Nicolae GEORGESCU – Realismul magic la Văratic

15 Ianuarie Ziua Culturii Naţionale

Nicolae Georgescu, profesor universitar,
eminescolog

Când ne spune despre Ion Creangă vorbe ca acestea: „…e atât de realist, încât unele din poveştile lui sunt aproape lipsite de miraculos, care îngăduie povestitorului să înzestreze pe eroii săi cu însuşiri sufleteşti şi trupeşti peste măsura omenească. Iar creaţiilor pur fantastice, ca zmeii ș.c.l., Creangă le împrumută o viaţă curat omenească, şi anume ţărănească, îi amestecă cu desăvârşire în mediul vieţii de toate zilele din Humuleşti şi-i tratează pe-un picior de perfectă egalitate”, G. Ibrăileanu îl „ferește” pe autor de miraculos și de fantastic în același timp – și, dacă adaptăm instrumentarul critic la anii noștri, nu e greu de înțeles că acest fel de literatură se regăsește în ceea ce se cheamă, mai ales după literatura sud-americană, „realism magic”, a cărui cea mai simplă definiție este dată de Dicționarul Oxford: ,,gen ficţional modern în care evenimentele fantastice şi fabuloase sunt incluse într-o naraţiune care menţine tonul credibil al prezentării obiective a realităţii”. În fond, se înțelege din G. Ibrăileanu, miraculosul ține de supranatural (minune), iar fantasticul, de ficţiunea pură (fantezie, fantasmă, vis).

Magul, în schimb, pe care-l aducem în atenție ca o compensație totuși, este ființă vie (om) care trăiește între oameni. P.V. Pibb, în Formulaire de haute magie, 1937, (trad. rom. Liliana Blajovici, 2004), observă că termenul mag, venind din zona persană, se găsește în toate limbile Europei, și dă amănunte interesante de-a dreptul: în greaca modernă el mai înseamnă și bucătar, iar maghuero înseamnă a găti – presupunându-se, zice autorul, că într-o vechime imemorială „magia” se făcea cu ajutorul unei „potion magique”, a unei licori sau poțiuni din plante/fructe.

Numai neîncrederea noastră funciară ne face să trecem pe lângă cuvântul românesc „magiun”, care este tocmai o fiertură de fructe –  dar și peste cuvântul și planta măgheran atât de puternică în farmece… Noi avem chiar dubletul a amăgi – a dezamăgi, și, dacă primul a ajuns să însemne a minți/păcăli/înșela, în cel de-al doilea se resimte puterea magică: ce rău îmi pare că nu mai sunt amăgit, că m-am trezit din magie, din torpoare, acesta este sensul, în fond; m-ai dezamăgit – ce mult îmi plăcea, cât de sigur eram în ce știam până acum…

„Magul” și-a făcut familie de cuvinte în limba română. Ori, chiar așa se poate înțelege mai bine realismul magic: o amăgire (voluntară) urmată de o dezamăgire; nu poți amăgi cu minuni sau fantasme, ci cu aspecte clare ale realității – iar părerea de rău vine de acolo că ai constatat că realitatea este dublă: și cea din argumente, și cea vie, de după ieșirea din argumentație. Vreau să spun că amăgirea este o fantezie pe care o trăiești, nu doar ți-o închipui/accepți convențional etc. În ,,La Hanul lui Mânjoală”, personajul lui I. L .Caragiale trăiește și ici și colo, ba chiar nu mai face diferența între realități. La Ion Creangă aici și acolo sunt într-un singur loc, nu se schimbă registrul, personajele stau în aceeași viață.

