Ana SIRBU
„Trecut și viitor e în sufletul meu,
…și infinitul asemenea, ca reflectarea
cerului înstelat într-un strop de rouă.”
(Eminescu)
Universul scientist al realității spațio-temporale favorează atât multiplicitatea complexă, cât și reabilitarea gândirii creatoare. Această realitate ne-a fost sugerată încă de numărul complex al lui Gauss, apoi de teoria incompletitudinii a lui Gӧdel, sau de incertitudinea lui Heisenberg, inclusiv de geometriile fractale ale lui Mandelbrot, de cosmologia cuantică, sau misterioasa îngemănare haos-ordine expusă de Ruelle și Gleick, sau de Poincarẻ și Hadamard ce au pus accent pe mișcarea gândirii, etc., cum detaliat le rânduiește succesiunea Pompiliu Crăciunescu (Crăciunescu, 2019). Mecanismele raționalității sprijinite pe miezul cunoașterii experimentale au fost zdruncinate de marea descoperire a lui Planck, ce a generat o sfidare a rațiunii. Noua înțelegere a cunoașterii nu se mai conjugă cu finitul ori infinitul, ci cu transfinitul, realitatea cărui părăsește determinismul aristotelico-heghelian.
În această gamă de aspecte ale aceleiași realități, găsim că Eminescu a reușit într-o formă sau alta, să se atingă de fiecare fațetă. În lucrarea Teoreme poeticeBasarab Nicolescu scrie: cunoașterea poetică este cunoaștere cuantică. Eminescu deci, a fost un cunoscător al lumii cuantice, ceea ce i-a permis să vadă întreg universul într-o picătură de apă. Acest simplu fenomen (simplu la prima vedere) poate reflecta o complicată teorie fractalică, pe care încercăm a o înțelege din acestă succintă scriere, căutând o corespondență între picătura de apă și „picătura” de lumină.
Să ne imaginăm o plasă de păiangen, pe care sunt atârnate șiraguri de picături de rouă: în fiecare picătură găsim reflecția tuturor celorlalte picături. Misterul apei poate fi analizat și prin faptul că, până nu demult se știa că apa poate exista în trei forme: lichidă, solidă și gazoasă, recent însă, a fost descoperită a patra stare a apei – unda. Mare ne este mândria să știm că această descoperire a făcut-o un savant român – Gheorghe Benga, dar nu aceasta evidențiem acum, ci momentul că pentru a descoperi o stare a unei substanțe materiale vizibile și palpabile, a fost nevoie ca evoluția științifică să avanseze mii de ani. Ne rămâne dar, să cugetăm la cuanta de lumină, care este o părticică din materia amorfă transcendentă ce poate fi numită fractal cuantic.
Făcând paralela între apă și lumină, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, pornind din scrierile rezistente în timp. Începem de la simplul fapt, că lumina este un element la fel de important pentru viață ca și apa, ba mai mult, ducându-ne în mitologia gracă, găsim apa drept elementul primordial, iar în conceptul biblic (care fiind mai târziu, ar putea fi mai avansat ca ideie) elementul primordial este lumina: „Să fie Lumină!”.
Primul filosof grec – Thales[1] – a fost cel, care a introdus noțiunea de element material primar al tuturor obiectelor, subiecților și fenomenelor cosmice, pe care le-a identificat ca fiind apă. Thales a fost în căutarea motivației mișcării apei, presupunând că în apă există un suflet mișcător, totodată susținând, că această substanță este o formă a începutului, ori poate chiar începutul însuși.
Dacă legăm ideia lui Thales cu descoperirea uluitoare a savantului Gheorghe Benga – apa sub formă de undă (numită aquaporina) – găsim că acel suflet mișcător menționat de Thales, explică cumva de ce această substanță fluidă înmagazinează ușor informația. În teologie acest fenomen se numește apă sfințită, în misticism – apă descântată iar în știință – apă structurată. Așa ori altfel, Masaru Emoto a demostrat experimental capacitatea apei de a înmagazina informația, ceea ce altfel explicat ar însemna, că a demonstrat cum structura apei (substanță fluidă) ia formă, fiind supusă unor câmpuri cuantice amorfe: cuvânt ori sunet/vibrație.
