Simbiozele conștiinței eminesciene

„Visul unei umbre și umbra unui vis…”

(Mihai Eminescu)

Ana SÎRBU, Centrul Academic Internațional Eminescu

Oare cum se măsoară 170 de ani în alte realități. Eminescu a știut să măsoare Timpul prin frumoasa clepsidră a eternității…

Cultura sincretică a viziunilor eminesciene reflectă dimensiunile necunoscute dintre infam și sublim, dintre clipă și eternitate, dintre finit și infinit, ale vibrației armoniei c(ha)osmosului. Fiecare nouă generație a avut și are propria revelație în sensul descoperirii unui nou Eminescu, (re)găsind în creația eminesciană o noimă necesară, acel ceva, care se racordează la nevoile contemporane, a acelor valențe care corespund noilor aspirații și descoperiri.

Eminescu este și va rămâne infinitul compactificat[1] într-o ființă umană, iar opera lui oglindește misterele Materiei, Timpului, Spațiului, Galaxiilor și Întregului Univers, ori asta i-a spus și Micle: „Astfel, tu-n a cărui minte universul se răsfrânge / Al tău geniu peste veacuri rămânea-va pe pământ!”. Raționamentele trecute prin cugetul acestui gânditor sugerează preocuparea constantă a poetului pentru știință, iar frazele fragmentare uimesc prin consistența analitică a multor mistere cosmogonice și cosmologice. Geniul însăși recunoaște că ochiul minții lui vede fenomene greu de explicat. Opera eminesciană poate fi înțeleasă doar prin prisma unei cugetări transfinite, așa cum a fost scrisă.

În Memento mori găsim intuiția supremației morții, ce-și impune ideea budistă cu referire la veșnica și ordonata rotație cosmică ce nu are început, nici sfârșit și a cărui mers este determinat de cauze și efecte, iar aceste nuanțe extind materialnicul în nematerialnic, redând panorama deșertăciunilor ce conține uriașe virtualități în proces de formare, aflate în faza proiecțiilor holografice, care în Sărmanul Dionis e comparat cu „un izvor a cărui ape se întorc în el însuși, ori asemenea roții ce deodată cuprinde toate spițele.”.

La întrebările celor de la Junimea, cu referire la proza Sărmanul Dionis, Eminescu răspundea că este o teorie greu de înțeles și greu de explicat. Deșertăciunea eclesiastică a fost pentru El pătrunderea absolută, ceea ce l-a întors la metempsihoză, înțelegând că pieirea definitivă la nivel macrocosmic e imposibilă și omul, ca un Ahasver, e nevoit să se supună acestor legități, repetându-și existența transfinită. Un punct matematic se pierde-n nemărginirea dispozițiunii lui, o clipă de timp în împărțibilitatea sa infinitezimală, care nu încetează în veci. În aceste atome de spațiu și timp, cât infinit!”. Prin scrierile sale geniul și-a dezvăluit preștiința nemarginilor gândiriisale, încercând să explice faptul că trecutul și viitorul se află înăuntrul nostru, sub forma unei proiecții holografice informaționale: Trecut și viitor e în sufletul meu, …și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.”. Poetul căuta misterul prin care noi, oamenii, am găsi în noi și am accesa capacitatea de a ne pune în legătură cu acest fenomen numit „Timp”, căruia îi spune ordini de lucruri, care există și lucrează simultan, totodată, exprimându-și regretul pierderii necromanției și astrologiei ca științe ce ne-ar fi descoperit multe mistere. A înțeles, că Dionis le-a văzut pe toate doar prin ochii lui Dan.

Forța de pătrundere a fenomenelor descrise în Sărmanul Dionis, cer cugetare de o stranie neregularitate. Doar astfel gândind, înțelegem că în dimensiunea care ajunsese „umbra” (Dan, care de fapt în spațiul 3D are mai multe roluri, inclusiv Dionis) treceau ani întregi până citea o literă, secole – până citea un șir, iar Pământul i se părea o mărgea, „un bulgăre negru și neînsemnat, atât de mic în nemărginirea lumii, iar fărâmiturile acelui bulgăre erau imperii…” Când Dan se uita cu ocheana prin coaja mărgăritarului și vedea cum  acei pitici nemărginit[2] de mici  purtau războaie, se miră cum de nu plesnește de mulțimea urii…

Conștiința eminesciană se manifestă prin fiecare interpretare făcută asupra scrierilor lui, iar încercările noastre de a înțelege fenomenele transcendente descrise de Eminescu, le putem compara cu momentul în care un înger îl întreabă pe Dan: „De ce vrei să scoți din aramă sunetul aurului?”. Însă evoluția descoperirilor științifice din domeniul științei noi, a lăsat în zidul de aramă o fisură prin care străbate cu forță sunetul aurului sub o formă acustică uimitoare.

