Poeziile lui Mihai Eminescu transpuse în limba sârbă

Prof. dr. Florian  COPCEA

1. Scurte consideraţii privind exegeza  eminesciană

S-a remarcat faptul că adeseori perspectivele exegetice înnoitoare în domeniul eminescologiei au venit din partea unor savanți străini. Aplicarea unor noi grile interpretative, unor originale moduri de abordare, denumite de Adrian Marino declicuri hermeneutice, s-a datorat francezului Alain Guillermou, care a propus principiul analizei genezei interioare, opus metodei tradiționale a sursierismului, italiencei Rosa del Conte care a explicat modernitatea viziunii poetului nostru prin raportare la Absolut, cercetătoarei din Elveția Svetlana Paleologu-Matta care a identificat în Eminescu un poet al „abisului ontologic” și Amitei Bhose care a pus în evidență impactul filosofiei indiene asupra autorului Glossei și Luceafărului, atât prin intermediul lui Schopenhauer, cât și prin cunoașterea în original a Vedelor vechilor inzi. Cercetătorii italieni mai noi au aplicat principiul  cronogenezei (Marco Cugno), au urmărit similitudinile cu Leopardi și Carducci (Giuseppe Manitta) sau modul în care a îmbinat semnificațiile motivului universal al zburătorului (silfului) cu cele oferite de folclorul românesc (Gisèle Vanhese).

            La aceste contribuții exegetice noi se adaugă, firește, cele mai vechi datorate germanilor Klaus Heitmann privind publicistica și Helmuth Frisch, care a identificat textele germane ale lui Eminescu, și rușilor Iuri Kojevnikov și Elena Loghinovschi consacrate similitudinilor tipologice cu lirica lui Lermontov și altor romantici ruși. Regretata Zrica Waswani a întreprins o nouă cercetare a surselor indiene a unor poeme cu substrat filosofic, precum Luceafărul, Glossă sau Odă (în metru antic).

            S-a observat că sinusoida receptării pe mapamond a operei și personalității lui Eminescu e deosebit de capricioasă, înregistrând așteptări firești, dar și surprize venite din areale culturale,  de unde le așteptam mai puțin (China, Coreea de Sud, Thailanda, Japonia, țările slave, Turcia, Cuba, Brazilia). La activ avem acuma traduceri bune făcute în sârbă, ucraineană, turcă, rusă și studii ample cu aspect comparat semnate de Michele Matusch (Germania), Samuel Dómokos (Ungaria), Suren Kolanjan (Armenia), Libuše Valentova (Cehia) și Libuše Vajdova (Slovacia), Ali Narçin (Turcia). Un studiu recent al lui Ali Narçin, care a  tradus două volume de poezii ale lui Eminescu, remarcă următorul fapt revelator cu referire la Scrisori: „Măsura versurilor care se succed este de 17. Poezia scrisă  în limba română a fost scrisă în totalitate în stilul literaturii «Divan» (Divan). Când citim versiunea acestora în limba turcă ne găsim în fața școlii «Divan»  din tradiția otomană. Putem asocia acest lucru cu faptul că în biblioteca în care Mihai Eminescu studia se aflau cărți scrise în limba otomană… ” [Ali Narçin Ali, În poeziile lui Mihai Eminescu există ceva ascuns dincolo de obişnuit, vezi rev. Scriptor, Iaşi, 2016, nr. 1-2, 94-96 p.].

            De ordinul evidenței este dinamizarea procesului de receptare a operei eminesciene începând cu anii 1961-1964, când au apărut câteva studii care au pus accentul pe ontologic, pe vocația europenității și universalității, pe personalitatea sa complexă, remarcată încă de Maiorescu în studiul său Eminescu și poeziile lui  din 1889. La personalitatea sa  excepțională se referea și italianul Gino Lupi într–un articol din 1943 în care afirma că  opera eminesciană nu poate fi cunoscută fără cunoaștera manifestărilor complexe ale omului Eminescu. Imitatorii și critica au văzut în el numai pe cel mai mare poet al României, urmărindu–l și judecându-l în mod fals, indiferent de faptul că poetul e strâns legat de gânditor: „Mai înainte de a cerceta opera poetului care, rămânând fundamental român, a știut să exprime sentimentele universale și eterne ale umanității, este necesar, prin urmare, să cunoaștem opera gânditorului care inspiră o mare parte din poezia lui” [Mihai Cimpoi, Dicţionar enciclopedic Mihai Eminescu. Chişinău: Editura Gunivas, 2013. 584 p.].

