De-a lungul timpului spiritele superioare apte să recepteze și să creeze valori majore ale omenirii au ridicat ochii către înalt percepând parcă astralul ca pe o componentă a sufletului lor, al spiritului omenesc.
In rândul acestora poetul Mihai Eminescu a lăsat lumii o moștenire unică, aceea a creației poetice inspirate de universul cosmic a cărui muzicalitate, celebrată de-a lungul istoriei culturale a omenirii ca o structură armonică, fiind numită muzica sferelor. Această particularitate aflată și în structura creației eminesciene a impresionat pe mulți cercetători și iubitori ai poeziei sale care au considerat că ea conferă carate deosebite acesteia constituind unul dintre argumentele situării lui Eminescu în rândul marilor poeți ai lumii.
O asemenea cercetare a muzicalității eminesciene o întreprinde și universitara italiană Rosa Del Conte în cartea sa Eminescu sau despre Absolut, (apărută inițial în Italia în 1962 şi tradusă apoi în limba română de regretatul Marian Papahagi[1]) în care întreprinde descrierea muzicalității structurale eminesciene, în încercarea de-a afla răspunsuri ale ,,secretului“ acesteia. Învăţând limba română special spre a putea pătrunde în profunzimea cea mai intimă a verbului eminescian, citind pentru aceasta tomuri întregi de literatură românească veche spre a putea înţelege cât mai exact misterul apariţiei unui asemenea poet, evoluţia personalităţii acestuia, “preistoria” sa, exegeta italiană a găsit formulări memorabile pentru descrierea muzicalităţii structurale eminesciene, răspunsuri ale “secretului“ acesteia. Ea a înțeles că poetul ,,și-a subțiat auzul, cufundându-se – nopți întregi – în tăcerea câmpiei, vie de glasuri și șoapte imperceptibile”, urechea sa devenind un ,,instrument foarte sensibil” de captare a sunetelor universului, căci ,,într-adevăr, secretul poeziei eminesciene rămâne, în esență, de natură melodică.” Fără a intenționa să presupună o renunțare la viziune, după cum știm, element esențial al identității poetice, autoarea propune un punct de vedere conciliatoriu: ,,dar s-ar spune că și viziunea ar trebui să se desfășoare pe și de la o deschidere muzicală intens emotivă” și admiră fără rezerve modul ingenios în care poetul ,,reușește să-și creeze un registru muzical dintre cele mai rafinate,” înlăuntrul poeziei sale. Profesoara italiană cobservă cu uimire că poetul dispune de “un instrument simfonic atât de personal“ prin care produce efecte unice, “de muzică imitativă şi descriptivă”. “Dar aspiraţia cea mai înaltă a acestei arte este aceea de-a depăşi muzica – senzaţie, pură impresie auditivă (…). Efectul la care aspiră acest artist rafinat este o vibraţie muzicală de esenţă evocatoare, în stare să înlănţuie sufletul în sugestivitatea ei, în vraja pătrunzătoare şi subtilă”. De aici derivă dificultatea quasi insurmontabilă a păstrării efectelor originale la redarea prin traducere, drept care se impune lectura în original – motiv pentru care exegeta a şi învăţat româneşte. Mergând pe firul acestei idei, Rosa del Conte găseşte că “rafinarea sensibilităţii muzicale se vădeşte ca un proces de dematerializare a cuvântului“, după care urmează o formulare critică de-o expresivitate stilistică pe măsura poetului investigat: “Compactă undă sonoră, vibraţie a unei materii de bronz, la început, cântecul îşi coboară, încetul cu încetul, registrul, pentru a deveni murmur, şoaptă tot mai estompată: mai mult ecou de sunet decât sunet şi – adeseori – tăcere muzicală”. Am subliniat această din urmă sintagmă găsind-o inegalablă în expresivitate şi lapidaritate. Consonând cu devenirea conştiinţei misterului lumii care-şi “afundă rădăcinile în simţirea“ poetului, şi cu interiorizarea tot mai rafinată a ritmului, “sunetul tinde să devină, întrucât este aşa ceva prin esenţa lui, vibraţie pură, precum acel glas de clopot ce face să înfioare aerul amurgului într-o pagină din Cezara“.