În contextul dat, să găsim similitudinea dintre apă și lumină. Dacă într-un sfârșit a fost demonstrat că apa poate exista și sub formă de undă, iar cu mii de ani în urmă se credea că apa este substanța primordială, atunci ce s-ar putea crede despre lumină? Noi știm sigur, că lumina există sub formă de undă, vibrând pe mai multe frecvențe! Numai ochiul uman poate detecta șapte frecvențe (culori) ale luminii (rogvaiv), dar mai sunt frecvențe (ultra-, infra-) înafara lungimii de undă vizibile, detectate doar cu ajutorul aparatelor tehnologice. Putem admite, că există frecvențe de lumină pe care încă nu suntem în stare să le detectăm nici cu aparatele de care dispunem la moment.
Descoperirea boson-ului (particula-undă) este o deschidere spre faptul că există o mulțime de frecvențe de lumină (unde) și nu este exclus să fie demonstrat experimental (spre mulțumirea reducționiștilor) că anume lumina este substanța primordială din care au urmat toate (cum susțin scrierile sfinte). Altfel spus, s-ar demonstra, că realitatea noastră este holografică.
Pornind din expresia lui Eminescu în care spune că într-o picătură de apă se reflectă universul, la fel poate fi și cu structura câmpului de lumină. În fiecare cuantă de lumină putem găsi reflecția întregului univers, în care la rându-i se reflectă celelalte ca o structură holografică dintr-o infinitate de fractali. Însă, părerea mea este, că lumina fiind transcendentă, ar putea reflecta și universuri paralele. Doar că, în cazul fractalilor materiei vizibile se schimbă dimensiunea, iar în cazul câmpului cuantic se schimbă frecvența. În ambele cazuri, legăturile între fractali sunt spiroidale. Pentru a dezghioca cât de cât această idee, ar fi bine să o trecem prin conceptele savanților titani, cum ar fi pentru cazul dat, Nicola Tesla. Datorită interesului său pentru cultura vedică, el a înțeles modele științifice profunde, căutând mai mult în misterul ființei sale. Pentru a descrie câmpul originar care umple spațiul, Tesla a preluat termenul akasha de la zeii antici, explicând astfel eterul purtător de lumină. N. Tesla este numit omul care a inventat veacul XX, datorită faptului că a descoperit curentul continuu, electricitatea și altele în acest sens, fără de care noi nu ne închipuim viața. Tesla a scris, că acest mediu originar, un câmp de forță, devine materie atunci când energia cosmică acționează asupra lui, iar când acțiunea încetează, materia dispare și se întoarce în akasha. Din moment ce acest mediu umple tot spațiul, tot ce se petrece în spațiu poate fi raportat la el. Astăzi, mai mulți savanți înclusiv David Bohm, Harold Puthoff redescoperă rolul câmpului explicat de Tesla, ce are capacitate de a crea coerență în tot universul. Dar să încercăm a înțelege de ce Tesla a recurs la acest termen – akasha – pentru a-și explica viziunea?
Akasha înseamnă substanța originară și poate fi înțeleasă logic doar prin conceptul structurilor fractalice. Începând cu anii ”80 ai secolului trecut perfecțiunea computerelor au permis vizualizarea și reproducerea matematică a modelelor naturii. Matematicianul Benoit Mandelbrot cu ajutorul formulelor matematice a întrodus în știință termenul fractal, demonstrând, că repetarea egalităților duc la o infinitate de forme geometrice, care se schimbă dependență de spațiu, fiind finite și în același timp până la infinit. După această descoperire a lui Mandelbrot, fractalul a fost numit amprenta divină, deoarece reflectă arta în sine a Naturii. Figura obținută prin calculele lui Mandelbrot amintește de Dumnezeul indușilor, ori de Buddha, motiv pentru care, ulterior această figură a fost numită buddhabrot[2]. Și așa cum a fost demonstrat științific că orice particulă are antiparticulă, la fel pentru buddhabrot a fost proiectat virtual anti-buddahbrot (a se vedea imaginea), ceea ce a rezultat o imagine cu adevărat spectaculoasă și misterioasă, în plină capacitate transcendentă.
