Întru cuvânt și metaforă

Despre ideea de respect indusă în opera eminesciană

Colonel (r) Dan GÎJU

Forța, caracterul, dar mai ales valoarea în sine a unui creator, în speță a poetului, a romancierului, a publicistului etc. rezidă în cuvânt și metaforă, în verb și-n proverb ca muniții sacre împroșcate-n rafale mai lungi ori mai scurte din pana, din condeiul, din mitraliera și din toate ale lui, ale creatorului. Care creator îl are deasupra pe Dumnezeu-Tatăl – creatorul suprem – în care este liber ori nu ca să creadă. În vreme ce sub tălpi are temelia de lut cimentuit cu sângele și armat cu oasele străbunilor. Iar în fața lui – bineînțeles că și înapoia, de-a dreapta și de-a stânga sa – își poate avea semenii, amicii și Neamul. Dar, sigur că, între toți aceștia și restul masei amorfe, și pe potențialii cititori, fără de care rostul său aici, pe pământ, nu și-ar găsi nicio finalitate palpabilă.

Mai presus de toate însă și de orice, forța creatorului stă în subiectul abordat. Și, mai ales, în modul în care înțelege ori, efectiv, poate să-l identifice, intuiască, țintească… Să-l anestezieze și să-l disece. Să-l pună în operă și să-l fixeze acolo pentru eternitate. Armata a fost și rămâne, încă rămâne – ca și Biserica și, bineînțeles ca Școala, cu toate ale ei, deci inclusiv cu Biblioteca – instituția de bază, pilonul de rezistență pe care se reazemă, încă, un stat ca România, ca Republica Moldova și așa mai departe… Ca soldat sub arme aproape toată viața, nu mi-a fost niciodată indiferent modul de abordare a fenomenului militar, a instituției militare, în genere, în opera unuia și a altuia dintre scriitorii noștri, ca de altfel și în presa cea de toate zilele. Aceasta cu atât mai mult cu cât România modernă, cu tot cu literatura ei, a făcut cei dintâi pași decisivi pe pavajul istoriei naționale odată cu prima comandă dată de slugerul Tudor Vladimirescu (1780–1821) pandurilor săi încolonați – cu frontul către București – sub steagul revoluționar de la Padeș, la 23 ianuarie/4 februarie 1821, deci acum exact două veacuri!…

De la spătarul Ienăchiță Văcărescu la urmașii săi „optzeciști”

Armele spiritului sunt cel puţin egale, în multe cazuri însă chiar superioare armelor războiului.(Mihai Eminescu)

Literatura română modernă, prin urmare, în tandem cu armata română rediviva, și aceasta nu mai puțin modernă (modernizată) ca organizare, dotare și misiuni de luptă, a deschis ochii cu spătarul Ienăchiță Văcărescu (1740–1797) și, îndeosebi, cu slugerul Tudor din Vladimiri, a copilărit cu ultimii Văcărești (Iancu și Nicolae Văcărescu, legatarii testamentari ai marelui Ienăchiță) și cu sublocotenentul Vasile Cârlova (1809–1831), și-a ridicat fruntea din pulberea levantină înspre zenitul european și universal odată cu vel aga Gheorghe Asachi (1788–1869), cu imprevizibilul Ion Heliade-Rădulescu (1802–1872), colonelul Mihail Kogălniceanu (1817–1891), iuncherul Nicolae Bălcescu (1819–1852), bardul Vasile Alecsandri (1821–1890) și cu ceilalți pașoptiști – deopotrivă militari și civili – din întreg spațiul românesc, inclusiv din Ardealul sfânt al „crăișorului” Avram Iancu (1787–1855), ca să se maturizeze subit cu Mihai Eminescu (1850–1889), Iisus Hristosul nostru – iertată fie-mi blasfemia! – în materie de credință și limbă, Părintele și Învățătorul în toate câte sunt ale literaturii și ale jurnalismului, dar mai ales ale filosofiei străvechi a Neamului acesta oropsit, pe care l-a respectat ca nimeni altul, pentru care a lăcrimat și a sângerat și, la nevoie mai mult ca sigur că și-ar fi dat însăși viața pentru a-l ști liber și demn, ca oricare alt soldat valah prins sub arme încă din scutece și „uitat” așa până la încheierea păcii definitive. Arme pe care i le dorea „de tărie”, argumentul unic și suprem pentru un viitor mare ca și trecutul ei voievodal.

