EMINESCOLOGI ROMÂNI DE AZI

VALENTIN COȘEREANU

Valentin Coșereanu

Între laureații cărora ni s-a decernat Premiul „Eminescu, ziaristul” – de către Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, la 28 iunie 2021, în Sala „Horia Bernea” de la Muzeul Țăranului Român din București – s-a aflat, cu deplină îndreptățire, și eminescologul VALENTIN COȘEREANU, fostul manager vreme de treizeci de ani al „Memorialului Ipotești – Centrul  Național  de  Studii  „Mihai  Eminescu”. Dăruindu-se cu o pilduitoare abnegație și printr-o bună pregătire în domeniu (un doctorat la Iași și un post-doctorat la Academia Română), dl Valentin Coșereanu s-a preocupat nu numai de amenajarea la standarde moderne a Memorialului Ipotești dar și de studierea manuscriselor eminesciene precum și a altor aspecte de eminescologie, preocupări materializate în tot atâtea volume apărute (o duzină de cărți) în colecția „Eminesciana” a Editurii Junimea: „Ipotești sau  realitatea  poeziei”,  Eminescu,  Aron  Pumnul  și  Bucovina habsburgică”, „Odiseea manuscriselor eminesciene” (în colaborare cu Pompiliu Crăciunescu),  „1oo de zile cu Petru Creția”,  „Desculț în iarba copilăriei” ș.a. Iar ca nou proiect editorial, autorul menționează un istoric al Memorialului, avându-l coautor pe amicul Pompiliu Crăciunescu, sub  forma unor Convorbiri la Ipotești, apoi, la solicitarea lui Eugen Simion, o  ediție cronologică  integrală  a  prozei politice, alta a Corespondenței lui Eminescu, plănuite să  apară  în  aceeași  colecție  a Operelor  fundamentale,  la  Fundația Națională  pentru  Știință  și  Artă,  sub egida Academiei Române,  ambele propunându-și a păstra  structura  ediției  apărute  în 2019, Cronologii și simbioze poetice.

„Etapa esențială a devenirii mele culturale – mărturisește dl Valentin Coșereanu – a fost dată, fără îndoială, de cei  30  de  ani  petrecuți  în  slujba  lui Eminescu, la Ipotești. Acolo am învățat  să  umblu  prin  arhive.  Nu  știam până  atunci.  A  fost  stadiul  decisiv. Aici  s-a  petrecut  tainica  relianță  de care vorbește (am spus-o deja la începutul  interviului)  prietenul  Pompiliu Crăciunescu, între lumea-nchipuirii și lumea  cea  aievea.  Numai  cunoscând la pas și în tot farmecul ei atmosfera ipoteșteană,  am  putut  înțelege  ce  se întâmpla  cu  Mihai,  copilul,  tânărul, adolescentul,  dezlegându-i  enigmele.

Dacă  ar  fi  să  vorbesc  de  noroc  în această în  viață, l-aș lega fără să ezit de  această  perioadă.  Un  semn  al legăturii ființei mele cu locul pe care l-am slujit și cu Poetul născut acolo a fost  să-mi  închipui  că  voi  fi  înmormântat sub o alee a Memorialului, al cărui  fondator  am  și  fost.  Cu  cât  mă vor  călca  mai  mulți  în  picioare,  cu atât  voi  fi  mai  bucuros,  chiar  și  de dincolo,  că  muzeul  este  vizitat,  că Poetul e cunoscut și în acest chip.”

Istoric literar specializat în eminescologie, dl Valentin Coșereanu a avut prilejul să cunoască, în calitate de director al Memorialului Ipotești – Centrul de Studii „Mihai Eminescu”, o mulțime de oameni, care mai de care mai pasionați de poetul „nepereche”, între care Petru Creția și Constantin Noica au exercitat o influență deosebită, filosoful recomandându-i facsimilarea caietelor Eminescu (înainte de restituirea neîntrecută în 38 de volume a acad. Eugen Simion, „am  fost primul care a dus la bun sfârșit ideea cărturarului, înfăptuind  facsimilarea manuscriselor,  la  nivelul  tehnicii  de copiere de atunci”).

