Despre exilul românesc

Tudor NEDELCEA

Se vorbește, se scrie în ultima vreme mult și bine despre exilul românesc, mai ales despre cel literar. Este îndreptățită o astfel de abordare și aducere în actualitate a creației unor mari scriitori și gânditori români obligați să ia calea exilului, după cel de Al Doilea Război Mondial și în urma Decretului regal nr. 2134 / noiembrie 1944, care interzicea întoarcerea în țară a scriitorilor diplomați. Exilul este greu de suportat „Când mi-am pierdut eu țara, atunci mi-a fost pieirea. Atunci mi-a fost moartea dintâi și cea mai grea”, scria Publis Ovidius Naso.

În excelenta sa lucrare, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Chișinău, Editura Arc, 1996, ajunsă la a V-a ediție), savantul de la Chișinău, Mihai Cimpoi scrie despre drama culturii basarabene și a autorilor săi, definind „exilul basarabean ca exil interior”, care constă în „înstrăinarea de patria culturală adevărată, în privarea (până prin 1956) de accesul la valorile clasice, apoi prin limitarera acestuia (Eminescu, Creangă, Alecsandri fiind considerați clasici moldoveni, iar Caragiale și Coșbuc nemoldoveni). Deosebirea fundamentală dintre cele două exiluri – continuă argumentația Mihai Cimpoi – este că exilul vestic nu impune o alegere între două spiritualități și între două limbi, ci numai găsirea unei soluții mai bune (esopice) pentru a păstra spiritualitatea și de a o feri de vânturile năprasnice ale înstrăinării”.

Exilul (de la lat. exsilium, ex = afară; solio = a sări) este, juridic vorbind, o pedeapsă, care duce la izgonirea în afara țării, surghium; pe când diaspora (de la gr. diaspora = împrăștiere) a fost inițial termenul care se referea doar la comunități evreiești, aflate în afara Palestinei, în urma cuceririi babiloniene. Sau cum scrie Ion Vianu, fiul marelui cărturar Tudor Vianu, „exilul este individual, diaspora este colectivă”.

Exilul românesc, în special cel umanist, cuprinde personalități românești marcante care n-au încăput într-o Românie postbelică bolșevizată de părinții celor care azi ne dau lecții de moralitate sau de cei atașați de „valorile” staliniste; unul, de pildă, scria în „Steaua” (nr. 8, august, 1958) poezii precum Pe Lenin îl poți recunoaște sau Primele tancuri sovietice, în timp ce Gh. Gheroghiu-Dej l-a convins, ajutat și de palincă, pe Hrușcov să scoată trupele sovietice din țară. Unul e blamat, celălalt e prezent în publicistica literară oficială.

Creația literară românească, cultura română în speță este unică, indiferent dacă creatorii lor sunt din Bulzești sau Honolulu. Pentru mulți exilați, Țara era aceeași, iar Eminescu era colacul de salvare al sentimentului românesc al Ființei, fiind, după expresia lui N. Iorga, „expresia integrală a sufletului românesc”, sau „românul absolut”, cum bine grăia Petre Țuțea.

Pentru Eminescu, beneficiem de apariția recentă a unei cărți mult așteptate: Din exil… acasă… „cu Eminescu de mână”, antologie de studii și articole despre opera eminesciană apărute peste hotare, ediție îngrijită, cuvânt-înainte, note și comentarii de Mihaela Albu, cu o pertinentă postfață a acad. Theodor Codreanu. Sintagma expresivă îi aparține lui Vintilă Horia, speranță sa și a altor exilați – „ne vom întoarce acasă cu Eminescu de mână” – rămânând doar un vis. De altfel, el a transfigurat acest sentiment al dorului de țară într-un roman de mare succes: Dumnezeu s-a născut în exil, încununat cu premiul Goncourt, autorul fiind obligat să refuze premiul datorită unei companii furibunde de „ură și invidie”,; în Țară, oficialitățile bolșevice l-au condamnat la 21 februarie 1946, pe nedrept, măsluind documentele, iar după „Revoluția din 1989”, Institutul „Wiesel”, finanțat din bani publici l-a re-condamnat, folosind aceleași acuzații absurde ale Tribunalului Poporului din 1946, prezidat de Al. Voitinovici. Tribunalul Dolj a infirmat, la 14 februarie 2018, sentința de retragere a titlului de cetățean de onoare al orașului Segarcea. Și nu este un caz izolat.