Fapt pentru care nu și-a permis să scrie despre armata română a vremii sale altfel decât cu empatie și respect, cu durere și revoltă, totodată cu încredere și speranță, în metafore lirice dar mai ales direct, ca ziarist, după cum constata între alții și reputatul eminescolog Dimitrie Vatamaniuc (1920–2018): „Eminescu salută în «Curierul de Iaşi», pe care îl redactează între 1876–1877, proclamarea indepen­denţei şi elogiază eroismul armatei române pe fronturile din Balcani. Când intră în redacţia «Timpul»-ui, la sfârşitul lui octombrie 1877, se purtau luptele decisive pentru înfrângerea oastei otomane, care duc la că­derea Plevnei în decembrie 1877. Eminescu asistă la întoarcerea ar­matei de pe front, se identifică cu drama ostaşilor români şi condamnă, cu o energie nemaiîntâlnită în presa vremii, guvernul liberal pentru lipsa de interes faţă de armata ro­mână, trimisă pe front fără pregăti­rea de război şi fără dotarea nece­sară pentru campania de iarnă. Po­ziţia adoptată de poet este calificată de cea mai mare parte a presei con­formiste a vremii ca antiromânească. Multă lume priveşte şi astăzi cu rezerve aceste articole. Pentru noi, ele sunt mărturia unui scriitor profund legat de suferinţele poporu­lui. Acesta era reprezentat, în opinia lui Eminescu, tocmai prin armata formată, cu puţine excepţii, din ţără­nime. Nu este de prisos să arătăm că armata este printre puţinele instituţii pe care Eminescu nu le atacă în articolele sale şi îi ia apărarea împotriva amestecului partidelor şi oame­nilor politici în activitatea sa.”[1]

Romantic incurabil în materie pur literară, unul de anvergură universală, cu nimic inferior celorlalți principali reprezentanți ai acestei mișcări literar-artistice și intelectuale europene a vremii lui, de la Friedrich Hölderlin (1770–1843) și Novalis (1772–1801) până la Samuel Coleridge (1772–1834), Lord Byron (1788–1824), Alphonse de Lamartine (1790–1869), Alfred de Vigny (1797–1863), Heinrich Heine (1797–1856), Giacomo Leopardi (1798–1837), Aleksandr Pușkin (1799–1837), Victor Hugo (1802–1885), Alfred de Musset (1810–1857), Mihail Lermontov (1814–1841) și așa mai departe, Mihai Eminescu a fost un lup de stepă ca jurnalist, însă nici într-un caz unul turbat când în ecuație au intrat istoria țării lui și valorile ei supreme, cum se întâmplă – încă se mai întâmplă – să fie și astăzi armata.

Aspect în legătură cu care același istoric literar și eminescolog D. Vatamaniuc arătase ceva mai înainte: „Eminescu este însufleţit în publicistica sa de cre­dinţa în asanarea relelor de care suferea societatea din vremea sa. Poetul slujeşte această credinţă cu o dăru­ire ce merge până la sacrificiul de sine. Critica sa se în­dreaptă împotriva monarhiei, a partidelor politice, a ad­ministraţiei de stat, de la ministru şi prefect până la primar şi cel din urmă «scrib». Are cuvinte de preţuire pentru o singură instituţie şi aceasta este armata (subl.n.). Explicaţia stă în faptul că o privea ca fiind formată din ţărănime, «clasa pozitivă», care făcea cele mai mari sa­crificii atât în vreme de pace, cât şi în vreme de război. Armata nu era, pe de altă parte, aservită partidelor po­litice şi reprezenta, în opinia sa, unica garanţie în apă­rarea independenţei statului unitar naţional român.”[2]