Ca director al Memorialului, cercetătorul mărturisește răspicat: „Ipoteștii au fost viața mea, în sensul  cel  mai  propriu  al  cuvântului. Eu  n-am  avut  numai  doi  copii,  am avut  trei,  căci  așa  l-am  privit totdeauna  pe  ultimul  –  Memorialul  ipoteștean, adică –  și cu el voi pleca sub țărână. Când am fost angajat la Ipotești, acolo  era  doar  casa  memorială, biserica satului, construită la inițiativa lui Iorga  și  Cezar  Petrescu  prin  colectă publică, precum și capela familiei, pe care  am  găsit-o  în  documente  de arhivă  pe  la  1680.  Se  vede  că  celor dinaintea  sosirii  mele  acolo  nu  le-a moșit Dumnezeul lor spiritual patima dăruită mie. A trebuit s-o iau aproape  de la zero. Exista un fond documentar inventariat  pe  niște  foi  de  hârtie volante,  pe  care  le-am  găsit  pe podeaua  încăperii  cu  pretenție  de depozit, crezând că sunt pentru aprins focul. De la inventarul acesta a pornit totul.  Conștiincios  din  fire,  l-am refăcut  dintr-un  soi  de  teamă  și  din dorința de a lichida harababura.”

            Slujind, mai întâi, ca muzeograf, apoi din 1992 ca director al instituției, dl Coșereanu a trecut, în urma unui examen la Universitatea ieșeană,  pe post de cercetător:  „Am luptat nu  numai  pentru  cercetare,  ci  și pentru  planul  de  infrastructură  a  nou înființatei instituții. Pe 3 ha, am reușit să  construiesc  un  muzeu  nou  (o clădire cu trei nivele), dedicat vieții și operei poetului, o Bibliotecă Națională  de  Poezie,  unică  în  țară, care  să  adune  în  ea  toată  poezia română de la origini până în prezent, un  amfiteatru  în  aer  liber  (500  de locuri).  În  Casa  țărănească  autentică și  autohtonă  am  înființat  un  muzeu etnografic  ilustrativ  pentru  specificul locului, apoi am restaurat casa memorială,  bisericuța  familiei  și  am  construit în livadă 7 căsuțe de locuit pentru  cei  care  urmau  să  poposească  la Ipotești, în tabere de creație sau altfel.”

Din perspectiva muzeologiei și, îndeosebi, a cercetării eminescologice,  „am  urmărit  să  reluăm  cercetarea operei și vieții Poetului în lung, în lat și în substanța ei cuprinzând întregul. Și  când  spun  aceasta,  mă  refer  și  la traduceri, dar și la  cercetarea întregii poezii române. Pe de o parte.  Pe  de  altă  parte,  această  cercetare muzeografică ar fi făcut din Ipotești  un  adevărat  Weimar  al  României…”

În ideea de a face din Ipotești o capitală muzeală, dl Coșereanu  visa „la  un centru muzeografic unic în lume (am și  lucrat  în  acest  sens  cu  arh. Constantin  Gorcea), în care  simbolul florii albastre să domine: de la florile pitice  și  gazon  (da,  există  gazon albastru,  la  englezi!), la  arbuști  și  copaci, toate să fie încununate de flori dominant albastre.  Și asta pe  întinsul a trei  ha, cât  are  incinta Memorialului.  În  lume  există  parcuri  și  grădini uimitoare,  dar  nici  una  în  care  să domine albastrul. Aveam și o idee de sponsorizare:  să  ne  adresăm  tuturor firmelor  mari  din  lume  care  au  în sigla  lor  culoarea  albastră.  Le-am  fi sculptat  în  marmură  pe  un  totem,  la intrarea în incintă. Ipoteștii ar fi avut vizitatori fără număr.

