Nicolae Dabija şi umbra modelatoare a lui Orfeu

Academician Mihai CIMPOI

Mitul lui Orfeu a fost de-a lungul secolelor un mit-cadru, care s-a îmbogăţit cu diferite sensuri simbolice devenind un personaj arhetipal, adică însuşi Poetul cu toate atribuţiile canonice. Este pus sub semnul Absolutului, reprezentând o figură duală de om-zeu în sensul în care dacii îl aveau pe Zamolxe. Tradiţia l-a consacrat ca fiind muzicianul prin excelenţă cu o putere divină de fermecare şi sensibilizare, înstăpânindu-se prin seducţie la toate nivelurile cosmosului şi psihismul, ne spun dicţionarele de simboluri: ,,cer, pământ, ocean, infern, subconştient, conştiinţă şi supraconştient; alungă mâniile, înfrânge rezistenţele, farmecă” (Jean Chevalier, Alain Gheebrant, Dicţionarul de simboluri, vol. 2, Bucureşti, 1995, p.385).

Întregul complex de semnificaţii mitice şi culturale simbolizează în primul rând Creatorul de Artă şi ,,puterea sfântă a artei” (precum sună un vers din traducerea Paradisului, realizată de Coşbuc), deci sacralitatea acesteia: consacrarea unui foarte înalt ideal, înverşunarea titaniană de a birui forţele răului şi forţele stihinice ale naturii, dăruirea prin întreaga fiinţă dragostei, Euridice fiind asociată izomorfic danteştii Beatrice, hotărârea de a renunţa la neantizatoarea vanitate şi irepresibila impunere a propriilor dorinţe, de a aspira permanent la sublim şi de a putea să nu se lase pradă banalităţii şi neputinţei sufleteşti.

Partea introductivă a volumului lui Nicolae Dabija Pe urmele lui Orfeu (ed. a III-a, 2016; în continuare cităm după această ediţie) consemnează anume aceste conotaţii ale mitului, care-i configurează legendaritatea, exemplaritatea potenţată de ipoteze şi aproximaţii, ,,coincidenţe sau argumente mai mult căutate decât găsite pe alocuri, în scrisul unor autori vechi sau mai noi”: ,,În tot cazul, ne-ar plăcea să ştim că aceste locuri, pe unde trăim azi, e posibil să fi fost cutrierate şi de Poetul Poeţilor, Orfeu, cel care putea, cu ajutorul cuvântului, împlini destine, naşte fiinţe, întâmplări şi obiecte sau, de-ar fi vrut, distruge lumea, iarba, izvoarele, pietrele îşi mai aduc aminte cântecele lui. Să ne învăţăm a le asculta: în anumite clipe şi ore, acestea îi îngână cântările, aşa cum le-a păstrat memoria ierbilor, vântului, pietrelor sau izvoarelor timp de milenii. În şoapta, susurul, plânsul lor se mai aude, abia distinct, abia auzit, lira lui Orfeu, Lira Marelui Poet Trac” (p. 36).

Tonalitatea de recitativ baladesc al acestei fraze se va imprima întregii cărţi, transformând-o într-un Poem cu aspect dominant auctorial şi, fireşte, empatic. Este, esenţialmente, un discurs prozopoematic sau – mai exact – eseisticoprozopoematic al unui poet despre şi cu alţi poeţi coborâtori din neamul lui Orfeu, cu rol ctitorial, întemeietor şi continuator de Cultură.

