Eminescu, reazemul exilului

Nevoia de Eminescu în exilul românesc e dictată de însăși condiția existențială a exilatului, care este un înstrăinat de mediul matern și de matricea stilistică ce l-a format ca creator (în cazul scriitorului, filosofului, artistului).

Omul, corespunzând ființei care se înfățișează ca Voință, postulează Heidegger, este cutezătorul prin excelență, se aruncă în deschis, amplificându-și propria stare de ne ocrotire. El nu înalță însă ziduri ocrotitoare, ci caută o ,,necesară aducere la sine”, un mirabil centru, un ,,acolo”, unde ,,se exercită forța de gravitație a forțelor pure”.

Rilke crede că mijlocul cel mai eficace de a scăpa de dependența de timp și spațiu ,,ale existenței lumești de ordinul lumii” este coborârea în străfundurile noastre, unde sunt prezente încă lucrurile familiare, renăscute mereu de interioritatea autentică a spațiului inimii. Anume în acest întors spre înăuntru există o stare de siguranță situată în afara ocrotirii. Poezia lui Rilke, notează Heidegger, spune că esența noastră își  află o stare de siguranță prin aceea că există oameni care sunt mai cutezători decât viața însăși, întâmplându-se ,,s-o întreacă pe aceasta cu o suflare doar”.

Starea de siguranță a românilor din exil o aducea super cutezătorul Eminescu,  care le asigura ,,aducerea la sine”, la Sinele dantesc.  Pentru ei, a fost ,,reazemul”, călăuza permanentă, după cum mărturisește Emil Turdeanu, cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique de Paris: ,,În exil, Eminescu a fost din primele momente, un reazim și un îndemn. Opera lui, în care sunt concentrate esențele cele mai durabile ale Țării, ne-a însoțit neliniștea și încrederea de la început” (Din exil…acasă ,,cu Eminescu de mână”, antologie de studii și articole despre opera eminesciană, ed. îngrijită de Mihaela Albu, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2022, p.205; în continuare cităm după această ediție).

E cazul să stăruim asupra semnificației deosebite a cuvântului reazem, ortografiat de însuși Eminescu și razem, care ne trimite, firește, la sensul originar traco-dacic și care nu se limitează doar la bine-cunoscutul înțeles de ajutor, sprijin, ocrotire. Luând în considerare latinescul ridica (,,arac de vie”), protoindoeuropeanul reid (,,a se rezema, a ezita”), grecesul Ɛpeiδeo (,, a (se) rezema”, a ,,ezita”), mai vechiul redjema (cf. M. Vinereanu) și conotațiile sugestive ce apar la Eminescu (..ne-om rezema capetele unul de altul”), Caragiale (,,o mare parte din fericirea noastră se rezumă la fericirea altuia”), Gala Galaction (,,Am căutat cu ochii un punct de reazem”) și Bălcescu (,,Piccolomini rezumă și el această părere”) vom vedea că ajungem la heideggerienele sensuri metafizice de întemeiere și ocrotire (în sfera ,,deschisului”), la îndrumarea statornică a ființei spre un centru, spre un ,,acolo” ce concentrează forțele ,,pure”, întemeietoare.

Este adevărat că Eminescu a corespuns nevoii vitaliste a exilatului de a-și asigura ocrotirea identității, a ,,sinelui” formator de personalitate individuală și națională, căruia i-am zis ,,dantesc”. El a fost figura exponențială care a adunat România și românii din afară în jurul său, cu forța sa nucleară formatoare la 1878, la 1918, după 1940, la 1989, versurile din Scrisoarea III fiind recitate în primele clipe ale revoluției, și ceva mai înainte cu câțiva ani pe românii basarabeni care scandau aceleași versuri, dar și versurile din Doină, transpusă pe muzică.

S-o spunem, precum Vintilă Horia, pe care îndrăznim și să-l completăm un pic, că Eminescu n-a fost naționalist în sensul conceptului revoluționar extras din luminiști, enciclopediști, bonapartiști și din ,,Terorare”, fiindcă el nu a visat o ,,națiune”, ci o țară (de la terra) dincolo de ideologii și interese circumstanțiale, axată pe ,,ideea europeană” și pe kantiana ,,eternă pace”, un spațiu cultural românesc unitar, în care intră cronicarii moldoveni, munteanul Heliade Rădulescu, ardeleanul Șincai, dar și basarabeanul Donici.

Mobilurile apropierilor de Eminescu sunt mai adânci, nefiind explicate doar prin necesitatea de rezistență prin cultură și de ocrotire identitară, nici chiar prin simpla catalogare ierarhică ca poet național sau canonic (în spiritul mult disputatei la noi lucrări a lui Harold Bloom) sau prin alte categorisiri și etichetări.

Eminescu le-a spus românilor cine sunt ca popor făuritor de istorie, care le este ,,sinea”, substanța medulară, marca ontologică dar și – lucrul acesta a fost observat mai cu seamă din diaspora – adevăruri substanțiale despre ființă/neființă, despre categoriile existențiale (timp, spațiu, devenire), despre valori și virtuți, despre condiția destinală și cosmică/demiurgică a geniului, despre limbă ca o ,,casă a ființei”, despre cunoaștere, ,,cugetarea sacră”, cultură și artă.

Apropierile față de Eminescu prezintă, după cum specifică pe bună dreptate George Uscătescu, adevărate pericole, căci fiecare dintre noi – argumentează filosoful – ,,a trăit și încearcă încă o experiență personală în raport cu Mihai Eminescu. Din momentul în care un vers, o imagine sau o oglindire poetică au început să facă parte din ființa noastră, dincolo de orice mecanism livresc, noi nu-l mai ,,recităm pe Eminescu” (p.215).