S-au  speriat  autoritățile  locale de  idee.  Li  s-a  părut  o  aiureală.  Și speriate au rămas. Un anume fost președinte de Consiliu Județean  a preferat,  imediat  după  plecare  mea  de acolo, să scoată revista Fermierul (nu glumesc!).  Omul  era  interesat  de creșterea  oilor,  foarte  frumos,  dar  ce legătură ar putea avea un astfel de om cu poezia și  spiritul locului dăruit de poet  acelor  meleaguri?  Un  altul  voia să plantăm  mesteceni  (probabil  îl  iubea  pe  Esenin),  uitând  (sau  neștiind) de  florile  din  teii  și  salcâmii  autohtoni,  străjeri  ai  locului,  ai  copilăriei poetului și care sunt un simbol dominant  al  operei  eminesciene.  Cum  se poate rezista unei asemenea întinări?”…

Iată mărturisirea unui eminescolog care și-a dăruit decenii din viață cercetării vieții și operei eminesciene, față de care vremelnicele „autorități” politice s-au purtat execrabil, forțându-l să demisioneze, dar care rămâne mândru că „am lămurit o parte importantă dar nedezbătută  de istoria memorial-literară, și anume  Locul  Ipoteștilor,  așa  cum l-a numit Petru Creția, spunând că acesta este  mai  important,  în  cadrul  operei literare,  decât  orice  spațiu  locuit vreodată de Eminescu și îi marchează scrisul de la început până la sfârșit.”

Cât privește actualitatea lui Eminescu și felul în care unii îi contestă valoarea, dl Coșereanu precizează că Eminescu  a  mai  trecut  prin perioade  nefaste,  fiind cotat „naționalist” și scos din manualele școlare, nedreptate care, iată, se repetă „mai accentuat”:  „fără  a-i  parcurge  opera,  s-au apucat  unii  să  găsească  un  adevărat complot  în  legătură  cu  moartea  poetului, mizând pe un senzațional fabricat din care au apărut și detractori ai poetului,  destui.  Senzaționalul  s-a stins,  iată,  cum  a  și  început.  Fără  un ecou consistent, reverberator, construit pe un suport conceptual solid. Așa a și meritat. A fost ca sfârâiacul lui Creangă! (…) Alții  au  găsit  de  cuviință  să-l bage în debara pentru a intra și noi în Europa! (…) Mesajul  pe  care-l  transmite Eminescu?  Aș  putea  concentra  totul într-un aforism: Adevărul  aur? După aur  aleargă  toți,  de  adevăr  fug  toți. Cât  privește  societatea  semidoctă  în care  ne  învârtim,  e  valabilă  zicerea: Ca  la  noi  la  nimenea!  O  folosește crud în publicistică. Acestea ar fi mesajele, căci așa cum nu știm să-l respectăm  pentru  opera lui,  așa  nu  știm să-i luăm apărarea omului Eminescu. Nu  inventând,  ci  discutând  cu  opera în față, nu din idei auzite, prinse de la unii  și  alții,  sau,  și  mai  rău,  utilizate trunchiat.  A  făcut  cineva  cu  Goethe, în Germania, ceea ce fac unii români cu Eminescu, în chiar țara lui, pe care a iubit-o ca nimeni altul?  De la românul absolut la maculatoarele lui Eminescu, și până la faptul că  l-am  ucis  cu  bună știință,  sunt mărgelele  pe  ață  ale  postmodernilor noștri,  înșirate  nu  numai  pe  blog-uri (unde ar mai fi de înțeles), ci chiar în volume.  Mă  rog,  e  libertatea  lor. Istoria îi va judeca așa cum se cuvine. (…) Mă întrebați cum  va fi receptat Eminescu  de  către  generațiile viitoare.  Vă  răspund:  până  când  va răsări  un  altul,  cel  puțin  la  fel  de mare, să nu-l înlocuim pe acesta cu… nobody, vorba lui Noica.”

