Creaţia lui Mihai Eminescu în lumina distincţiei dintre suflet şi spirit

Dumitru PĂSAT

În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu – ele sunt doar în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni, atuncea în adâncul sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a soarelui (…) Dacă lumea este un vis – de ce n-am putea să coordonăm şirul fenomenelor sale cum voim noi.

Mihai Eminescu. (Sărmanul Dionis)

Lecturând atent motto-ul, observăm că ceea ce atrage atenţia noastră este afirmaţia eminesciană potrivit căreia timpul şi spaţiul nu există, aşa cum se crede la general, deoarece în realitate ele sunt doar în sufletul nostru. Referirea la suflet nu e deloc întâmplătoare. În citatul reprodus lexemul apare nu o singură dată, ci tocmai de patru ori, accent care este prezent, de asemenea, şi în alte obiectivări ale lui Mihai Eminescu. De exemplu, în manifestările epistolare ale Poetului (a se vedea scrisorile către Iacob Negruzzi), îl regăsim limpede exprimat şi în manuscrisele sale. Să vedem, drept exemplu, un pasaj din ms. 2287: „Da! orice cugetare generoasă, orice descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă. Este ciudat, când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe acelaşi punct de vedere atât de înstrăinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere – mintea nu e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumini nouă şi pătrunde în inimă”.

Fragmentul ne îndreaptă gândul direct la Immanuel Kant, filosoful care, în apriorismul său, acordă spaţiului şi timpului statutul de forme apriorice ale apercepţiei transcendentale. De fapt, în întreaga sa operă, în special în întreaga sa creaţie poetică, M. Eminescu transpune apriorismul kantian din registrul intelectual în registrul sufletesc, consecinţa acestei operaţiuni fiind de-a dreptul excepţională. La drept vorbind, aşa şi este, fiindcă, în vreme ce la Im. Kant apriorismul generează o epistemologie şi, în alt plan, o etică, la M. Eminescu apriorismul generează o poetică sau, în totalitate, o artă poetică. Autorul Luceafărului (romantic european de anvergură) e, în opinia subsemnatului şi, probabil, nu numai, singurul poet de această spiţă, la care legătura cu apriorismul kantian este directă şi vizibilă.

Maniera originală în care Eminescu l-a preluat pe Kant dobândeşte valenţe noi, dacă situăm creaţia poetului în lumina distincţiei dintre suflet şi spirit, deosebire care, de bună seamă, s-a conturat pe terenul filosofiei germane.

Aşadar, vom reţine (din această impresionantă construcţie) antinomia suflet-spirit. Să ne întrebăm acum, ce înseamnă „suflet” şi , evident, ce înseamnă „spirit”? Succint (atât cât hic et nunc [aici şi acum – l.lat.] este necesar), sufletul înseamnă tot ceea ce ţine de inimă, de afectivitate, de milă, de sensibilitate, în timp ce spiritul este raţiune, luciditate, datorie, efort (putere, forţă), voinţă.

Cuplul de concepte deschide, indubitabil, calea unei relecturi a poeziilor eminesciene. Întru concretizarea acestei întreprinderi, primul pas este satisfacerea ispitei de a aranja întreaga creaţie poetică a lui Mihai Eminescu în două registre:

1) poezii ce stau sub zodia sufletului (Venere şi Madonă; Floare-albastră; Făt-Frumos din tei; Dorinţa; Lacul; Odă; De ce nu-mi vii; Povestea codrului; De-or trece anii; Sara pe deal etc.); 2) poezii ce stau sub zodia spiritului (Melancolie; Glossă; Departe sunt de tine; Trecut-au anii; O, rămâi; De câte ori, iubito; Cu mâine zilele-ţi adaogi; Pe aceeaşi ulicioară ş.a.).

Referitor la acest criteriu apar diverse întrebări de felul următor: Cât de sigur se poate de lucrat cu el? Oare putem afirma cu certitudine că o anumită poezie stă pe poziţie în categoria plasată de un anumit ochi clasificator şi că un alt ochi n-a plasa-o în cealaltă parte? Iar în termeni de filosofie fenomenologică, întrebarea ar suna astfel: Rezistă acest criteriu la testul de intersubiectivitate?