Nicolae Dabija se proiectează imaginar în toţi aceştia, concepându-i, aşa cum îi place să afirme, ca pe nişte autori care îl citesc pe el, şi nu viceversa. El se lasă – într-o delectare estetică narcisiacă atingătoare de climax, cotropitoare – citit şi modelat de scriitura poetică şi po(i)etică sub semnul unui unic text orfic (Radu Petrescu îi zicea ,,un unic homeric”), în care sunt angajaţi toţi poeţii, prin poeţi înţelegând şi cărturarii (cronicarii, autorii de texte religioase sau de istorii şi texte culte, autorii din zorii sau de la amiaza culturii). Ei sunt orfici prin talent, dăruire cărţii tipărite sau numai scriiturii (de scrisori, însemnări, dedicaţii, adaptări, traduceri, cântece, inscripţii rupestre, tălmăciri, cântări autentice sau ,,pierdute”, închipuite, dicţionare ,,stihuri la stemă”, ,,psalmi”).

Se întreţes, de fapt, două mari Teme: cea propriu-zisă a lui Orfeu şi cea a Cărţii, ambele cu câmpuri de semnificaţii mitico-culturale, împreunate contrapunctic.

Cartea e, în primul rând, purtătoare de Memorie, de însemne identitare, născută, spune memorabil poetul-eseist, ,,dintr-un ,,dor” de rădăcini, voindu-se mai mult una de popularizare a culturii noastre vechi, un ,,abecedar prevăzut pentru cititorii de toate vârstele”, purtătoare de adevăr despre fiinţa românească şi limba română a basarabenilor şi despre faptul că aici s-a făcut cultură, neexistând goluri de cultură, de iluminism cultural, fapt acreditat de spusa fermă a lui Miron Costin: ,,Nasc şi la Moldova oameni!”. Urmează şi lista întăritoare a celor pe care noi, românii, i-am dat lumii: Pentru Movilă, mitropolitul ,,care a umplut Ucraina cu tipografii, inaugurând şi prima şcoală superioară din Europa de Est, Academia Kieveană”, N.Milescu Spătarul, ,,unul dintre primii soli ai Rusiei în China, animator al vieţii ştiinţifice din Ţara Moscovei”, Dimitrie Cantemir, care a născocit pentru turci primul sistem de note muzicale, a modernizat Rusia şi a fost propus de ţar să fie primul preşedinte al Academiei Ruse, Varlaam, candidat în 1639 la scaunul de patriarh al Bizanţului, M. Costin, autor şi de poeme poloneze, P. Berânda, alcătuitor al primului Lexicon Slavon-rus (1627), V. Lupu, editor de cărţi armeneşti, arabe, Mecnikovii şi mulţi alţii.

În poemele şi eseurile dabijiene, Cartea simbolizează, ca în reprezentările încetăţenite, Universul, fiind o enormă Liber Mundi, un mesaj divin arhetipal, Logosul primordial, Revelaţia cumulând inteligenţa cosmică şi cea individuală. Pe lângă aceste semnificaţii din simbolistica tradiţională, sunt stabilite, în temeiul afirmaţiilor apoftegmatice făcute de cronicarii şi autorii noştri clasici, rosturile ei întemeietoare de cultură, aducătoare de lumină (în sens larg umanist), mântuitoare (în sens religios), cetitul cărţilor fiind, ca pentru Miron Costin, ,,iscusită zăbavă ” şi patimă, petrecere intelectuală; acelaşi Miron Costin spune că ,,nu iaste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cititul cărţilor”.

Cartea a servit la noi, înainte de toate, ca mijloc de învăţătură morală, de iniţiere în tainele naturii şi universului, de ,,manual de limbă”, ca Izvod (cu sens de creaţie, de act de cultură, de manuscris, de document al timpului) în care se manifestă talantul dat de ,,Dumnezău”; Varlaam este cel care are foarte clar această conştiinţă a înzestrării individuale: ,,Cu toată osârdia lucrez, dupî neputinţa mea cea omenească ca să cresc şi să adaog talantului ce mi s-a dat”.

