Tatiana BUTNARU, doctor în filologie
Rezumat: În articolul de faţă şi-a găsit expresie interpretarea anumitor probleme ce vizează religiozitatea spiritului eminescian, disponibilitatea sa sufletească către credinţa strămoşiască, în tendinţa de a promova valorile general-umane , de a aprofunda noi dimensiuni existenţiale,ceea ce i-a oferit o nouă deschidere spre cunoaşterea transcendenţei cosmice . Religiozitatea lui Eminescu survine din ideea unui instinct metafizic , pe care eroul liric îl trăieşte intens, subordonându-l unei înţelegeri universale. Dorinţa lui Eminescu de a se afla sub ocrotirea lui Dumnezeu şi a Maicii Sale se manifestă prin invocaţiile sale tulburătoare faţă de cele sfinte , prin necesitatea de a căpăta un echilibru spiritual atât de necesar integrităţii sale artistice, ca să iradieze printer stele şi luceferi pe traiectoriile ontologice ale universului său artistic.
Ceea ce asigură vitalitatea şi integritatea interioară a poeziei eminesciene constituie revelaţia trăirii divine exteriorizată printr-o serie de imagini artistice de profunzime.În această ordine de idei,geniul eminescian va trannsfigura un cadru existenţial specific,unde după spusele lui M.Eliade are loc,,reinteintegrarea omului într-un cosmos răscumpărat de moartea şi reînvierea Măntuitorului şi sanctificat de paşii lui Dumnezeu,ai lui Iisus,ai Fecioarei şi ai Sfinţilor’’[1,p.249 ].Discursul poetic cu orientările sale specifice survine din tendinţa de a promova valorile general-umane, de a aprofunda noi dimensiuni existenţiale, de a oferi o nouă deschidere spre cunoaşterea transcendenţei cosmice,aşa cum se manifestă în mai multe scrieri.Spiritul cristic se îngemănează cu necuprinderea cosmosului şi drama colectivă a umanităţii,prezentînd o imagine similară a eului poetic, a artistului predispus să trăiască suferinţele lumii ca pe propriile sale dureri, să ajungă la o înţelegere universală a fenomenelor din realitatea terestră,prin invocarea forţelor supreme ce determină evaziunea spiritului uman şi setea lui de absolut.Odată ce Dumnezeu este creatorul frumuseţilor sclipitoare ale lumii,el poate fi raportat la armonia cosmică a sferelor de influenţă universală sau a ceea ce Eminescu numeeşte,,principiul independenţei absolutului’’[2,p.828 ]. Astfel,într-un articol de publicistică,M.Eminescu îl redescoperă pe Dumnezeu şi îl plasează înrt-o cosmogonie specifică. ,,El e pretutindenea – are spaţiul, el e etern-are timpul, el e atotputernic,dispune de singura energie a universului’’[ 2, p.229 ].
Locul lui Dumnezeu în dimensiunea interioară a sufletului omenesc este exprimat prin credinţă, cu certitudinile ei inalienabile, având menirea să asigure aprofundarea unor pledoarii pentru omenie, bunătate,datina stămoşiască,ceea ce vedem din lectura mai multor versuri,este vorba,, de o lume creată pentru om, determină rangul acestuia înaintea demiurgului.’’[3,p.233]. În credinţa lui M.Eminescu, Rosa del Conte întrevede o anumită ,,fidelitate faţă de sugestivitatea unor atmosfere de umbră punctată de lumini,faţă de chemarea melodică a psalmodiilor,cadenţelor,răsunetelor de clopot,cărora le-a răspuns – în zilele îndepărtate ale copilăriei’’[ 4,p.139], aflat ,, într-un tainic unison cu emoţia religioasă – făcută din durere,remuşcare,invocare, nădejde a unui întreg neam ’’ [4,p.139].