Procesul deliberării nu e deloc simplu, fiindcă el solicită din plin simţul nuanţării, fapt care trebuie considerat drept un argument în plus privitor la complexitatea artei poetice eminesciene. La o adică, nu avem dubii că Dorinţa poartă o încărcătură emoţională ce fixează poezia dată în cadrele de creaţie specifice registrului sufletesc, după cum Glossă, cu atmosfera ei de luciditate gravă pe care o degajă, poate servi drept paradigmă pentru categoria creaţiilor din registrul spiritual. Însă cu totul altfel stau lucrurile cu poezia Floare-albastră, unde poetul-autor îşi pune iubita să vorbească pe un ton plin de graţie, iar iubita, la rându-i, se adresează poetului-personaj, încercând să şi-l apropie şi mental, adică să-l şi aproprieze: „ – Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte? / De nu m-ai uita încalte, / Sufletul vieţii mele. // În zădar râuri în soare / Grămădeşti-n a ta gândire / Şi câmpiile asire / Şi întunecata mare; // Piramidele-nvechite / Urcă-n cer vârful lor mare – / Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!”.

Lexemele referitoare la suflet şi la gândire dau seamă de intuiţia realistă a fetei. Dânsa simte că, deşi stă alături de iubitul ei (poate chiar în braţele lui, ca în chemarea din Dorinţa) el se află totuşi departe de ea, măsura depărtării lor fiind tocmai distanţa ontologică dintre registrul sufletului (în care se complace ea) şi registrul spiritului (în care planează el). Dialogul eliptic continuă (după un interludiu de o strofă) în acelaşi registru sufletesc în care începuse, fata ademenindu-şi verbal iubitul cu o eflorescenţă de imagini vii, promiţătoare de fericire reală. Finalul, însă, ne transpune într-un alt moment de timp, când iubirea dintre cei doi va fi murit. Autorul-personaj îşi metaforizează iubita în ipostaza unei gingaşe flori şi conchide lucid: „Floare-albastră! Floare-albastră!… / Totuşi este trist pe lume!”.

În urma parcursului de până aici, putem conchide că, la Eminescu, trecerea timpului dă eului posibilitatea de a se privi pe sine într-un moment din timpul revolut. Pentru un atare fel de detaşare, exemplare sunt Floare-albastră; O, rămâi; Trecut-au anii ş.a. Acest fapt presupune o încărcătură sufletească, de nostalgie, dar implică, totodată, memoria ca instrument al lucidităţii. Percepţia temporalităţii, de regulă, survine la sfârşitul poeziei. În asemenea cazuri, finalul poate decide apartenenţa unor poezii, prin schimbarea accentului de pe un registru pe altul, de regulă de pe parcursul sufletesc pe cel spiritual.

Capodopera Luceafărul poate fi, de asemenea, recitită în cheia raportului dintre suflet şi spirit. În acest „mit liric” (Pompiliu Constantinescu) aflăm/găsim o extraordinară tensiune între două fiinţe: una care aparţine registrului ontologic Seele (fata de împărat, alias Cătălina), iar cealaltă aparţine unui alt registru ontologic, cel al lui Geist (Luceafărul de seară, alias Hyperion).

Un prim cadru al întâlnirii dintre Luceafăr şi fata de împărat se configurează pe coordonate temporale şi spaţiale reale: „cum ar fi sara-n asfinţit”, „lângă fereastră”, „într-un colţ din negrul casei” ş.a. Ulterior, întâlnirile celor doi se petrec în regim oniric: el urmând-o „adânc în vis”, ea „vorbind cu el prin somn”. Dedublarea regimului în care au loc întâlnirile, corespunde, fireşte, intensificării sentimentului de iubire.

Mai mult decât atât, regimul oniric este mai generos în ceea ce priveşte posibilităţile de comunicare: montabile hotarele dintre tărâmuri, ceea ce înseamnă că în vis ne este îngăduit să ne întâlnim şi să vorbim şi cu cei de pe alte galaxii. Tot aşa se întâmplă şi în poemul lui Mihai Eminescu, unde visul estompează hotarul dintre suflet şi spirit. Iată cunoscuta invocaţie a fetei de împărat către Luceafăr: „Cobori în jos, Luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază / Pătrunde-n codru şi în gând / Şi viaţa-mi luminează!” este rostită mai întâi în vis: „Iar ea vorbind cu el în somn, / Oftând din greu suspină”, sună versurile ce preced invocaţia.

Identitatea ambelor personaje se conturează treptat, pe măsură ce se consumă drama iubirii lor neîmplinite. Oricum, identitatea fetei este mai accesibilă, deoarece cititorul împărtăşeşte cu personajul feminin aceeaşi condiţie ontologică: e vorba de condiţia sufletului, oricând expus săgeţilor dorului: „De dorul lui şi inima / Şi sufletu-i se umple”.