Multe și mărunte sunt referirile, articolele și intervențiile publicistului M. Eminescu pe subiectul „Oștirea Română”, nu toate elogioase, ce-i drept, dar nici ireverențioase, cum se întâmplă în cazul câtorva dintre condeiele insistent tămâiate azi la nivelul „elitei” culturale valahe și, dacă e să exemplificăm cumva, ne raportăm nu la celebrul de acum Dorobanții, material apărut inițial în „Timpul”, II, nr. 293/30 decembrie 1877, p. 2, unde se arată dur și intransigent cu guvernul aflat la putere (liberal) care, cum se va întâmpla și mai târziu, la 1916 și chiar în al Doilea Război Mondial, trimisese soldații țării să lupte în ținută de vară pe timp de iarnă, ci unul mult mai cuminte, precum Oștirea Română (denumirea este cea consacrată în ediția națională M. Eminescu publicată de Editura Academiei Republicii Socialiste România în anii ’80, preluate de Editura Militară în volumul citat la nota nr. 2) din ziarul „Timpul”, III, nr. 222/8 octombrie 1878, p. 1, când sublinia că, „într-adevăr, dacă este vreun organ al naţiunii care-n aceste vremi triste, când totul e ameninţat, să prezinte o privelişte mai mândră şi mai întăritoare de suflet, e orga­nul puterii fizice a poporului românesc, ostaşul care azi, când Camerele s-au dezonorat, revenind asupra voturilor solemne din trecut şi rumpându-le, au ţinut singur drapelul sus, gata a se bate pe Argeş cu ruşii, precum a fost gata a se bate în Bulgaria cu turcii. Pe când o generaţie coruptă, fără de mândrie şi sta­tornicie formează publicul privitor, oştirea, această sin­gură reprezentantă a poporului românesc adevărat, cum este el la plaiuri şi la şes, dovedeşte încă urmele unor virtuţi care în restul societăţii s-au pierdut.”[3]

            „Om de muncă fără odihnă”, cum remarca istoricul literar George Cristea Nicolescu (1911–1967)[4], dar mai întâi de toate om drept și de mare caracter, Eminescu nu-și va schimba niciodată atitudinea și nici discursul vizavi de soldatul-țăran în funcție de rafalele vântului, de propria-i stare de sănătate și așa mai departe, cu atât mai mult cu cât, cum destul de bine se știe în mediile intelectuale, doi dintre frații săi îmbrăcaseră deja haina de ofițer, unul pentru armata germană (Iorgu Eminovici) și celălalt pentru armata română (Matei Eminovici/Eminescu), acesta din urmă combătând cu arma în mână la Smârdan și la Plevna, ca sublocotenent, în Războiul pentru Independență, în frontul „Diviziei a patra”, cea mult încercată și nu întâmplător mediatizată de ziarist în „Curierul de Iași”, X, nr. 111/12 octombrie 1877, p. 2. Prin urmare, să-l lăsăm de o parte pentru câteva paragrafe pe cronicarul de la 1877 și să aruncăm o privire în zilele noastre, prin „opera” cronicarilor contemporani mai precis, și mai precis a celor care, fie din lipsa unor subiecte mai bune, fie din frustrare, din întâmplare ori din varii motive – poate chiar la comandă, nu? – „își scutură pliscul” pe colivia armatei române, cum ar zice pamfletarul de odinioară Tudor Arghezi.

Și la cine altcineva ne-am putea raporta mai bine dacă nu la notoriul „optzecist” Mircea Cărtărescu, cel socotit „o voce puternică în presa românească” postdecembristă, genul de jurnalist care, deși azi hibernează (din motive de Covid ori din cine mai știe ce), mai punctând eventual pe Facebook când are „ceva de spus”, numai ieri nu „ardea pentru problemele țării”[5], cel mai premiat dintre scriitorii României democrate și europene, un nume mare și în egală măsură o tristă figură și atât din moment ce reușește rara performanță de a se autodescalifica prin modul de abordare a instituției atât de mult respectate de Mihai Eminescu odată, cândva, în esență armata. Care armată nu s-a schimbat din 1877 până azi la nivelul misiunilor de luptă. Și nici din perspectiva cărnii de tun nu s-a schimbat prea mult, fiindcă, la o adică, indiferent de felul războiului în pregătire – clasic ori hibrid, asimetric sau intergalactic –, tot soldatul-țăran va duce greul (ca și ofițerul-țăran, că mulți dintre noi din țărani ne-am născut, am crescut și am devenit ceea ce suntem!). Ca atare, dacă a scris Eminescu despre armată, de ce să nu scrie și Mircea Cărtărescu, și ca el câți?

