O poetă romantică de sorginte eminesciană

132 de ani de la moartea Veronicăi Micle

Dumitru PĂSAT

A văzut lumina zilei pământești la 22 prier 1850 în orășelul Năsăud (nordul Transilvaniei, aproape pe aceeași paralelă cu Botoșanii lui Eminescu). Tatăl ei, cizmarul Ilie Câmpeanu, luptase la 1848 în Oastea Latină a lui Avram Iancu, decedând în anul 1849 din cauza rănilor pricinuite.

Văduva-mamă, Ana Câmpeanu, trecu în Moldova cu cei doi copii ai săi, Radu și Ana, oprindu-se la Târgu Neamț (o vreme la Roman), apoi se statornici la Iași. Începând să urmeze cursurile școlii primare, viitoarea poetă (a cărei cultură este greu de contabilizat) își schimbă prenumele din Ana în cel de Veronica. A urmat Școala Centrală de Fete din Iași pe care a absolvit-o în 1863. Președintele comisiei de absolvire, profesorul universitar Ștefan Micle (om cu merite de activist neînfricat în 1848, ca și Ilie Câmpeanu) este frapat de frumusețea și inteligența domniței și se căsătorește cu ea în 1864.

Conștient de realele înzestrări native ale Veronicăi, Ștefan Micle (cu 30 de ani mai mare, dar „în floarea vârstei”), rector al Universității ieșene, i-a asigurat nu numai bunăstare și echilibru, ci a contribuit în mod hotărâtor și la formarea viitoarei poete: exerciții de canto și pian, lecții de limbă franceză și literatură universală, încurajarea debutului editorial etc.

Tânăra soție participa cu pasiune și la viața socială ieșeană. La 17 ani face parte din Comitetul de conducere al Reuniunii Femeilor Române, iar peste doi ani contribuie substanțial la punerea bazelor unor școli profesionale de fete din Iași. Așadar, pe când Mihai Eminescu își termina studiile liceale, și, mai apoi, colinda țara cu trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, Veronica Micle își întemeia un cămin familial solid la Iași, unde s-a petrecut și nunta.

În primăvara anului 1872, Veronica Micle face o călătorie la Viena (pentru un tratament medical), ocazie cu care îi este prezentat studentul Mihai Eminescu, iar dânsa avea nevoie de un ghid prin capitala Imperiului Austro-Ungar. Însuși Ștefan Micle, soțul ei, i l-a recomandat, cunoscându-l din articolele de presă scrise în favoarea românilor ardeleni și din activitatea politică în sprijinul aceleiași cauze a emancipării conaționalilor de pe întinderile imperiului. Ea îl cunoștea tot din scris, lecturându-i poeziile din Convorbiri literare, plăcându-i în mod special Venere și Madonă (poezie cu care Eminescu debutase în revista Junimii, la 15 aprilie 1870).   

Revenită acasă și, cu siguranță, impresionată de discuțiile cu M. Eminescu, V. Micle a dat muzelor „răgaz de desfătare”, debutând (sub pseudonimul Corina) la revista Noul curier român cu două nuvele/schițe de factură romanțioasă, intitulate Plimbare de mai în Iași și Rendez-vous. A colaborat după aceea la Columna lui Traian (revista lui B. P. Hasdeu), Curierul român, Familia Universul literar, Literatorul, Convorbiri literare, Revista nouă, Curierul de Iași, publicând versuri originale și traduceri/prelucrări după Gautier, Lamartine și Musset, reunite la 1887 în volumul Poezii, care cuprinde și două pagini de aforisme. În 2011 la Editura Princeps Edit din Iași vede lumina tiparului varianta cu titlul Raze de lună (prefață, itinerar biografic, bibliografie și selecție de referințe critice de Daniel Corbu). Textul acestei din urmă ediții îl avem în vedere în cele ce urmează.

