În filialele Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” în perioada 09-13 noiembrie 2020 se desfășoară Săptămâna Științei. Echipa Centrului Academic Internațional Eminescu în această săptămână a înrolat partenerii, admiratorii, utilizatorii cu prezența în sală dar și online. Receptivitatea online ne bucură atât prin prezență, apreciere, distribuire dar și cu materiale substanțiale.
Domnul Dan Toma DULCIU, născut la Butimanu, Dâmboviţa, care în prezent locuiește la Viena, este un împătimit de moștenirea eminesciană. Domnul este aciv în domenii de interes publicistic: orientalistică, eminescologie, Istoria Culturii românești, Istoria scrisului, criptologie, cunoaște limbile arabă, franceză, engleză, deține multe premii și distincții. Pentru a cunoaște biografia domnului Dan Toma DULCIU vă oferim sursele online: https://corespondenteculturale.blogspot.co.at; https://dulciu.wordpress.com.
Domnul Dan Toma DULCIU ne-a oferit un studiu foarte detaliat cu referire la MASCĂ cu genericul Masca lui Eminescu și vă oferim spre lectură fragmentul Sensul măștii în opera lui Mihai Eminescu, iar pentru a cunoaște acest studiu vă oferim sursa online: https://www.academia.edu/43123271/Masca_lui_Eminescu
Toată recunoștința și respectul, stimate domn, pentru acest studiu și colaborarea online întru valorificarea și promovarea culturii naționale și a patrimoniului eminescian.
Elena DABIJA, director CAI Eminescu
SENSUL MĂȘTII ÎN OPERA LUI MIHAI EMINESCU
Moto:„Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii,
Măști cu toate de renume din comedia minciunii”
Mihai EMINESCU, Scrisoarea III
Există o incitantă tentație de analiză a operei eminesciene, din perspectivă ontologică, care evidențiază viziunea Luceafărului cu privire la această temă prezentă în jurnalistica, în proza literară, în lirica eminesciană, sub variate forme. În domeniul jurnalistic, Eminescu folosește frecvent metafora măștii. La numai 20 de ani, acesta are curajul să critice curentul literar promovat de Titu Maiorescu, arătând că școala de gândire a acestuia este de fapt o mască ce ascunde adeseori numai foarte rău tendinţa cea adevărată şi ambiţiunea personală. („Albina” O scriere critică, ianuarie 1870
`În continuarea acestui articol, tânărul jurnalist exclamă: „Dumnezeul mulţimilor însetate de dreptate a început să adieze cu sufletul său de foc şi prin flamurele noastre. Sus flamura, jos masca! Invectiva „Jos masca”, apare din nou, atunci când este luată apărarea lui Aron Pumnul: „Nu râdeți Domnilor de Lepturariu pentru că secatiunea sa de pe alocurea e oglinda Domniei-Voastre proprie; nu râdeți de nihilismul său, pentru că e al D-V. Și dacă e vorba pe Masca jos!, apoi masca jos de la toți și de la toate, astfel încât fiecare să-și vadă în fundul puținătății sale.
Faptele arbitrare, corupția, abuzurile sunt devoalate prin procedee de demascare: Când un zelos profesor a voit să aducă la ascultare pe un elev neastâmpărat, pedeapsa a constat într-un transfer la o altă școală, considerat de autorități drept permutare dar în fapt, spune jurnalistul, o destituire mascată. Or, asemenea fapte înseamnă a slăbi cu totul disciplina în şcoală, a anihila prestigiul şi autoritatea oricărui învăţător, scrie revoltat Eminescu. (Timpul, La reflecțiunile noastre, 18 martie 1882).
Într-un alt articol din Timpul, Eminescu acuză autoritățile că încearcă „a masca mâncătoriile unui arendaș al statului” din Teleorman (Timpul, Auzimcă dl. D. Populeanu…,29 mai 1882). Criticând regimul liberal, ziaristul scrie despre mascarea dictaturii primului ministru prin aparatul administrativ: „În orice caz, cu acest aparat electoral care nu e suficient nici măcar pentru a masca dictatura regentului-ministru, rolul monarhului e redus la nimic”. (Timpul, Precum astronomul…2 noiembrie 1882). Vorbind despre plecarea lui C.A. Rosetti la Paris, redactorul de la Timpul exclamă: „O mască a fost deci totul și nimic alta.” În sfârșit, analizând bugetul pe anul 1883, Eminescu irupe: „Faţă cu aceste ţifre exacte mai lăudaţi-vă! Masca vi s-a rupt.” În familia de cuvinte având ca etimon cuvântul mască, Eminescu folosește de nenumărate ori termeni precum de măscărici, măscări, mascaradă, în sensul peiorativ al cuvântului.
În cronicele vechi ale țării, spune acesta într-un articol, sunt amintiți măscăricii,care își permiteau să spună lui Vodă „Măi vere”, făcând tot felul de giumbușlucuri sau spunând diverse măscări.