2. Traducerile,  punţi de comunicare între literaturi

            Eminescu acordă o deosebită atenţie traducerii ca mijloc efectiv de comunicare între literaturi sub semnul aceleiaşi unităţi, el însuşi făcând traduceri din cei mai reprezentativi scriitori, filosofi şi savanţi ai lumii. Pentru el traducerea trebuie să aibă aspect de transpunere în sensul valorificării şi aplicării la original a mijloacelor limbii în care se traduce.

Viziunea organicistă eminesciană asupra culturii legitimează traducerile ca mijloace de realizare a unor legături organice între literaturi şi de punere în evidenţă a influenţelor modelatoare şi catalitice (în termenii lui Blaga), a „simpatiilor” în articolele publicistice. Jurnalistul şi poetul Eminescu se încredinţa patternului universalităţii pusă pe temeiul concret, ferit de speculaţii metafizice, al interrelaţiilor, interconexiunilor. Este binecunoscut faptul că adepţii organicismului evită în mod deliberat metafizica.

            Este vorba în cazul lui, aşa cum spune memorabil Constantin Noica, de o întâlnire cu marile gânduri ale culturilor; el ştiind întotdeauna să se ridice la începuturi, străduindu-se să înveţe limbi vechi şi noi, adâncindu–se în istoria ţării şi a lumii, înţelegând până la capăt cuvântul şi asimilând în plus limbajul ştiinţelor mai noi. Printr–o astfel de disponibilitate şi deschidere, acest fiu risipitor al culturii ştia a fi pretutindeni la izvoare.            Prin intermediul traducerilor literare  filosofice, sociologice sau cele din domeniul ştiinţelor exacte (fizică, biologie, matematică) putem stabili, în spiritul lui Noica, modelul eminescian de a cunoaşte aspectele esenţiale, „sufletul” sau, cum zice publicistul, „constituţiunea” altor culturi:

– a tradus texte esenţiale pentru cunoaşterea literaturilor, culturilor, filosofilor, religiilor, ştiinţelor;

– a mers la izvoare: la textele originale, la manuscrise, la sursele documentare autentice;

– şi-a însuşit bine limbile vechi, clasice şi moderne;

– a însoţit textele traduse  cu comentarii pertinente;

– a urmărit, cu abilităţi de specialist, noile descoperiri în domeniul ştiinţelor, paradigmele epistemologice în procesele de schimbare dialectică şi evoluţia limbajului ştiinţific;

– a urmărit modul în care se traduce în româneşte dramele, romanele dramaturgice, texte de diferită  predestinaţie.

            În calitatea de cronicar dramatic, apoi de jurnalist la Curierul de Iaşi şi Timpul care, printre altele, consemna şi evenimentele editoriale importante, a urmărit în mod consecvent şi cu aplicare filologică deosebită ce se traduce, cum se traduce şi care este efectul traducerilor în viaţa culturală.

            Traducerile prezentau, în viziunea sa, acel tot unitar al culturii europene şi universale pe care trebuie să-l cunoască publicul român într-o limbă românească elevată, „sănătoasă”, plină de „tinereţea naivă” a cronicarilor şi îmbogăţirea cu neologismele necesare.

            În fiecare cronică dramatică se făcea o apreciere a calităţii traducerii şi se punea întrebarea dacă  era necesară o asemenea „traducţiune”, căci Shakespeare, Molière trebuiau cunoscuţi într-o limbă.

