Sentimentul revelației creștine în poezia lui Mihai Eminescu

                                                                                              

                                                                            Tatiana BUTNARU, doctor în filologie

    Rezumat: În articolul de faţă şi-a găsit expresie  interpretarea anumitor probleme ce vizează religiozitatea spiritului  eminescian, disponibilitatea sa sufletească  către credinţa strămoşiască,  în tendinţa  de a promova valorile general-umane , de a aprofunda noi dimensiuni  existenţiale,ceea ce i-a  oferit  o nouă deschidere spre cunoaşterea transcendenţei cosmice . Religiozitatea  lui Eminescu  survine din ideea unui instinct  metafizic , pe care eroul liric  îl trăieşte  intens, subordonându-l  unei  înţelegeri  universale. Dorinţa  lui  Eminescu  de a se afla sub ocrotirea lui  Dumnezeu şi a Maicii Sale se manifestă  prin invocaţiile sale tulburătoare faţă de cele sfinte , prin necesitatea  de a căpăta un echilibru  spiritual atât de necesar integrităţii sale artistice, ca să iradieze printer stele şi luceferi  pe traiectoriile ontologice ale universului  său artistic.

    Ceea ce asigură vitalitatea şi integritatea interioară a poeziei eminesciene constituie revelaţia trăirii  divine exteriorizată printr-o serie de imagini artistice de profunzime.În această ordine de idei,geniul eminescian va  trannsfigura un cadru existenţial specific,unde după spusele lui M.Eliade are loc,,reinteintegrarea omului într-un cosmos răscumpărat de moartea şi reînvierea Măntuitorului şi sanctificat de paşii lui Dumnezeu,ai lui  Iisus,ai  Fecioarei şi ai Sfinţilor’’[1,p.249 ].Discursul poetic cu orientările sale specifice survine din tendinţa de a promova valorile general-umane, de a aprofunda noi dimensiuni existenţiale, de a oferi o nouă deschidere  spre cunoaşterea transcendenţei cosmice,aşa cum se manifestă în mai multe scrieri.Spiritul cristic se îngemănează cu necuprinderea cosmosului şi drama colectivă a umanităţii,prezentînd o imagine similară a eului poetic, a artistului predispus să trăiască suferinţele lumii ca pe propriile sale dureri, să ajungă la o înţelegere universală a fenomenelor din realitatea terestră,prin invocarea forţelor supreme ce determină evaziunea spiritului uman şi setea lui de absolut.Odată ce Dumnezeu este creatorul  frumuseţilor sclipitoare ale lumii,el poate fi raportat la armonia cosmică a sferelor de influenţă universală sau a ceea ce Eminescu numeeşte,,principiul independenţei absolutului’’[2,p.828 ]. Astfel,într-un articol de publicistică,M.Eminescu îl redescoperă pe Dumnezeu şi  îl  plasează înrt-o cosmogonie specifică. ,,El  e pretutindenea – are spaţiul, el  e etern-are timpul, el e atotputernic,dispune de singura energie a  universului’’[ 2, p.229 ].         

Locul lui Dumnezeu în dimensiunea interioară a sufletului  omenesc  este exprimat prin credinţă, cu certitudinile ei inalienabile,  având menirea să asigure aprofundarea unor pledoarii pentru omenie, bunătate,datina stămoşiască,ceea  ce vedem din lectura  mai multor versuri,este vorba,, de o lume creată pentru om, determină rangul acestuia înaintea demiurgului.’’[3,p.233]. În credinţa  lui M.Eminescu, Rosa del Conte întrevede o anumită ,,fidelitate faţă de sugestivitatea unor atmosfere de umbră punctată de lumini,faţă de chemarea  melodică a psalmodiilor,cadenţelor,răsunetelor de clopot,cărora le-a răspuns – în zilele îndepărtate ale copilăriei’’[ 4,p.139], aflat ,, într-un tainic unison cu emoţia religioasă – făcută din durere,remuşcare,invocare, nădejde a unui  întreg neam ’’ [4,p.139].

