Ziua dragostei Dragobete

      Dragobete este o sărbătoare tradiţională românească, înlocuită tot mai des în ultimul timp cu Ziua Îndrăgostiţilor  (Valentina’s Day). Legenda povesteşte despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, şi lui Cupidon, al românilor, ce oficia în cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor, tradiţie ce s-a extins treptat până în rândurile oamenilor şi a dat naştere unor obiceiuri specifice românilor din sudul şi nordul Dunării.
          
        Numele Dragobete vine de la „beat de dragoste” şi se mai numeşte Sf. Ion de primăvară, cel care este fiul babei Dochia. I se mai spune şi Dragomiru-Florea sau Granguru, pentru că acum are loc  nunta păsărilor din pădure. Culegătorii de folclor de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare, precum Ioan Dragobete, Drăgostiţele, Sântion de Primăvară, Cap de Primăvară sau Cap de Vară Întâi. Considerăm că filologii încă nu şi-au spus ultimul cuvânt în această problemă, deşi, pentru publicul larg, chestiunea nu este de un interes major, denumirea consacrată a sărbătorii, e vorba evident de Dragobete, fie ea slavă sau dacică, (re)impunându-se în ultima vreme în conştiinţa publică. De un interes mult mai mare se bucură, în mod firesc, modalităţile efective prin care tinerii de altădată ţineau această sărbătoare, cât şi în ce măsură şi cum ar putea fi adaptate aceste modalităţi la zilele noastre.
 
Tradiţii şi obiceiuri

Potrivit tradiţiei, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere”. Dimineaţa devreme, tineretul se îmbrăca în haine de sărbătoare şi, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei; dacă vremea era frumoasă ieşeau afară din sat, mai ales pe dealuri, băieţii adunând lemne pentru foc, iar fetele culegând urzici şi flori de primăvară, flori folosite apoi adesea în descântecele de dragoste; o parte din aceste flori, în special tămâioarele şi viorelele, erau păstrate cu grijă până pe 24 iunie (la Sânziene); atunci se culegeau nişte flori considerate surori ale acestora, flori numite roji (trandafiri sălbatici) şi oglici (flori mici, galbene), se făcea un buchet din toate şi se arunca pe o apă curgătoare; se credea că fetele care procedau astfel săvârşeau „o faptă bună”, echivalentă cu o jumătate de sărindar în cer, căci altfel aceste flori nu s-ar fi întâlnit sau „împreunat” niciodată. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi; această apă, păstrată cu mare grijă, ar fi avut proprietăţi magice; se spunea că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase; dacă nu erau omăt şi fragi, se strângea banala apă de ploaie sau cea de izvor, acest lucru făcându-se mai ales atunci când Dragobetele se ţinea în luna martie.

În jurul focurilor aprinse pe dealuri, fetele şi băieţii discutau vrute şi nevrute, însă, cel mai adesea, se spuneau glume (jâtii) cu substrat erotic sau se făceau hore. Fetele, cum simţeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat. Conform obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci fata se lăsa prinsă şi avea loc o îmbrăţişare, urmată de o sărutare mai lungă în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludică a celor doi, cel puţin pentru un an de zile; de multe ori, astfel de logodne în joacă prefaţau logodnele şi căsătoriile adevărate.
Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s