            Articolul În contra influenţei franceze asupra teatrului românesc conţinea următoarea concluzie formulată sub formă de sfat:

            „De aceea adăogăm un sfat, care urmat fiind, credem c-ar avea consecinţe bune, atît pentru tinerii noştri cât şi pentru teatru în genere. D-nia lor ar trebui să-şi procure repertoriul vechi al teatrului românesc (de ex. repertoriul lui Millo) şi studiindu-l împreună, să-şi creeze un capital de roluri şi de piese, cu care în urmă uşor putè să cucerească scena şi s-o cureţe de florile exotice şi de senzaţie ale teatrului francez modern. Ar trebui culese vechile traduceri din Molière, Kotzebue, Goldoni şi reintrodus acel repertoriu cu limbă sănătoasă, nepretenţios şi de atât efect” [Mihai Eminescu, Articole şi traduceri, vol. I, ed. de Aureliu Rusu. Bucureşti: Minerva, 1974. 600 p.].

            Eminescu a recurs adesea la un mod de a traduce identic transpunerii – exemplu fiind Critica raţiunii pure a lui Kant şi Arta reprezentaţiei dramatice a lui Th. Rötscher –, la un idiom-punte, despre care vorbeşte Bogdan Ghiu în prefaţă la Gramatologia lui Jacques Derrida:

            „Orice traducere trebuie să înceapă prin a fi bilingvă, prin a marca, nu prin a masca spaţiul, intervalul pe care tocmai ea îl creează  nu numai între două limbi sau, cum se mai spune între două culturi şi între două istorii, ci între  o singularitate universală (autorul de tradus) imposibilă altundeva decât în mediul (de gândire şi creaţie) al unei anumite limbi, şi absenţa ei nici măcar aşteptată, ci pur contingentă, dintr-o altă limbă (cultură, istorie) .

            Putem urmări, în mod analogic, procesul de receptare a operei şi personalităţii eminesciene sub semnul universalului. Profesorul Dumitru Copilu-Copillin a stabilit, în lucrarea Eminescu universal, trei etape distincte în cadrul acestui proces:

            1– în timpul vieţii poetului, mai puţine, dar dintr-o investigaţie mai recentă reiese că, faţă de ceea ce se ştia până acum, poetul a fost mult mai bine cunoscut şi apreciat în alte ţări, între care se detaşează, prin calitatea şi cantitatea traducerilor şi referinţelor critice, Germania, Austria, Italia, Franţa, Rusia, SUA etc;

2 – în următorii 75 ani, când s-a realizat o receptare substanţială cu literaturile mari în care se integrează şi este recunoscut ca valoare universală;

3 – în ultimul deceniu şi jumătate, când ascensiunea popularităţii pe toate meridianele geografice şi spirituale ale lumii se asociază cu asimilarea operei ca parte a literaturilor naţionale receptoare, încercările de evaluare critică promovând tendinţa de consacrare a valenţelor ei estetice şi socio-umane, relevând cu deosebire chintesenţa sumei şi valorii tuturor versiunilor, în limbi străine şi în varianta originală. Procesul de universalizare a creaţiei eminesciene a culminat cu evenimentul sărbătoririi pe linia UNESCO  a Anului Internaţional Eminescu,  ce a impulsionat activitatea de traducere şi investigare critică în majoritatea limbilor şi ţărilor menţionate, la care mai adăugăm ţări ca Tailanda, Mongolia, Vietnam, câteva ţări africane şi câteva replici sovietice etc.

Într-un interviu acordat publicaţiei România Liberă, sub genericul Denigratorii lui Eminescu, academicianul Eugen Simion vorbeşte de neşansa şi regretul pe care le-a avut „romanticul absolut” (Ion Negoiţescu) de a nu putea fi tălmăcit în toate limbile pământului, iar traducerile care s-au făcut totuşi „nu sunt prea reuşite”.

Considerat a fi cel mai strălucit reprezentant al romantismului românesc şi un mare poet romantic european, integrat seriei de scriitori care au marcat profund curentul în discuţie, – Byron, V. Hugo, Shelley, Lamartine, Puşkin, Heine, Charles Cros şi alţii, Mihai Eminescu a intrat, în pofida intraductibilităţii operei sale, în atenţia intelectualităţii din întreaga lume. Cu toate acestea poeziile sale pot fi rostite în peste 60 de limbi, iar numărul celor care au fost sensibilizaţi de eternul său discurs liric a depăşit, potrivit unui studiu, cifra de 200.