Din „jurnalul” cazon al unui supraviețuitor nobelizabil

Cu precizarea că respectăm dreptul la opinie al fiecăruia dintre concetățeni și cu atât mai mult al scriitorilor, în virtutea aceluiași drept ne luăm totuși îngăduința ca, reproducând pasajul cărtărescian „inspirat” din fenomenul militar românesc care ne-a atras atenția, să-l comentăm en passant plecând de la ideea că, indiferent de epoca ori regimul la care este raportat și, mai ales, indiferent de „personajul” romanesc prin gura căruia își rumegă angoasele, cu atât mai mult că autorul nu este un oarecine, noi pe el și nu pe altul îl credităm cu absolut tot ceea ce afirmă:

„În toamnă m-au luat în armată şi, timp de nouă luni, mi-au scos din cap poeziile şi fumurile literare. Ştiu să dezasamblez şi să reasamblez automatul Kalaşnikov mo­dernizat. Ştiu să-i afum cătarea cu fumul scos de coada unei periuţe de dinţi în flăcări, ca să nu lucească în soare, la poligonul de trageri. Am vârât, unul câte unul, două­zeci de cartuşe în încărcător iarna, la minus douăzeci de grade, înainte să intru în gardă ca să păzesc un colţ îndepărtat al unităţii militare, în crivăţ şi pustietate, de la trei noaptea până la şase dimineaţa. […] Armata nu m-a făcut mai bărbat, ci mi-a înzecit introvertirea şi singurătatea. Mă mir şi acum că i-am supravieţuit. Primul lucru pe care l-am făcut când m-am «libe­rat», în vara anului următor, a fost să umplu o cadă cu apă fierbinte, albastră ca o piatră preţioasă. […] Trebuia să scap de slinul celor nouă luni de armată, singurul timp mort, ca un os mort, al vieţii mele. M-am scufundat cu totul în binecuvântata substanţă. […] Am stat aşa ore-n şir, fără să simt nevoia de-a respira, până ce de pe mine s-a desprins, şi-a început să facă falduri moi, o piele întunecată. O am şi acum, pe un umeraş, în şifonier. Pare de cauciuc subţire şi se văd limpede în textura ei trăsăturile feţei mele, sfârcurile pieptului meu, sexul meu încreţit de apă, chiar şi amprentele de pe buricele degetelor mele. E o piele de jeg, jeg aglutinat, întărit, cenuşiu ca plastilina în care-ai turtit toate culorile: jegul celor nouă luni de armată care aproape că m-au răpus.”[6]

Așadar, presupunând că aceasta este atitudinea autorului despre propriul său stagiu militar în armata României (pe atunci comuniste), ce altceva am putea deduce decât că a intrat pe poarta cazărmii bou și că a ieșit vacă? Mai concret, că din nouă luni de armată, „eroul” autoreferențial din Solenoid atâta a reținut: „nouă luni de jeg”. Și că armata – acel „timp mort” – nu l-a făcut „mai bărbat”. Aici devoalează fără să vrea cel mai mare adevăr al vieții lui, căci parafrazându-l pe „titanul” Mihail Sadoveanu, cel care la deschiderea inaugurală și festivă a Școlii de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, în 1950, lăsa să se înțeleagă că respectiva instituție „este inutilă: scriitorul există sau nu există, el nu poate să fie fabricat”[7], adică nu putea ieși pe poarta acelei școli vreun scriitor decât dacă intrase tot scriitor, așa și în cazul nostru. Și o spunem din postura comandantului de subunitate vreme de opt ani, într-un batalion de drumuri și poduri: nimeni, niciun pui de țăran valah (sau de muncitor, de intelectual etc.) n-a ieșit pe poarta cazărmii mai soldat decât a intrat. Sau, raportându-ne mai pe șleau la subiectul din Solenoid, putem afirma și mai tranșant că nimeni nu iese „mai bărbat” pe poarta cazărmii, după nouă luni sau mai multe de cătănie, dacă nu a intrat bărbat, ci fătălău. Și cu asta ar trebui să punem punct, dacă nu ne-ar fi absolut imposibil. Fiindcă de aici se deschide alt orizont, unul interogativ, și anume: Ce să scrie un fătălău sau un soldat neinstruit, presupunând că ar scrie, despre armată? Texte în genul celor „topite” de nobelizabilul Cărtărescu în Solenoid-ul său?

Și de-ar fi singurul!

