„Regele poeziei” şi „Împăratul poeţilor”

(Alecsandri şi Eminescu)

200 de ani de la nașterea poetului Vasile Alecsandri

Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA

Scriind despre Conferinţa lui Alecsandri (Eminesciana, I, 1971), ţinută la 14 octombrie 1883 la Ateneu, întru ajutorarea lui Eminescu, Perpessicius reconstituia ecoul publicistic al acesteia în epocă („omagiul bardului naţional” cum scrie un ziar antiliberal!) şi conchidea cu rânduri de un regret vădit îndatorat: „Ne-ar mai trebui, desigur, un răgaz, pentru a epiloga, cum se cuvine, în marginea acestui eveniment şi a deducţiilor câte se oferă pe tema raporturilor Alecsandri – Eminescu…” Tocmai asupra acestor raporturi încercăm a glosa în cele ce urmează, ştiut fiind faptul că „bătrânul bard al României”, cel ce întruchipa, la data ace, pe „poetul nostru naţional” (Românul), va supravieţui mai mult de un an posterităţii eminesciene în creştere, adică până la 22 august 1890. https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Alecsandri

            Iată un subiect care, dincoace de documente, interesează istoria literaturii române şi căruia nu o dată i s-au oferit interpretări tendenţioase, de interes anexionist, exagerările trecând dintr-o parte în alta a balanţei în coloratura instantanee a umorilor jucăuşe! Se cuvine, aşadar, o recapitulaţie atentă a tuturor datelor menite a releva climatul epocii, starea de spirit, mentalitatea ce prezida conştiinţa celor ce se vedeau contemporani şi pe care „împrejurările” destul de delicate îi împiedicau, desigur, să comunice. Deşi existau raportări reciproce de stimă, de înţelegere, de afecţiune…

Se ştie, mai întâi, că între mentorii spirituali ai lui Eminescu, Alecsandri se bucura de o apreciere nemărginită. În expresivitatea poeziilor din tinereţe sunt, desigur, identificabile şi urme din poezia lui Alecsandri. Chiar poezia De-aş avea, cu care tânărul „privatist” din Cernăuţi debuta în „Familia” din 25 februarie / 9 martie 1866 este atât de apropiată – prozodic şi artistic – de Doina lui Alecsandri, încât ea a apărut multora drept o „imitaţie”, anunţând însă un condei abil, dexteritate stilistică, vocaţie tematică uşor livrescă, în general un lirism învăluitor, aprofundat. Şi mai târziu „modelul” Alecsandri se va dovedi productiv, dar bineînţeles în modulaţia eminescianismului. Vom exemplifica cu „Făt Frumos din tei”, de mai târziu, în care sunt valorificate atât tema cât şi unele expresii tipic alecsandrine şi privitor la care G. Călinescu aprecia că „nenorocul lui Alecsandri a fost că Eminescu a supt toate fluidele inefabile, toate elementele metafizice, lăsând numai materialul litografic, care însă este redus.” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. a II-a, 1982, p. 298. ) 

Prin 1868-69, Eminescu redacta prima sa lucrare dramatică terminată, Amor pierdut – viaţă pierdută (Emmi), pornind, desigur, de la poezia lui Vasile Alecsandri Emmi, din 1860 (acţiunea se petrece pe la 1852, când „bardul”, care e în mod cert prototipul eroului, avea în jur de 30 de ani). Că poezia constituise pentru poet, în aceşti ani ai adolescenţei sale literare, mai mult decât un simplu pretext literar, o aflăm din confesiunea pe care Toma Nor, eroul romanului Geniu pustiu, i-o face prietenului său: „Mi-ai trimis poeziile lui Alecsandri. Îţi mulţumesc. Citesc pe Emmi, singurul lucru în lume care-mi poate stoarce lacrimi. Într-adevăr, voi ăştia care trăiţi în lume numai pentru ca să trăiţi, aveţi o idee ciudată de moarte…voi vă imaginaţi scheletul unui mort şi ziceţi – moarte. Pentru mine, e un înger drag cu o cunună de spini, cu faţa palidă şi cu aripi negre. Un înger…îngerul visurilor mele…” Aşadar, o metafizică a morţii, aşa cum vom întâlni-o mai târziu în marea sa poezie, încă de acum cristalizată într-o concepţie ce va deveni şi poetică.