3. Receptarea lui Eminescu în limba sârbă

În limba sârbă poeziile lui Eminescu au fost răzleţ transpuse, acest lucru datorându-se intraductibilităţii bogatelor expresii, „doldora de idei şi simboluri, ecuaţii mitice, mitologice şi filozofice” (Sima Petrovici, O bună transpunere a Luceafărului şi Scrisorilor lui Eminescu în limba sârbă, revista Lumina, nr. 2-3 (26-27), Panciova, 2001, p. 32-36). Prima tălmăcire a poeziilor eminesciene în limba lui Vuk Karodžić, a fost făcută de romanticul poet Jóvan Jó din Vanović Zmaj, însă după o versiune germană, probabil cea alcătuită de Mite Kremnitz. Grupaje din versurile luceafărului poeziei româneşti au apărut sporadnic în revistele literare sârbe – Kniijeveni jivot din Timişoara, Kniijevne novine, Kniijevnost şi Savremenikdin Belgrad. În anul 1979 la Ed. Prosveta avea să vadă lumina tiparului şi o antologie – Pesnistvo evropskog romantisma/Poezia romantismului european, multe dintre poeziile antologate fiind transpuse în limba sârbă, printre alţii, de Vasko Popa, Ljubomir Simovici, Aurel Gavrilov, Ivan V. Lalici şi Adam Puslojici.

O altă încercare aparţine lui Mate Marasa care în 1989 a versificat în sârbeşte şi a publicat Luceafărul în colecţia revistei de cultură Lumina din Panciova. Cât de aproape a fost acesta de ,,fiorul galvanic” transmis cititorului sârb de Luceafărul, în traducerea sa – Vecernja zvijezda? Să luăm, la întâmplare, strofa 65:

,,Porni luceafărul.Creşteau

În cer a lui aripe,

Şi căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe”.

Iat-o acum transpusă în limba sârbă de Mate Marasa:

,,Krenu svjetlonoša.Ko sjen

Krilata nebom lijeće,

Po stazi gdje za jedan tren

Protječe tisućljeće”.

Se observă cum ,,lectura prin traducere” (Irina Mavrodin) propusă de tălmăcitor, deşi îl apropie pe cititor de elementele unui registru poetic expresiv, nu e în măsură să provoace starea de beatitudine identificată în varianta originară: ,,Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe”, întrucât în versurile ,,Po stazi gdje za jedan tren/ Protječe tisućljeće” timpul şi-a pierdut  armonia, şi le-a golit de trăire şi sublim.De aici concluzia că versul eminescian în limba sârbă nu are echivalenţe stilistice, fonice etc., şi nu poate exprima clar realitatea din oglindă? Să nu ne grăbim cu sentinţa. Să analizăm aceiaşi strofă – 65 – şi în versiunea propusă de Ileana Ursu şi Milan Nenadič în Luceafărul/Svetlonoşa (Ed. Slovo, Vrbas, 1995):

,,Cvetlonoşa krilomkrenu

Ko senka po neba stazi,

Prelazi u ienom trenu

Milenjum şto prelazi”.

O primă constatare: versurile îşi păstrează profunzimea şi degajă o emoţie foarte apropiată de cea produsă de cele de origine, de aici concluzia că, în pofida diferenţei de structură dintre limbile română şi sârbă, în varianta comentată, ele nu şi-au pierdut identitatea şi nici nu au deturnat înţelesul şi nici actul facerii ideii transmisă dintr-o cultură în alta.

Desigur, cea mai izbutită şi de excepţie traducere a unora dintre cele 500 de poezii ale lui Mihai Eminescu aparţine, (raportându-ne la perioada de până în anul 2000),  poeţilor Ileana Ursu şi Milan Nenadič. La Editura Libertatea din Panciova în anul 2000 avea însă să apară bilingv cartea Luceafărul/Vecernik şi Scrisorile/Pisma a acestor poeţi. Cum se poate vedea, traducătorii au metamorfozat titlul iniţial al Luceafărului, nu i-au mai spus Svetlonoşa, ci Vecernik. Să exprime respectivele substantive acelaşi lucru? În această privinţă Adam Puslojici este categoric, nu! Cuvântul Svetlonoşa nu ne sugerează noaptea, întunericul, iar Vecernick nu conţine raza, lumina. Chestiunea rămâne deschisă.Important este că pentru prima oară cititorul sârb este iniţiat în universul liric al „poetului genial al culturii şi limbii române, mai mult un poet unic şi genial universal” (Sima Petrovici). Cei doi traducători au reuşit, pe cât posibil, să păstreze în limba sârbă nealterate forma, cadenţa şi mesajul liric al capodoperei eminesciene. Să oferim drept argument la cele spuse şi un fragment din Scrisoarea a III-a:

„Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.

Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:

– Ce vrei tu?

-Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,

Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort

Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.

-Tu eşti Mircea?

-Da-mpărate?”

Iată cu câtă inspiraţie Ileana Ursu şi Milan Nenadič transferă în sârbă intensitatea trăirii, fără a diminua din singulara sonoritate eminesciană:

„Evo stije glasnik mira s belim platnom na vrx stapa,

A Bajazid, odmerivşi, sa prehpenîem  upita ga:

-Şta ti xoces?

-Mi? Mir cestit. Mada cada s nama nije,

Gospodar bi naş da vidi glavu vaşe imperiie.

Jiva staza na mig iedan razmace se ka şatory,

Poiavi se skroman staraţ po odeţi i govoru

-Ti si Mircea? po odeţi i govoru.

-Iesam, ţare!”

Ileana Ursu şi Milan Nenadič şi-au dovedit iscusinţa, mai ales, în traducerea unor poezii greu de transpus în limba sârbă. Pentru ei poezia lui Mihai Eminescu, devenit vocea autentică a umanităţii, înseamnă risipire de etern, sensul lumii, mister şi evidenţă. Traducerea poemului Rugăciunea unui dac (Molitva iednog daceanina), foarte greu de transferat în limba sârbă, a constituit piatra de încercare a talentului lor. În textul acestuia au căutat, dincolo de melodicitate, dincolo de formele de construcţie, ,,discursul transfrastic”, adică puntea de legătură dintre cuvânt şi frază.

Pentru a ne susţine comentariul să apelăm la acest fragment:

„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,

Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,

Căci unul erau toate, şi totul era una;

Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,

Pe-atunci erai Tu singur, încât mă întreb în sine-mi:

Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-a ‘nainte de-a fi zeii,

Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,

El zeilor dă suflet şi lumii fericire,

El este-al omenirii izvor de mântuire:

Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,

El este moartea morţii şi învierea vieţii!”.

Iată planul de rezonanţă, în limba sârbă, care nu scade tensiunea trăirii, ci mai curând produce un efect estetic şi mai profund:

„Kad ne beşe smrti niti besmrtnosti,

Niti jivotvornog zrnaşţa svetlosti,

Ni danas ni sutra, iuce ni vecito,

Ier sve beşe iedan, u iednom sve skrito;

Zemlea, nebo, vazdux i svet ţeli, kada

Bexu red onoga şto ne bi nikada,

Ti beşe iedini, pa se pitam samo:

Ko li ie Bog iem srţa priklanamo?

On beşe iedeni, bog pre svix bogova,

On iz silnix voda moţnu iskpu skova,

On bozima duşu, svetu sreţu dade,

A liudima izvor oproştaine nade:

Uzvisite srţa! Nek poi ne prestaie,

On  ieste smrt smrti, vaskrs jivota ie!”.

Faţă de „experienţele” anterioare prin care s-a încercat introducerea în cultura sârbă a unui mare poet al literaturii universale, demersul celor doi traducători a fost o reuşită, el bucurându-se de un interes deosebit din partea „consumatorului” de poezie din Serbia. Volumul Opere alese / Izabrana dela, apărut în anul 2000 la Ed. Elion din Bucureşti, la 150 de ani de la naşterea poetului „care a încercat să dea sens şi finalitate timpului şi spaţiului istoric pentru neamul său”, cum scrie în prefaţă Zoe Dumitrescu-Buşulenga, include echivalenţele, tulburător de credibile, în limba sârbă a celor doi valoroşi poeţi din Novi Sad.