Cu privire la concepţia estetică eminesciană, exegeta subliniază că încă de timpuriu Eminescu considera muzica “un element metafizic al universului, constitutiv pentru esenţa lui “ şi că <forma> este ritm şi măsură devenite corp – al făpturii sau al cosmosului – atunci când nu este de-a dreptul o notă intonată de îngeri şi căzută din corul sferelor“.
Un alt exeget de profundă și mare finețea logosului eminescian în mod deosebit a capacității acestuia de-a se conecta la muzica sferelor este Edgar Papu: Astfel, pentru a sugera ca nimeni altul imensitatea infinitului astral, “Eminescu excelează în epitete ale tăcerii, cu care învăluie sugestiv misterul mut al lumii uranice”. Confundându-se cu “părerile de vuiete din noi, cu tenebrele noastre haotice, ce vestesc fierberea plutonică (vezi I. Negoiţescu, n.n.) peste care s-a cristalizat propria fiinţă”, asemenea voci devin “fantome de sunete”, care arată doar că Tăcerea nu este lipsa de sunet ci “neauzul unor ignorate acorduri cosmice sau disonanţe din haos” pe care Eminescu are facultatea de-a le percepe, de-a le presimţi, chiar în lipsa manifestă a sunetelor. Concluzia definitorie dată acestui subiect de distinsul eminescolog sună astfel: “Ca poet culminant al depărtării, Eminescu rămâne, prin excelenţă, şi un evocator al marelui Neauz, ce învăluie secretele universului“.
De menţionat că Rosa Del Conte n-a fost singura care a învăţat limba română spre a pătrunde cât mai profund în taina creaţiei eminesciene, ci şi exegeta indiana Amita Bhose, care şi-a petrecut anii fertili ai vieţii în România – stingându-se chiar din viaţă aici – doar din pasiunea de-a pătrunde universul eminescian la izvoarele sale. Iar rodul acestui studiu plin de devoţiune a fost cartea sa Eminescu şi India[2], carte unde şi această exegetă a lui Eminescu, venită din alte zări, îşi exprimă afinitatea faţă de muzicalitatea eminesciană în formulări ca aceasta: “poezia lui Eminescu mi s-a dezvăluit ca o melodie neîntreruptă, îngemănând toate hotarele timpului şi ale spaţiului.” Dovedind astfel că și ea a intuit capacitatea eminesciană de-a percepe și chiar reda ecourile universului.
O altă remarcabilă contribuţie la iluminarea universului armonic muzical eminescian aparţine regretatei universitare clujene Ioana Em. Petrescu care, stabilind o relaţie profundă a universului eminescian cu modelele cosmologice ale diferitelor etape din evoluţia gândirii umane, afirmă că “o constantă a universului eminescian rămâne pitagoreica muzicalitate a lumilor. Poezia însăşi e echivalată cu cântecul şi nu cu verbul; cuvântul nu are valoare primordială de logos (…) valoarea primordială în ordinea lumii o deţine cântul (muzica sferelor ca lege cosmică, sau incantaţia magică)“[3],urmat de număr şi de gând . “Muzica sferelor răsună până târziu în poezia eminesciană, dar în momentul în care modelul platonician e abandonat, armonia muzicală a lumilor îşi pierde sensul pitagoreic. (…) Cântecul lumilor devine, în Glossă, cântecul înşelător al lumii, cântec de sirenă, aducător de moarte”. Până şi fiinţa cea mai iubită a eului liric eminescian, femeia, compare uneori ca o “notă rătăcită” din muzica sferelor, cântare întrupată; aşadar în orice ipostază, femeia e şi ea o “voce prin care se vesteşte armonia divină a universului”. Autoarea vede în unele poeme eminesciene un efect originar, recuperator de descântec al versului, “care se ritualizează în formule ce par ale unui glas irezistibil de dincolo de conştiinţă“.Ataşamentul organic al eului poetic de universul muzical e explicat de autoare prin prisma filozofică, fiindcă “în realitate, universul nu cunoaşte linişte; universul e în structura lui muzical, pentru că structura îi e dată de legile armoniei. Ceea ce ne apare drept tăcere este doar rodul incapacităţii noastre de a percepe cântecul neîntrerupt al luminilor”. Suferinţa umană este izvorâtă din pierderea capacităţii de percepţie iniţială: ”Părem surzi la muzica sferelor, deşi ea însoţeşte întreaga noastră existenţă, de la naştere până la moarte, trăim în inima Cântecului veşnic şi tocmai de aceea, nu suntem conştienţi că-l auzim aşa cum, nu ne auzim nici inima”. Arătând că, cel puţin la începuturi, universul poetic eminescian se dezvoltă sub semnul modelului cosmologic platonician, al cărui ideal de cultură era numit mousike, aşadar rezultând din unirea logosului, al melodiei şi mişcării, generând un sentiment al consubstanţialităţii om –univers, exegeta explică criza eminesciană, înstrăinarea şi suferinţa sa, în primul rând prin pierderea acestui sentiment ocrotitor.
