei în albia normalului, dreptei cumpene valorice, fie că metaforizează denumind lucrurile în felul lor de a vedea lumea, personajele lui Spiridon Vangheli sunt prezentate cu însemnele caracterologice ale universalității copilăriei, dar și cu notele particulare ale abitării într-un mediu rural anume.

*Din discursul ținut la conferința consacrată operei lui Spiridon Vangheli din cadrul Bookfest-2022.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s