Antologia Mihaelei Albu, Din exil… acasă… cu Eminescu de mână, ne îndreptățește să-l privim pe Eminescu prin două oglinzi paralele. Una, cea oficială, din România sa bolșevizată, în care lui Eminescu îi era permis să fie cunoscut cititorilor de tip nou doar prin două poezii, Vieața și Împărat și proletar (fără final). Ulterior, prin eforturi logistice ale unor intelectuali-editori (Perpessicius, Vatamaniuc etc.), Eminescu a fost redat publicului cititor în dimensiunea sa reală, inclusiv cea publicistică (începând cu apariția vol. IX, Opere. Publicistică 1870-1877 din 1980, următorul volum, X, stârnind un scandal internațional, neputând fi difuzat decât după 1990).

În schimb, în exil, Eminescu era puntea de legătură spirituală dintre cei exilați și Țară. „În exil, Eminescu a fost, din primele momente, un reazim și un îndemn”, mărturisește Emil Turdeanu. „Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru și cel mai strălucit geniu pe care l-au zămislit pământul, apele, cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăși a acestui cer și a acestui pământ, cu toate frumusețile, durerile și nădejdile crescute din ele. Noi, cei de aici, rupți de pământ și de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munților noștri și de la melancolia mării noastre, până la cerul nopții românești și teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitându-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă”, scris, în septembrie 1949, Mircea Eliade, și el prigonit pe nedrept de ai săi.

Sau cum spune Mihaela Albu, „cei mai mulți dintre cei aflați pe pământ străin, înstrăinați fizic, dar rămași români în întreaga ființă, și-au pus activitatea culturală și sub semnul operei eminesciene, salvatoare a identității”. Sunt antologați, „cu Eminescu de mână”, personalități marcante ale exilului românesc, unele mai puțin cunoscute publicului nostru din varii motive (Mircea Eliade, G. Racoveanu, A. Răuță, Al. Busuioceanu, C. Amăriuței, Vintilă Horia, Leontin Jean Constantinescu, N.I. Herescu,  Victor Buescu, I. Guția, Basil Munteanu, M. Niculescu, Titus Bărbulescu, Virgil Ierunca, Horia Stamatu, Mircea Popescu, E. Turdeanu, G. Uscătescu, N.A. Gheorghiu, Anneli Ute Gabanyi, O. Buhociu, L. Boz, Oct. Vuia, G. Bălan, Nicu Caranica, Al. Ciorănescu, L.M. Arcade, Ovidiu Vuia). Lipsește, curios, din această listă Monica Lovinescu.

Eminescologia exilului – este în opinia lui Theodor Codreanu – piatra unghiulară a rezistenței prin cultură”.