Cum nu ne-am propus să dedicăm un studiu anume antimilitarilor cu apucături de scribi din literatura română, dar cum suntem deplin încredințați că nici nu ne putem convinge „alegătorii” cu indicarea unui singur reper, mai oferim un alt exemplu, de astă dată „descoperit” în săptămânalul „România Mare”, unde un oarecare Lucian Dumitru, sub titlul Aventurile unui soldat ratat, nu fără talent, ce-i drept, ca și în cazul domnului Cărtărescu, după ce-și portretizează foștii comandanți cum îi pică mai bine în vârful peniței cu scopul să-i descalifice ca ființe umane, conchide scurt pe doi: „Am plecat în armată tânăr și poate prost, și la sfârșit am ieșit și mai prost. Hai liberare!”[8]

În concluzie la acest subcapitol, se poate afirma fără vreo marjă prea mare de eroare că, vorba Bolintineanului, „viitor de aur țara noastră are”! Și chintesența la tot ceea ce am scris până acum este că tocmai de aceea și armata română, când a fost să fie, l-a respectat – și-l respectă încă, din câte se observă cu ochiul liber – pe Marele Eminescu, pentru că el însuși și cel dintâi a respectat-o. Prin verbul, prin pana și prin toți porii lui, deși n-a făcut nicio zi de stagiu militar, fiindcă la vremea sa, ca și azi, nu era obligatoriu. Iar armata a simțit și simte invariabil acea atitudine firească, românească, francă și tranșantă a Poetului față de ea ca instituție, ca entitate aparte în trupul țării, ca organizație a națiunii înarmate, ca forță combativă, chiar și ca „mare mută”, ca orice…

Cum l-a onorat, cinstit și respectat armata pe Mihai Eminescu?

Ar fi multe de comentat și aici, iar dacă ne rezumăm la două exemple, numai, unul de ieri și celălalt de azi, ambele pe cât de diferite în esența lor, pe atât de complementare, este pentru că nu ne-am propus decât redactarea unui simplu articol de revistă și atât.

Zece mii de brazi pentru Eminescu…

  • Pion P. Georgescu (1883, comuna Leu, azi în județul Dolj–1956), pe numele adevărat Ion Pavel Georgescu, general de divizie şi publicist, studii superioare în matematică, apoi absolvent al Şcolii de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină (1906), a participat la luptele de la Mărăşeşti şi Caşin, în Primul Război Mondial, între altele a comandat Brigada 15 artilerie dislocată la Chişinău. În 1940, comanda Corpul 7 armată „Sibiu”, iar în timpul războiului a fost directorul revistei de propagandă Armata, fapt pentru care nu va rămâne nesancţionat, după 1945 fiind anchetat şi arestat în mai multe rânduri de organele de siguranţă promoscovite.

Unul dintre cele mai surprinzătoare gesturi de respect dinspre partea armatei române pentru „zeul” Eminescu, relativ greu de materializat astăzi, în „era NATO”, când nu mai există picior de militar conscript în întreg spațiu carpato-danubiano-pontic, ci exclusiv așa-numiți „profesioniști”, a avut ca punct de plecare ideea generalului de brigadă (mai apoi de divizie) Pion (Ion Pavel) Georgescu (1883–1956), comandantul Diviziei 20 Infanterie din Tg. Mureș în aprilie 1939. Care a ordonat atunci, într-un moment de mare criză politică europeană, când Wehrmacht-ul invadase Cehoslovacia, amenințând direct granița de nord a României (Cehoslovacia învecinându-se cu România după Trianon, ținem să reamintim), ridicarea pe dealul Comșia (în Poarta Someșului–Seini, județul Maramureș), la poalele munților Gutinului, unui monument unic pentru „Luceafărul” poeziei noastre durat nu din bronz ori granit, cum se obișnuiește de când lumea, ci din puieți de brad, de unde și denumirea de „monument viu”, cum l-a numit însuși artizanul său și cum, de altfel, a apărut titrat în presa militară din anii ’80–’90[9], dar și în „Scânteia”[10], în „România pitorească” (nr. 1/1989) ori la Chișinău[11] și, poate, și în alte publicații ale vremii, unele reproducând și ilustrații în care se vede limpede numele „EMINESCU” durat din trunchiurile a nu mai puțin de 10 mii de brazi realizat nu prin defrișare, cum la o adică s-ar fi putut întâmpla după Decembrie 1989, și încă în cea mai mare viteză, ci prin plantare de puieți.

