DABIJA, EMINESCU ȘI CUVÂNTUL DE LA ÎNCEPUT

MERIDIAN EMINESCIAN

          Nicolae Dabija este cu noi prin tot ce ne-a lăsat. În orice scriere a pus câte un fractal cuantic din bătăile inimii sale, care radiază energie tămăduitoare de suflete. Așa cum opera eminesciană este diversă și transcendentă, la fel și opera dabijeană pătrunde în dimensiunile tainice ale subconștientului, de parcă Nicolae Dabija și-ar fi înmuiat condeiul în călimara lui Eminescu și amândoi s-ar fi înfruptat din acelaș Cuvânt, care a fost la început.

Oare care a fost acel Cuvânt?

Știm doar că, a invocat Lumina! Acea Lumină, ce alungă întunericul neștiinței. Căci mulți sfinți vorbesc despre Lumina salvatoare, vindecătoare de necunoaștere. Sf. Maxim mărturisitorul spune că „Cel mai mare rău este necunoașterea cauzei lucrurilor.”: așa cum nu vedem cu ochii, umblând prin întuneric; la fel nu înțelegem cu mintea, umblân în neștiință. Citind și numai citind numeroase cărți, în conceptele noastre logice, psihice și mintale se face Lumină. Atunci se înfăptuiește „începutul a toate începătoriile” – expresie biblică – atunci se face Lumină în interiorul ființei.

În mintea fiecărui om există un micro-Univers în care se oglindește macro-Cosmosul. Nicolae Dabija a reflectat în opera sa cele mai depărtate și mai enigmatice aspecte ale macro-Cosmosului, la fel cum a făcut-o Eminescu, care în unele variante ale „Luciafărului” păstrate în manuscris, a folosit sintagma „Lumină din lumină”, evident preluată din Simbolul Credinței și cu trimitere directă la Logosul primordial: „Cuvântul meu dintâi”. Faptul că poetul nu a folosit-o și în textul definitiv, se lămurește prin tendința de a evita explicitul și de a opta pentru implicit, în favoarea ambiguității artistice, care asigură deschiderea perpetuă a unei capodopere. Ori poate, Eminescu conștientiza că nu va fi înțeles. La fel din acest motiv – teama de a nu fi înțeles – și Nicolae Dabija își scurta expresiile și raționamentele în cele mai simplificate formule. Astfel râvnea el a ajunge la inima cititorului și a o lumina, alegând cu prudență Cuvântul universal, în care să încapă și proză, și poezie, și publicistică. Asta îi era menirea pe Pământ: de a simți comuniunea cu Întregul, de a o privi cu „Ochiul al treilea” și de a o face cunoscută oamenilor. Comuniunea om-cosmos este influiențată încă de la nașterea individului uman de o conjunctură stelară specifică, caracterizată printr-un sistem de câmpuri și forțe cosmice care au un impact permanent asupra codurilor simbolice. Dabija a moștenit ocheana „Ochiului al treilea” prin care a privit Eminescu și a sorbit din „Apa neîncepută” a „Zugravului anonim” al Naturii, ce a plâns cu „Lacrima care vede” cursă din ochiul luminat al Luceafărului.

Câte rânduri a scris Eminescu despre Lumină?! Câți sori și câte stele a pictat Ion Daghi în cromatică eminesciană?! A pictat-o, pentru că a privit Cuvântul cel dintâi. Pe câte unde luminate ne leagănă muzica eminesciană a lui Eugen Doga?! A aranjat-o pe note, pentru că a ascultat Cuvântul cel dintâi.

Care oare a fost acel Cuvânt de la început?! Puțini ajung să-l cunoască, să-l contempleze, pentru că neajunsă de mintea omenească este cugetarea Creatorului. Nicolae Dabija a fost unul din fericiții care s-au atins de EL – Cuvântul de la început! S-a atins cu inima, pentru că numai inima are minte din foc, ce se poate apropia de Gândirea Divină, care este și Ea tot foc. Inima îi spunea flăcării cum să se miște, iar flacăra îi spunea inimii cum să bată și astfel, bătăile inimii lui Dabija au început să rezoneze cu ale lui Eminescu, în unison cu bătăile inimii Întregului Univers.