„Vai  de veacul în care nici cei răi nu mai au caracter! Se pare că suntem în veacul respectiv. Și, mai mult, închei cu ceea ce spunea Eminescu  în mss. 2285, f. 183v.: Eu cred că dezbinarea noastră provine  din  neștiința  noastră;  ne certăm cu  furie și ură,  dar  rămânem nelămuriți  cu  privire  la  obiectul disputei  […]asemenea  lucrătorilor  de la turnul Babel, încercăm zadarnic să ne  lămurim  unii  altora  părerile, construcția  –  grație  căreia  ne-am  fi urcat  de  la  relele  pământului  sus  la cer – rămâne mereu neisprăvită. Din nefericire.  Spun  asta  tânjind  la  o catedră Eminescu și la un Institut care să-i poarte nu numai numele, ci să fie unul  reprezentativ  al  nației.  E  prea mult, căci autostrăzi n-avem?!”

(Interviu acordat lui Răzvan Ducan în „Vatra Veche”, Anul XIII, nr. 6 (150) iunie 2021, pp. 11-15).

*

EMINESCU – OPERE

(Ediție cronologică integrală de VALENTIN COȘEREANU)

  1. POEZII. Cronologii și simbioze poetice, 1866-1876,
  2. POEZII. Cronologii și simbioze poetice, 1877-1883)

Cele două volume de EMINESCU – OPERE (I. Poezii. Cronologii și simbioze poetice, 1866-1876, II. Poezii. Cronologii și simbioze poetice, 1877-1883), apărute la Fundația Națională pentru Știință și Artă, sub egida Academiei Române, în 2019, constituie o „ediție cronologică integrală” realizată de eminescologul Valentin Coșereanu, cu o Prefață de Eugen Simion. Avem a face cu „o noutate absolută în domeniu” față de editarea de până acum a operei poetice eminesciene, întrucât „o ediție riguros fidelă cronologiei poeziilor, așa cum le-a conceput Eminescu de-a lungul anilor, nu s-a realizat”, precizează realizatorul într-un „Cuvânt lămuritor”. Deși, avem încă din 1982 ediția lui D. Murărașu, nici aceasta nu cuprinde întregul poeticii eminesciene” (cele trei tomuri murăreșiene apăreau într-un timp când unele texte eminesciene „nu corespundeau tematic cenzurii comuniste”).

Pornind de la principiul că poezia lumii întregi, de la „Epopeea lui Ghilgameș” până azi „este un flux continuu”, deci și „segmentul” Eminescu „trebuie privit în aceeași lumină”, dl Valentin Coșereanu își concepe ediția strict cronologic, parcurgând intervalul dintre anii 1866 și 1883.

Mai întâi, editorul realizează o amplă și amănunțită cronologie, fiecare an de creație fiind precedat de „o scurtă radiografiere a contextului evenimențial (viața, opera și contextul social-cultural), bazată pe manuscrise și amintirile contemporanilor”, așa încât „cronologiile” și „simbiozele poetice” ce însoțesc fiecare poezie în parte să ne ofere „povestea” atmosferei în care poezia respectivă a fost creată.

Sugestia realizării unei „cronologii” a operei poetice i-a oferit-o eminescologului nostru însuși Eugen Simion, studiul cu pricina urmând să deschidă reeditarea ediției critice a lui D. Murărașu din 1982.  Dl Coșereanu a înțeles, însă, „strâmb, că este vorba de o cronologie care să însoțească o nouă ediție de poezii pe care s-o înfăptuiesc eu”. Pe parcursul elaborării, atât comanditarul cât și realizatorul s-au lămurit, Eugen Simion acordându-i „girul noului op, așa încât au rezultat două volume care totalizează un număr apreciabil de pagini, respectiv o ediție integrală a poeziei eminesciene” (vol. I, 1582 p., vol. II, 1753 p.).