Lui Eminescu (p. 17-78) îi sunt dedicate următoarele poeme: Frumoasă, sfântă poezie; În cenușă; Când îmi plac; De-ai ști; Lumea mare; Fugi; Pe-al meu gând; Pasăre cu pene albastre; Moarte, fugi…; Pe ceruri…; Când noaptea e adâncă…; Și pulbere, țărână…; De ce-ți mai numeri anii; Am plecat; Ai plecat…; Ar fi destul…; Singurul noroc…; Că mi-ar zdrobi suspinul…; Tristă de ce-i…; De dorul tău…; Din sufletu-mi…; Nu plânge; Luminează-n ceruri luna…; Dor de trecut…; În zadar…; La portretul unui poet; Și cum s-a stins; Uitarea; În dorul meu; Știu c-amorul tău…; Și te urăsc…; Să pot întinde mâna…; S-a pus vălul; M-am gândit…; Aș vrea să vin…; De-aș putea…; Că astăzi; Sunt lăcrămioarele-nflorite; Lui X; La un portret; Singură; Lacrime și lacrime; Și dacă-un dor; Scrisoare; Nu ești tu; Șterge-ți lacrima; Ah, du-te; Drag mi-a fost; Și ura și iubirea; Cu gândul…; De pe-un vârf…; Rime la un amic; O clipă dac-ai amorțit; Lui (postumă); Raze de lună; Să știi că oriunde…

Printre altele fie spus, Veronica Micle a fost cea dintâi care, în Să pot întinde mâna… [Convorbiri literare, an. XVII (1883), nr.8 (1 noiembrie), pag. 320], l-a numit pe Mihai Eminescu Luceafăr: „Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta / Încetul la o parte șuvițele le-aș da, / Senină să rămâie, curată ca un crin, / Icoană de iubire la care să mă-nchin. // Dar tu ca un luceafăr departe strălucești, / Abia câte o clipă în cale-mi te ivești, / Apoi dispari; și-n urmă rămâi în gândul meu /Vedenie iubită la care mă-nchin eu.” (pag. 51).  

Deja în celebrul poem Lui X [Convorbiri literare, an. XX (1886), nr.9 (1 decembrie), pag. 800] îl numește geniu: „Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge… / Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt / Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge, / Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ. // Şi doreşti a mea iubire… prin iubire pân’ la tine / Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o leg, / Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine, / Când mareaţa ta fiinţă poate nici n-o înţeleg. // Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții / Şi numai din depărtare când şi când să te privesc, / Martora măririi tale să fiu pân’ la pragul morţii / Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.” (pag.59).

E numai binevenit momentul să amintim aci dedicația Veronicăi Micle pe o fotografie dăruită lui Mihai Eminescu la 27 de ani: „Sufletul meu și după moarte va căuta umbra poetului iubit.”

Primul exemplar din volumul Poezii, Veronica Micle îl trimite lui Mihai Eminescu la Botoșani, unde se afla sub îngrijirea surorii sale Harieta. Cartea este însoțită de o dedicație pe cât de simplă, pe atât de tulburătoare pentru lunga ei așteptare: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca mărturie de neștearsă dragoste.”

A doua zi după decesul Poetului, pe 16 iunie 1889, Veronica așternea pe hârtie poemul Raze de lună, dedicat Lui: „Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună! / Ai zis tu, și eu atuncea, când pe-a dorului aripe / Duși de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună – / Noi visam eternitate în durata unei clipe. //
Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază / Ce din lună se coboară și pământul îl atinge; / Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează / Și că-n pieptul său viața cu căldură să răsfrânge! // Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie / A sa liniște eternă, pacea lui nestrămutată / Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie, / Pentr-o clipă de iubire din viața de-altă-dată. // Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă / Și în locul ei amarul și pustiul ne rămâne; / Ah! și ca să porți povara unui chin ce nu se curmă / Tu cu moartea ta în suflet te târăști de azi pe mâne; // Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună / A sa liniște eternă, eu aș da de voie bună / Toate razele de lună, toate razele din soare / Să te pot uita pe ține, să simt sufletul că-mi moare.” (pag.76-77).  