           Marcat de traiectoria astrală a Luceafărului,la Eminescu,Dumnezeu este înţeles drept semănător de existenţă şi se îngemănează cu necuprinderea cosmosului,cu trăirile, suferinţele, aspiraţiile fiecăruia dintre noi, exprimă setea de veşnicie şi dorinţa de perfecţiune. Reliogizitatea geniului eminescian survine din ideea  unui instict metafizic, pe care eroul liric îl trăieşte intens,subordonîndu-l  unei   înţelegeri  universale. Este ,,cartea lumii mare’’ pe care Dumnezeu  o citeşte,         

                             Se-mpiedică la cifra vieţii făr să vrea.                      

                            În planu – eternităţii viaţa-ţi greşeală este,

                            De zilele-ţi nu este legat-o lume-a ta.

                               / Povestea magului călător prin stele/

          ,, Cartea lumii’’ devine o carte a universulu şi,dupa opinia lui M.Cimpoi ,Dumnezeu prefi gurează pentru fiecare individ în parte ,,cartea omului, care se reflectă în Cartea Universului’’[ 5,p.2 ].Încercarea de a cosmiciza esenţa lumii şi a destinului omenesc, de a aprofunda dimensiunile ontologice ale cosmosului existenţial determină o intuiţie metafizică asupra realităţii,vedem o tendinţă de a pătrunde în ,,a lumilor misteruri.’’Ca în viziunea romanticilor germani, asistăm la un spectacol existenţial unde poate fi  întrezărită o senzaţie de cutremur, de înfiorare metafizică receptivă la ,,durerea unei vieţi eterne,’’vorba poetului.Se are ân vedere,,o durere universală’’[ 5,p.67], prin care Eminescu încearcă să ne convingă că drama omului pus faţă- n faţă c u absolutul suprem nu se consumă odată cu trecerea în nefiinţă,dar rămîne să dăinuie,să ne amintească de o seninătate lăuntrică percepută atât de firesc ca şi curgerea ireversibilă a timpului şi apropierea ceasului final. În aceste circumstanţe , eul eminescian este tentat să realizeze dialogul cu divinitatea la nivelul detaşării  de lumea terestră,prin invocarea unor resorturi  existenţiale de alternativă,atunci,

                                  Când corpul tău căde-va de vreme risipit,

                                  Vei  coborî tu singur în viaţa-ţi sufletească

                                  Şi vei dura în spaţiu-i  stelos, nemărginit                                                                                                                                                                                                                 Lumi, stele,timp şi spaţiu  şi – atomul nezărit.

                                     / Povestea magului călător prin stele/

            Meditaţiile expuse se înscriu în efortul subordonării biblicului unei concepţii generale universale, capabilă să releve existenţa  cosmică a individului, să-l plaseze într-o  ordine superioară,exemplară, neobişnuită. Există situaţii cînd Eminescu se adresează lui Dumnezeu direct, avînd  în vedere mărturisirea unui crez despre enigma  vieţii  omeneşti şi jertfa supremă  a geniului pentru umanitate.                                                                                                                  

                      Astfel numai  ,Părinte, eu pot  să-ţi mulţămesc,

                      Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.

                                    / Rugăciunea unui dac/

                 După exemplul Mîntuitorului , Eminescu va prelua  un model  total  de sacrificiu pentru a ajunge la o dimensiune a cunoaşterii de sine, unde cniar şi Dumnezeu îşi exteriorizează  mesajul său  transcendent prin suferinţele lumii.Plînsul demiurgului transpare ,,din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege,’’el corelează trăirile, stările omeneşti  dintr-o perspectivă cosmică şi telurică în acelaşi timp. Comunicarea  dintre teluric şi celest , dintre lumea de aici şi cea de dincolo este realizată prin intuirea anumitor corespondenţe dintre propriile trăiri şi sursele de inspiraţie biblică.În special, în operele sale postume, eroul eminescian  demonstrează iniţierea  într-un sistem mitologic de referinţă, fiind marcat de un sentiment de exaltare lăuntrică, în dorinţa  de a  contura  rosturile unei deveniri spirituale după modelul psalmilor biblici, ,,Cum doreşte cerbul apa izvoarelor, aşă se mistuie sufletul  meu de dorul Tău,o, Dumnezeul meu’’[6,p.5], autorul ajunge la conotaţia  artistică a unor mărturisiri vibrante,cu deschidere spre zona unor resorturi primare.De exemplu;

                                   Un clocot lung de glasuri vui cu bucurie,

                                   Colo-n altar se uită şi preoţi, şi popor,   

                                   Cum din mormînt răsare Cristos învingător, 

                                    Iar inimile toate s-unesc în armonie. 