Avem, astfel, ediția cronologică integrală a poeziilor eminesciene, urmărind izvorul fiecărei poezii în parte, simbioze, radiografii, cronologii deductibile, astfel încât „povestea” fiecărei poezii tinde a fi elucidată. Și nu după alte principii clasificatoare îndătinate (antume/postume, creație originală/ operă de inspirație folclorică, poezia filosofică/ erotică/ socială etc.), ci după intuiția lui Murărașu conform căreia „organizarea cronologică a operei poetice ne înlesnește să urmărim liniile de dezvoltare a liricii lui Eminescu moment cu moment, având dinainte și etapele și ansamblul ce le cuprinde.”

Așadar, într-o manieră metodică, avem desfășurarea în timp a poeziei eminesciene. În integralitatea ei, ediția de față are „drept țintă și cale firul cronologic”, în scopul unei înțelegeri mai firești a „coeziunii intrinseci creației lui Eminescu”, facilitând urmărirea istoricului elaborării fiecărei poezii cu variantele ei și într-un context referențial de opinii și idei. „Povestea” devenirii poeziilor eminesciene, crede realizatorul, ia locul cu succes multor „savantlâcuri” de care nimeni nu are nevoie la o lectură curentă. Realizatorul numește toate aceste elemente în devenirea poeziei „simbioze” și „cronologii”,  de unde și ideea că „ediția de față reprezintă un nou început în șirul celor viitoare”. Urmărind „pulsiunea cronologică a unui continuum fluid”, povestea aceasta astfel pusă în pagină interesează deopotrivă pe tânăr și pe adult, ferindu-l pe cititor de „platitudini” sau „locuri comune”, așa cum sunt unele ediții ale contemporanilor.

Realizatorul a urmărit, în consecință, ca noua formulă de ediție cronologică să fie fluentă, cursivă, „oglindă a paginii manuscrise”, ținând cont de redactarea finală, cronologiile și simbiozele fiecărei poezii trimițând atât la primele apariții în reviste cât și la edițiile de referință (de la Maiorescu și Perpessicius, la D. Murărașu și D. Vatamaniuc – 2010, până la ediția facsimilată în 38 de volume coordonată de acad. Eugen Simion, 2003-2009). Nu lipsesc trimiterile, regăsite în notele de subsol, la marile valori ale criticii noastre sau ale celei europene, de la G. Călinescu, Perpessicius, Cezar Petrescu, Tudor Vianu, I. Negoițescu, I. E. Torouțiu, Petru Creția, Ioana Em. Petrescu,  Eugen Simion, la Alain Guillermou, Rosa del Conte sau Helmuth Frisch și, mai nou, Gisèle Vanhese. De asemenea, amintirile contemporanilor constituie precizări interesante care vin să lămurească fie textul fie contextul „poveștii” (de la I. G. Sbierea, T. V. Ștefanelli, la Slavici, Caragiale, Maiorescu, Vlahuță ș,a). Având în vedere „nisipurile mișcătoare ale manuscriselor eminesciene”, realizatorul a reținut, la sfârșitul anului în cauză, „versurile scrise ca un fulger de gând sau (cine știe?) cu intenția de a le insera în vreo poezie anume”, de regăsit și la Perpessicius la „Exerciții & Moloz/ Addenda & Corrigenda (Opere, V, pp. 635-685), fiind încadrate de data aceasta sub titlul „Versuri răzlețe din manuscrise”.

