Prezentarea Buletinului Mihai Eminescu, nr.1 (20), anul 2020

Relatare: Ștefan SOFRONOVICI, redactor – coordonator

Vineri, 13 mai 2022, a continuat prezentarea Buletinului cu al doilea articol din cuprins, care este semnat de către primul cosmonaut român dr. ing. Dumitru – Dorin Prunariu, membru de onoare al Academiei Române: Cosmogonie, mit și știință în opera lui Mihai Eminescu.

Am rămas plăcut surprins, lecturând articolul, cât de bine cunoaște cosmonautul opera lui Mihai Eminescu și cu câtă pioșenie vorbește despre valorile spirituale, îndeosebi despre limba română. Vă propun câteva pasaje din acest articol.

„Prezentarea mea are loc în contextul sărbătoririi Limbii române, ca limbă oficială atât în România cât și în Republica Moldova, limbă veche și complexă în care s-au scris opere literare nemuritoare, s-au scris tratate de filosofie, artă, știință, iar personalități de excepție au îmbogățit-o și au făcut-o să devină nemuritoare. Legătura dintre Univers, originea lui, al nostru „poet nepereche” cum îl numea George Călinescu pe Mihai Eminescu și limba româna le voi exemplifica în cele ce urmează.”

Sunt foarte interesante și valoroase informațiile referitoare la cosmologie și cosmogonie:

„Omul a fost mânat dintotdeauna de o curiozitate debordantă și a căutat să găsească răspunsuri la întrebări esențiale legate de originea lui, locul lui în Univers, ce reprezintă acest Univers, mergând până la originea acestuia. De când se știe, omenirea a privit spre cer și a încercat să găsească diverse semnificații pentru ceea ce vedea, la început cu ochiul liber apoi cu aparate. Diversele interpretări au dus la convingeri transmise pe parcursul a generații, care greu au putut fi corectate de adevăratele descoperiri științifice, considerate la început erezii.

Ce este de fapt Universul ? Ca definiție acesta reprezintă totalitatea spațiului și timpului, a tuturor formelor de materie și energie, dimensiunea reală a acestuia ne fiindu-ne cunoscută.

Îmbunătățirea observațiilor asupra Universului observabil a dus la conștientizarea faptului că, de exemplu, Soarele nostru este una din sutele de miliarde de stele din Calea Lactee, care este una din sutele de miliarde de galaxii din Univers. La scară mai mare, galaxiile sunt distribuite uniform și la fel în toate direcțiile, ceea ce înseamnă că Universul nu ar avea nici margine nici centru. La scară mai mică, galaxiile sunt distribuite în roiuri și super-roiuri care formează filamente imense în spațiu, creând o structură vastă, ca de spumă. Conform teoriei acceptate a Big-Bang-ului de formare și evoluție a Universului, acesta s-ar fi format acum 13,8 miliarde de ani și de atunci este în continuă expansiune.”

Referindu-se la tema cosmogoniei în opera lui Eminescu, Dumitru – Dorin Prunariu demonstrează o bună cunoaștere a operei eminesciene: „De cosmogonie și evoluția Universului s-au ocupat și poeți și scriitori care au avut o minte sclipitoare și au înțeles lucruri pe care mulți muritori de rând nu aveau capacitatea de a le percepe. Pentru că poetul nostru național a fost și va rămâne Mihai Eminescu, mă voi referi acum la interpretarea lui asupra cosmogoniei. Indiscutabil, Eminescu a fost o personalitate copleșitoare prin inteligență, memorie, curiozitate intelectuală, cultură de nivel european și prin farmecul limbajului, adaptând cuvinte pentru trăiri și acțiuni.

Încă din anii tinereții, Eminescu a fost preocupat de problema cosmogoniei În manuscrisele sale de prin 1872 apar unele întrebări despre creatorul lumii. În unul dintre aceste fragmente, Eminescu se întreba: “Ce-i etern? Cine consumă sâmburul aurit din soare?… / Cine filele albastre şi-nstelate le întoarce / La a Creațiunii carte (…) cine firul lung îl toarce / Din fuiorul veșniciei pân’ în ziua de apoi?” În poezii precum “Epigonii”, “Memento mori”, “Glossă” și “Rugăciunea unui dac” scrise la diferite vârste, apare o încercare de a căuta semnificația vieții sau a istoriei umane în eternitate, de a lega trecutul și viitorul omului de începutul și sfârșitul lumii.

Prin prisma propriei sale gândiri, Eminescu transpune „Imnul Creațiunii” din textele sacre hinduse în următoarele versuri din poemul “Scrisoarea I”: “La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă, / Pe când totul era lipsă de viață și voință / Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns… / Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. / Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? / N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă / Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, / Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază. / Umbra celor nefăcute nu-ncepuse a se desface / Și în sine împăcată stăpânea eterna pace.”

Formarea Universului conform teoriei Big-Bang-ului, deși acceptată mai târziu, poate fi recunoscută în continuarea versurilor eminesciene din „Scrisoarea I”: “Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi şi singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl… / Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii… / De-atunci negura eternă se desface în fâșii, / De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii… / De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute / Și în roiuri luminoase izvorând din infinit / Sunt atrase în viață de un dor nemărginit.”