                                                  / Învierea/

        Reactualizarea actului reînvierii cristice conferă o semnificaţie majoră drumului existenţial parcurs de omenire, fenomen realizat prin suprapunerea  diferitor niveluri de percepţie mitică.,,Cristos învingător’’ devine un coordonator al universului,se integrează în stihia cosmică pentru a găsi o justificare ontologică a existenţei universale. Printr-o iniţiere estetico-filosofică,Eminescu reactuatualizează fabula învierii cristice,dorind să ne aducă într-o ambianţă deosebită ,  la transfigurarea unui univers artistic, care   prefigurează triunful luminii asupra haosului şi, pe această cale. se instituie principiul superior de existenţă ce unifică,, lumina cu întunericul , după noaptea orfică’’[ 7,p.71]. Iniţierea într-un sistem mitologic de referinţă are deschidere spre zona unor resorturi  primare,unde vor transpare nişte situaţii de natură arhetipală,iar ,,Dumnezeu este un mytos,’’ fiind încadrat   într-o,,mitofilosofie cosmo-terestră’’[ 8,p.23].  Proiecţiile mitologice integrează eroul eminescian într-o ontologie a spiritului, unde sentimentul religios nu este sesizat în aspectul său direct,ci prin dimensiunile existenţiale ale universului, printr-un concept estetic viabil,în continuă resurecţie.

                            Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin,   

                            Povestind poveşti  bătrîne, au văzut păstorii steaua

                            Cu zîmbirea ei ferice şi cu razele ca neaua

                           Ş-au urmat sfinţita-i cale către staulul divin.  

                                          /  Dumnezeu şi om /

             În contrast cu aspectele  izbitoare ale realităţii curente, Eminescu întrevede între om şi divinitate o anumită modalitate de comunicare, de subordonare reciprocă faţă de aceleaşi  legităţi de influenţă universală.,,Proslăvirea’’despre care vorbea  P. Claudel  într-un studiu despre poezie şi religie ,,este, poate cel mai mare motor al poeziei, fiindcă ea este expresia  nevoii celei mai profunde  a sufletului, glasul bucuriei şi al vieţii,datoria întregii creaţii’’[9,p.1]. Aces t,, glas al bucuriei’’ este materializat prin cântări şi laude aduse Demiurgului în vederea regăsirii  printr-un sentiment de ,,jubilaţie sacră’’şi resurecţie religioasă,

                                       Primindu-l cu psalme şi ramuri,

                                       Plecaţi-vă neamuri,

                                       Cântând Aleluia…

                                         / Învierea / 

            Este ,,bucuria’’ geniului eminescian exteriorizată printr-o valoare divină specifică concretizată ,,printr-un Model suprem  de Viaţă ’’[10,p.32],  ,,prinntr-un model  de modelare a vieţii  noas- tre’’[10,p.32], așa  cum exclamă poetul ;

                           Sus  inimile voastre. Căntare aduceţi-i,

                           El  este moartea morţii şi învierea  vieţii.

                               / Rugăciunea unui dac /  

         Înţelegând  neputinţa omului  de a se  ridica  întru Lumina demiurgică a adevărului fără ajutor ceresc ,Eminescu s-a aflat în căutarea unui sprijin spiritual atât de necesar integrităţii sale artistice.  Substanţa  lirică religioasă a poeziei eminesciene survine din relaţia eului poetic cu suferinţa pentru a ajunge la minunea   trăirii divine şi a găsi,, izvorul cel de taină a luminii adevărate.’’Odată  ce  suferinţa purifică sufletul omenesc , îl aduce la o înţelegere mai profundă a ceea ce se întâmplă cu lumea, ea se manifestă  drept,, sentiment de dominaţie transcendentă ‚ trăită în diferite grade de intensitate, fiind răsplătită cu ,,mângâere dumnezeiască ’’[11,p.50 ].Înseninat  de revelaţia divină a părintelui ceresc, poetul  vine , în acelaşi timp , cu invocaţiile  sale tulburătoare  şi pătimaşe către Preasfânta Fecioară pentru a-i oferi  un echilibru spiritual în perceperea  suferinţei colective a lumii şi a-i  aduce un echilibru sufletesc pe traiectoriile spirituale ale cosmosului  său existenţial, ca să iradieze printre stele şi luceferi în glas de Rugăciune, aşa cum vedem  din versurile ce urmează ;                                     Îngenunchem rugându-te, 