Respectând ortografia actuală (ceea ce un eminescolog precum Nicolae Georgescu nu ar face, în intenția d-sale de a ni-l restitui „integral” și „autentic” pe poetul Eminescu), realizatorul a înlocuit apostroful cu cratima, preferându-se și alte forme scrise: zvârlite în loc de  „svârlite”, surâzi în loc de „surizi”, zăpadă în loc de „zapadă”, peste în loc de „preste”, margini în loc de „margeni” (s-au păstrat forme ca „sară”, „aripi”, „asameni”, fixate în versificație, îndeosebi în rimă)…

Irmoasele și producțiile populare au fost lăsate deoparte, ediția fiind una dedicată strict operei de creație poetică („sunt reproduse numai cele prelucrate de autor”, după cum va preciza prefațatorul Eugen Simion).

La începutul ediției întâlnim lista cuprinzând conținutul (în rezumat) al manuscriselor, conform Catalogului Manuscriselor Românești (apud G. Ștrempel, vol. II, 1983) și Manuscriselor Mihai Eminescu (ap. Gabriela Dumitrescu, 2004).

*

În Prefața sa, acad. Eugen Simion apreciază ediția dlui Valentin Coșereanu drept „cea mai importantă pentru cine vrea să cunoască laboratorul de creație al poetului, sau, cum îi zice Noica, substanța germinativă a poeziei eminesciene, în profunzimea, complexitatea și, desigur, evoluția ei”. În cele două masive volume, ediția de față include aproximativ 200 de poeme (fragmente), lăsate de o parte de ediția Murărașu (editată și aceasta, anterior, de E. Simion), făcând loc și traducerilor efectuate de Eminescu.

Cronologia de acest fel, a vieții și a operei, este completată cu ceea ce semioticienii numesc „biografeme” – observă Eugen Simion –, cu date de ordin socio-cultural din epocă, „epocă” însemnând istoria românească și străină contemporană cu poetul.

Fiecare poem este însoțit de o fișă informativă , în care se pot ușor urmări variantele și comentariile în jurul lor, însemnările marginale ale poetului, consemnări din presa vremii, ambianța epocii…Este o „reconstituire a procesului de creație în desfășurare”, precizează Eugen Simion, punctul de reper fundamental constituindu-l manuscrisele lui Eminescu. Realizatorul, fost custode al Casei de Creație de la Ipotești și colaborator al lui Noica și Petru Creția, se dovedește „om harnic și spirit pios față de marele poet și de creația lui”. Ceea ce realizează dl V. Coșereanu – autor al unei remarcabile istorii a manuscriselor eminesciene – este „o operă migăloasă de cercetare și de informație istorico-literară”, care ne face să înțelegem „nașterea și creșterea unui poem, de la prima schiță (lava incandescentă ce țâșnește, imprevizibil, sub forme indistincte, în versuri primare, rămase doar în manuscris), până la forma finală, acceptată de un autor care, ca orice mare creator, nu crede în perfecțiune, dar aspiră spre ea.”

Și totuși, această „lavă incandescentă” din laboratorul de creație eminescian „poate fi pusă într-o cronologie acceptabilă a scriiturii și, prin ea, putem deduce cronologia spiritului poetic și împrejurările din afară în care el evoluează. Este ceea ce reușesc să facă, mai spun o dată, D. Murărașu și, acum, cu toată lirica, Valentin Coșereanu.” Ediția astfel concepută interesează, desigur, deopotrivă, pe specialiști dar și pe cititorul de rând „dacă acesta, repet, este curios să știe în ce împrejurări a scris poetul cutare poem și ce se întâmpla, în acest timp, în lumea din afara lui”.

Prin ediția cronologică integrală de față, Valentin Coșereanu, cunoscând bine acest complex laborator de creație poetică eminesciană, „face un prim pas în această direcție, pregătind cartea ce urmează: tipărirea într-o ediție integrală în ordinea în care au fost concepute și scrise versurile lui Eminescu. O face, mai spun o dată, cu pricepere, cu onestitate, cu o pasiune pe care rar o mai întâlnim, azi, în viața culturală postmodernă.” (E. Simion).

ZENOVIE CÂRLUGEA

Târgu-Jiu

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s