Sociologul, eseistul, istoricul literar Adrian Dinu Rachieru ne oferă o nouă carte incitantă: Voci din exil. Alte polemici de tranziție (București, Ideea Europeană, 2022). Vocile din exil din acest prim volum (autorul ne amenință cu alte volume de Voci) provin din spațiul francez, fiecărei personalități caracterizând-o printr-un titlul definitoriu: „Panait Istrati sau exilul planetar”, „Cioran, exilatul apatrid”, „Eugène Ionesco (!) și «exilul» românesc”, Leonid M. Arcade sau „mitologia unui cenaclu”, „Vintilă Horia, exilatul itinerant”, „Constantin Virgil Gheorghiu: un exilat «clarvăzător»?”; Un duet parizian: Monica Lovinescu – Virgil Ierunca”, „Petru Dumitriu: „exilul ca ispășire”, „Basarab Nicolescu și recuperare exilului”, „D. Țepeneag și «pedagogia curajului»”, „N. Breban sau exilul intermitent”, „Paul Goma, «exilatul absolut»”, „Virgil Tănase sau «irelevanța » exilului”, „Ilie Constantin, un «exilat atipic»”, „Bujor Nedelcovici: exilul ca «revelație»”,„Matei Vișinec: exilul ca navetă culturală”. O pleiadă de exilați de formule și structuri diferite, plecată din Țară sau rămase în străinătate în etape diferite, după pacea postbelică sau chiar în plină epocă socialistă, acestora atribuindu-se o denumire peiorativă și nedreaptă: transfugi.

Adrian Dinu Rachieru distinge mai multe  etape ale „stării de exil”, ei fiind nevoiți să plece în exil în mai multe valuri: cei plecați imediat actului de la 23 august 1944, erau „emigranți politici plecați în bejenie, hrănindu-se cu iluzia provizoratului” și cu speranța reîntoarcerii, fiind și mai intrasingenți. Aceștia au conștientizat obligativitatea „continuității culturale”, a „rezistenței prin cultură”, în fața hibrizării poporului român de către ideologia sovietică. Alt val îi numără pe cei plecați în plin regim kominternist, patronat de Silviu Brucan, Leonte Răutu, Miron Constantinescu, Gogu Rădulescu etc.; ultimul val, postdecembrist, a plecat din motive economice.

Din pleiada de exilați, autorul se oprește asupra „exilului creator”, în care au fost „dislocați, obligați la desțărare, suspectați că ar avea misiune ideologică, respinși în numele unor războaie personale sau de teama unor «comparații fatale»”, după expresia lui M. Ungheanu. Pentru aceștia, „readucerea lor acasă, entuziastă, greoaie, capricioasă, suportând alte blocaje, semnifică o reintrare în normalitate a vieții culturale românești”, precizează A.D. Rachieru, care are curajul, bazat pe argumente, de a puncta esențialul. Revizuirile axiologice sunt necesare în orice etapă a istoriei, mai cu seamă în cea postdecembristă, ele presupunând recitiri în contextul social-politic dat. „Schimbările în / de canon sunt opera colectivă, nu se decretează în forță”, afirmă cu temei A.D. Rachieru; a înlocui triada Ionesco-Cioran-Eliade cu o alta (N. Manea-V. Nemoianu-Matei Călinescu), cum s-au rostit voci înfierbântate, pare o rocadă fantasmagorică”.

Se vorbește în Voci din exil de războaie „personale”. Exilul românesc, chiar cel creator, nu duce lipsă. Deși colegi întru desțărat, o parte din marii scriitori se revoltă unii împotriva celorlalți cum e cazul Constantin Virgil Gheorghiu, obiectul unui atac concentrat inițiat și întreținut de români asupra unui scriitor cu un destin aparte, transfigurat în celebrul său roman, Ora 25, transpus magistral pe ecran, la Hollywood, cu Anthony Quinn și Virna Lisi în rolurile principale. A. Quinn a jucat și în Zorba grecul, grecii l-au adulat pe actor pentru că le-a popularizat pe întregul Mapamond dansul lor, sirtaki. Celebrii actori americani, jucând hora românească în costume naționale, au intrat într-un anonimat românesc grosolan și nedrept.