  Înalţă-ne, ne mântuie                                                                         

                       Din valul ce ne bântuie                                                                                                                                          

                        Fii scut şi întărire                                                                                                                                                                                                  

                        Şi zid de mântuire .                                                                                                                                              

                         / Rugăciune /                                                 

           Discursul liric exprimă dorinţa nestăvilită a eului eminescian de a se afla sub ocrotirea lui Dumnezeu şi a Maicei Sale, de a  reanima,,cu Evanghelia şi prin Evanghelie’’ sufletul omenesc ,,călăuzindu-l spre lumină’’ [ 10,p.65].                                                                                                                                                    

                       Şi  reapari din cerul tău de stele,                                                                                                               

                       Ca  să te ador de-acum pe veci,Marie.                                                                                                          

                             /  Răsai deasupra mea/                                                                                                                                                                                                  

           Această  reprezentare a Maicii lui Dumnezeu capătă la Eminescu mai mult o abordare spirituală decât teologică.Şoapta misterului divin şi aspiraţia spre desăvârşire concretizată prin imaginea ,,Maicii Preacurate,’’ îşi găseşte exspresie printr-o serie de metafore transcendente.Dorinţa de a se afla sub pronia ocrotitoare a Fecioarei Maria  îl determină pe autorul acestor versuri spre sublimarea sofianică a sentimentelor general-omeneşti, spre o resurecţie  a eternului feminin expus prin trăirea spirituală a credinţei.Versurile ce urmează în continuare capătă o nuanţă de tânguire liturgică prefigurată prin nişte acorduri  lirice copleşitoare;                                                                                    

                                     Ascultă- a noastre plângeri,                                                                

                                      Regină peste îngeri ,                                                                                                                                                                                                     

                                     Din neguri  te arată,    

                                     Lumină dulce,clară,                                                

                                    O ,maică preacurată,

                                    Şi pururea fecioară, 

                                          Marie.                            

                                    / Rugăciune/                                                                                                                                                                                            

        Devenită  ,,regină peste îngeri’’, Născătoarea de Dumnezeu îi sugerează  eroului liric o stare de beatitudine sufletească ,similară cu cea din paradis.La Eminescu , precum şi unii romantici din literatura universală ,,ninge cu îngeri’’  din adâncul  necuprins  al bolţilor albastre, dar şi peste sufletele omeneşti, purtând  în  acelaşi timp  o funcţionalitate mitică.  

                  Când sună-n viaţa lumii a miezenopţii oră,

                  Atunci prin  ceruri îmblă zâmbind  amorul orb, 

                 De îngeri suflete- albe văzându-l se coloră      

                 Şi ochii lor albaştri privirea lui o sorb.

                   / Povestea magului călător prin stele/    

    Aceste suflete albe prefigurate  în îngeri au menirea  să contureze  o curgere  fantasmagorică ,fără   început şi fără sfârşit  a trăirilor  şi aspiraţiilor umane.Poetul suprapune aspectele existenţiale la imaginarul religios în aşa fel  ca întreg universul să capete  o certitudine  divină.Pritr-o deschidere spre nişte resorturi de alternativă, îngerii vor transpare  pe fonul proiecţiei  mitologice  a fenomenelor ancestrale, prin  iniţierea  de a urca pe ,,scara cerească’’ în ,,cartea veciniciei’’ şi  a atinge ,,lumina ei de nea’’, acolo unde sufletul ,, se  uită-n stele- lună‚’’ şi ,, vălură ca într-un vis de argint.’’  ’’Lumina dulce, clară‚’’capătă  o similitudine cu dumnezeirea şi se manifestă  printr-un sentiment de adâncă evlavie  faţă de cele sfinte, aşa cum mărturisea poetul  în ultimele sale clipe terestre;

                       Atâta  foc, atâta aur,     

                       Atâtea lurruri sfinte

                      Peste întunericul  vieţii 

                       Ai  revărsat, părinte. 

           Prezenţa  absolutului divin, dar şi  a eternului feminin întruchipat prin Fecioara Maria include în sine o funcţie de regenerare şi  recuperare spirituală a eului creator.Trăirea minunii divine este exteriorizată printr-o  profunzime a sentimentului :

             „  Răsai asupra mea,lumină lină,

              Ca-n visul meu ceresc d-odinioară,

             O, maică sfântă, pururea fecioară,

              În noaptea gândurilor mele vină.”