În schimb, identitatea luceafărului se supune mai greu decodificării. Determinaţiile lui nu întârzie să apară oricum şi ele apar drept ceea ce sunt – emanaţii ale spiritului: „Şi pas cu pas pe urma ei/ Alunecă-n, odaie,/ Ţesând cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie.”

Atributul „reci” pentru scântei ne orientează, desigur, spre registrul lui Geist [spirit – l.germ.], ca mai apoi să-i mărturisească astrului că ochiul lui o-ngheaţă („Tu rămâi la toate rece” este, printre altele, şi versul-cheie din Glossă, creaţie care a fost proiectată deja în poziţia de paradigmă a operelor de tip spiritual). Ulterior, portretul luceafărului se configurează într-o prosopopee de maximă forţă sugestivă: „Iar umbra feţii străvezii/ E albă ca de ceară –/ Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară.”

Eminamente, între cei doi îndrăgostiţi se încheagă un dialog. Dat fiind că fata îl cheamă insistent, luceafărul încearcă să-şi schimbe statutul ontologic. Îi stă lui în putinţă un asemenea act? Luceafărul, într-adevăr, deţine forţe lăuntrice mari de autotransfigurare. Aici, de altfel, intră în joc şi dubla sa origine: „Căci soarele e tatăl meu/ Şi mumă-mea e marea.” Bazat pe o atare ascendenţă, stimulat de rugăminţile fierbinţi ale fetei, astrul se cufundă mai întâi în apele oceanice, apoi urcă în tăriile cereşti, de fiecare dată izbutind să dobândească un corp antropomorf, dar nu şi condiţia de fiinţă muritoare. Fără ea rămâne blocat în propria-i condiţie ontologică şi, astfel, îşi ratează iubirea.

Aşadar, singura şansă a luceafărului de a depăşi diferenţa ontologică ce-l desparte de fata de împărat şi de a se uni cu ea prin iubire rămâne apelul la Demiurg. E începutul unei grandioase călătorii din poem.

Văzându-se în faţa Demiurgului, luceafărul îşi declamă (cu un patetism impropriu tipului său existenţial) vrerea de a i se schimba destinul. Demiurgul, evident, îl ascultă cu atenţie, însă fără să-i îndeplinească rugămintea. Atotştiutorul, totuşi, săvârşeşte un act ignorabil în aparenţă, dar esenţial în fond pentru identitatea luceafărului: pentru prima dată în poem i se adresează acestuia pe „numele ascuns, Hyperion, nume ce-i desemnează esenţa”, cum nota distinsa exegetă Zoe Dumitrescu Buşulenga. Observăm că distanţa ontologică dintre fata de împărat şi luceafăr are un reflex în distanţa onomastică. Ambele personaje au câte două formule de identificare: fata de împărat şi luceafăr (probabil, de aceea M. Eminescu scrie luceafărul şi nu Luceafărul). Mai mult, chiar şi atunci când se lansează în zbor spre Atotputernicul, luceafărul este „luceafăr” şi nimic mai mult: „Porni luceafărul…”, sună versul startual… Astfel, luceafărul rămâne în această stare „anonimă” până la întâlnirea cu Demiurgul, care-i reaminteşte despre adevăratul său nume – Hyperion, „Pe-de-asupra mergătorul”, trezindu-i conştiinţa unei identităţi supranaturale.

În planul opus, fata de împărat devine Cătălina, o făptură (şi ea) căreia prenumele nu-i schimbă (nici ei) condiţia, dar care (spre deosebire de Hyperion) îşi găseşte fericirea în braţele unui muritor ca şi dânsa, care poartă versiunea masculină a propriului ei prenume. Reiese, aşadar, că, pe măsură ce drama epică înaintează, identităţile se fixează prin prenume proprii, iar distanţa onomastică ajunge maximă, ceea ce sugerează că distanţa ontologică devine (definitiv) insurmontabilă/de neînvins. Destinul final „Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece” ne înfăţişează un personaj hipostaziat într-o resemnare măreaţă.

Poemul Luceafărul, străbătut de la un capăt la altul de un patetism afectiv caracteristic marilor opere romantice, lasă la dispoziţia subiectivităţii sau obiectivităţii fiecărui cititor de a-l plasa în registrul sufletului sau, dimpotrivă, al spiritului.

Un gând despre “Creaţia lui Mihai Eminescu în lumina distincţiei dintre suflet şi spirit

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s