Marcat de traiectoria astrală a Luceafărului,la Eminescu,Dumnezeu este înţeles drept semănător de existenţă şi se îngemănează cu necuprinderea cosmosului,cu trăirile, suferinţele, aspiraţiile fiecăruia dintre noi, exprimă setea de veşnicie şi dorinţa de perfecţiune. Reliogizitatea geniului eminescian survine din ideea unui instict metafizic, pe care eroul liric îl trăieşte intens,subordonîndu-l unei înţelegeri universale. Este ,,cartea lumii mare’’ pe care Dumnezeu o citeşte,
Se-mpiedică la cifra vieţii făr să vrea.
În planu – eternităţii viaţa-ţi greşeală este,
De zilele-ţi nu este legat-o lume-a ta.
/ Povestea magului călător prin stele/
,, Cartea lumii’’ devine o carte a universulu şi,dupa opinia lui M.Cimpoi ,Dumnezeu prefi gurează pentru fiecare individ în parte ,,cartea omului, care se reflectă în Cartea Universului’’[ 5,p.2 ].Încercarea de a cosmiciza esenţa lumii şi a destinului omenesc, de a aprofunda dimensiunile ontologice ale cosmosului existenţial determină o intuiţie metafizică asupra realităţii,vedem o tendinţă de a pătrunde în ,,a lumilor misteruri.’’Ca în viziunea romanticilor germani, asistăm la un spectacol existenţial unde poate fi întrezărită o senzaţie de cutremur, de înfiorare metafizică receptivă la ,,durerea unei vieţi eterne,’’vorba poetului.Se are ân vedere,,o durere universală’’[ 5,p.67], prin care Eminescu încearcă să ne convingă că drama omului pus faţă- n faţă c u absolutul suprem nu se consumă odată cu trecerea în nefiinţă,dar rămîne să dăinuie,să ne amintească de o seninătate lăuntrică percepută atât de firesc ca şi curgerea ireversibilă a timpului şi apropierea ceasului final. În aceste circumstanţe , eul eminescian este tentat să realizeze dialogul cu divinitatea la nivelul detaşării de lumea terestră,prin invocarea unor resorturi existenţiale de alternativă,atunci,
Când corpul tău căde-va de vreme risipit,
Vei coborî tu singur în viaţa-ţi sufletească
Şi vei dura în spaţiu-i stelos, nemărginit Lumi, stele,timp şi spaţiu şi – atomul nezărit.
/ Povestea magului călător prin stele/
Meditaţiile expuse se înscriu în efortul subordonării biblicului unei concepţii generale universale, capabilă să releve existenţa cosmică a individului, să-l plaseze într-o ordine superioară,exemplară, neobişnuită. Există situaţii cînd Eminescu se adresează lui Dumnezeu direct, avînd în vedere mărturisirea unui crez despre enigma vieţii omeneşti şi jertfa supremă a geniului pentru umanitate.
Astfel numai ,Părinte, eu pot să-ţi mulţămesc,
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
/ Rugăciunea unui dac/
După exemplul Mîntuitorului , Eminescu va prelua un model total de sacrificiu pentru a ajunge la o dimensiune a cunoaşterii de sine, unde cniar şi Dumnezeu îşi exteriorizează mesajul său transcendent prin suferinţele lumii.Plînsul demiurgului transpare ,,din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege,’’el corelează trăirile, stările omeneşti dintr-o perspectivă cosmică şi telurică în acelaşi timp. Comunicarea dintre teluric şi celest , dintre lumea de aici şi cea de dincolo este realizată prin intuirea anumitor corespondenţe dintre propriile trăiri şi sursele de inspiraţie biblică.În special, în operele sale postume, eroul eminescian demonstrează iniţierea într-un sistem mitologic de referinţă, fiind marcat de un sentiment de exaltare lăuntrică, în dorinţa de a contura rosturile unei deveniri spirituale după modelul psalmilor biblici, ,,Cum doreşte cerbul apa izvoarelor, aşă se mistuie sufletul meu de dorul Tău,o, Dumnezeul meu’’[6,p.5], autorul ajunge la conotaţia artistică a unor mărturisiri vibrante,cu deschidere spre zona unor resorturi primare.De exemplu;
Un clocot lung de glasuri vui cu bucurie,
Colo-n altar se uită şi preoţi, şi popor,
Cum din mormînt răsare Cristos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie.