Totuși, apropierile sărbătorești de Eminescu, prilejuite de puntea magică ce ne poartă spre nebănuite orizonturi românești, stârnesc și anumite nedumeriri. Una dintre ele este inexistența până la ora actuală a unei filosofii a culturii românești, ,,inspirate în nesfârșitele sugestii ale operei sale”. O altă nedumerire, complementară acesteia, este lipsa unui studiu aprofundat asupra creației sale sub lumina unei atare ,,filosofii a culturii”.

În spiritul unor atari nedumeriri, Emil Turdeanu găsește surprinzător faptul că niciun român din lumea liberă nu a căutat să fixeze într-o sinteză nouă, bazată pe interesantul material documentar al lui Perpessicius și ,,acordată în același timp la tensiunea dramatică a zilelor de azi ,,poziția excepțională a lui Eminescu în spiritualitatea contemporană” (p.205). ,,Petoffi Mickiewicz au căpătat demult consacrarea unui simbol de foc, argumentează cercetătorul de la Paris. Eminescu este încă pentru mulți intelectuali străini, un poet local, nedefinit” (ibidem).

Meritele românilor din diaspora sunt totuși apreciabile: ,,Se cuvine să ne amintim ce a însemnat, pentru popasurile drumurilor noastre stinghere, reeditarea poeziilor lui Eminescu, oricum au îngăduit-o împrejurările, în haină de cenușăreasă, ca în culegerea scoasă la multiplicator de Biblioteca Română din Freiburg, sau în elegantă legătură de lux, ca în ediția d-lui Răuță de la Salamanca; câtă mulțumire ne-a vărsat în suflet traducerea în limba portugheză, și frumoasă și frumos tipărită, datorită d-lui Victor Buescu ,,Cu colaborarea poetului Carlos Queiroz și cu o prefață de Mircea Eliade, Lisabona, 1951” (ibidem). Mai sunt menționate apariția celei dintâi reviste literare a scriitorilor români din exil, ,,Luceafărul” și cercetările lui Petre Ciureanu, adunate în placheta Eminescu (1946) și ale lui Ioan Guțiu despre Sentimentul timpului în poezia lui Eminescu (Roma. 1957).

Exegeza eminesciană opera de traducere a creației poetului în exilul românesc prenumeră astfel de ediții, precum studii docte ample de felul aceluia al lui Ioan Guția, Mircea Eliade, George Uscătescu, Leontin Jean Constantinescu (despre gândirea politică), Basil Munteanu (,,Dualismul său creator”), Octavian Buhociu (Situalul Eminescu), Lucian Boz (Masca lui Eminescu), Vintilă Horia (Eminescu la Viena, La 135 de ani de la nașterea poetului, Eminescu erou romantic, Peste încă o sută de ani: tot Eminescu), Alexandru Ciorănescu (Eminescu în traducere spaniolă), Constantin Amăriuței cu un impresionant grupaj critic (Discursul metafizic al poeziei românești, Trecerea hotarului ontologic/ Luceafărul românesc, Originea liricii, Neființa lirică, Zborul liric din ,,Luceafărul” și ,,Domnișoara Hus”, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Mihai Eminescu sau Absolutul, Postumele lui Eminescu, Estetica stării de dor, Metafizica stării pe loc, Starea absolută).

Din cuprinsul volumului fac parte numeroase microstudii, cronici și recenzii, prefețe, consemnări, fragmente de capitole din istoriile literare semnate de George Racoveanu, Aurel Reuță, Alexandru Busuioceanu, N.I. Herescu, Titus Bărbulescu, Virgil Ierurca, Mircea Popescu, Mihai Niculescu, N.A. Gheorghiu, Anneli Ute Gabanyi, Nicu Caranica, George Bălan, Horia Stamatu, L.M. Arcade.

Un portret fenomenologic al eminescologiei exilului, considerată ,,piatra unghiulară a rezistenței prin cultură”, conturează academicianul Theodor Codreanu, care urmărește liniamentele esențiale, modurile de abordare hermeneutică, edițiile cele mai importante și mișcările literare și culturale, fenomenul ridicării identității la demnitate ontologică.

Un merit capital academicianul identifică în profilarea unei noi direcții în receptarea operei eminesciene – cea ontologică, sincronizarea cercetărilor din țară cu cele ale imigrației românești, corectivele pe care acestea din urmă le-a adus unor puncte de vedere eronate sau fals încetățenite . Se fac precizări importante privind diferența ontologică, concepte ca Neantul, Cuvântul, Adevărul.

Postfațatorul remarcă idea-forță a prefeței Mihaelei Albu care constituie ,,biruința spiritului eminescian în cultura exilului românesc, mereu vie în toate deceniile trăite departe de țară” (p.510).

Antologia Mihaelei Albu, impresionantă prin aria cuprinderii și aparatul bibliografic, are meritul indiscutabil de a umple un gol mare din eminescologie, de a scoate – din conul de umbră al necunoscutului tot ce s-a scris despre Eminescu și despre opera sa departe de țară și de a demonstra ,,că intelectualii exilului românesc au stat permanent sub semnul lui Eminescu, sub semnul culturii române, cu alte cuvinte de care nu s-au dezis niciodată și pe care au continuat să o slujească”.

Ceea ce a întreprins exemplar antologatoarea și autoarea prefeței și a aparatului bibliografic, dovedește probitate profesională, inteligență, soliditate documentară și osteneală exemplară de uvrier întru cultură.

Acad. Mihai Cimpoi

5.VI.2022

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s