Din exil…acasă…„cu Eminescu de mână”

O carte mult așteptată

Tudor NEDELCEA

Această carte mult așteptată este, în sfârșit, realizată de universitara craioveană, Mihaela Albu, care, prin numeroasele și pertinentele cărți publicate mai cu seamă după pensionare, demonstrează că vocația cercetării științifice nu se oprește la o anumită vârstă stabilită de guvernanți. Cartea Mihaelei Albu pe care o prezentăm cu o deosebită plăcere se intitulează: Din exil… acasă „cu Eminescu de mână”. Antologie de studii și articole despre opera eminesciană, ediție îngrijită, cuvânt înainte, note și comentarii Mihaela Albu. Și, ca întreaga realizare să fie la superlativ, postfața este semnată de Theodor Codreanu, unul din marii eminescologi contemporani, alături de Eugen Simion, Mihai Cimpoi, N. Georgescu, C. Cubleșan, Zenovie Cârlugea, A.D. Rachieru etc. La toate acestea, trebuie să adăugăm că lucrarea a apărut în Editura Muzeului Literaturii Române (director: Ioan Cristescu), în 2021, cu sprijinul neprecupețit al celebrului (în sensul real al cuvântului) primar al comunei sucevene Dumbrăveni, Ioan Pavăl, finanțatorul unor mari proiecte culturale în Țară sau la Chișinău și Cernăuți (cărți, statui, monumente, un Palat al Culturii la Dumbrăveni, simpozioane, congrese etc., cu participare internațională).

Mihaela Albu reunește pentru prima dată în cultura română, într-o carte, studiile, articolele sau fragmente din volumele dedicate lui Eminescu, apărute în exil, adică „în întregime ceea ce s-a scris despre poet și despre opera sa departe de țară”.  Demersuri anterioare în acest sens au realizat istoricul literar N. Florescu, filosoful Ștefan Munteanu din exil. Lipsesc, conform mărturisirii autoarei, fragmente din cartea lui Petre Ciureanu, Eminescu (Roma, 1946), articolul lui Vintilă Horia, Eminescu la un veac (Buenos Aires, 1949). Titlul cărții este parafrazat după o afirmație a lui Vintilă Horia: „Ne vom întoarce acasă cu Eminescu de mână”, exprimând dorința și speranța românilor din exil, „demonstrând astfel faptul că intelectualii exilului românesc au stat permanent sub semnul lui Eminescu, sub semnul culturii române cu alte cuvinte, de care nu s-au dezis niciodată și pe care au continuat să o slujească”. Astfel spus de Ovidiu Vuia, „A ne despărți de Eminescu ar însemna să ne despărțim de propriul nostru trecut religios și istoric, ceea ce înseamnă să ne renegăm chiar sufletul”, sau de sculptorul Nică Petre: „Eminescul meu nu a fost o comandă oficială, nu a fost făcut de un meseriaș […] Dar, în primul rând, eu am sculptat nevoia noastră de Eminescu”.

Acești mari cărturari ai lumii, de sorginte română, care au îmbogățit patrimoniul cultural mondial nu s-au despărțit niciodată de „românul absolut” (Petre Țuțea); în Țară, în anii de după 1990, când credeam / speram că ne-am câștigat libertatea de a spune lucrurilor pe nume, de a apăra și propulsa valorile naționale, alții și-au făcut un program de „despărțire de Eminescu” (Virgil Nemoianu) prin „săptămânalul de tranziție Dilema (nr. 265/27 feb. – 5 mart. 1998), pentru că poezia lui „nici nu există pentru mine” (Cezar Paul Bădescu, onorat cu medalia „Eminescu”); „din moștenirea politică a eminescianismului s-a construit una din pietrele de temelie ale mișcării legionare” (Virgil Nemoianu); poezia „Doina” este „jenantă pentru notele xenofobe și deranjantă pentru Uniunea Sovietică” (I. Bogdan Lefter);Eminescu „e realmente nul” (Cristian Preda); „astăzi, Eminescu a încetat să mai fie perceput ca un scriitor (de va fi fost vreodată”) (T.O. Bobe, laureatul Premiului Național „Eminescu”); „era deosebit de păros”, „om vagabond”, „nu arăta în niciun fel poet” (Mircea Cărtărescu, propus etern pentru Premiul Nobel), e „paseist” și „retrograd” (Zigu Ornea); „cadavrul din debara” (H.R. Patapievici) etc., etc. O listă a rușinii naționale (v. pe larg, în Tudor Nedelcea, Eminescu, Editura Academiei Române, 2020).

