Mihai Eminescu și limba română

„Nimeni, înaintea lui nu dispusese de posibilitățile limbii române cu o libertate suverană, la fel cu aceea atinsă de Eminescu prin utilizarea tuturor funcțiilor limbii, a întregii ei fiziologii, a tuturor formelor flexiunii și derivării ei. Limba română devine un instrument absolut docil în mâna lui magistrală și poetul o folosește pentru a exprima gânduri și viziuni cum nu se mai luminaseră niciodată într-o minte românească” (Tudor Vianu, Studii de literatură română, 1965).

În laboratorul poetic eminescian, în miile de pagini de cronică pe marginea actualității, a frământărilor contemporane lui, limba română a fost supusă unei noi prelucrări. Cuvintele și tiparele vechi au fost regenerate și înzestrate cu valori noi, datorită legăturilor sintactice neașteptate dintre cuvinte, pentru a exprima idei subtile și simțiri adânci ale celui mai artist scriitor român.

Prin noutatea temelor, prin forța impresionantă a imaginilor profund originale, opera lui Eminescu se impune încă din 1870, când autorul poeziilor publicate în „Convorbiri literare” avea abia 20 de ani; el aducea în limbajul poetic al epocii un suflu nou; în versurile noului poet, limba română părea să capete o viață nouă, o forță de plasticizare neobișnuită.

Limbajul poetic eminescian există însă și înainte de această dată, în revista „Familia”, a lui Iosif Vulcan, unde a debutat Eminescu încă la 1866, s-au tipărit mai multe poezii, modeste, desigur, ca valoare; printre altele, Amorul unei marmure, cuprindea strofe excepționale:

Prin specificul acestei creații, limba era obiectul principal al preocupărilor poetului, factorul indispensabil al comunicării ideilor. În Sărmanul Dionis (1872), poetul avea să accentueze rolul capital al limbii în societate: „numai limba, numirea într-un fel a unui obiect, ce unul îl vede așa, altul altfel, îi unește în înțelegere”, îndelungată căutare a „cuvântului ce exprimă adevărul” se însoțea cu observația, caracteristică poetului și filologului, în legătură cu valoarea, tendințele și particularitățile limbii literare a epocii. De aici au apărut în paginile lui Eminescu însemnări importante despre problemele limbii, despre modernizarea și îmbogățirea ei. Ca om de cultură și ca scriitor cu infinite resurse expresive, el nu s-a limitat la exercițiul stilistic obișnuit, nu s-a izolat de frământarea timpului, ci a participat cu însuflețire la cele mai bune inițiative legate de înflorirea literaturii, de valorificare creației și limbii populare de progresul social și cultural. El a abordat cu un realism profund și cu o documentare proprie istoricului și filologului problemele limbii literare; a vorbit despre aspectele controversate ale fixării normelor gramaticale, despre căile de limpezire și înnoire a stilurilor limbii române. Opera lui Eminescu, privită în toată amploarea ei, subliniază un adevăr care se impune azi tot mai mult :rolul însemnat al scriitorilor în dezvoltarea limbii literare; ea confirmă teza lui Heliade din 1840, după care literații, dobândind idei noi, au nevoie de termeni noi, de construcții lingvistice adecvate, „și lumea se ia după aceia cari au dat limbii niște termeni și niște forme potrivite pe firea ei”. Eminescu a fost unul dintre acești literați, cu imensă influență printre urmași.

(selecție Vera Sârbu, Sursa Gheorghe Bulgăr. Momentul Eminescu în evoluția limbii române literare; Eminescu despre problemele limbii române literare).

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s