Dr. Dumitru APETRI
La vârsta de doar 20 de ani, prin poemul „Epigonii”, Eminescu a demonstrat o uimitoare profunzime în ce privește cunoașterea trecutului literar al neamului românesc și a specificului fiecăruia dintre creatorii de marcă. Scripturile române sunt echivalate unor zile de aur, cu trei sori în frunte, limbajul poetic al predecesorilor e asemuit cu un fagure de miere, iar profunzimea și măiestria, cu care tânărul poet a surprins profilul creativ al celor 18 scriitori de până la el, dăinuie de un secol și jumătate în tratatele de istorie literară și în manualele școlare și, cu siguranță, va dăinui în continuare. Apelarea la procedeul antitezei: trecut –prezent scoate în evidență măreția trecutului în arta scrisului și zădărnicia, inutilitatea prezentului.
Voi, pierduți în gânduri sînte, convorbeați cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră.
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează.
E demnă de toată admirația ideea poetului că scrisul artistic e un adevăr scăldat în mituri și nu o reproducere a realității, ci o realitate prin ea însăși, una disonantă uneori cu realul: Voi creați o altă lume pe-astă lume de noroi – se zice despre scrisul înaintașilor. Cam în acelaşi sens e văzută şi natura poeziei: Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea. E profund sugestivă, în această ordine de idei, starea emotivă produsă de creația lui Bolintineanu: Și din liră curgeau note, și din ochi lacrimi amare. Un gând filosofic, mai exact o previziune – avertizare face poetulreferindu-se la o particularitate congenitală a ființelor umane: Oamenii din toate cele fac icoană și simbol/Și pun haine de imagini pe cadavrul trist și gol. E suficient să aruncăm o privire fugitivă asupra istoriei din sec. XX și ne vor răsări în memorie idoli, făcători de crime grave. Nu e cazul să-i pomenim.
Tot prin mijlocirea creației poetice, la un deceniu de la scrierea poemului „Epigonii”, în miniatura meditativă „În zădar în colbul școlii…”, Eminescu ne sugera că e necesar a cunoaște, în esență și în detalii, realitățile. Nu e carte să înveți /Ca viața s-aibă preț, – /Ci trăiește, chinuiește /Și de toate pătimește, /Ș-ai s-auzi cum iarba crește.
Fără îndoială, marele clasic considera și prețuia cartea ca izvor inepuizabil de cunoștințe. În poemul „Cărțile”, care face parte din postume și care a fost luat în discuție actualmente („Revista literară”, nr. 6 din a.c.), profesorul universitar Nicolae Leahu ține să ne sugereze că două dintre cele „trei izvoară” din care se alimenta mereu Poetul ar fi: pe lângă Șhakespeare, invocat direct în text, Schopenhauer sau bătrânul dascăl, iar al treilea – însuși Eul eminescian, gândirea și simțirea Sa proprie. Argumentele autorului: „Eminescu nu este nici pe departe un pios, ci un autor înzestrat cu un redutabil instinct canonic”. În susținere e adusă și următoarea constatare a lui Harold Bloom: „Poeții ca poeți nu acceptă substituții și luptă până la capăt pentru a avea singuri o șansă inițială”. În încheiere, zice domnul profesor:„Un fel de declarație eminesciană de suveranitate artistică ar fi și această mare poezie, „Cărțile”.
Ne-am referit pe scurt la trei opere eminesciene versificate, dar nu vom exagera dacă vom spune că publicistica scriitorului e presărată cu pledoarii pentru valorile spirituale.„Podoaba cea mai nobilă a unui popor, constata Eminescu, este arta și cel mai nobil simț al omului e cel estetic”. Referindu-se la ființa umană, poetul filosof declara: „Omul e cel mai înalt și mai nobil op de artă al naturii”. Aceste meditații eminesciene, deosebit de prețioase, ne duc cu gândul la atitudinea sacră pe care o manifestă japonezii față de domeniul artei. Se spune că, în instituțiile de învățământ din Țara Soarelui Răsare, figurează maxima: dacă nu cunoști legile frumosului, nu vei putea face ca mașinile să funcționeze. În a doua jumătate a anilor ’80 – primii ani de Restructurare garbaciovistă – am dat peste o carte editată în rusește „Anatomia minunii”, în care erau demonstrate prioritățile japonezilor în ramura tehnicii și nu numai. Despre electronică se spunea: în SUA, unde se pune mereu accentul pe științele exacte, dintr-o sută de confecții electronice una e cu rebut, la japonezi, dintr-o mie una e cu defecte.