Cum i-a venit ideea generalului Pion Georgescu să ridice această baricadă de apărare a vetrei românești, cum i-a convins pe sătenii comunei Racșa să-i pună la dispoziție terenul pentru realizarea proiectului său, cum și de unde a procurat cei 10 mii de puieți, cum i-a transportat la altitudinea de 650 de metri, pe dealul unde au fost plantați, cum s-au trasat literele, cum i-a convins pe ostașii-țărani să coopereze pentru punerea în operă a planului său și așa mai departe este redat în detaliu, cu trimitere inclusiv la documentele de arhivă în articolele de presă citate la notele de subsol, așa că nu mai insistăm, rezumându-ne la un scurt fragment din scrisoarea bătrânului, de acum, general Pion Georgescu expediată cu doar un an înainte de a închide ochii definitiv, adică în vara anului 1955, pe adresa ministrului de atunci al Forțelor Armate (fostul dezertor Emil Bodnăraș) prin care, probabil că simțindu-și sfârșitul aproape, solicita să fie ajutat din punct de vedere logistic (fiindcă el nu avea „decât o pensie de 512 lei și nicio altă avere”, plus că era și suferind) să mai meargă o dată acolo, la Seini, pe culmea Gutinului, să mai vadă „ce este”, „ce a rămas”, „ce mai trebuie făcut” cu „monumentul viu al lui Eminescu” din care, acum știm deja, dispăruseră deja ultimele două litere…

Și a scris venerabilul general către „mult iubitul Bodnăraș” – ofițer de artilerie ca și el, la origine – cum procedase el atunci, în 1939, ca să le capteze bunăvoința subordonaților, cărora probabil că numai la Eminescu și la monumente din puieți de brad nu le stătea gândul într-un moment când războiul mondial bătea la ușă:

„Am căutat în divizia mea ofiţeri, gradaţi, soldaţi-cântăreţi, muzicanţi, care ştiau să cânte frumos sau să recite frumos; i-am chemat şi le-am dat roluri, rugându-i să le studieze şi să se pregătească; acelora care aveau să cânte le-am indicat anumite doine ori cântece care urmau să se cânte cu voce ori cu instrumente, toate pe versuri de ale lui Eminescu, versuri care întâi se spuneau şi apoi se cântau; pe alţii i-am rugat să înveţe să recite poezii ori versuri de Eminescu; şi aşa pregătite, aceste elemente le-am adus şi pe ele acolo, sus, în ziua aceea de primăvară, când am hotărât plantarea brazilor. Când am terminat operaţiile pregăti­toare plantării şi am terminat aduce­rea brazilor pe înălţime, am adunat oamenii ce transportaseră brazii şi pe aceia ai companiei centrului de rezis­tenţă, pe care din acea zi îi treceam de la facerea tranşeelor pentru apăra­re la aceia a unei tranşee mai puterni­ce, aceia a plantării cu brazi în pământul de acolo, din Ţara Oaşului şi acolo, la Poarta Someşului a numelui lui Eminescu, care ştiam şi eu şi ei că este şi rămâne cea mai straşnică fortifica­ţie ce puteam ridica acolo, şi dincolo chiar de existenţa însăşi a Neamului ameninţat atunci.”[12]

Până la urmă, comuniștii – care orice s-ar spune, au avut și ei suficiente motive să-l trateze pe Eminescu nu ca pe un „cadavru din debara” –, după ce au verificat situația la fața locului, constatând că peste brazi crescuseră între timp mesteceni care culmea!, totuși, păstraseră aliniamentul inițial, deși neuniform ca înălțime[13], cu excepția literelor „CU” din coada numelui, au luat minimele măsuri de retuș, astfel că, de bine, de rău, viața „monumentului viu” a mai fost prelungită câțiva zeci de ani. Dar nu prea mult fiindcă în 1996 deja, după cum rezultă dintr-o notă olografă consemnată de istoricul militar Aurel Pentelescu sub o fotografie cu litera „E” în prim-plan, „Pădurea Eminescu” era distrusă! De fapt, mai mult decât munca acelor 20 de mii de soldați care trudiseră la edificarea ei cu gândul și cu sapa, cu versul și cu cântecul, era distrus, batjocorit, aneantizat și așa mai departe un simbol. Ceea ce nu trebuie să ne mire… Ceea ce ne miră însă, dar de astă dată la modul plăcut, este că din vara anului 2020, aflăm acesta din surse online, „Pădurea Eminescu, ce leagă județul Satu Mare de Maramureș, va fi readusă la viață.”[14] Să citești și să nu crezi! Cum angajamentul este unul cu iz politic, și cum nu mai există soldați și generali ca în 1939, când se comemorau 50 de ani de la trecerea în etarnitate a Poetului național, mare minune dacă până la comemorarea de 150 de ani se va planta vreun puiet de brad, dar… quod erat demonstrandum: când a fost în elementul ei, armata țării și-a făcut o datorie de onoare din a-i cinsti memoria „celui mai ales fiu al Neamului”, după cum se exprima în 1955 generalul Georgescu, într-o vreme când nici pomeneală ca titlul în cauză să fie uzurpat de viitorul președinte Nicolae Ceaușescu.