/ Învierea/
Reactualizarea actului reînvierii cristice conferă o semnificaţie majoră drumului existenţial parcurs de omenire, fenomen realizat prin suprapunerea diferitor niveluri de percepţie mitică.,,Cristos învingător’’ devine un coordonator al universului,se integrează în stihia cosmică pentru a găsi o justificare ontologică a existenţei universale. Printr-o iniţiere estetico-filosofică,Eminescu reactuatualizează fabula învierii cristice,dorind să ne aducă într-o ambianţă deosebită , la transfigurarea unui univers artistic, care prefigurează triunful luminii asupra haosului şi, pe această cale. se instituie principiul superior de existenţă ce unifică,, lumina cu întunericul , după noaptea orfică’’[ 7,p.71]. Iniţierea într-un sistem mitologic de referinţă are deschidere spre zona unor resorturi primare,unde vor transpare nişte situaţii de natură arhetipală,iar ,,Dumnezeu este un mytos,’’ fiind încadrat într-o,,mitofilosofie cosmo-terestră’’[ 8,p.23]. Proiecţiile mitologice integrează eroul eminescian într-o ontologie a spiritului, unde sentimentul religios nu este sesizat în aspectul său direct,ci prin dimensiunile existenţiale ale universului, printr-un concept estetic viabil,în continuă resurecţie.
Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin,
Povestind poveşti bătrîne, au văzut păstorii steaua
Cu zîmbirea ei ferice şi cu razele ca neaua
Ş-au urmat sfinţita-i cale către staulul divin.
/ Dumnezeu şi om /
În contrast cu aspectele izbitoare ale realităţii curente, Eminescu întrevede între om şi divinitate o anumită modalitate de comunicare, de subordonare reciprocă faţă de aceleaşi legităţi de influenţă universală.,,Proslăvirea’’despre care vorbea P. Claudel într-un studiu despre poezie şi religie ,,este, poate cel mai mare motor al poeziei, fiindcă ea este expresia nevoii celei mai profunde a sufletului, glasul bucuriei şi al vieţii,datoria întregii creaţii’’[9,p.1]. Aces t,, glas al bucuriei’’ este materializat prin cântări şi laude aduse Demiurgului în vederea regăsirii printr-un sentiment de ,,jubilaţie sacră’’şi resurecţie religioasă,
Primindu-l cu psalme şi ramuri,
Plecaţi-vă neamuri,
Cântând Aleluia…
/ Învierea /
Este ,,bucuria’’ geniului eminescian exteriorizată printr-o valoare divină specifică concretizată ,,printr-un Model suprem de Viaţă ’’[10,p.32], ,,prinntr-un model de modelare a vieţii noas- tre’’[10,p.32], așa cum exclamă poetul ;
Sus inimile voastre. Căntare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii.
/ Rugăciunea unui dac /
Înţelegând neputinţa omului de a se ridica întru Lumina demiurgică a adevărului fără ajutor ceresc ,Eminescu s-a aflat în căutarea unui sprijin spiritual atât de necesar integrităţii sale artistice. Substanţa lirică religioasă a poeziei eminesciene survine din relaţia eului poetic cu suferinţa pentru a ajunge la minunea trăirii divine şi a găsi,, izvorul cel de taină a luminii adevărate.’’Odată ce suferinţa purifică sufletul omenesc , îl aduce la o înţelegere mai profundă a ceea ce se întâmplă cu lumea, ea se manifestă drept,, sentiment de dominaţie transcendentă ‚ trăită în diferite grade de intensitate, fiind răsplătită cu ,,mângâere dumnezeiască ’’[11,p.50 ].Înseninat de revelaţia divină a părintelui ceresc, poetul vine , în acelaşi timp , cu invocaţiile sale tulburătoare şi pătimaşe către Preasfânta Fecioară pentru a-i oferi un echilibru spiritual în perceperea suferinţei colective a lumii şi a-i aduce un echilibru sufletesc pe traiectoriile spirituale ale cosmosului său existenţial, ca să iradieze printre stele şi luceferi în glas de Rugăciune, aşa cum vedem din versurile ce urmează ; Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie
Fii scut şi întărire
Şi zid de mântuire .