Eminescu considera, pe bună dreptate, că artele aduc un mare prinos la formarea unei conștiințe unitare publice: „Artele, având facultatea de a fi mai perceptibile pentru-că-s plăcute, pătrund mai lesne în masa claselor și produc astfel o conștiință unitară publică care pe nesimțite se preface într-o solidaritate etică în împrejurări cu totul de altă natură (…). Artele, cu vremea, devin o trebuință pentru popor”.
Ca valoare spirituală de neprețuit concepea Eminescu domeniul literaturii naționale. „E vădit, consemna scriitorul și gânditorul din Ipotești, cum că elementul moral și estetic al culturii își are izvorul său cel principal în literatura națională (…). Fiecare literatură națională formează focarul spiritului național, unde converg toate razele din toate direcțiunile vieții spirituale, ea arată nivelul vieții publice spirituale”.
Poetul şi publicistul – nepereche vedea scopul esențial al școlii (care în timpul adolescenței pune stăpânire pe tineret într-un mod aproape exclusiv) în formarea caracterului, în cultivarea pasiunii morale pentru muncă și adevăr. „O carte de citire, dacă e bună și cu îngrijire lucrată, zicea el, preface o masă de indivizi (…) într-un popor ce menține o țară”.
Cât privește necesitatea de a poseda un caracter bine format de asemenea aflăm constatări judicioase eminesciene în articolele publicate în „Timpul” în apărarea membrilor Comitetului Societății „Arboroasa” din Cernăuți. Cinci persoane, tineri români, printre care și marele viorist și compozitor Ciprian Porumbescu, au fost ținuți în arest 11 săptămâni. Voința puternică a studenților întru a-și apăra drepturile şi a rezista în condiții de arest și izolare totală l-a făcut pe jurnalistul Eminescu să le ia apărarea și să salute dârzenia lor: „ Nu elementele moi ca ceara, cari cedează fără murmură oricărei întipăriri, nu indivizi mînați de interese mici și lesne de îndoit după vînt, nu capete cari se pleacă cu înlesnire ori în ce parte numai puternică să fie, ci inima neînfricată, rătăcită fie chiar, este temelia puterii unui stat” (a se vedea lucrarea „Mihai Eminescu despre procesul „Arboroasa”, selectarea textelor, a ilustrației și cuvînt înainte de Nicolae Cârlan. Muzeul Bucovinei Suceava, 1993, p. 9).
Are perfectă dreptate domnul academician Mihai Cimpoi când afirmă că „Există, la el, ( la Eminescu –n.n.) un cântar valoric cu care măsoară totul: evenimente istorice, oameni, fapte morale, teorii, opere, acțiuni publice” (Acad. Mihai Cimpoi. Eminescu, lumea valorilor și noi, postmodernii. Chișinău: Cartididact, 2021, p.6).
În încheiere: Aderența la valorile spirituale, care l-a marcat profund pe Eminescu în tinerețe și care l-a însoțit neabătut în cursul întregii sale vieți, l-a determinat să-și consacre pe deplin talentul creației literare și publicistice. Opțiunea neîncetată a scriitorului pentru valorile spirituale e determinată de conștiința că anume acestea reprezintă „ liantul fundamental al armoniei umane” și o condiție a viețuirii și dezvoltării Neamului.
Bibliografie
1. Mihai Eminescu. Opera poetică. Chișinău: Gunivas, 2008 (Colecția „Aetha”).
2. Eminescu. Opere. Vol. IV și V. Publicistică. Ediție îngrijită de D.Vatamaniuc, prefață de
E.Simion. București.: Univers Enciclopedic, 2000 (Colecția „Opere fundamentale”).
3. Mihai Eminescu. Despre cultură și artă. Ediție îngrijită de D.Irimia. Iași: Junimea, 1970.
4. Acad. M. Cimpoi. Eminescu, lumea valorilor și noi, postmodernii. Chișinău, 2021.
5. Nicolae Leahu. Eminescu:„Cărțile”. Revista literară, nr. 6/2021.
6. Constantin Noica. Introducere la miracolul eminescian. București: Humanitas, 1992.
7. Constantin Popovici. Mihai Eminescu. Vederile estetice (Serialul „Gînditori
moldoveni”). Chișinău, 1980.
8. Dumitru Păsat. Eminescu și fascinația cărții. Chișinău: Pontos, 2002.
9. Mihai Eminescu despre procesul „Arboroasa”. Selecție și Cuvînt înainte de Nicolae Cîrlan, Muzeul Bucovinei, Suceava, 1993.
Centrul Academic Internaţional Eminescu 