Astfel, în 1876, scriind în Curierul de Iași cronică teatrală, ziaristul amintește rolul jucat de măscărici: Egoismul omenesc, acest sâmbure al răului, acest nerv al caracterelor, care s-a ‘ntrupat mai bine şi mai perfect sub frumoasele obrăzare de bronz ale cezarilor decât sub mutra de capră a unui satir, acest egoism este reprezentat printr-un măscărici”.
Cuvântul măscărici este folosit de asemenea la adresa unui politician despre care se spune că este măscărici ce înjură pe Domnul ţării şi se decorează cu Bene-merenti tocmai pentru aceste înjurături” (M. Eminescu, Meșter în falsificare, Timpul, 7 Sept.1881).
Într-unul din articolele sale tipărit de asemenea în 1876, Eminescu transcrie textul unui opuscul intitulat „Învățătura părinților duhovnici”, în care se amintește păstrarea în unele zone ale țării a unor tradiții antecreștine: „Şi aceasta o vedem că se ţine la unii din creştini şi până astăzi, că primesc spre ziua nașterii lui Hs. de le cânta ţiganii numindu-se colindători. Şi încă mai primesc lacasele lor Turca sau Brezaia, având cu sine şi „măscărici ghiduş”, carele, schimbându-şi faţa sa, zice cuvinte urâte.” (Curierul de Iași, 10 oct. 1876, Tâlcuire bisericească a obiceiurilor de la țară”).
Virulent și incisiv, Eminescu utilizează acest termen, sub forma masca liberalismului,chiar și atunci când caracterizează profilul unui mare partid politic al vremii sale: „De mult am spus că aşa – numitul partid liberal nu este în cea mai mare parte decât o adunătură de toţi oamenii cari ‘şi fac din politică o meserie şi un mijloc de câştig; de mult amprobat că mai toţi oamenii imorali pun masca liberalismului, numai ca să-şi ascunză micşorimea lor şi să exploateze ţara din nenorocire prea credulă.” (M. Eminescu, Pentru ce s-a retras….,Timpul, 17 aprilie 1881). De aceea, el adresează membrilor Partidului Liberal un îndemn: „Este datoria noastră dar să atragem atenţiunea tuturor oamenilor liberali şi să-i chemăm la luptă contra demagogiei ce începe să-şi lepede masca şi să se arate cum este: inamică a stabilităţii, a libertăţii şi a dreptăţii.” (M.Eminescu, După cum se vede… Timpul, 11 mai 1881).
O altă mască denunțată de Eminescu este masca patriotismului: „vedem cavaleri de industrie îmbogăţindu-se peste noapte din răscumpărarea drumurilor de fier; vedem oameni prinşi în rebeliune făţişă devenind adjutanţi domneşti, vedem pe alţii vânând prin cotituri sub masca patriotismului posturi la Casaţie ori la drum de fier; c-un cuvânt, nici merit nici muncă nu sunt considerate, iar ignoranţa, felonia politică, vicleşugul comun devin titluri de recomandaţie pentru înaintare în statul român. Şi toţi aceşti paraziţi sociali, toată secta asta de spioni şi cavaleri de industrie, acest odium generis humani cum i-ar zice Tacit, costă mult, foarte mult. (M. Eminescu, Să discutăm cu Românul, Timpul, 16 mai 1881).
Folosirea cuvântului mască este prezentă și în lirica poetului. Încă din anii debutului, Eminescu folosește pluralul masce (măști) într-una din variantele de tinerețe ale poeziei Mortua Est:
„Acolo copilă n’o fi calumnie
Ce fruntea pătează și inimi sfâșie
Maimuța de ură nu strâmb-a ta grimă
Pe luciul legii nu hohotă crima
Acolo ‘mprejuru-ți de masce un lanț
Nu saltă rânjind de grotescul lor dans”.
În manuscrisele poetului ultimele două versuri ale poeziei de mai sus au această formă:
„Acolo cu masce tu nu vei petrece
Cu zâmbet viclean, cu ochirea lor rece.”
În Submanuscrisul Marta se găsește o poezie datată de Eminescu decembrie 1869, intitulată Christ/Îngere Palid, în care acesta folosește sintagma „masca cea regală”:
„Azi ești frază strălucită, azi ești masca cea regală
Eri ai fost credință simplă, însă sinceră, adâncă,
Împărat fuși Omenirii, crezu ‘n tine erastâncă.
Azi în marmură te scrie or pe pânză te esală”.
Tot în Submanuscrisul Marta găsim un gazel „Care-o fi în lume”, creionând un tablou pesimist al chipului femeii iubite, „o mască ce ascunde un infern”.
„Dar ce râde lumea? Ce râde șispune?
„Femeia nu este ce crezi tu nebune
Fața ei e-o mască ce-ascunde-un infern
Și inima-i este blestemul etern.