Nicolae Dabija ridică un adevărat imn Cărţii şi Cărturarului, care prin frumuseţea graiului încearcă parcă să întreacă lucrurile izvodite de Domnul: ,,Sunt plini de el, ca soarele de-amieze/ poeţii şi aleşii istui plai,/ cei care-au fost chemaţi ca să aşeze/ CUVÂNTUL mai presus de grai./ (…)De cartea Lor, deschisă sub o viţă,/te temi să nu muţeşti,/ de taci de mult,/ca de orbie cel ieşit dintr-o temniţă,/de la-ntuneric la lumină smult” (Cronicarii). Urmează şirul nominal al ,,servilor” scrisului cu caracterizări metaforice insolite: Neculce ,,care” a stat ,,în strana graiului numai-n genunchi”, Miron Costin, ,,cu creştetul lăsat pe gravele cuvinte ca pe un trunchi”(e trunchiul ce aminteşte de cel al gâdelui care i-a tăiat capul), Dosoftei cel care mănâncă-n străini pâinea cu zgură, şi lacrumile ce i-au fost ,,unica, greaua băutură”, Varlaam ce-şi înăbuşă plânsul prin hrubele de fum, Spătarul, ,,cel întârziat pe drum”, Ureche, a cărui ,,rană e mai mare decât trupul”, Cantemir, care scrie cu sabia ,,ce nu a reuşit a scri cu pana”.

Autorul poemului despre cronicari păşeşte ,,pe locurile ce îi mai ţin minte încă”, ce ,,îi mai văd adesea, în visurile lor, pe ei ctitorii de lumină”. Evocă prin urmare locurile sfinţite de ei: Lvovul cu bisericile moldoveneşti şi cu gimnaziul iezuit unde a învăţat Ureche, în care a activat Pătraşcu Moghilă, şi pe la care a poposit şi Dosoftei şi Gavriil Bănulescu-Bodoni, Nesterovul, unde a trăit şi a murit Dosoftei, locurile din oraşul Bar care seamănă cu Miron Costin, Sanct-Petersburgul şi ,,împărăţia Moscului”, în care s-au aflat înstrăinaţii Milescu Spătarul şi Dimitrie Cantemir, Istanbulul, unde, acesta în palatul marelui sultan cânta la tambură, Herţa, locul de baştină a ,,deschizătorului de drumuri” Gheorghe Asachi, Ocniţa cu teiul lui Stamati, Creştineştii lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Bâcul, pe malul căruia alerga copilul Alecu (Russo), Iaşiul cu institutorul de altădată Ion Creangă şi Ipoteştii cu umbra augustă a altui copil: Mihai (Eminescu)…

Evocările, făcute într-o manieră tumultoasă, baladescă (precum a observat Dan Mănucă), apăsat romantică, sunt însoţite de descrieri erudite a anturajelor culturale şi portretizările rapide în acuarelă şi în creion rapid (ştim că Dabija a fost şi un bun desenator). Notele de călătorie iau până la urmă formă de medalioane, de contururi portretistice în culori calde, reverberante.

Pelerinul, deschizând, lângă descrierile locurilor, paranteze exegetice, de esenţă caracterologică, simte mereu umbra călăuzitoare a lui Orfeu, cărui îi consacră şi un poem cu transcrieri caligramatice spre a-şi vizualiza emoţiile încercate:

Îşi laudă sub arborii ninşi

            viaţa-i unica marfă,

                    cu nervii proprii întinşi

               în loc de strune de harfă.

Cum trece – se face, brusc, zi

în fiecare murmur şi şopot –

umbra lui cade pe zid, şi zidul

          se  dărâmă  cu zgomot!

Când cântă

  o moarte se-amână

Şi iarba se face mai verde…

Cuvintele-arar le îngână

ca şi cum, de le-ar spune, le-ar pierde…

Nemaiştiind în vechi lumine –

(o, îndoieli atâte cernu-l!) –

etern–din urma-I, cine vine:

Euridice sau Infernul?!”