Constantin Virgil Gheorghiu era un bun român, antibolșevic  scriind cărți interzise în patria sa natală: Ard malurile Nistrului (cu prefața lui Tudor Arghezi), Am luptat în Crimeea, Cu submarinul la sediul Sevastopolului, dar romanul Ora 25 a cunoscut o notorietate mondială, apreciat de Mircea Eliade, pentru că radiografiază „teroarea istoriei contemporane”, dar desființat de Monica Lovinescu, care l-a tradus, nu sub numele ei, ci Monique Saint-Côme, atacurile mârșave asupra romanului și romancierului semnându-le însă cu propriul nume. C.V. Gheorghiu este un „lingău”, opera sa fiind o „tonă de manuscrise”, „reportajele scârboase ale unui ins vulgarizator”, un transfug necunoscut, autorul unei „escrocherii morale”, care a dat „măsura exactă a imposturii” fiind o „suprapunere de dezgusturi”, un „personaj demonic”, acuzat de toate viciile umane: spion, agent dublu, antisemit (deși soția sa era evreică), comunist, „agent al tuturor securităților” etc. Motivul acestei uri viscerale: nemulțumirea pentru suma primită ca traducătoare pentru care au ajuns și la tribunal. În ton cu soția, Virgil Ierunca numea Ora 25ora imposturii exacte”.

 Cum e posibil ca o personalitate de talia Monicăi Lovinescu (în tandem cu Virgil Ierunca), cu o autoritate dată de undele radio, să atace atât de furibund un concetățean anticomunist, autorul unor cărți de notorietate universală? Totul, orice este posibil, astfel încât atunci când abordăm exilul românesc să-l examinăm diferențial cu bune și rele. Dacă Sadoveanu nu scapă de stigmatul „Mitrea Cocor” nu trebuie să-i negăm întreaga operă. Membrii comunității românești din exil trebuie judecați după poziția lor față de Țară, nu după opțiunile lor politice sau din motive pur personale.

Înainte de a scrie romanul Napoleon, Stendhal era bântuit de „un simțământ religios”, de o idee: „să fim de folos patriei”; Napoleon a fost de folos patriei, deci, merită un roman pe măsură.

Dar românii noștri din exil s-au dovedit folositori patriei (și nu regimului politic, care se știe, este trecător)? Din păcate, nu întotdeauna. Și-mi susțin ideea cu Declarația de la Budapesta, 16 iunie 1989, când un grup de „români” au semnat-o, în care se specifica clar: „Transilvania a fost și este un spațiu de complementaritate”. Cei șase români semnatari sunt: Stelian Bălănescu (din partea Cercului Român din RFG), Mihnea Berindei (vicepreședintele Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului, stabilit la Paris, fiul acad. Dan Berindei), Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea), M. Korne (director al revistei „Lupta”), Ion Vianu (Liga pentru Apărarea Dreptului Omului în România din Elveția), Dinu Zamfirescu (membru PNL); ulterior au mai semnat: Neagu Djuvara, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Vladimir Tismăneanu, Doru Braia etc. Majoritatea românilor din exil, care detestau regimul de la București, au condamnat această declarație, considerând-o „act de trădare națională”. Cea mai grăitoare voce a fost cea a lui Ion Rațiu: „Declarația a făcut un mare deserviciu și chiar viitorului poporului român. E prima dată când un grup de români a recunoscut că Transilvania nu e pământ românesc, că ne-am format acolo împreună cu ungurii”, scrie venerabilul om politic în ziarul său londonez „Românul liber”, V, nr. 9 septembrie, 1989 (Apud Alexandru Amititeloaie, semnătura ex-regelui Mihai pe Declarația de la Budapesta din 1989 – inconștiență sau trădare?, în „Lumea”, XX, nr. 6, 2014, p. 84-94).

Să privim tot în oglinzi paralele această declarație nedezavuată încă oficial, cu activitatea proromânească a Elenei Văcărescu sau Martei Bibescu, și ele gonite din patria lor de regimurile politice ale vremii, dar care nu și-au condamnat Țara. Dimpotrivă!

Am inserat acest text aici, acum, ca să se știe; să nu ne mai mirăm (sau să facem pe naivii) când avem parte mereu de noi provocări iredentiste.

Exilul românesc trebuie încadrat critic istoriei și culturii naționale!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s