Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu

Ana SÎRBU

          Cartea a fost editată în 2016 la București și scrisă de parohul Bisericii „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din New York – Părintele Theodor Damian, căruia îi sărutăm mâna cu recunoștință pentru această lucrare ce conține în esență cuvânt de îndrumare spre continuă cercetare.

Theodor Damian este teolog, poet, critic literar și eseist român, Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și președinte al filialei USA a Academiei Oamenilor de Știință din România. Este editor al prestigioasei reviste Lumină Lină/Gracious Light, preşedinte fondator al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York şi al Cenaclului literar „M. Eminescu” din aceeaşi metropolă.

Cartea „Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu” este o culegere de materiale publicistice care pun la îndemâna cititorului multe momente bine structurate despre religiozitatea geniului-poet Mihai Eminescu. Aceste argumente sunt aidoma adevăratelor mărgăritare de mult preț, slujind ca o călăuză spre lumina adevărului aflat pretutindeni, ce îl recunoaște doar acela, care-l caută.

          Prefața „Mă-ngână cântul unei dulci evlavii…” este scrisă de N. Georgescu. După „Cuvântul autorului” urmează primul capitol numit „Ideea de Dumnezeu în opera lui Eminescu”, în care autorul descrie logica poeziei și sensul cosmologiei eminesciene, subliniind paradoxul moarte-nemurire. Ca un teolg erudit, autorul pornește din scrierea biblică, în care Iisus a sus: „Nu am venit să stric legea, ci s-o plinesc.” Și printr-o corespondență uimitoare spune acest fapt și despre Eminescu, n-a venit să strice cultura română, ci s-o plinească, s-o desăvârșească. Părintele Damian aduce argumente ce demonstrează că, genialul poet nu a fost un antireligios, ci un revoltat împotriva formelor religioase corupte, la fel cum Iisus a protestat împotriva înțelegerii greșite a ideii de Dumnezeu de către iudei în timpul Său.

Primul capitol „Pesimism și credință în opera lui Eminescu”, reflectă contestarea pesimismului eminescian, prin numeroase exemple din publicistica în care poetul polemizează dinamic și critică aspru, unde luptă pentru un ideal moral și social-politic, ceea ce exclude atitudinea unui pesimist. Autorul menționează și structurile interioare ale operei poetului, sursele de inspirație, valorile supreme care i-au crescut și modelat ființa, inclusiv credința sa în Hristos, Mântuitorul lumii, singurul în care și prin care aflăm răspunsul la toate frământările existențiale.

Capitolul doi – „Dorul după Dumnezeu în poezia lui Eminescu”, descrie în mod global poezia sa prin prisma acestei conștientizări. Theodor Damian stăpânind dimensiunea teologică, face ca scrierile biblice să treacă ca un fir roșu prin toate exemplele, cum ar fi deșertăciunile Eccesiastului ce se găsesc în versurile „Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi… orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de țărână se depune.”. În concluzia acestui capitol, autorul scrie că Eminescu este mult mai teolog decât pare și susține că poetul a trăit toate poeziile pe care le-a scris.

„Ortodoxia esteticii morții în poezia lui Eminescu” – așa este întitulat capitolul trei, în care găsim multe exemple cum ar fi: din Epigonii, „Toate-s praf”… Rugăciunea unui dac: „Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă.”… sau cum spune în Despărțire: „Şi când se va întoarce pământul în pământ/ Au cine o să știe de unde-s, cine sunt?”, acestea autorul punându-le în corespondență cu slujba înmormântării după ritualul ortodox: „..iarăși m-am uitat în morminte și am văzut oase goale și am zis: oare cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul.”.

Capitolul patru – „Credință și evlavie la Eminescu: Poezia Christ”, în care autorul susține că, una este a vorbi despre religie și alta este a fi religios; același lucru este valabil și în privința credinței și a evlaviei. Aici exemplifică poeziile lui Eminescu unde în neînțelegerea sau indignarea sa poetul se adresează totuși lui Dumnezeu, ridicând pietatea la nivel de program moral în vederea redresării națiunii.

„Înger și demon: fizica și metafizica unei idei” se numește capitolul în care T. Damian exemplifică poezia Înger și Demon unde elementul religios este extrem de pronunțat. Eminescu folosește ambele căi de cunoaștere – fizica și metafizica – ce se îngemănează perihoretic, se indică una pe alta și se încununează reciproc chiar în câmpul paradoxului, întocmai ca Hyperion din Luceafărul unde el se convertește până la a cere schimbarea condiției sale existențiale, ca din nemuritor să devină muritor, jertfa supremă pe care dorește să și-o asume din iubire, fapt ce trimite direct la jertfa lui Christos pe cruce, din iubire pentru oameni.