Când în 1870, la 15 august, apărea pe prima pagină a „Convorbirilor literare” poemul Epigonii, personalitatea cultural-politică şi artistică a lui Alecsandri îşi trăia o ipostază apogeică, venirea „bardului naţional” la „Junimea” însemnând, deopotrivă, protocol cenaclier şi sărbătoare literară. O spune G. Panu în însemnările sale şi o spun toţi apropiaţii „Junimii” ieşene. Aceasta e şi imaginea „veselului Alecsandri”, căruia i se dedică în Epigonii nu mai puţin de trei strofe, evocându-i-se, în metafore plastice, meritele literare, strofe care au acolo menirea de a încheia prima parte a antitezei romantice, în care elogiul neţărmurit al scriitorilor de dinainte nu putea satisface întru totul „exigenţele” mentorului junimist!

  Acum „bardul naţional”, numit de Eminescu „rege al poeziei veşnic tânăr şi ferice” (o intuiţie exactă!), savurându-şi gloria (care tânjise să devină europeană, în 1870, când la Montpellier Alecsandri obţinuse „Le prix du chant latin”) devenise un om „atât de exterior” încât de-a dreptul el se confunda cu „idolul contemporanilor” – străduindu-se el însuşi a fi „la nivelul trebuinţelor politice ale vremii”. Astfel, crede G. Călinescu, era firesc să-i lipsească „capacitatea speculativă” ori „răgazul de a medita asupra structurii marii arte”.

Strofele din Epigonii puneau, aşadar, dincolo de un elogiu binemeritat, un diagnostic exact al imaginii lui Alecsandri în conştiinţa literară a epocii (de o epocă Alecsandri anterioară uneia eminesciană vorbea şi Garabet Ibrăileanu):

„Şi-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,

Ce din frunză îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,

Ce cu basmul povesteşte, veselul Alecsandri…”

Poetul este un „rege al poeziei”, constată Maiorescu în 1889, aşadar „care alt rege ar fi putut să-l premieze”, se întreba retoric criticul, referindu-se la refuzul lui Eminescu de a merge la Palat spre a primi medalia „Bene Merenti” (Eminescu şi poeziile lui, 1889)…

Să precizăm, totuşi, că în privinţa sintagmei „rege al poeziei” Eminescu nu e tocmai original, căci ideea de a-l gratula pe Alecsandri cu expresia de „rege al poeţilor” o avusese un alt poet pe nume Dimitrie Petrino, liberalul care îl va înlocui, la conducerea Bibliotecii Centrale din Iaşi, pe Eminescu, intentându-i acestuia chiar un calomnios proces, în 1876, privind lipsa de mobilier şi a unui număr mare de cărţi din fondul bibliotecii! (Cu toate acestea, mai târziu, la moartea lui, Eminescu va scrie fără pic de ranchiună…). Iată un scurt „istoric” al sintagmei care a făcut o adevărată carieră în cercetarea literară românească.

În revista „Albina” din Pesta (nr. 3-4/1870), – revistă în care Eminescu va publica mai multe articole de atitudine pe teme naţionale -, apare şi articolul O scriere critică, în care poetul, care apărase cândva „Lepturariul” în 6 volume al lui Pumnul (criticat şi de Maiorescu în „Observări polemice”, 1869), se ocupă de data aceasta de broşura lui Dimitrie Petrino – Puţine cuvinte despre coruperea limbii româneşti în Bucovina (Cernăuţi, 1869). Între alte observaţii critice, Eminescu persiflează sintagma de „rege al poeţilor” cu care D. Petrino (unul din poeţii cu care Maiorescu ilustra „direcţia nouă”, 1872) îl gratula pe Alecsandri:

„În cap. IV – scrie recenzentul Eminescu – criticul îl laudă pe dl Alecsandri şi-l face regele poeţilor, lucru la care aplaudăm şi noi, până ce vom avea şi un împărat al poeţilor, care adică să-l întreacă pe dumnealui, ceea ce, spus fără compliment, va fi cam greu, deşi suntem de o natură care nu disperă niciodată.”

Ceea ce putem aprecia că s-a şi întâmplat – mirabilă predicţie eminesciană!

Vorba lui Macedonski: „Poetul e un rege şi i se cuvine un tron.”