Iată așa, scriind Cuvântul și-a desăvârșit Omul simțirea și ridicându-se în frecvență, pe un nou fractal cuantic, a încetat să mai bată în materie. Acum pulsează în dimensiunile subtile, rezonând cu fiecare Cuvânt scris de neobosita lui peniță. Pentru a-i simți pulsațiile, să-l citim pe Nicolae Dabija!

Câte cârți a scris el pentru noi?! Pentru copiii noștri! Pentru copiii copiilor noștri! Această avere nu se compară cu nici o comoară din lume.

Se declara un om fericit. Știți de ce? Pentru că adevărata natură a omului este  fericirea.Aceasta este starea naturală a ființei umane, lăsată de la Dumnezeu și tot ce î-l scoate pe om din aceeastă stare, este perceput ca păcat. Am putea să luăm acest raționament ca o definiție a binelui.

Nicolae Dabija a văzut cu mult peste puterea de înțelegere a noastră și de aceea, opera lui rămâne sursă de inspirație, la fel cum este și opera lui Eminescu. Ba mai mult, această operă este matricea identității naționale, un fractal cultural fundamental, crezul căruia este empatia pentru toți, pe care poetul a spus-o simplu, prin cuvintele: „Nu există oameni răi, există dor oameni suferinzi.”.

A avut educație ortodoxă, după cum a mărturisit la un Popas Eminescian: „M-am născut într-o bibliotecă cu cărți religioase: Biblii, Acatistiere, Liturgiere și printre ele erau cărți de Eminescu. Erau cărți, pe care unchiul meu, Serafim Dabija, de la mănăstirea Zloți, le cărase la bunicii mei, salvându-le de urgia comunistă, înainte de a fi arestat.”. Acolo – în bibliotecă – a fost matriciat de Cuvânt acel, care urma să ajungă cel mai mare și cel mai tradus scriitor contemporan.

Multă înțelepciune creștină e criptată în opera dabijeană! Într-una din poezii este scris „Ce bine-a fost când a fost rău…”, evidențiind relativitatea incifrată în înțelepciunea biblică, care spune „Fericiți cei ce plâng, că aceea se vor mângâia!”. În acea bibliotecă l-a cunoscut pe Eminescu, foarte devreme.

          Acum, probabil, își coîmpărtășesc frățește bucuriile și durerile prin același Cuvânt, care a fost la început, pe care l-au simțit cu inima și l-au pătruns cu gândul, scriindu-l cu penița. Acel Cuvânt, care se propagă în spațiu mai rapid decât Lumina, aducând multum in parvo pe Urmele lui Orfeu.

Tot în dialogul din cadrul acelui Popas Eminescian, Nicolae Dabija ne-a sugerat să fim atenți la un fenomen pe care l-a numit „pandemia anticulturii” și la alte fenomene din societate, cărora le-a spus „pandemia răutății, a prostiei și a corupției”, totodată spunând, că publicistica politică a lui Eminescu e scrisă despre actualii guvernanți. Era fericit că, s-a întâlnit cu Eminescu foarte devreme. Probabil din acele întâlniri a rezultat scrierea multului în puțin.

Mihai Eminescu a trăit plenitudinea structurii luminiscenței cosmosului solar și a susținut cu toată ardoarea și chiar cu prețul vieții proiectul „Dacia Mare”; iar Nicolae Dabija a trăit cu toată intensitatea „sclipirile tainice ale soarelui”, visând la „România Mare”. Dorul său existențial a fost, să-și vadă Basarabia unită cu Patria Mamă. A plecat cu acel dor neîmplinit, iar datoria noastră e, să-l ducem mai departe spre împlinire.

Dacă Nicolae Dabija a spus „Să facem totul ca să-l merităm pe Eminescu!”, eu mă încumet a-i prelua gândul și a spune: „Să facem totul ca să-l merităm pe Dabija!”.

Ana SÎRBU.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s