 Să revenim la marile personalități care nu se rușinează de Eminescu, ca să-l parafrazăm pe C. Noica. Mihaela Albu antologhează cronologic textele unor intelectuali de elită, deși unii sunt mai puțin cunoscuți astăzi, în România: Mircea Eliade, G. Racoveanu, Aurel Răuță, Al. Busuioceanu, C. Amăriuței, Vintilă Horia, Leontin Jean Constantinescu, N.I. Herescu, Victor Buescu, Ioan Guția, Basil Munteanu, M. Niculescu, Titus Bărbulescu, Virgil Ierunca, Horia Stamatu, Mircea Popescu, Emil Turdeanu, G. Uscătescu, N.A. Gheorghiu, Anneli Ute Gabanyi (politolog german de origină română), Oct. Buhociu, Lucian Boz, Octavian Vuia, G. Bălan, Nicu Caranica, Al. Ciorănescu, L.M. Arcade (Leonid Mămăligă), Ovidiu Vuia; toți aceștia beneficiază de succinte, dar necesare note biobibliografice. Lipsesc din această listă nume sonore, precum Monica Lovinescu,  Eugen Ionescu, Emil Cioran. Th. Codreanu îl menționează pe autorul Schimbării la față a României prin comentariul acestuia la poezia Rugăciunea unui dac, din care se revendică: „Toată viața mea, în tinerețea mea mai ales «Rugăciunea unui dac» m-a ajutat să rezist ispitei de a renunța la tot”, poezia eminesciană fiind, notează Emil Cioran, „expresia  exasperată, extremă, a neantului valah, a unui blestem fără precedent, lovind un colț de lume sabotat de zei”, considerând că „Eminescu ar fi înțeles totul încă de la început, ne-o dovedește această rugăciune a sa, cea mai clarvăzătoare, cea mai necruțătoare care a fost scrisă vreodată” (apud Th. Codreanu, op. cit., p. 506, 507).

Volumul Din exil… acasă… cu Eminescu de mână” reunește studii și articolele apărute în exil, după 1944, începând cu prefața lui Mircea Eliade la Poezii de Eminescu(Freiburg, 1949), unele redate integral, altele selectiv (cele din volume) cu rol de semnalare, unele de anvergură, altele doar ocazionale, prilejuite de aniversarea și comemorarea Poetului, sau cronici și recenzii asupra unor cărți despre Eminescu, semnate de Rosa del Conte și Alain Guillemou). Toate aceste studii sau simple articole sunt importante, pentru că „în exil, Eminescu a fost din primele momente, un reazim și un îndemn” (Emil Turdeanu). Dacă în Țară, Eminescu era grav cenzurat (alături de N. Iorga, cel mai cenzurat autor român) și needitat în întregime, românii din exil și-au făcut din plin datoria față de Țară, de valorile ei de cuprindere europeană. O spune explicit Mircea Eliade în revista „Destin” din 1953: „ținând seama de asasinarea metodică a culturii românești sub ocupație, o răspundere fără margini apasă pe umerii celor care, în urma atâtor împrejurări fericite, se bucură azi de libertatea de dincolo de granițele Țării. Pe umerii acestor câteva sute de intelectuali români – studenți, profesori, cărturari, scriitori, artiști – apasă astăzi o misiune care ar fi făcut să șovăiască chiar titani ca Eminescu, Hasdeu, Iorga. Pentru că nu mai e vorba, ca altă dată, pur și simplu de a citi și a scrie cărți, de a fi, cum se spune, intelectual. E vorba de a prelua o întreagă tradiție spirituală, de a o păstra vie și spornică, de a o îmbogăți și, mai ales de a o preface în așa fel încât ea să poată face față zguduirilor tragice de mâine”. Studiul lui Mircea Eliade se intitulează, sugestiv, Destinul culturii românești.