„Regele poeziei” era, în viziunea eminesciană, „veşnic tânăr”, „ferice” şi „vesel”, o imagine dedusă, desigur, atât din operă cât şi dintr-o itinerantă condiţie biografică şi fără griji. Chiar N. Iorga, – scriind despre „suveranitatea literară” a lui Alecsandri, – remarca „scrisul spornic” şi „uşor” al acestuia, care „se juca elegant cu versul ce venea totdeauna la chemarea lui”, ba chiar de caracterul „idilic”, „sentimental”, „uşor romantic”, satiric, puţin revoluţionar, pe rând, „după cum cerea societatea în mijlocul căreia trăia”. Iubind epoca Alecsandri, această clasă boierească a timpului se iubea pe sine şi se identificase cu el, pe când Eminescu se va adresa unui nou mod de sensibilitate şi idealitate romantică.

Aşadar, când în 1907-1908 Nicolae Iorga îşi scria „Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea” – vol. 3, Cap. III – el îşi intitula capitolul al treilea din cel de-al treilea volum chiar aşa: „Regalitatea literară a lui Vasile Alecsandri”. Se preciza că Alecsandri, cu prestigiul său tutelar de scriitor, „putea transmite unei generaţii de scriitori nu numai influenţa sa, ci o întreagă tradiţie, în concepţie şi formă.”

            Dar steaua repede suitoare a lui Eminescu îi face, încă de pe la 1870, pe admiratorii acestuia să-şi arate rezervele faţă de „bătrânul bard”. Însuşi Maiorescu, în studiul „Direcţia nouă în poezia şi proza română” din 1872 se vede în situaţia de a recunoaşte expresivitatea noi sensibilităţi ce-o impunea poezia eminesciană, arătându-se oarecum „stânjenit” în a-l numi pe poet îndată după Alecsandri. Numindu-l pe autorul celor trei poeme analizate (Epigonii, Venere şi madonă şi Mortua est) drept „poet, poet în adevăratul înţeles al cuvântului”, mărturisea sincer că „ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri”: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginele iertate, până acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în adevăratul înţeles al cuvântului este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoaştem mai multe poezii publicate în «Convorbiri literare», care toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbajului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi pe lângă aceste, – lucru rar între ai noştri – iubirea şi înţelegerea artei antice.”

            Alecsandri simte cu timpul că nu spre el  ci spre Eminescu se îndreaptă acel curent de simpatie generală din epocă. Când doi tineri scriitori de talent, Vlahuţă şi Delavrancea, afirmaseră că steaua suitoare a lui Eminescu îl depăşise cu mult pe Alecsandri şi că tânăra generaţie nu mai are ce găsi valoros în poezia lui, Maiorescu înţelege că e de datoria lui să intervină şi să lămurească „însemnătatea” de altă natură (culturală, desigur) a lui Alecsandri. Prilej, totodată, de a deschide o discuţie teoretică despre raportul dintre „poeţi” şi „critici”. Subiectivismul primilor, zice Maiorescu, este incompatibil cu „obiectivismul” flexibil, generos al celorlalţi! (Poeţi şi critici, 1886).

Înţelegem că articolul lui Maiorescu avea rolul de a-l apăra pe Alecsandri de curentul de simpatie eminesciană, lansând argumentul de „totalitate a acţiunii sale literare”, mai bine zis culturale, în perioada prepaşoptistă, paşoptistă şi postpaşoptistă.

Eminescu, aflat în agonia sa morală şi luptându-se cu boala de cel puţin trei ani,  vorbea acum aproape din posteritate, – el nu mai putea controla, nici influenţa întrucâtva opinia de simpatie generală, care creştea de la sine.

            Poetul care trăise dezinteresat toată viaţa în „lumea ideilor generale”, era, vorba lui Maiorescu, de o „seninătate abstractă”, atât în melancolie cât şi în veselie (Eminescu şi poeziile lui, 1889). El nu făcuse, în epocă, nici un gest, nu-şi exprimase nici o intenţie în a-şi disputa întâietatea literară, văzând bine, desigur, că aceasta venea de la sine!