/ Rugăciune /
Discursul liric exprimă dorinţa nestăvilită a eului eminescian de a se afla sub ocrotirea lui Dumnezeu şi a Maicei Sale, de a reanima,,cu Evanghelia şi prin Evanghelie’’ sufletul omenesc ,,călăuzindu-l spre lumină’’ [ 10,p.65].
Şi reapari din cerul tău de stele,
Ca să te ador de-acum pe veci,Marie.
/ Răsai deasupra mea/
Această reprezentare a Maicii lui Dumnezeu capătă la Eminescu mai mult o abordare spirituală decât teologică.Şoapta misterului divin şi aspiraţia spre desăvârşire concretizată prin imaginea ,,Maicii Preacurate,’’ îşi găseşte exspresie printr-o serie de metafore transcendente.Dorinţa de a se afla sub pronia ocrotitoare a Fecioarei Maria îl determină pe autorul acestor versuri spre sublimarea sofianică a sentimentelor general-omeneşti, spre o resurecţie a eternului feminin expus prin trăirea spirituală a credinţei.Versurile ce urmează în continuare capătă o nuanţă de tânguire liturgică prefigurată prin nişte acorduri lirice copleşitoare;
Ascultă- a noastre plângeri,
Regină peste îngeri ,
Din neguri te arată,
Lumină dulce,clară,
O ,maică preacurată,
Şi pururea fecioară,
Marie.
/ Rugăciune/
Devenită ,,regină peste îngeri’’, Născătoarea de Dumnezeu îi sugerează eroului liric o stare de beatitudine sufletească ,similară cu cea din paradis.La Eminescu , precum şi unii romantici din literatura universală ,,ninge cu îngeri’’ din adâncul necuprins al bolţilor albastre, dar şi peste sufletele omeneşti, purtând în acelaşi timp o funcţionalitate mitică.
Când sună-n viaţa lumii a miezenopţii oră,
Atunci prin ceruri îmblă zâmbind amorul orb,
De îngeri suflete- albe văzându-l se coloră
Şi ochii lor albaştri privirea lui o sorb.
/ Povestea magului călător prin stele/
Aceste suflete albe prefigurate în îngeri au menirea să contureze o curgere fantasmagorică ,fără început şi fără sfârşit a trăirilor şi aspiraţiilor umane.Poetul suprapune aspectele existenţiale la imaginarul religios în aşa fel ca întreg universul să capete o certitudine divină.Pritr-o deschidere spre nişte resorturi de alternativă, îngerii vor transpare pe fonul proiecţiei mitologice a fenomenelor ancestrale, prin iniţierea de a urca pe ,,scara cerească’’ în ,,cartea veciniciei’’ şi a atinge ,,lumina ei de nea’’, acolo unde sufletul ,, se uită-n stele- lună‚’’ şi ,, vălură ca într-un vis de argint.’’ ’’Lumina dulce, clară‚’’capătă o similitudine cu dumnezeirea şi se manifestă printr-un sentiment de adâncă evlavie faţă de cele sfinte, aşa cum mărturisea poetul în ultimele sale clipe terestre;
Atâta foc, atâta aur,
Atâtea lurruri sfinte
Peste întunericul vieţii
Ai revărsat, părinte.
Prezenţa absolutului divin, dar şi a eternului feminin întruchipat prin Fecioara Maria include în sine o funcţie de regenerare şi recuperare spirituală a eului creator.Trăirea minunii divine este exteriorizată printr-o profunzime a sentimentului :
„ Răsai asupra mea,lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară,
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.”