În basmul fantastic – iau ca reper ,,Călin (file din poveste) ” de M. Eminescu – trecerea de la real la ireal se face printr-o cortină ori convenție pe care adesea n-o simți. Iată, de pildă, succesiunea anotimpurilor: „Sură-i sara cea de toamnă…” , apoi: „De treci codri de aramă de departe vezi albind, / Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.” Ai zice că după frunzele ruginite ale toamnei vine iarna cea albă cu ghețuri sunătoare, dar… nici gând: „Acolo, lângă isvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet…” În „mândrul întuneric al pădurii de argint” se face dintr-o dată vară, cu flutuiri, gâze, aer „văratic” și „miresme-mbătătoare”: nunta în codru nu urmează succesiunea anotimpurilor, iarna s-a sublimat. Câțiva termeni-suveică introduși de autorul-mag răsucesc realitatea: iarba pare de omăt; văzduhul tămâiet, mândrul întuneric al pădurii de argint… Mai departe, un alt termen-suveică trimite fantasticul însuși în metafizic, la începuturile cosmosului uman: este chiar termenul crai. Îl lăsaserăm pe tatăl fetei la palat: „O, tu crai cu barba-n noduri ca și câlţii când nu-i perii,/ Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă și puzderii, Bine-ţi şade să fii singur, crai bătrân fără de minţi,/ Să oftezi dup-a ta fată cu ciubucul între dinţi?/ Să te primbli şi să numeri scânduri albe în cerdac? Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac./ Alungat-o ai pe dânsa, ca departe de părinţi,/ În coliba împistrită ea să nasc-un pui de prinţ. /În zadar, ca s-o mai cate, tu trimiţi în lume crainic,/ Nimeni n-a afla locaşul, unde ea s-ascunde tainic.” Iată, însă, că acum, la nunta din codru, craiul care patronează masa mare-ntinsă: ,,El pe capu-i poartă mitră şi-i cu barba peptănată.” Dar, în fond, este același crai? Poetul mag ne spune sec: „Iată craiul socru mare aşezat în jilţ cu spată.” Ne-a „amăgit” că tatăl și-a găsit fiica – dar ne dezamăgește pe loc: este alt crai, este socrul mare, deci tatăl mirelui. Dar… cine altcineva poate fi tatăl Zburătorului – decât Demiurg? Înțelegem, de data această în cheie filosofică: Demiurg a coborât pe pământ și a organizat nunta mitrică drept legătură cerească a perechii; toate perechile, de la cer (soarele și luna) până la gâze primesc acest dar al nunții odată cu Zburătorul Călin și aleasa lui pământeană. Astfel, craii, împărații, sunt umbra lui Demiurg pe pământ, fețele lui „nepeptănate”, ca să zicem așa, cu barba-n noduri.

Din fantastic se urcă mai ușor în metafizică; realismul magic nu-și propune ruperea de real. E greu de văzut în nunțile lui Creangă praguri spre cosmosul demiurgic – asta neînsemnând altceva decât că el trăiește viu bucuriile, „Creangă mănâncă natura”, cum spune profesorul Florea Fugariu, el este natura însăși care se bucură în sine și pentru sine, este Codrul din poemul eminescian. Dar trecerea de la basmul ca realism magic la povestea filosofică se poate urmări cel mai bine prin comparația lui Creangă cu Eminescu. Iar lungile lor discuții, din 1874 începând, pe tema literaturii populare în general, ar trebui să-și aibă o continuitate. Criticând o culegere de literatură populară slabă ce apăruse la Piatra Neamț, Eminescu scria, în Curierul de Iași, 5 ianuarie 1877: „Dar, la dreptul vorbind, la Piatra, într-un ținut muntos, plin de legende, de proverbe, de locuţiuni, apoi de localităţi istorice, Colectorul nu găseşte ce să culeagă? Un muntean de baştină, născut aseminea în ţinutul Neamţului, e Ioan Creangă. Citit-au vrednicii colectori pe Dănilă Prepeleac, pe Soacra cu trei nurori și altele, ca să vadă care ar trebui să fie isvoarăle din care să se inspire, şi cum vorbesc şi se mişcă ţinutaşii din Neamţ?” Poetul vorbește în cunoștință de cauză despre un loc anume și niște oameni anume. Timp de aproape patru ani, cât au fost nedespărțiți în Iași (în toamna lui 1877 poetul pleacă la București), este de la sine înțeles că ei doi au bătut locurile de jur împrejur, și nu se poate ca Eminescu să nu-l fi invitat pe Creangă la Văratic, unde poetul făcuse rost de o casă, unde și Veronica avea casa ei – și unde ieșenii obișnuiau să petreacă în vacanțe. Văraticul, apoi, este la o azvârlitură de băț, cum se spune, de Humulești – unde, iarăși, nu se poate să nu fi călătorit cei doi.

Zona Neamțului (cu împrejurimile ei) este un centru important pentru studierea literaturii populare: la Fălticeni se va stabili, de pildă, Artur Gorovei, care a ținut decenii întregi revista și cercul „Șezătoarea”.  G. Ibrăileanu era des în vizită prin aceste locuri, Al. Vlahuță și-a cumpărat o casă la mănăstirea Agapia, din apropiere.