Ceea ce-l mira pe Dan, era faptul că de câte ori se gândea la ceva, îngerii făceau întocmai gândirii lui: El nu-și putea explica această armonie prestabilită între gândirea lui proprie și viața cetelor îngerești.”. Fenomenului respectiv îi putem atribui o interpretare prin prisma fizicii cuantice, cu ajutorul căreia a fost demonstrat științific, că orice observabilă este absolut dependentă de observator și mintea noastră are impact direct asupra lumii subatomice – microcosmosul își schimbă cu ușurință structurile fiind supuse câmpurilor emoționale specifice emise de cugetare. Din aceste demonstrații rezultă, că emoțiile și gândurile noastre funcționează prin intermediul tahionilor (particule ce se mișcă cu viteză mai mare decât a luminii). Aceste (sub)particule sunt părți ale altor dimensiuni și nu le vedem în sine, ci vedem doar efectele lor asupra materiei vizibile.

Fără îndoială, nuvela Sărmanul Dionis reflectă fenomene de o profunzime tulburătoare, inclusiv călătoria în timp, unde eroul principal, se vede în mai multe ipostaze. Într-adevăr, e greu de înțeles și greu de explicat cum Dan își urmărește existența (multi)dedublată și o analizează prin prisma dimensiunii transcendente, văzându-se într-un timp lângă mama care-și ștergea o lacrimă, în alt timp cu Maria pe care o iubea, în alt timp cântând la vioară, în alt timp era orfanul neiubit și neurît de nimeni etc., înțelegând că în toate timpurile îl urmărea natura lui predispusă la tristețe și sărăcie și că anume această predispoziție îi condiționau frica și neajunsurile.

În „această ordine a realității”, cum o numea el, cine știe, poate Eminescu a scris anume despre EL, văzându-și consecutivitatea ciclică a vieților, în care se năștea cu o predispoziție de tristețe și sărăcie, cu sete de cunoaștere a arhitecturilor cosmice și subtilităților metafizice, întrucât în toate timpurile persistă descrieri vagi ale ungherelor ajunse de razele lunii în care străluceau pânzele de păianjen deasupra teancurilor de cărți, ce-i cultivau gândirea atrasă de fenomene mistice. El  auzea cugetele umbrii lui, care îi șoptea gânduri lungi, acea umbră, căreia îi lipsea răspunsul doar la o singură întrebare. „Un ateist superstițios”, pentru care cea mai mare valoare poate fi „o carte veche, legată cu piele și roasă de molii, …la sfârșitul cărei era zugrăvit Sf. Gheorghie în lupta cu balaurul – …simbol ce înfățișa adevărul nimicind neștiința”. Prin anumite scrieri putem admite că e vorba de existența pluridimensională chiar a lui Eminescu: „încredințat că vremea nemărginită este făptura nemuritorului nostru suflet”. Spunând „Am trăit în viitor.”, descria cu claritate schimbările ce le simțea, inclusiv „mintea împrospătată, rece și clară… privea în viitor cum ai privi din fundul unui lac liniștit și limpede ca lacrima. El singur nu-și putea explica această limpezime a minții.”. Un motiv ce ne sugerează că eroul principal din Sărmanul Dionis ar putea fi chiar Eminescu, este faptul că în una din realități „metafizicul nostru …muri în spitalul de alienați… palid, mut până-n ultimul moment, preocupat pare că de a ascunde un secret mare”. Un alt indiciu ar fi și expresia: „toate idilele sunt blonde”, iar marea iubire a lui Eminescu a fost blonda pe care a întâlnit-o chiar în anul în care a scris această nuvelă. Aici s-ar putea ascunde motivul notei ei: „Dar dacă nu m-ar chema Maria?”. Poate anume explozia acelei pasiuni i-au deschis „portale nalte, spații iluminate, ceruri de oglinzi cu straturi de stele de aur topit pe plafonduri argintoase”, iar când a survenit deznodământul enigmei a șaptea, s-a întâmplat „bubuitul clopotului, moartea mării, căderea cerului – bolțile se rupeau, jumalțul lor albastru se despica… supt ca de-un magnet în nemărginire, el cădea ca fulgerul, într-o clipă cale de-o mie de ani.”. Și nu zadarnic a scris: „…cartea mea citind-o în șir, rămâne neînțeleasă…”, pentru că fiecare generație citindu-l pe Eminescu, îi redescoperă ființa, neînțelegându-i esența.

Forma în care un scriitor își exprimă sentimentul timpului, este cel mai potrivit mijloc pentru a-i destăinui simțirea, orizontul și felul de a cugeta. Sentimentul timpului eminescian străbate categoriile fricii, dându-le o vibrație proprie, de natură metafizică fluidă, cu firescul prin care se asociază concomitent mai multor stări de conștiință.