Dar asemenea aprofundări ale operei eminesciene au fost opérate de numeroși cercetători și oameni de cultură din toate epocile postemineciene și desigur că ele nu vor conteni nici în viitor, cât va exista universul și vor dăinui oameni cu spiritul deschis în chip creator către acesta. Aceasta denotă faptul că timpul nu are putere asupra operei eminesciene și că nici pe departe nu diminuează și nu ofilește fascinația și uimirea pe care o stârnește oricărui cititor temeinic uriașa apertură a universului său creator, a capacității de gândire, de asimilare, de pătrundere a complexității oricărui domeniu luat în atenție. Nu în ultimul rând, constituie o permanentă uimire modul cum abordează el marile dimensiuni ale universului, categoria timpului și spațiului, apetența de-a imagina în creația lui poetică fenomene și realități spațiale, cosmice, intangibile îndeobște omului obișnuit.
Acest lucru este subliniat şi de către subtila exegetă a creației eminesciene, Svetlana Paleologu Matta cu referire la care închei această succintă luminare a temei: “Numai poeţii, prin capacitatea lor de-a simţi intens şi de-a gândi înaripat, dicolo de nivelul observaţiei neutre, ştiu să vadă esenţa profundă a lucrurilor”. Şi aici, domnia sa închide cercul la modul necesar, evocând poezia scrisă de Eminescu la 18 ani, Numai poetul: “Numai poetul/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului/ În ramurile gândului”.
Iar un poet care trăieşte muzica la modul sublim, precum Eminescu, producând-o prin versurile sale, dar şi nemijlocit, prin vocea sa tulburătoare, venind ca din tărâmurile netimpului, acela înnobilează însăşi muzica, îi conferă în plus şi atributele sacre ale poeziei, într-o unire cu divinitatea feminină a muzicii.
“Ideal ar fi ca toate cele frumos trăite
Să se întoarcă într-o Fiinţă de muzică,
O Dumnezeiţă a sunetelor
Mai pură ca un ideal.”[4]
REZUMAT
O cercetare a noastră privind creația eminesciană dedicată universului astral, acelei ”muzici a sferelor” atât de invocată de filozofii lumii, ne-a condus la constatarea faptului că și în cultura română numeroși cercetători de calibru au adus contribuții remarcabile studierii acestei zone a creației eminesciene. În prezentul excurs am invocat câteva astfel de nume care au adus contribuții de valoare în arealul acestei cercetări.
ABSTRACT
Our research on Eminescu’ s creation dedicated to the astral universe, to that „music of the spheres” so invoked by world philosophers, led us to find that in Romanian culture many researchers of caliber have made remarkable contributions to the study of this area of Eminescu’s creation. In this trip we invoked some such names that have made valuable contributions in the area of this research.
[1] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ediţie îngrijită, traducere şi prefaţă de Marian Papahagi, Cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu Buşulenga, postfaţă de Mircea Eliade; Editura Dacia, Cluj, 1990. Titlul în original Mihai Eminescu o dell’Assoluto”.
[2] Amita Bhose, Eminescu şi India, Editura Junimea, Iaşi, 1978.
[3] Ioana Em. Petrescu Mihai Eminescu poet tragic, EdituraJunimea, Iaşi, 1994.
[4] Lucia Olaru Nenati, Cochilii cîntătoare, poezii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982.
Centrul Academic Internaţional Eminescu 