Aici, la Văratic, însă, s-a dezvoltat puternic relația dintre Eminescu și Veronica Micle. Pornim de la moartea ei, povestită de Maica Fevronia, călugărița care i-a vegheat ultimele zile: „Într-o seară, după ce umblase toată ziua hai-hui prin pădurile de brad ale Văratecului, fără să prânzească, o văd în amurg că soseşte obosită, palidă, cu ochii împăienjeniţi, deabia putând să mai urce cele câteva scări, şi cade zdrobită pe o canapea care era în cerdac.” Ea îşi revine şi îşi continuă plimbările. În ultima zi din viaţă, pe 3 august 1889: „A invitat ca niciodată pe toţi cunoscuţii din Văratec. Era bine dispusă. A cântat Steluţa şi Vezi rândunelele se duc. Apoi a recitat poezii de-ale ei şi de-ale lui Eminescu. Pe la miezul nopţii invitaţii s-au retras, iar Veronica a spus că-i obosită şi că vrea să se odihnească…”

Dintre invitaţi, Eduard Gruber este acela care duce la Bucureşti, la „Fântâna Blandusiei”, necrologul Veronicăi Micle – şi o poezie inedită a ei, pe care însă n-o semnează (scrisoarea către revistă apare pe 13 august şi este iscălită „Dionisie”, după motto-ul ce însoţeşte poezia „Tot e vis…”, luat din nuvela poetului: „Lumea-i visul sufletului meu, Eminescu, Sărmanul Dionis”.

S-ar cuveni să fim mai atenţi cu Eduard Gruber, viitorul ginere ale Veronicăi. Acesta era doctor în psihologie (își luase doctoratul în Germania cu Wilhelm Wundt) și exersa ceea ce pe atunci se numea psihologie experimentală, adică parapsihologie, în limbaj actual. Era, să ne amintim, și pasiunea lui B. P. Hasdeu, care-și va face, în acești ani, obiceiul de a vorbi cu umbrele. Iar Veronica Micle era una dintre prietenele savantului. Între Hasdeu și Gruber – desigur că se pasionase și ea de paranormal. De altfel, Gruber conducea și un cerc literar, la Iași, organizând un grup de tineri, cărora  le cerea materiale pentru o revistă, ,,Albumul literar”, care stătea mereu să apară dar nu va apare, de fapt, niciodată, le dădea coeziune de grup şi chiar speranţe. Scopul lor declarat era să constituie un punct de echilibru față de ,,Contimporanul”care devenise singura revistă ieșeană, dominantă mai ales după mutarea ,,Convorbirilor literare” la București. Este vorba de Elena Sevastos, verişoara sa, N. Beldiceanu, Dimitrie Anghel, A.C. Cuza, Artur Stavri, Ema Holban, Grig. Alexandrescu, Artur Gorovei, etc. şi fiecare în parte se va realiza la nivelul său, fiind în general nume de dicţionar literar, nu de istorie literară – dar nici de enciclopedie locală. Cei mai mulți dintre fuseseră chiar elevii lui Creangă – și-l iubeau într-atâta pe scriitor încât îl vor determina, prin insistențe repetate, să revină la ,,Junimea” de unde se retrăsese. În conferința sa despre Eminescu, din 4 mai 1888, ținută la Ateneul Român (după ce poetul fuge din refugiul botoșănean și revine în Capitală, însoțit de Veronica Micle și grupul ei), Eduard Gruber scrie despre Ion Creangă (îi păstrăm ortografia):

„Creangă, ţăranul de la Humuleştĭ, ĭe un foarte puternic talent şi cu totul original în literatura noastră. Împreună cu Odobescu ĭel stă în fruntea stiliştilor românĭ – deşì între amândoĭ există o mare dëosebire. Ĭel ĭe adevăratul tip al românuluĭ cu calităţile luĭ marĭ şi cu defectele luĭ de rasă. Inteligenţă aleasă, prezenţă de spirit, humour, ironie fină, sarcazmul cel maĭ muşcătorĭŭ, maĭ presus de toate caracter sentimental şi entuziast, având totdeauna la îndemână un fond nesecat din înţeleapta filosofie a poporuluĭ român şi posedând în cel maĭ înnalt grad puterea de a ne surprinde ĭel are acela-sĭ defect ca şi ţăranul nostru: guraliŭ, ades se pĭerde în amărunţimele descripţieĭ slăbind firul logic… Creangă ĭe o vastă sinteză etnică a poporuluĭ român. Cine s’ar ispitì să facă psihologia poporană a românuluĭ, va trebuì să studieze afund pe acest foarte talentat scriitorĭŭ. Creangă ĭe, poate, cea maĭ verde creangă a literatureĭ noastre, vreauŭ să înţeleg cea maĭ românească.

Afară de însemnătatea cea mare literară şi estetică Creangă maĭ ĭe însemnat şi dintr’un punct de vedere cu totul ştiinţific, Ĭel ĭe mina cea maĭ curată, maĭ sigură şi maĭ inteligentă pentru sintaxa românească; ĭel reproduce cu cea maĭ mare îmbĭelşugare genĭul limbeĭ noastre adecă modul de a gândì şi românismele saŭ expresiunile propriĭ limbeĭ române. În această privinţă (a sintaxeĭ) Creangă are de tovarăş în literatura noastră maĭ vechĭe pe talentatul cronicarĭŭ Ioan Neculcea.”