Şi cunoscutul prof. univ. dr. Radu Flora (Mihaj Eminesku: Ka Zvezdi, izabrane pesme, Gradska Biblioteka, Zarko Zrenjanin) s-a încumetat să plăsmuiască poeziile lui M. Eminescu în sârbeşte. (De menţionat că şi el a preferat să atribuie Luceafărului, în limba sârbă, corespondentul de Vecernijek, ceea ce nu poate reda exact sensul dat de marele poet.

Volumul Opere alese / Izabrana dela, apărut în anul 2000 la Ed. Elion din Bucureşti, la 150 de ani. Ceea ce este deosebit de important, în afara poeziilor mai sunt prezentate bilingv, (punctul de pornire al acestei întreprinderi fiind ediţia critică Perpessicius), o parte din proze (Cezara, Archaeus, Aur, mărire şi amor, Contrapagină şi Borta vântului,) o selecţie de cugetări şi un grupaj de articole publicistice – Tendenţe de cucerire, Românii Peninsulei Balcanice, Pe arborul tăcerii, Alexandru III, Între legendele noastre, Discuţia cestiunii dunărene şi Demagogii sunt aceiaşi. Editorii, în Notă asupra ediţiei precizează că au căutat să publice unele poezii necesare unei mai cuprinzătoare viziuni asupra liricii marelui poet, cât şi a prozei şi publicisticii sale, tipărite în premieră în versiunea sârbă.

Tentativa de a propune cititorilor sârbi un Eminescu cât mai aproape de realitate, au mai făcut: Slavko Vesnici, Vasko Popa, Ivan V.Lalici, Ioan Flora, Ljubomir Simovici şi Aurel Gavrilov, ultimul fiind unul dintre poeţii români din Voivodina influenţaţi, incontestabil, de poetica eminesciană.

Şi cunoscutul prof. univ. dr. Radu Flora (Mihaj Eminesku: Ka Zvezdi, izabrane pesme, Gradska Biblioteka, Zarko Zrenjanin) s-a încumetat să plăsmuiască poeziile lui M. Eminescu în sârbeşte, dar ele erau îmbrăcate într-o haină didacticistă, care ascundea miracolul ce li-l insuflase creatorul lor, lucru care nu putea să ofere iubitorilor de poezie din Serbia imaginea fascinantă a ultimului, etenului romantic al lumii.

Adam Puslojici, la 15 ianuarie 2018, la Drobeta Turnu Severin, cu ocazia ediţiei a XXVIII-a a Festivalului Internaţional de literatură ,,Mihai Eminescu”  avea să avanseze, în limba sârbă, evident, o altă ipostază a titlului poemului Luceafărul – Lučarnik! În viziuea sa Lučarnik însemnând deopotrivă şi rază (= luča, în limba sârbă) şi întunecare, înnegrit (= čarno, în limba sîrbă). Aşadar, cea mai fidelă traducere a Luceafărului aparţine lui Adam Puslojici.redăm un fragment din comentariul său prin care îşi justifică senzaţionala interpretare: ,,În slovenă şi engleză s-a tradus (Luceafărul – n.n.) prin Lucifer (ceea ce îi conferă sens de necuratul – n.n.), în macedoneană – Lučafar, în portugheză – Hiperion, în franceză – Vesper, în italiană – Astro, în rusă – Lučafer şamd.”. În consecinţă, Lučarnik-ul lui Adam Puslojici se dovedeşte a fi cea mai izbutită traducere de până acum a Luceafărului ,,omului deplin al culturii româneşti” (Constantiun Noica).