…Și un poem viral pe internet pe care nu l-a scris niciodată

Nu putem încheia „demonstrația” asumată fără a etala și o altă fațetă a problematicii în discuție din care fie și printre rânduri sau indirect reiese că spiritul lui Mihai Eminescu face în continuare casă bună cu mediul cazon, așa după cum se întâmplă cu mare parte dintre mediile societății românești de azi, prinse inexorabil în acest tot mai complicat – cu fiecare pandemie ițită peste noapte din neant – carusel al tranziției. Și ceea ce vrem să susținem este că, în ciuda oportunismului cronic, a inculturii și a lipsei flerului de moment din partea unor colonei și generali cu funcție de decizie la oarece nivel – fie aceștia și rezerviști și care, să recunoaștem, nu se pot ridica de fiecare dată la nivelul generalului Pion P. Georgescu, în felul său un literat, un creator de reviste („Armata”, 1942–1944) și autor de cărți –, Mihai Eminescu (poetul, adesea însă jurnalistul) încă este la mare cinste în inimile militarilor noștri. Cu atât mai mult cu cât contextul politic din ultima vreme tinde să se suprapună tot mai mult cu acela din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din România lui Carol I, dar și a lui Agamiță Dandanache & Co, când „opinia publică” era delectată de mass-media timpului („Românul”, „Națiunea”, „Adevărul”, „Resboiul”, „Telegraful” ș.a.) cu „afaceri” gen Strousberg, cu „chestiunea evreiască”, cu specularea materialelor de înzestrare a armatei etc., Eminescu nu doar că nu este uitat, ocultat ori măcar menținut în vreun con de umbră, aceasta în ciuda a ceea ce se întâmplă prin manualele școlare, ci cel puțin în presa diriguită de militari este o „certitudine”, asta ca să trimitem și la ziarul patronat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, dar „isprăvnicit” în exclusivitate, aproape, de un fost elev de liceu militar (Miron Manega) și dedicat (sau mai degrabă inspirat din opera publicistică a) jurnalistului care a scris istorie, cândva, la „foaia vitelor de pripas” de la Iași, iar mai apoi la „Timpul”.

Și facem trimitere la „Rezervistul”, subtitrat „publicație de informare militară, educație patriotică, spiritualitate creștină, cultură, artă și atitudine civică” apărut la Iași și la Chișinău de mai bine de zece ani, „primul ziar al rezerviștilor militari români din Moldova lui Ștefan cel Mare și Sfânt” editat de Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere, Filiala Județeană Iași „Henri Coandă” care, în ediția cu nr. 133–136/marți, 27 iulie 2021, la p. 8, adică ultima, evidențiat prin fundal de culoarea cerului senin și cu supratitrarea „Mihai Eminescu mai actual ca niciodată”, reproduce un poem de nouă strofe la mare vogă de ceva vreme pe internet, foarte percutant în felul lui, avântat și admirabil adus din condei, aceasta în ciuda unor mici stângăcii stilistice, în plus și ușor de memorat, fapt pentru care îl rețin în portofoliul lor inclusiv copiii din cursul primar al școlilor generale care-și pun în gând să concureze la emisiunea TV „Românii au talent”. Avem în vedere poezia Cioclii Apocalipsei din care, pentru o mai bună înțelegere a ceea ce dorim să comentăm, redăm prima și penultima strofă, cea de a opta:

Voi ce stați pe la tribune și în jilțul guvernării,

Voi ce vă hrăniți orgolii doar din lacrimile Țării,

Slugi vândute altor neamuri, cioclii veacului ce moare,

Zornăiți în pungi arginții, îmbuibați pe-a noastră jale. […]

Bravi cârmaci aveam pe vremuri, însă azi domnesc mișeii,

Rup bucăți din trupul Țării, precum hienele și leii,

Însă va-nvia dreptatea, Neamu-acesta s-o trezi

Și în groapa ce ne-o sapă, oasele le-or putrezi!