Eminescu a văzut cu ochiul minții lumea subatomică – microcosmosul, cu aproximativ 140 de ani înainte ca existența reală a acesteia să fie descoperită și demonstrată științific (modelul standard – 2012), pentru că în acea perioadă, atomul era considerat drept cea mai mică particulă (a-tom = in-divizibil). Încă un moment important este, că El a numit aceste particule părți constitutive ale întregului și totodată – forme mai mici de tranziție. Această tranziție se referă la schimbarea formei materiei la nivel subatomic, în urma impactului cu informația – ori materia trece printr-un fenomen în-formație, ceea ce ne și dovedește fizica cuantică. În Fragmentarium (Opere, vol III, 2008) este menționată necesitatea unui echivalent de altă ordine mecanică – întru – explicarea ordinii Universului ca șir fenomenologic văzut și apreciat de cugetul nostru.

Pentru o pătrundere a simbiozelor semiotice din scrierile eminesciene, ar fi bine să admirăm mai des cerul, imensul din care facem parte, ca să înțelegem unde ne este locul și care ne este rostul în tot acest dans al sferelor, ce se desfășoară în jurul noastru. Trebuie să avem conștiința extinsă în dimensiunile care a avut-o Eminescu, pentru a-i înțelege scrierile, inclusiv expresia ..stelele albe sunau în aeriene coarde rugăciunea universului”. Pentru a rezona cu această rugăciune, El însuși și-a găsit locul și rostul printre coardele aieriene ale eterului pluridimensional, în care a călătorit „prin lumea cerurilor”, găsindu-i rostul lui Dan, ce și-a văzut diferitele roluri, în diferite timpuri: uneori făcând calcule matematice, uneori citind, alteori cântând la vioară etc…

Scriind Luceafărul, poetul a pătruns legătura metafizică dintre planeta Venus (zeița dragostei, frumuseții și fertilității) și Luceafăr (Hiperion), întrucât acesta „dansează” cu Pământul în jurul Soarelui cu o splendidă eleganță, trasând traiectorii cu precizie geometrică perfectă și de o frumusețe amețitoare, așa cum erau „liniile roșii ca șerpii de jăratic” din cartea lui Dionis, în care El văzu „liniile semnului astrologic”. Doar conștiința transcendentă eminesciană a fost în stare să ridice iubirea la scara fenomenului cosmic, găsind armonia intimă dintre viziune și interpretare.

 Luceafărul (Venus) se află în vizorul omenirii din vremurile străvechi, deoarece după Soare și Lună, este cel mai strălucitor corp ceresc din preajma noastră. Aceste două planete se apropie și se depărtează într-un magnific tangou celest, unde poetul a văzut dragostea disperată, divină și pribeagă, reflectând în scrierile sale iubirea eternă și continuu neîmplinită… doar că, repetitiva-i predispoziție melancolică l-a împiedicat a-și desfăta existența cu minunea bucuriei, desăvârșirea armoniei și providența veșniciei…

Bibliografie:

  1. Arhivele Olteniei, serie nouă, Editura Academiei Române, Craiova 2000.
  2. Crăciunescu Pompiliu, Eminescu, Paradisul infernal și transcosmologia, Editura „Junimea”, Iași 2018.
  3. Crăciunescu Pompiliu, Strategiile fractale,Editura „Junimea”, Iași 2019.
  4. Constantinescu P.V. și Stănciulescu T.D., Ierarhiile Luminii, conexiuni metafizice, Editura „Arithea”, Iași 2019.
  5. Джо Диспенза, Сила подсознания,  Новый разум, Новая реальность, Новая судьба, Эхмо Мосва 2014.
  6. Eminescu, OPERE  X  Publicistică 1 noiembrie 1877-15 februarie 1880, Editura Academiei Republicii Socialiste România,București, 1989.
  7. Popa George, Deschideri metafizice în lirica lui Eminescu, Editura Floare albastră, București, 2007.
  8. Rosa Del Conte, EMINESCU, sau despre Absolut, Editura „Dacia”, Cluj, 1990.
  9. Stănciulescu, Traian D., (Meta)Fizica luminii: spre o hermeneutică a cosmologiei eminesciene, Editura Performantica & Biophotonic-Concept, Iași 2017.


[1] Metafora „infinit compactificat” i-a fost atribuită lui Eminescu de către ilustrul matematician – acad. Petru Soltan, în cadrul unei conferințe organizate în memoria marelui poet.

[2] Contextele în care sunt folosite cuvintele „nemărginit” și „infinit” ne indică faptul că Eminescu stăpânea cunoștințe precise în delimitarea sensurilor, ori nu fiecare pricepe diferența dintre nemărginire și infinit. Un exemplu al nemărginirii finite este sticla lui Klein.

Evaluare: 1 din 5.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s