4. Criticii sârbi despre Mihai Eminescu

            Din păcate, studiul operei şi vieţii lui Mihai Eminescu în literatura sârbă a fost lacunar. Nu fiindcă nu ar fi existat interes pentru un mare poet universal, nici pentru că este, în continuare, un poet dificil de tradus, ci pentru că traducerile nu au fost în măsură să transfere în limba sârbă întreaga fiinţă a operei acestuia. Eminescu are nevoie de lumea lui magică, nu de una mai mult sau mai puţin ,,recreeată” de traducători, ca să utilizăm un termen consacrat de Proust. Este şi motivul pentru care criticii sârbi nu au cutezat să evalueze ,,tabloul spiritului creator eminescian” (G. Călinescu). Totuşi, au existat unele încercări firave de a pătrunde în universul  eminescian.Mariana Dan în Sufletul universal nu are patrie/ Univerzalna duša nema domovinu (Belgrad, Institutul pentru Editarea Manualelor, 1997), reuşeşte să ridice pe soclu binemeritata statuie a poetului naţional al românilor, dar cartea, deşi bilingvă, trece neobservată, mai cu seamă de cititori, din cauza tirajului redus şi a lipsei de promovare. În treacăt fie spus: nu este lipsit de interes să arătăm că autoarea întreprinde o paralelă îndrăzneaţă între poezia lui Eminescu şi a poetului sârb Laza Kostic.Cuvântul înainte al lui Radu Flora la volumul Mihaj Eminesku, Ka zvezdi. Izabrane pesme (Zrenjanin, Gradska biblioteka „Zarko Zrenjanin”, 1983), ce  poate fi găsit sub forma unui eseu şi în Letopis Matice srpske, (nr.3-4, 1950, p.191-196), lasă indiferentă intelectualitatea sârbă, chiar dacă  în revistele de literatură fuseseră semnalate anumite influenţe eminesciene asupra unor texte lirice semnate şi de poeţii sârbi Branko Radicevic şi Jovan Jovanovic Zmaj (asemănările constând în ritm și versificații identice). Exegetul Dragan Stojanovici a comentat  în publicaţia Temisvarski zbornik  nr. 4 din 2006// (Matica srpska, 2006) traducerea unor poezii ale lui Mihai Eminescu de către Octavian Nedelcu şi Ioan Flora, pe care nu le apreciază a fi poarta prin care cititorul sau lectorul sârb poate pătrunde în structura organicistă a marelui Poet. Un alt critic sârb, Mio Mijuskovici, include într-o carte a sa despre marile valori cultural-europene şi câteva referinţe referitoare la Mihai Eminescu. Tot în Serbia, în anul 2013, dar în limba română, la Editura Institutului Cultural al Românilor din Voivodina, a apărut, sub semnătura Mariei Nenadici, lucrarea Influenţa filosofiei lui Schopenhauer asupra creaţiei eminesciene. Chiar dacă, fragmente din aceasta au apărut în limba sârbă în revista Interculturalitatea  din Novi Sad, nu a avut darul de a demonstra cititorilor sârbi ,,influenţa gândului schopenhauerian […]” asupra  scrierilor eminesciene, mai cu seamă a celor referitoare la filozofie.

            Încheiem acest excurs cu această constatare din volumul Spre un nou Eminescu  a academicianului Mihai Cimpoi: ,,În jurul lui Eminescu s-a produs în chip artificial nebuloase ale neînţelegerii, părtinirilor şi prejudecăţilor conjuncturale, tăgadei de ordin valoric, încăpăţânării de a absolutiza o parte a întregului […]. O asemenea imagine cu adevărat astrală n-a fost eclipsată de încă neîncheiata odisee a postumiadei,  care a întreţinut teama de a nu schimonosi masca platoniciană şi apolinică a poetului cu vreo fărâmitură de «moloz», mentalitate de durată care a făcut imposibilă identificarea Adevăratului Eminescu cu Întregul Eminescu. […]. Un nou Eminescu este de neconceput fără desluşirea intimă a unui homo eminescianus complex, ros de contradicţii şi aporii, însetat de Absolut şi formele perfecte, dar şi copleşit de devenire şi existenţa limitelor, a relativului, introvertit, dar şi deschis spre lumea ce parcurge tragicul traiect «de la mărire la cădere», neliniştit, răvăşit de Abisul ontologic” [Chişinău, Ed. Hyperion,1993].

Cuprins

          Poeziile lui Mihai Eminescu transpuse în limba sârbă /

1.Scurte consideraţii privind exegeza  eminesciană /

2.Traducerile,  punţi de comunicare între literaturi /

                        3. Receptarea lui Eminescu în limba sârbă /

                        4. Criticii sârbi despre Mihai Eminescu /

Publicitate