Fractalul în materia vizibilă indică o formă geometrică neregulată, bine conturată, care fiind spartă în bucăți, își reproduce forma inițială în fiecare părticică, doar că în dimensiuni mai mici, astfel demonstrează că are capacitatea de auto-similaritate. Ce ține de fractalul cuantic – este o fărâmitură de veșnicie ce-și are sorgintea în spațiul transcendent; o cuantă de lumină specifică, amorfă, atemporală, capabilă de a transcende dimensiunile și de a lua orice formă, dependență de informația cu care se cuplează, primind impulsul de energie respectivă, pentru dimensiunea predestinată; este o frecvență nesesizată încă, căreia i se văd doar efectele, existând pretutindeni în atemporalitate și nicăieri în spațiu-timp.
Fractalii, chiar fiind figuri foarte complicate, fiecare fărâmă din ei au capacitatea să reproducă întreaga figură. Această descoperire au schimbat viziunea savanților asupra universului. La trecerea fractalului de la un nivel la altul se întâmplă o schimbare permanentă, o transformare numită spirală cosmică, structurată de inteligența matriței timpului și spațiului. Cine știe ce viziuni a redat Eminescu în fraza: „Trecut și viitor e în sufletul meu, …și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.”. Dacă Eminescu a pătruns că infinitul este în ființa umană, atunci întrebarea ar fi: în ce mod pot ființele umane să reflecte acest infinit, dacă nu prin fractalii cuantici? Ori dacă e vorba de fractali cuantici, fără discuții aceștia pot schimba o infinitate de forme în spațiul 3D, iar timpul aici e o condiție dimensională, însă dincolo de 3D devine amorfă, gata oricând să ia formă, poate în altă dimensiune.
Misterul materiei demonstrează natura haotică și complicată a fractalilor, de aceea, pentru a memora o structură, trebuie să respingem celelalte părți ale fractalului, motiv ce ar explica, de ce noi nu vedem realitățile paralele ori alte versiuni ale noastre din acele realități. În acest context admit, că fiecare ființă umană este un fractal cuantic, prin care se pot materializa alți fractali cuantici, cu condiția cuplării informației și energiei. Misterul cuantic însă, se ascunde în spirala ce leagă fractalii între ei (locul unde se petrece schimbarea). Fractalii cuantici ar putea explica natura spirituală a ființei umane, care ieșind din corpul material, pleacă în eter pentru a se materializa în altă parte, poate în alt corp.
Ce ține de materia vizibilă, cine știe? Poate cercetând misterul fractalic descoperim în el explicația expresiei „l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul și asemănarea Sa.”, unde Dumnezeu alege… Vorbind de fractalul cuantic, e altă poveste, unde cel care alege este Omul… E altă poveste! Ori geometric exprimat: este o altă dimensiune a aceleiași realități; un alt fractal, la altă scară cosmică…
[1] Thales din Milet (în greacă:Θαλής ο Μιλήσιος (Thalḗs ho Milḗsios)) (n. 624 î.Hr., Milet, Turcia – d. 547 î.Hr., Milet, Turcia) a fost un filozof grec presocratic, care a contribuit la dezvoltarea matematicii, astronomiei și filosofiei. Este considerat părintele științelor.
[2] Tehnica de redare a canalului de culoare unică a fost denumită Buddhabrot de Lori Gardi (informatician cosmologie fractală, care acum lucrează la un model eteric), datorită asemănării sale cu zeul hindus Ganesha ori cu Buddha, în timp ce tehnica de redare cu mai multe canale a fost denumită Nebulabrot, datorită asmănării cu nebuloasele colorate.
Centrul Academic Internaţional Eminescu 