(Orfeu)

Se produce, în poemele ce întreţes notele de lectură cu cele de călătorie o orfizare generală, constând în sensibilizarea acută a discursului homodiegetic, intertextual – vizualizare, sporire a senzaţiilor auditive, creştere a unui pom în auz, ca în Sonetele către Orfeu ale lui Rilke, stilizare în mod arhaizant, cronicăresc, alunecare glisantă în registru suprarealist al fluxului memoriei, al jalei şi ,,mâhnelii” folclorice, –  al litaniei bisericeşti: ,,De mâhneală, Doamne sfinte,/ n-am putut grăi cuvinte;/ căci simţeam în munţi, la poale,\moartea cum ne dă târcoale./ Ponosită, peste târg,/ luna semăna c-un hârb…/ Din cobuz, când din sfială,/ dzicei cântece de hvală/ acestei ţări şi acestui neam/ nu cântam, mai mult plângeam:/ cobuzul din lemn de-agud/ de lacrămi îmi era ud…/Bourului hioros/ îi picau coarnele jos –, iar inorogul sfânt/ sta cu cornul la pământ,/când cântam peste grădină…/ Şi se-amestecau în mine/ viitorul cu trecutul/ ca-ntr-un vraj – pleava cu lutul./ Încideam, sub bolţi de-omăt,/ Doamne ochii să te văd./ Erai cer şi stea albastră,/ Dar surd la durerea noastră” (Din cântările pierdute ale lui Dosoftei).

Dedicaţiile şi invocaţiile orfizate de acest fel alternează cu texte apocrife, precum poemul – bocet la moartea regelui trac Rolistene, ,,săpat pe inelul care i-a fost aşezat pe deget cu înmormântare – ,,poem care numără câteva mii de ani, unul din puţinele texte traco-geto-dace care s-au păstrat până azi”. Poetul-eseist aproximează în chip ludic, că ,,putea fi şi o variantă tracă a Mioriţei” şi mai putea fi alcătuit şi de marele Orfeu (poet care a trăit, cu aproximaţie, între secolele X dinaintea erei noastre şi XX – era noastră): ,,Rolistene-eu sosesc/ Nu ca să mă odihnesc,/ Ci – ca vulturul ce zboară / Cu-a sa aripă uşoară – / Eu cobor, asemenea lui/ Să mă dărui zborului …” Este, conform precizării autorului, ,,o traducere din limba traco-geto-dacă” a unui text scris în apr. sec V î. Hr. – sec. I. î. Hr” (p.34).

Marea semnificaţie a legendei lui Orfeu, conform lui Nicolae Dabija constă în relevarea puterii artei: ,,Cântecul învinge moartea, iată una din marile semnificaţii ale acestei legende. Vrăjind cu lira sa monştrii Infernului, poetul o recapătă pe Euridice. Cu condiţia să nu o privească până nu părăseşte Infernul. Paşii pe care îi auzea erau oare ai iubitei sale?… I s-a părut la un moment că înapoi nu e Nimeni. Adică Nimic. Adică Infernul…S-a speriat nu atât de abisul care: se putea deschide înaintea sa cât de cel care i se putea deschide înapoia sa… şi el întoarse capul… e momentul-cheie al mitului” (p.12).

Meritul fundamental al poemelor şi eseurilor lui Nicolae Dabija este acela de a  reconstrui, într-o perioadă vitregă pentru cultură, destinele unor cărturari de odinioară care au păstrat Memoria, ,,destine luminate de filele cărţilor lor”, ,,destine tot mai mult identificate cu cel al cărţilor lor, destin ce se continuă în cărţile ce cinstim şi care ne cinstesc”.

Retrasarea vechilor itinerarii ale Memoriei se înscriau în Preludiul Renaşterii Naţionale Basarabene căruia i s-a consacrat exemplar şi care se contura cu o energie deosebită în ceea ce am numit întoarcerea la izvoare, în căutarea, precum menţiona acad. Eugen Simion cu referire chiar la Nicolae Dabija, a ,,rădăcinilor neamului său în hrisoave şi mituri”.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s