Folosirea cuvântului mască nu este întâmplătoare. În Mss 2259 întâlnim o variantă de atelier a poemei Împărat și Proletar, în care întâlnim din nou cuvântul mască:
„Și-au împărțit iar lumea în tari și slabi, în urmă
Din nou o împărțiră în proști și în șireți
Acum nu trece masca…”
Și tot într-o variantă a aceluiași poem, poetul vorbește de doruri mascate:
„În veci aceleași doruri mascate cu-altă haină
Și ‘n toată omenirea în veci același om
În multe forme-apare a vieții crudă taină
Pe toți ea îi înșeală, la nimeni se distaină
Dorinți nemărginite plantând într-un atom.”
În tabloul lugubru al scenelor macabre, Eminescu folosește adesea cuvântul mască. Într-o variantă a poemului Strigoii (Mss 2262), întâlnim imaginea Regelui Harald, retras în palatul său: „ca masca cea de ceară e palid…”. Într-un alt manuscris, conținând o ciornă a unui dialog dramatic, Eminescu transcrie monologul lui Ștefan cel Mare, în care acesta amintește de „masca trădării ce mă pândește” (Mira, Mss 2254).
În interpretarea operei eminesciene, criticii au analizat de asemenea semnificația termenului mască. În dialogul dintre Luceafăr și Demiurg suntem martorii unui discurs al măștilor”: Demiurgul este masca eului tutelar”, veghetor șI păstrător al ordinii cosmice, am zice vocea Logosului creator iar Hyperion este „masca eului revoltat”, topit în vocea Erosului, care nu ține seama de legi și ordine prestabilită (Cornel Popescu. Eminescu Polimorfismul operei, p. 120).
În scrierea Visul unei nopți de iarnă Eminescu evocă de asemenea subiectul măștii: „Trebuie să sai, să joci, să şicanezi măștile, să zici: Ce faci, frumoasă mască? Şi să-ţi răspunză: Merci, mosieu! Dar dta? Să le dai brațul, să le faci confesii și să le primești, să… să… o, Maria!…”
Într-o altă proză eminesciană, toți „amicii întunericului” purtau câte o mică jumătate de mască de catifea, care le acoperea fruntea și nasul, numai unele dintre fetele tinere nu purtau mască…..O tristă blândețe era pe fața lor.
Masca este, prin urmare, nu numai decor dar și simbol în creația epică eminesciană. De pildă, Cezara este „o mască de ceară”, Niță a Floarei era o mască râzândă și comică a unui suflet plin de ură și răzbunare, fața ironiza inima, surâsul viclean or prostatec ironiza cu starea sufletului său”, în timp ce alte personaje se ascund sub „masca bonomiei”.
În creația sa lirică, masca înfățișează caracterul fals și prefăcut al contemporanilor lui Eminescu.
„Iară noi ? noi epigonii simţiri reci, harfezdrobite.
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măști râzânde puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază,
In noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem in nimic!
Şi de aceea spusa voastră eră sfântă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S’a întors maşina lumii: cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul fără inimi, trist şi rece,
Noi în noi n’avem nimica, totu-i calp, totu-i străin”.
În Glossa, poetul vede fericirea ca o mască, lumea în diversitatea ei (veselă și tristă) fiind o imensă scenă de teatru, cu „alte măști, aceeași piesă”, interpretând în felul său original cuvintele lui Luigi Pirandello: „Vei învăța pe cheltuiala ta că de-a lungul vieții vei întâlni mai multe măști decât chipuri”.
„Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.
Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă șitristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.
Simbolul măștii este prezent și în creația lui Nichita Stănescu, în care liniștea este „o mască de sare”, ca „un scut de nămol”:
„Și o liniște ca după plâns mă-mbie cu coarnele, ori mă linge, bătând din tălăngi, o mască de sare punându-mi pe față, un scut de nămol prinzându-mi debraț
Parcă aș fi fost strigat pe nume de cineva la coborârea serii în ape.”
(56 de ani, Nichita Stănescu)
Alteori, privirea poetului nu vede decât o singură mască în jurul său:
„E lumină destulă. Privirile mele
Nu văd decât o singură mască.
Dar ea nu există încă, Așa că e loc, e loc, este.
(Edict, Nichita Stănescu)
Închei acest eseu prin a spune: Să sperăm că nimeni nu va îndrăzni vreodată să îi pună lui Eminescu mască, nici măcar din motive de pandemie, dar cu atât mai mult în batjocură, crezând că este timpul să i se pună acestuia o botniță a libertății, sperând zadarnic să pună sub obroc ideile acestuia iar opera să îi fie cenzurată. Au mai încercat unii, și au ajuns la groapa de gunoi a Istoriei!
Dan Toma Dulciu
Viena, 2020
Centrul Academic Internaţional Eminescu 