Departe de lumea intrigilor şi coteriilor literare, Hyperionul poeziei româneşti are faţă de „bătrânul” Alecsandri o comportare ireproşabilă de preţuire, simpatie, înţelegere. Când Vasile Alecsandri devine victima unei „analize critice” din partea lui Macedonski, imputând Academiei că, în loc să fie generoasă cu un literat tânăr, premiază cu 10.000 lei un vechi membru al ei, care are totul, ba chiar staţie de cale ferată pe moşia sa, Eminescu nu trece cu vederea ireverenţa şi, fără a-l numi pe Macedonski, îi adresează preopinentului un pamflet teribil, singurul apărut în „Timpul” şi semnat de poet: „Acea fizionomie de frizor nu s-apucă doar să critice ceva de-o samă cu el; nu, de Alecsandri se leagă.” Între manuscrisele poetului s-a descoperit, însă, acest portret vitriolant al celui ce era socotit de poet nu altul decât nepotul celui ce vânduse capul lui Tudor Vladimirescu la 1821: „Există aici în Bucureşti un soi de smintit de care se păzeşte toată lumea (…) El, în gândul lui de dobitoc, e mai mare poet decât Alecsandri şi, ca s-o dovedească, înjură pe venerabilul bătrân în modul cel mai neomenos: el e mai învăţat decât toată Academia (…), deci face Academia albie de câine (…) Un escroc, un plagiator, un pornograf.”

De la astfel de ostilităţi până la „afacerea” vestitei epigrame macedonskiene din 1883 nu e mult (efectul de bumerang al acesteia va fi simţit de Macedonski din plin!).

Iată, în cele mai dificile împrejurări, imaginea „venerabilului bâtrân” în conştiinţa poetului naţional. Să precizăm că Eminescu îşi exprimase, în mod direct şi constant, preţuirea faţă de autorul „Pastelurilor” în mai multe articole din „Timpul”, reproducându-i chiar unele texte, precum poemul Către generalul Florescu (9 februarie 1878) şi Cântecul gintei latine (cu care Alecsandri fusese premiat la concursul de la Montpellier). Mai mult chiar, într-o cronică literară (publicată la 22 iulie 1879 în „Timpul”) la ediţia îngrijită de Antonin Roques din poeziile lui Alecsandri („Légendes et Doïnes. Chants Populaires Roumains d’apres les recueils de M.B.Alexandri” , Paris, 1879), Eminescu realizează cel mai înălţător omagiu adus „frumoasei culegeri a lui Alexandri”, apreciind că „aceste cugetări simple şi primitive sunt îmbrăcate în mantia regală a poeziei”. Mioriţa este „o inspiraţiune fără seamăn”, chintesenţială, „un suspin al brazilor şi al izvoarelor de pe Carpaţi”, o „doină măiastră”, care, prin prospeţimea şi adâncimea cugetării, prin „veşmântul de aur” al meditaţiei asupra destinului uman integrat în mersul naturii cosmice, îi aminteşte de „marele Lucreţiu”. Dar să dăm citire elogiului eminescian privind quintesenţiala filozofie a spiritualităţii noastre exprimată de „Mioriţa” carpatică:

            „Închipuiţi-vă de pildă un păstor rătăcit pe Carpaţi, petrecând lungile nopţi înstelate în mijlocul turmei sale, neavând altă petrecere decât din timp în timp lătratul câinilor săi sau strigătul plângător al oilor sale. – Acest om care nu ştie nici limbă, nici gramatică, nici versificaţiune, insuflat numai de priveliştea naturei şi de geniul ascuns care a aprins sufletele brazilor cei vechi, apucă deodată flautul şi lasă cugetarea să se rostească în şoapte blânzi şi armonioase, şi iată Mioriţa, acea inspiraţiune fără seamăn, acel suspin al brazilor şi al izvoarelor de pe Carpaţi; acea doină măiastră care s-a publicat în capul frumoasei culegeri a lui Alexandri. Ce se află totuşi în acest cântec? Nimic şi tot. Nimic, căci cugetările nu sunt decât cugetările simple ce le poate avea un adevărat cioban. Tot fiind că aceste cugetări simple şi primitive sunt îmbrăcate în mantia regală a poeziei, acel vesmânt de aur pe care atâţi învăţaţi l-au căutat cu colecţiuni şi dicţionarii în mână şi pe care un simplu păstor poate să-l afle în vârful Carpaţilor, într-o noapte de vară:

Soarele şi luna

Mi-au ţinut cununa,

Brazi şi păltinaşi

I-am avut nuntaşi;

Preoţi munţii mari,

Pasări lăutari,

Păsărele mii

Şi stele făclii.