Iată și alte opinii îndreptățite: „Fără Eminescu, România poate că nici n-ar fi putut exista, sau ar fi fost altceva, o înfiripare nestatornică în aerul timpului […]. Eminescu a fost atât de creștinește legat de românism și de omenie” (Vintilă Horia); „Ce a făcut Eminescu, nimeni nu va putea desface. La el caută să se îndrepte neamul românesc ori de câte ori ar avea nevoie de sfat și de îndrumare” (N.I. Herescu); „Există un Eminescu pe care-l purtăm permanent în noi, nobila întrupare a tot ce poate fi mai înalt în necontenitele noastre regăsiri. Dar, mai este și un al Eminescu, sinteză ultimă a esențelor românești, cea mai desăvârșită explicație a noastră. În acest al doilea Eminescu este posibilă regăsirea noastră a tuturora, ca oameni și ca neam” (G. Uscătescu); „Eminescu însă știe să își contemple țara și panoramic […] Își valorifică neamul și poetic, în multe din poemele sale […] Acest mare Român este mare pentru că a știut să-și situeze românismul pe planul umanității și artei universale” (Basil Munteanu); „Suntem încă datori lui Eminescu cu un mare proces de conștiință al societății românești și îndeosebi al culturii românești […] Mâine îl văd pe Eminescu un Esculap al nostru miraculos, un tămăduitor al sufletului românesc” (Nicu Caranica); „Intelectualii români care au mijlocit cultural această trecere a României spre neant [bolșevizarea țării, n.n.], începând din 1944, n-au meritat să se pretindă din același neam și lege cu Eminescu. Iar cât privește Europa, știm de la Eminescu: pe cât este mai autentic un român, ca român, pe atâta este și mai european” (Horia Stamatu) etc., etc.

Îi îndemnăm pe „dilematici”, promotori ai „corectitudinii politice” în România, să-și arunce privirea asupra acestor texte și apoi în oglindă și poate că se vor rușina de ce au gândit și scris, răsplătiți cu funcții publice și demnități, precum vajnicii staliniști. Cine au rămas în literatură și în conștiința publică românească: Sorin Toma și toți staliniștii, neostaliniștii logodiți cu neomarxiștii sau Eminescu, Blaga, Arghezi, Bacovia ?!

Cartea Din exil…acasă… „cu Eminescu de mână” se încheie cu postfața eruditului Theodor Codreanu, intitulată sugestiv Eminescologia exilului. Piatra unghiulară a rezistenței prin cultură, mulțumindu-i Mihaelei Albu că a îmbogățit cultura română cu „o comoară inestimabilă”, iar aceste texte aparținătoare „eminecologiei exilului” fiind o dovadă peremptorie că „în pribegie s-a scris eminescologie de prim rang, la înălțimea marilor exegenți din Țară. Și poate chiar mai mult”.

La dezvelirea statuii lui Eminescu, făurită de Ion Vlad (Paris, 15 iunie 1989), Al. Ciorănescu puncta rolul determinat al Poetului național în valorificarea europenismului și universalismului („adică tocmai libertatea românească ridicată de Eminescu la principiu ontologic”, cum scrie Th. Codreanu), în crearea unei punte de unire cu Țara bolșevizată. Statuia „conjugă singurătatea poetului cu a noastră, ca și cum ne-am ajuta unul pe altul să ieșim din noapte. Eminescu ne unește cu patria pierdută, pe care am vrut-o așa cum mereu a visat-o el. Prezența lui aici este, înainte de toate, un simbol. El ne întărește și ne îmbărbătează”.

Antologia de studii și articole despre creația eminesciană Din exil…acasă… „cu Eminescu de mână” de 528 pagini, este o contribuție esențială și necesară la eminescologie, fiind o completare benefică la cele apărute în Țară, alcătuite cu acribie științifică de Mihaela Albu, dovadă și premiul (deocamdată la singular) „M. Eminescu” pentru cel mai bun volum de exegeze și editologie eminesciană în 2021,primit în cadrul Festivalului literar „M. Eminescu”, organizat de Consiliul Județean Suceava.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s