Dorul nemărginit exprimă într-un fel o forță de atracție, un obiectiv esențial al vieții umane generat de “roiuri luminoase izvorând din infinit”.

“Scrisoarea I” tratează, după cum remarcăm, tema nașterii, evoluției și a unei previzibile stingeri a sistemului cosmic, a Universului.

Locul lumii de astăzi, al lumii noastre, în această evoluție a Universului este exprimat în următoarele versuri, tot din poemul “Scrisoarea I”: „Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați / Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; / Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, / Că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată. / Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza încetează, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, / Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă… / Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, / Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric…”

Este deja cunoscut din punct de vedere științific faptul că în evoluția ei, o stea de tipul Soarelui nostru, își termină rezerva de hidrogen, acesta fiind transformat în heliu, se mărește, devenind o gigantă roșie. In nucleul stelei, heliul începe să fuzioneze rezultând carbon. Schimbarea sursei de energie duce la o instabilitate a stelei și aceasta începe să se mărească și să se micșoreze, uneori chiar violent, emițând un flux continuu de particule încărcate, formând ceea ce se numește “vânt solar”. Din gazul expulzat în jurul stelei se formează o anvelopă circumstelară ce se mărește continuu și se îndepărtează treptat de stea, formând „nebuloasa planetară”. După formarea nebuloasei steaua devine o „pitica alba”. Soarele, după o astfel de evoluție ar urma să aibă un diametru asemănător cu al Pamântului, dar o masa de 0,6 din masa lui solară actuală. După consumarea heliului, piticele albe emit timp de câteva miliarde de ani căldura acumulată de-a lungul procesului de fuziune.

In comparație cu cele prezentate mai sus, geniul eminescian cu mintea lui pătrunzătoare descrie transformarea Soarelui și ultima parte a vieții Universului astfel: „Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş / Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi, / Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ / Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi; / Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; / Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie, / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie / Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace / Căci în sine împăcată reîncep- eterna pace…”.

Raportându-ne la distanțele enorme din Univers, măsurate în general în ani-lumină, percepția de pe Pământ a imaginii aștrilor de pe bolta cerească este într-un mod foarte sugestiv și remarcabil descrisă de Mihai Eminescu în poezia “La Steaua”: „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă. // Poate de mult s-a stins în drum / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre, // Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie: / Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, şi nu e.”

Acestea sunt versurile care mi-au venit primele în minte când am zburat în spațiul cosmic, în mai 1981, privind cerul înstelat de la înălțimi extra-atmosferice.

Superbe elemente cosmologice, profund și subtil exprimate sunt versificate de Eminescu în poezia sa “Luceafărul”: „Porni Luceafărul. Creşteau / În cer a lui aripe / Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe. / Un cer de stele de desupt, / Deasupra-i cer de stele – / Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin ele.’’

Luceafărul zbura practic cu viteza luminii (fulger ne-ntrerupt) prin Universul plin de stele către Creator. Deși „Luceafărul”, început a fi scris încă din 1873, finisat de-a lungul multor ani până la publicarea sa în aprilie 1883 este considerat cel mai lung poem de dragoste, conform Academiei Recordurilor Mondiale (World Records Academy) – 2009, vom analiza în contextul acestei lucrări doar implicațiile cosmologice și cosmogonice din acesta.

In zborul lui, Luceafărul asistă la crearea unei noi lumi: ,,Şi din a haosului văi, / Jur împrejur de sine, / Vedea, ca-n ziua cea dintâi, / Cum izvorau lumine; / Cum izvorând îl înconjor / Ca nişte mări, de-a-notul… / El zboară, gând purtat de dor, / Pân’ piere totul, totul”.

Cosmosul, ca lume ordonată, se naşte din haos, sugerat prin imaginea unor văi, a unor spaţii goale, dintr-o lume fără formă, amorfă. Geneza cosmică este reprezentată prin umplerea acestor văi cu mări de lumină, nu cu alte entități, așa cum și în capitolul “Geneza” din “Vechiul Testament” se spune că Dumnezeu, în prima zi a creaţiei, a separat lumina de întuneric.

In versurile eminesciene apare elementul cuantic. Poetul ne exemplifică natura forței prin care pot fi străbătute lumile născute sau cele aflate în stadiul de creare. Luceafărul „…zboară, gând purtat de dor” depășind orice limită fizică, pentru că este propulsat de un alt substrat decât cel material, cel spiritual, care este în corelare directă cu elementul cuantic.

Pe lânga elemente fundamentale legate de cosmogeneză și cosmogonie, aprofundate în legende, mituri, dar și în capitole de filosofie, explicațiile științifice moderne referitoare la conținutul versului eminescian ne relevă elementul intuitiv, gândirea profundă, de geniu, a celui care, trăind între anii 1850-1889, a lăsat în urma lui o operă literară inegalabilă, cu elemente filosofice și științifice atât de actuale și astăzi”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s