                          /  Răsai /

         Predispus  spre afirmarea propriei  identităţi creatoare, eroul  eminescian este determinat de o ,,sfâşiere lăuntrică,’’ de o răvăşire sufletească, autorul îşi revendică printr-o ambiguitate  simbolică stările sufleteşti, iar prin  invocarea providenţei, are loc o dramatică căutare a sinelui creator.Fecioara Maria  include în viziunea  eminesciană nu numai ideea de mamă protectoare a tuturora,  ,,Privirea ta de milă caldă,plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară/, dar ,în acelaşi timp , mai capătă şi semnificaţia de muză, de aspiraţie spre ideal. În analogie cu poetul german Novalis, care întrevede în eternul  feminin  abreviaţia universului, Eminescu îi conferă  o dimensiune ancestrală, este ,,lumină lină ‚’’şi ,, visul meu ceresc’ ’ contopit cu ,, vraja logosului primordial, ’’[12, p.14].De  aici survine  o stare  de reverie sufletească, pacea şi liniştea  spre care  râvneşte eul  eminescian în nostalgica  îngândurare în faţa absolutului, în contextul  zbuciumului său  sufletesc. Or , după cum  mărturiseşte careva din biografii poetului, la 1886, de sfinţii voievozi Mihail şi Gavril, când Eminescu se împărtăşeşte   la spitalul  din Mănăstirea Neamţ,îi  zice preotului ,,Părinte , să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici,şi să ascult în  fiecare  seară , ca la Agaton, cum cântă ,,lumină lină’’[ 13, p.33].

     Chiar dacă Eminescu n-a fost apreciat în unanimitate de către exegeţii  operei sale  drept un scriitor profund religios,  poezia  sa se plasează  pe dimensiunea  relaţiei omului cu Divinitatea, a căutării sinelui creator  şi a regăsirii prin raportarea condiţiei umane  efemere la cea a dăinuirii eterne.Nu întâmplător geniul  eminescian este plasat  la rangul de mare,, preot care a slujit ca nimeni altul frumuseţii sufletului românesc şi frumuseţii  sufletului universal’’[ 10,p.65].

  Referinţe bibliografice:

1. Eiiade. De la Zamolxis la Cenghis  Han.Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.

2. M. Eminescu.Religie. În ; Eminescu – Pasărea  Phoenix. Capodopere şi  texte fundamentale. Chişinău –     Bucureşti, 1999,Editura Litera – David. 

   3.S.Fântânaru. Poezia lui Lucian Blaga şi gândirea  mitică. Bucureşti,1940. 

   4.Rosa del Conte De la ,, Crist’’ la ,,Preot şi  fIlosof’ În Basarabia, 1991,nr.1.

 5. M.Cimpoi.Esenţa fiinţei.Miteme şi simboluri  existenţiale eminesciene.Chişinău. Editura            Gunivas,2003. 

 6. Cartea psalmilor/ sefer sehilim/,Cartea de Editură Viaţa creştină,1993.

 7.Gh.Niţu .Elemente mitologice în cultura populară românească. Bucureşti, Editura Albatros, 1968.

8.C.Crişan. Eminescu Versus Dumnezeu sau Blestemul în genunchi.Bucureşti, Editura Eminescu, 1999.

9.P.Claudel.Religie şi poezie. În ;Literatura şi arta,1993,20 mai.

  10.C.Galeriu.Chipul  mântuitorului Iisus Cristos în gândirea lui Mihai Eminescu.În ; Mihai Eminescu, 1990,nr.2.

 11.Vezi Pr.G. E. Chinţoiu. ,, Cu durere şi dragoste  despre omul contemporan.În ; Orizonturile Bucuriei. Revistă de credinţă, atitudine, cultură şi civilizaţie ortodoxă.Anul 2, seria 1, nr.11, iulie-august, 1-2 septembrie,2018.

 12. Gh. Niţu.Orficul Eminescu. În; Limba Română,1994,nr.1.

  13.Vezi;C.Galeriu. ,,Lumină lină’’.În Mihai Eminescu, 1990.nr.1.                                 

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s