Vasile Tărâțeanu, Dezrădăcinatul

Ultimul Tărâțeanu, total înstrăinat și simțindu-și înstrăinarea ca pe o condiție și stare existențială, își menține versurile într-un registru psalmic și psalmodic, trimițând cuvintele în tăcere, în surdină, în bocet înăbușit, cu care-și identifică rostirea. În volumul cu titlu de presimțire destinală ,,Și de-o fi să mor” (editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2014), tonalitatea elegiacă sesizabilă în întreaga sa poezie, se intensifică și se însoțește cu o seninătate mioritică și o decantare lirică generalizată, căci se distinge o glisare permanentă spre rouă, lacrimă, apa de izvor și spre aerul curat și sfânt al tăriilor cerești.

Astfel apare revelatoarea întrebare hamletiană, actualizată și resensibilizată de a fi sau a nu fi, încheiată cu virtuala identificare cu Duhul Prea Curat: ,,Voi fi sau nu voi fi fiind/ precum am fost/ nainte de-a mă naște// După ce  am ars de tot/ voi mai putea să mă aprind/ ca flacăra divină/ în noapte de Paște?// Voi fi sau nu voi fi fiind/ precum nu sunt și cin’mă recunoaște?// Că sunt așa cum sunt/ într-un vechi colind:/ Un Duh Prea Curat/ peste sfintele moaște” (Flăcări divine). Este o poezie care poate fi luată ca un program etic-estetic-po(i)etic al Dezrădăcinatului și Dezțăratului poet cernăuțean.

Pătrunde în miezul tuturor acestor cântece ale tristeții (cam acesta e genericul tematic și motivic al întregului volum), un sentiment colorat intens-dramatic, destinal că toate-s încheiate, că peste orizontul vieții se lasă o ceață a incertitudinii, al golului (,,ce din gol se înfiripă”), al ,,decoloratelor imagini” (din fosta ,,frumusețe de miri și mirese”), al unui târziu ce se instaurează, bacovian suveran al unei ,,stări incerte”, al pustiului și tăcerii ,,de dincolo”, al unui timp atemporal, pe care încearcă să-l fixeze într-un poem sugestiv bătrânul ceasornicar în ceasul din turnul primăriei Cernăuțiului, al unui labirint din care a dispărut firul Ariadnei, al fantomei omului negru, al privirii de vipere simțite dinapoia sa.

Vocabularul religios aduce conotații lirice potențatoare acestui sentiment-cheie, poetul fiind obsedat de răstignire, mântuire, drumul Golgotei, înviere și reînviere cristică, Duhul Sfânt și harul divin, ridicarea lui Lazur, ,,oaia rătăcită”, ,,județul de-apoi”.

Discursul po(i)etic apare într-o contrapunctare a spovedaniei (rugă, mărturie de păcate, bocet, adresare epistolieră) și a rostirii sentențioase (pilde, scurte învățături morale). În ambele paliere dăm de epifanii, de iluminări aduse de viață, moarte și destin (triada existențială nelipsită), de o senzație permanentizată că e vorba de o urcare pe bandă rulantă în cer: ,,Iar banda urcă tot mai sus/ urcă-n neunde/ Nu mai e mult/ până voi reuși să ies/din sfera gravității mele/ de om păcătos/ și împovărat de nevoi.//Nu întâmplător/ parcele vestesc că/ începutul e-n ceruri/ și sfârșitul – în noi” (Din sfera gravitației).

Unul din volumului este, întru ilustrarea voinței programatice de care am vorbit, drumul, ultimul drum (care duce spre capătul vieții). Moartea se răzbună pe noi, insinuează în chip ironic poetul pentru faptul că ne gândim mai rar la ea decât la viață: ,,Moarte fiind/ ea nu cunoaște moarte// Cu ea devenim și noi/ muritori de vii// Dar cum timpul nu are margini/ carul ei mortuar/ nici nu se grăbește/ nici nu zăbovește// El știe să potolească fără zăbavă/ pofta țărânei/ înaintând spre capătul drumului/ unde mereu aceeași gură de pământ/ prăpăstios se cască” (Capăt de drum).

Atari nostimade ludice dovedesc că Vasile Tărâțeanu nu se cantonează într-un mod liric ritualic, grav, revelator de ,,lucruri triste din lume”, precum specifică în poemul Despărțire, el intonând și imne bucuriilor vieții  ,,făcute din cântec”, lieduri cu motive erotice (,,Și se duc în goană toate/ ba ușoare, ba frustrate/ba târâș-grăpiș, în brânci/când înalte, când adânci” – Zilele mele; ,,Din dragostea ei/ înflorește un tei/ cu mii de cercei// O boare de vânt/ îi dă de pământ/ acum cât sânt// Podoabe cerești/ să nu le iubești/ atât cât trăiești” – Floare de tei) sau conturând instantanee ludice (,,În lumina ta/ mă dezvolt/ca un fir de iarbă/ încet, dezinvolt// Călcat în picioare/ din nou mă ridic-/ tare de firav/ mare de mic// La înălțimea ta/ vreau să ajung/ mă-ntind de o șchioapă/ și-mi pare că-s lung” – Înalt ca iarba”).

Privirea poetului, orientată în urma sa, retrospectivă adunătoare de clipe pătrunse de durere, de înstrăinare, de fiorul neantizator al singurătății sau înlăuntrul ființei sale, autoscopice, supuse măsurării valorice, unui sever examen de conștiință, înregistrează și siluetele strămoșilor daci, ale figurilor istorice ( Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul), ale poeților adunați la masa tăcerii – de la Homer și Luceafărul Poeziei noastre, la rostitorii verbului matern de azi (Levițchi, Bostan, Motrescu, Grinciuc, Vatamanu, Vieru, Ursachi, Flora, Damian, Codru, Stănescu). Căci Vasile Tărâțeanu a îmbrăcat îndemânatic toga academică de cântăreț al limbii materne și valorilor noastre, ,,cămașa de forță a realității”, cu care a veștezit vicii și păcate, devieri de la rațiune și bunul simț, pelerina de călător romantic prin tărâmurile trecutului, dar și zalele de luptător pentru valorile noastre.

23 august 2022                                                                   Acad. Mihai Cimpoi

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s