Se reține că la înmormântarea lui M. Eminescu a fost și V. Micle, însă nu în cortegiu, ci într-o trăsură de piață, urmând de la o anumită distanță procesiunea oficială. Se mai susține că l-a văzut și pe catafalc, lăsând un buchet de violete lângă sicriu. Mai stând în București câteva zile, a fost văzută ducând la mormântul poetului (din Cimitirul Bellu) același tradițional buchet de violete, cu o panglică pe care scria „Adio”.

Dragoste și Poezie. Ale lui pentru mine, ale mele pentru dânsul, astfel își intitula Veronica Micle un volum alcătuit de ea tot după trecerea în eternitate a lui Mihai Eminescu (74 de poezii semnate de Micle și 22 de Eminescu), parcă dinadins pentru a rămâne împreună. Și visând „eternitate în durata unei clipe”, poeta vine cu următoarea mărturisire: „O! Moarte, vin de treci / Pe inima-mi pustie și curmă a’ mele gânduri / S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi, / Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi, / Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm, / Să dorm pe veci. // În liniștea-mi eternă să am sub lespezi reci / Un somn fără de vise, un vis fără suspine; / N-aștept nici recompense, n-aștept lumini divine, / Acestea-s toate basme, sunt toate vis himeric; / Viața-i o licărire ce piere-n întuneric. / Destul… aș vrea repaos… Să dorm… / Să dorm pe veci.” (pag.101).

  „Prin tot ceea ce a scris, Veronica Micle rămâne în literatura română un poet romantic de sorginte eminesciană, excelând, în special, în poezia de dragoste. O poezie de profundă sensibilitate și sinceritate a sentimentului, în texte diferite realizate, de la descriptivism romantic până la blestem și alungare.” (Daniel Corbu).  

Soarta și destinul Veronicăi Micle, așadar, îi sunt legate (în timpul vieții, dar și în veacul de eternitate), de cel mai mare NUME al poeziei românești, contopindu-se cu versul eminescian… V. Micle, în fine, este și „prima cititoare a poeziilor lui Eminescu și a acestor adevărate poeme în proză care sunt scrisorile lui, a tuturor scrisorilor lui, prima care i-a răspuns – căci nu încape îndoială că azi noi toți, care le recitim, îi răspundem fiecare în felul nostru –, prima care le-a strâns la un loc, le-a dat o organizare… Ea este, în fond, autoarea celui mai frumos roman epistolar viu din literatura română.” (Nicolae Georgescu).

Luând în considerație florilegiul de versuri lirice (Lângă leagăn; Lac-oglindă; Povestea crinului; Povestea rozei; Povestea lăcrămioarelor; De pe țărmurile lumii; D-nei Aristița Manolescu; Domnișoarei Elena Theodorini; De-aș putea; Din pulberea iubirii; Aubade; Cel din urmă vis; Iluziile mele; Scrisoare, Ah! Fugi; De ce în sufletul meu; O! Moarte… ș.a.), îndrăznim a concluziona că Veronica Micle a „contribuit la procesul de apariție și de diferențiere a unei sensibilități necunoscute până atunci în poezia noastră, sensibilitatea feminină. Ea a reușit să comunice sentimente specific feminine și să se comunice ca individualitate izolată într-o sensibilitate comună la un nivel artistic cu nimic inferior multor poeți din vremea sa, care se prezentau ca un grup destul de omogen, atât prin particularități stilistice, cât și prin tematică, tendințe sociale și morale, chiar dacă aveau temperamente opuse.” (George Sanda).  

În același an (1850) au venit pe lume, în același an (1889) au plecat spre galaxia veciniciei… Zorile marii lor iubiri, din păcate, prea devreme au apus, deoarece timpul nu a mai avut răbdare…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s