 Capitolul șase – „Rugăciunea unui dac: Poemul ca binecuvântare și blestem” – în opinia autorului acest poem conține elementele esențiale ale unei rugăciuni tradiționale. Văzut în dimensiunea sa teologică, pare să reprezinte munții biblici Garizim și Ebal, primul de pe care se dădeau binecuvântările, al doilea de pe care se aruncau blestemele, ce trec din fizica textului în metafzica acestuia. T. Damian subliniază că, în final, poetul cere lui Dumnezeu îngăduința de a intra în veșnicul repaos, care în creștinism este odihna de veci, comuniunea eternă cu Dumnezeu.

Capitolul șapte – „Mihai Eminescu: Mortua est ca non omnis moriar”, poem, care în conceptul Părintelui Theodor este un strigǎt al neputinței în fața tainei, al pǎrții în fața Totului, explicând că, prin moarte, viața însǎși sau sufletul, scapǎ de haosul acestei lumi și se urcǎ pe raza de luminǎ spre o altǎ lume, superioarǎ, deci a ordinii și armoniei.

Capitolul opt – „Timpul între imanent și transcendent: Cronos și Kairos în poezia lui Eminescu”, începe cu maxima lui Protagoras în care spune că omul este dat a fi măsura tuturor lucrurilor. Dar, spune autorul, omul este așa numai în măsura în care stă în directă legătură cu Cel ce i-a dat acest privilegiu – Dumnezeu. Când legătura aceasta esențială este ruptă, omul nu mai este măsură, ci antimăsură.

În capitolul nouă – „Tema fiului risipitor în poezia lui Eminescu” – autorul scoate în evidență câteva aspecte din versurile lui Eminescu, ce țin de această temă biblică și se înțeleg în Înger și demon, în Glossă, unde poetul previne asupra riscului de a fi prins de mulțimea lucrurilor lumii acesteia, fapt ce duce la depersonalizare sau dezumanizare.

În capitolul numit „Mihai Eminescu: Glossa ca Ecclesiast”, autorul spune că, citind cu atenție poezia Glossă și cartea Ecclesiastului din Vechiul Testament, găsim nu doar apropierea surprinzătoare dintre cele două texte, ci o punere în versuri a câtorva din marile teme ale Ecclesiastului.

„Influiențe creștine la Eminescu: Poemul rime alegorice”, evidențiază aceeași tematică religioasă și în poemul „Făt frumos din tei” ca și în multe altele, prezența elementelor creștine de sorginte biblică. Autorul menționează că, Eminescu era familiar cu felul de exprimare a lui Iisus, care a vorbit întotdeauna folosind metafore, alegorii și imagini din lumea aceasta și, aceste cunoștințe i-au oferit atât imagini poetice de unică valoare și sublimă frumusețe artistică, după cum și prilej de reflecție filosofico-teologică plină de semnificație și utilă pentru creșterea intelectual-spirituală a cititorilor săi.

Următorul capitol se numește „Ideea morții și revelația prototipului în poezia lui Eminescu” și justifică contextul potrivit pentru un studiu al relației dintre rațiune și credință în poezia eminesciană, câtă vreme cugetarea sau contemplarea, folosirea gândirii critice, trimit spre rațiune, declarațiile de aflare a prototipului se îndreaptă spre credință. Autorul înclină spre o concluzie, neașteptată pentru unii, șocantă chiar pentru alții, că tot discursul nihilistic eminescian este o pregătire a cititorului întru căutarea lui Dumnezeu, un act inițiatic.

„Sentimentul religios la Eminescu: Persoana și ziaristica” începe cu explicarea versului Veronicăi Micle „Astfel tu-n a cărui minte universrul se răsfrânge,/ Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.”, menționându-se conservatismul regimului comunist care odată cu valorile religioase a lăsat în umbră opera marelui poet. Aici autorul subliniază că, în ciuda celor care aruncă cu pietre în statuia lui Eminescu – statuia fiind prea sus ca pietrele să o poată atinge – marele poet rămâne, în mod incontestabil, de la naşterea sa şi până acum şi pe mai departe, îngerul păzitor al limbii şi culturii române.

Încheie această lucrare cu  „To be or  not to be: Noi argumente cu privire la creștinismul eminescian”, în care Theodor Damian aduce note critice unui dialog contradictoriu dintre Theodor Codreanu și Răzvan Codrescu.

Țin să subliniez că, această carte, precum și alte scrieri ale multor scriitori, critici literari, validează repetat magnetismul credinței lui Eminescu în Absolut, ce demonsrează fără echivoc că poetul a fost un profund credincios și poate cel mai profund cunoscător al fenomenelor tainice divine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s