Poemul acesta, așadar, foarte lesne accesibil pe filieră online, deși atribuit lui Mihai Eminescu, este în realitate opera tinerei poete Eliana Popa, fiind semnalat ca atare, între altele, de revista „Art-Emis”, la 22 iulie 2021[15]. Că din ignoranță, deși cu bune intenții, a fost preluat și de o publicație militară, și încă de una condusă de un jurnalist de meserie, cu mare experiență și respectat în lumea presei, nu ar trebui să ne mire. În fond și la urma urmei, Mihai Eminescu a devenit de mult un poet nu atât național, cât popular, parte dintre versurile lui începând să se întoarcă la baștină, în folclorul străbun, acolo de unde au fost „împrumutate” cândva, distilate și tranformate în muniție de mare calibru cu care a fost făurită, mai apoi, România Mare.

Că „optzeciștii” – și odată cu ei tot felul de alți epigoni – nu au înțeles mai nimic din zbuciumul „Poetului Absolut”, iarăși nu trebuie să mire pe nimeni. Și cu atât mai mult să sperie. Fiindcă Eminescu a lăsat atâta materie primă, încât zeci de generații de optzeciști, de europeniști, de globaliști și așa mai departe, mii, milioane de astfel de lighioane alfabetizate după viziunea noului stăpân vremelnic pot defrișa cu tot mai mare frenezie pădurile sacre din Ardeal și de aiurea, pot acoperi cu ciulini și uitare „monumentul viu” atât de vizibil cândva de la zeci de kilometri distanță pe dealul Comșia și pot trage până la loc comanda cu kalașnicoavele lor cu cătarea afumată în limba română, că nu vor izbândi. Up-gradată, iată, cu noi producții literare nesemnate de niciun Eminescu, dar în care spiritul său tutelar, matricea artistică și licența lirică i se regăsesc din plin, până la confundarea în totalitate, precum în cazul semnalat aici, opera sa e pașaportul nostru – e vaccinul nostru în vreme de pandemie mondialistă – care ne asigură dreptul de a călători prin lumea cunoscută, ca și prin restul universului întreg, cât va fi omenește posibil, la clasa întâi.

„Căci rămâne stânca, deși moare valul”…

București, 27 august 2021


[1] D. Vatamaniuc, O vie conștiință politică, în revista „Viața armatei” nr. 1/1990, p. 30.

[2] Idem, Cuvânt-înainte la M. Eminescu, Iubirea de patrie: pagini de publicistică, Editura Militară, București, 1989, p. 13.

[3] Ibidem, p. 28–29.

[4] G.C. Nicolescu, Studii și articole despre Eminescu, Editura Pentru Literatură, București, 1968, p. 7.

[5] Dia Radu, în „Formula AS” nr. 1476/iulie 2021, p. 25.

[6] Mircea Cărtărescu, Solenoid, Humanitas, București, 2017, p. 29–30.

[7] Marin Ioniță, Kiseleff 10: fabrica de scriitori, Corint Book, București, 2018, p. 81.

[8] „România Mare” nr. 1474/11 ianuarie 2019, p. 16.

[9] Locotenent-colonel Aurel Pentelescu, Ostași români omagiind Poetul național: „Un monument viu lui Eminescu, un monument al Neamului”, în „Revista română de istorie militară”, nr. 2(20)/1989, p. 19–21, același material fiind publicat și în „Viața armatei” nr. 1/1990, p. 17 și 30; Constantin Moșincat, Pădurea Eminescu, în revista orădeană „UNU”, anul V, nr. 51/mai 1994, p. 2–3.

[10] Gh. Parja, Monumentul scris cu brazi, „Scânteia”, LVIII, 14 569/joi, 22 iunie 1989, p. 4.

[11] Aurel Pentelescu, Un monument viu lui Eminescu, un monument al neamului,în „Buletinul «Mihai Eminescu»”, nr. 1/1990, Chișinău, p. 59–62.

[12] „Buletinul «Mihai Eminescu»”, nr. 1/1990, Chișinău, p. 60.

[13] În perioada de maximă grație, fiecare literă a monumentului avea lungimea de 24 metri, lățimea de 8 metri iar corpul literei era de 3 metri.

[14] https://portalsm.ro/2020/06/padurea-eminescu-ce-leaga-judetul-satu-mare-de-maramures-reamenajata/ (accesat azi, 26 august 2021).

[15] https://www.art-emis.ro/literatura/cioclii-apocalipsei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s