/ Răsai /
Predispus spre afirmarea propriei identităţi creatoare, eroul eminescian este determinat de o ,,sfâşiere lăuntrică,’’ de o răvăşire sufletească, autorul îşi revendică printr-o ambiguitate simbolică stările sufleteşti, iar prin invocarea providenţei, are loc o dramatică căutare a sinelui creator.Fecioara Maria include în viziunea eminesciană nu numai ideea de mamă protectoare a tuturora, ,,Privirea ta de milă caldă,plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară/, dar ,în acelaşi timp , mai capătă şi semnificaţia de muză, de aspiraţie spre ideal. În analogie cu poetul german Novalis, care întrevede în eternul feminin abreviaţia universului, Eminescu îi conferă o dimensiune ancestrală, este ,,lumină lină ‚’’şi ,, visul meu ceresc’ ’ contopit cu ,, vraja logosului primordial, ’’[12, p.14].De aici survine o stare de reverie sufletească, pacea şi liniştea spre care râvneşte eul eminescian în nostalgica îngândurare în faţa absolutului, în contextul zbuciumului său sufletesc. Or , după cum mărturiseşte careva din biografii poetului, la 1886, de sfinţii voievozi Mihail şi Gavril, când Eminescu se împărtăşeşte la spitalul din Mănăstirea Neamţ,îi zice preotului ,,Părinte , să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici,şi să ascult în fiecare seară , ca la Agaton, cum cântă ,,lumină lină’’[ 13, p.33].
Chiar dacă Eminescu n-a fost apreciat în unanimitate de către exegeţii operei sale drept un scriitor profund religios, poezia sa se plasează pe dimensiunea relaţiei omului cu Divinitatea, a căutării sinelui creator şi a regăsirii prin raportarea condiţiei umane efemere la cea a dăinuirii eterne.Nu întâmplător geniul eminescian este plasat la rangul de mare,, preot care a slujit ca nimeni altul frumuseţii sufletului românesc şi frumuseţii sufletului universal’’[ 10,p.65].
Referinţe bibliografice:
1. Eiiade. De la Zamolxis la Cenghis Han.Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
2. M. Eminescu.Religie. În ; Eminescu – Pasărea Phoenix. Capodopere şi texte fundamentale. Chişinău – Bucureşti, 1999,Editura Litera – David.
3.S.Fântânaru. Poezia lui Lucian Blaga şi gândirea mitică. Bucureşti,1940.
4.Rosa del Conte De la ,, Crist’’ la ,,Preot şi fIlosof’ În Basarabia, 1991,nr.1.
5. M.Cimpoi.Esenţa fiinţei.Miteme şi simboluri existenţiale eminesciene.Chişinău. Editura Gunivas,2003.
6. Cartea psalmilor/ sefer sehilim/,Cartea de Editură Viaţa creştină,1993.
7.Gh.Niţu .Elemente mitologice în cultura populară românească. Bucureşti, Editura Albatros, 1968.
8.C.Crişan. Eminescu Versus Dumnezeu sau Blestemul în genunchi.Bucureşti, Editura Eminescu, 1999.
9.P.Claudel.Religie şi poezie. În ;Literatura şi arta,1993,20 mai.
10.C.Galeriu.Chipul mântuitorului Iisus Cristos în gândirea lui Mihai Eminescu.În ; Mihai Eminescu, 1990,nr.2.
11.Vezi Pr.G. E. Chinţoiu. ,, Cu durere şi dragoste despre omul contemporan.În ; Orizonturile Bucuriei. Revistă de credinţă, atitudine, cultură şi civilizaţie ortodoxă.Anul 2, seria 1, nr.11, iulie-august, 1-2 septembrie,2018.
12. Gh. Niţu.Orficul Eminescu. În; Limba Română,1994,nr.1.
13.Vezi;C.Galeriu. ,,Lumină lină’’.În Mihai Eminescu, 1990.nr.1.
Centrul Academic Internaţional Eminescu 