Astfel vorbeşte un păstor de oi când merge a se cununa

Cu o mândră crăiasă

A lumei mireasă (…)

Ce zicem pentru Mioriţa am putea să zicem pentru întreaga culegere a poesiilor populare. Am putea să zicem şi pentru poezia chiar a lui Alexandri şi nu putem să-i facem o mai mare laudă. D-l Alexandri s-a adăpat la acele limpezi şi ascunse izvoare şi de ace prin tot ce a scris se simte că umblă una din acele suflări răcoritoare care suflă de pe vârfurile cele înalte. Ca marele Lucreţiu ar putea să zică şi dânsul:

Juvat integros accedere fontes

Atque haurire.

[Se bucură apropiindu-se

de apele neîncepute şi ca să soarbă…]

Apele neîncepute, cum ziceau în limba lor poetică românii,

Atunci când vorbeau româneşte”

(V. şi eseul lui Graţian Jucan, Eminescu şi Mioriţa, în „Poesis”, anul XVI, nr. 176-177 / 8-9, aug.-sept. 2005, Satu-Mare, pp. 84-87).

Că nenorocirea ce l-a atins pe Eminescu în iunie 1883 l-a indignat profund pe Alecsandri o vedem din corespondenţa sa purtată cu Ion Ghica, pe care îl informează, la 22 octombrie 1883, că cei 2000 de franci strânşi în urma conferinţei de la Ateneu „pour le malheureux Eminesco, en dépit de Macedonski” vor servi la transferarea bolnavului într-un sanatoriu la Viena: „Le malade sera prochainement transféré à Vienne dans une maison de santé. Dieu veuille qu’il guérisse!” (Ms. 804, II, 99 v). La 15/27 decembrie 1883 se arată interesat să primească din partea lui Maiorescu „les poésies du malheureux Eminesco, réunies en un volume” (Ibid., p. 112 – 112 v), iar de Crăciun, tot din Mirceşti, îi face aceluia cunoscut că Maiorescu „s’est aussi occupé de la publication des poésies du pauvre Eminesco, qui viennent de paraître en un joli volume” (Ibid., 113 v). Într-o scrisoare din 1884, aceeaşi urare deplină adumbrită de premoniţia iminentă a unui sceptic lucid: „Dea Dumnezeu ca însănătoşirea bietului Eminescu să fie deplină!…Însă mă tem…”

Călătoreşte mai tot timpul în Europa, Africa, deşi nu mai era la vârsta tinereţii. Din 1885 e numit ministru al României la Pari şi de aici încolo – «dotat cu «instincts de nomade» – îşi împarte existenţa între capitala Franţei şi «drăgălaşul» Mirceşti. La un moment dat îşi pune chiar uniforma diplomatică, arătând „ébloussant comme le soleil”… (Istoria misiilor mele politice). O viaţă migrantă şi fără griji, apreciază G. Călinescu, explicabilă prin aceea că „Alecsandri e un «rentier», de unde şi superficialitatea operei sale”.          

Alecsandri simţise, desigur, că nu mai făcea obiectul sentimentului de simpatie generală, dar nu poartă ranchiună proaspătului consacrat, cel puţin aşa dă impresia. Retras cât mai mult din viaţa publică, încearcă a se apăra cu „argumente culturale”, singurele pe care le înţelegea, cum zice G. Călinescu:

„Poetul care cântă natura-n înflorire,

Simţirea omenească, a Patriei mărire,

Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulit,

Când altul vine-n urmă-i cu glas mai nimerit?

Recunoştea, aşadar, glasul „mai nimerit” al celui ce cu adevărat devenise poetul naţional şi faţă de care înţelege că trebuie să manifeste, cu bonomie, o înţelegere, chiar simpatie confraternă, conformă cu eticheta castei sale:

E unul care cântă mai dulce decât mine?

Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine,

Apuce înainte s-ajungă cât de sus,

La răsăritu-i falnic, se-nclină-al meu apus!”

Gest de rară nobleţe şi condescendenţă literară.

„Resemnare aparentă – afirmă probant G. Călinescu – căci se socotea mereu un «vultur» încolţit de lăstuni (…) Renumele lui Alecsandri se prăbuşi odată cu moartea omului, făcând locul unei desconsiderări tot atât de exagerate ca şi cultul lui. În realitate, Alecsandri este un scriitor viabil.”

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s