Cu oameni ca aceştia vine Eduard Gruber împreună cu Veronica Micle la Botoşani, pe la Eminescu, iar pe Henrietta trebuie s-o privim cu circumspecţie când îi scrie Corneliei Emilian că erau niște „derbedei” care doreau să-l ia pe poet de lângă ea. Tot dintre ei și-a ales, desigur, Veronica oaspeții pentru ultima seară. Poezia inedită a ei, dată ,,Fântânei Blandusiei”, este povestită, mai înainte de a fi așternută pe hârtiei, aceleeași maici Fevronia, care o rezumă:                      „Ajungând în Poiana Ţigancei, deodată o vedenie curioasă i se arătă. I se păru că zăreşte un nour gigantic care întretaie vârful strălucitor al unei moschee. Avea impresia că a murit şi că sufletul îi atinge înălţimile cereşti. Apoi încetul cu încetul zăreşte intrarea moscheii, şi văzu cum pe nişte scări mari de marmoră urca Eminescu, îmbrăcat în haine scumpe orientale.” După un somn odihnitor, în chilia ei, a aşternut pe hârtie poezia Tot e vis… care va merge la Fântâna Blandusiei.
     După cum vedem, preocupările insistente ale lui Eduard Gruber pentru paranormal, psihologie experimentală, se întâlnesc cu eresurile halucinogene ale Veronicăi Micle – despre care, este locul să amintim aici, se spune că s-ar fi sinucis dar se menţin şi aceste coincidenţe: „Veronica moare în ziua de 4 august 1889, adică în aceeaşi lună în care murise Ştefan Micle (5 august 1879, n.n.), şi după cincizeci de zile la de la moartea lui Eminescu” (Idem, Ibidem, p. 97 – informaţie curentă în epocă, oarecum de ghid turistic la Văratec).

Printre cugetările pe care le lasă, și acest bilețel, pentru Eminescul ei iubit: „Sufletul meu, şi după moarte îi va căuta umbra”. Oricine este cât de cât de cât obișnuit cu paranormalul înțelege că și-a ales o dată astrală, calculată atent, pentru a-i reuși experimentul. (De notat: de la 15 iunie până la 4 august sunt 51 de zile, ceea ce înseamnă că ea consideră ziua morții lui Eminescu data de 14 iunie, după masă, când a fost asasinat în spital, medicii declarând decesul în noaptea de 14 spre 15; așa se știa în epocă…)

Este, în fond, o probă de „realism magic” pe care și-l construiește omul cu mâna lui. Și în zilele noastre s-a consumat un act asemenea: „O prea mare iubire ucide”, a lăsat scris după ea dansatoarea Irinel Liciu, artista, prea mut iubitoarea soțului ei, poetul  Ștefan Augustin Doinaș…

Hasdeu, prietenul vechi al Veronicăi Micle, ori tinerii reprezentanți a „psihologiei experimentale” la noi, abia în creștere, n-ar judeca sinuciderea ei drept simplă sinucidere, adică act al disperării, ci poate ar avea cuvinte s-o considere o foarte îndrăzneață căutare a adevărului în absolut… Lumea n-a știut atunci, pe loc, de sinuciderea Veronicăi Micle, altfel ea n-ar fi fost înmormântată în cimitir; abia mai târziu, pe linie culturală, s-a întipărit acest model. Pentru începuturile psihologiei ca știință, experiențe ca a ei (va fi urmată, peste timp, și de Eduard Gruber, și de Neculai Beldiceanu) – pot fi considerate, mai degrabă, sacrificii de sine pe altarul științei. Înainte de a fi om de știință, omul a vrut să fie mag…

Asemenea lucruri se pot dezbate, discuta, evoca într-un ,,Centru al începuturilor literaturii fantastice românești” – așa cum credem că trebuie să fie Centrul Cultural Spiritual Mihai Eminescu de la Văratic, fondat de Sfrijan Dianu, la inițiativa inimoasei doamne Emilia Țuțuianu, cu acordul Maicii Starețe Stavrofora Iosefina Giosanu și a Consiliului Mănăstirii Varatic și binecuvântarea consăteanului meu din Corbi, vrednicul ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Locul însuși are magia lui – iar mrejele culturale în care se întrețese i-o sporesc, dându-i importanță înalt culturală.

Preluat: Internet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s