Cosmogonie, mit și știința în opera lui Mihai Eminescu

La Academia de Științe a Moldovei a avut loc, la 31 august 2020, sesiunea online de Lecturi academice, dedicată Sărbătorii Naționale Limba Noastră cea Română și deschiderii celei de-a IX-a ediții a Congresului Mondial al Eminescologilor cu genericul Eminescu universal.

Va propunem sa luati cunostinta cu textul prelegerii publice sustinuta de dr. ing. Dumitru Dorin Prunariu, Primul cosmonaut român la Academia de Științe a Moldovei, de Ziua Limbii Române.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Prunariu

Dr. ing. cosmonaut Dumitru-Dorin Prunariu

Membru de Onoare al Academiei Române

31 august 2020

Prezentarea mea are loc în contextul sărbătoririi Limbii române, ca limbă oficială atât în România cât și în Republica Moldova, limbă veche și complexă în care s-au scris opere literare nemuritoare, s-au scris tratate de filosofie, artă, știință, iar personalități de excepție au îmbogățit-o și au făcut-o să devină nemuritoare. Legătura dintre Univers, originea lui, al nostru „poet nepereche” cum îl numea George Călinescu pe Mihai Eminescu și limba româna le voi exemplifica în cele ce urmează.

Omul a fost mânat dintotdeauna de o curiozitate debordantă și a căutat să găsească răspunsuri la întrebări esențiale legate de originea lui, locul lui în Univers, ce reprezintă acest Univers, mergând până la originea acestuia. De când se știe, omenirea a privit spre cer și a încercat să găsească diverse semnificații pentru ceea ce vedea, la început cu ochiul liber apoi cu aparate. Diversele interpretări au dus la convingeri transmise pe parcursul a generații, care greu au putut fi corectate de adevăratele descoperiri științifice, considerate la început erezii.

Ce este de fapt Universul ? Ca definiție acesta reprezintă totalitatea spațiului și timpului, a tuturor formelor de materie și energie, dimensiunea reală a acestuia ne fiindu-ne cunoscută.

Îmbunătățirea observațiilor asupra Universului observabil a dus la conștientizarea faptului că, de exemplu, Soarele nostru este una din sutele de miliarde de stele din Calea Lactee, care este una din sutele de miliarde de galaxii din Univers. La scară mai mare, galaxiile sunt distribuite uniform și la fel în toate direcțiile, ceea ce înseamnă că Universul nu ar avea nici margine nici centru. La scară mai mică, galaxiile sunt distribuite în roiuri și super-roiuri care formează filamente imense în spațiu, creând o structură vastă, ca de spumă. Conform teoriei acceptate a Big-Bang-ului de formare și evoluție a Universului, acesta s-ar fi format acum 13,8 miliarde de ani și de atunci este în continuă expansiune.

Cosmogonia caută să descrie sau să explice formarea lumii, a Universului. Aceasta stă la baza religiilor și a societăților tradiționale, multe tratate despre originile posibile ale Universului fiind scrise și de filosofi sau gânditori științifici. Mii de legende ale creației lumii și relatările cosmogonice tradiționale legate de originile lumii, ale zeilor sau ale instituțiilor fac parte din categoria miturilor fondatoare.

Noțiunile de sacrificiu și de luptă sunt adesea asociate cu creația mitică a lumilor și a Universului. Energia primordială este sacrificată pentru a forma Universul. Oul cosmic este adesea reprezentat ca germenul care conține Universul potențial, de exemplu pentru Orfism, doctrină secretă provenită din Tracia. Acesta simbolizează reînnoirea periodică a naturii, posibilitatea renașterii lumii. Eclozarea oului dă naștere Universului. Apa, ca simbol al vieții și al purității, intervine ca un element esențial în Thales-ul pre-socratic și, de asemenea, ca element renovator, prin Potopul evocat de mai multe mituri și cosmogonii fondatoare. El îi amintește omului de slăbiciunea sa în fața puterilor cerești și permite reînnoirea lumii datorită celor mai buni dintre oameni. Să ne amintim numai de Noe și arca sa. Un copac, de exemplu arborele vieții, sau o plantă divină, magică sau sacră joacă în multe mituri un rol care în Biblie poate fi asimilat cu arborele fructelor interzise ​​din Grădina Edenului.

Majoritatea miturilor au în comun faptul că nu presupun existența unui Univers necreat, imuabil și etern; ele sugerează etape de creare și viitorul posibil al lumii.

Etapele clasice de creare a lumii includ apariția Universului din neant, haos, necunoscut sau o entitate dincolo de înțelegerea noastră, urmată de nașterea timpului, spațiului, luminii și materiei. Din haosul primordial, inert, apar elementele precum apa, pământul, focul și aerul (în unele culturi elementele fundamentale sunt organizate diferit). Apoi, prin întâlnirea și amestecarea acestor elemente apare viața.

O altă etapă o reprezintă crearea omului și aspectul lui. Conform Bibliei (Vechiul Testament, cap.1 – Geneza, par.27) crearea lui este descrisă în felul următor: « Astfel, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat și femeie i-a creat.». Crearea lumii implică și posibilitatea creării unui nou Univers după un cataclism global, unele mituri presupunând că nașterea și moartea Universului reprezintă o creație continuă. Universul apare, trăiește, dispare, apoi dă loc unui nou Univers și acest lucru se repetă la infinit.

Teoriile științifice oferă elementele unei cosmogonii moderne. Cosmogonia științifică se ocupă de formarea obiectelor cerești (planete, stele, galaxii etc.). Structura și evoluția Universului este studiată de cosmologie, care este o ramură a astrofizicii. Aceasta oferă teoriile care descriu evoluția Universului, în special modelul Big Bang. Pe de altă parte, biologia furnizează teoriile care descriu originea și evoluția vieții, inclusiv teoria evoluției.

Teoriile științifice oferă cele mai plauzibile și verificabile explicații pentru fenomenele observate, dar nu oferă toate răspunsurile: acesta nu este obiectivul lor. De exemplu, analiza urmelor Big- Bang-ului face posibilă întoarcerea la o perioadă foarte îndepărtată din istoria universului, fără însă a putea cunoaște chiar primele momente ale acestei perioade. Majoritatea fizicienilor consideră că această problemă decurge din înțelegerea limitată a legilor fizicii într-o astfel de situație, precum și din lipsa de dovezi observaționale sau experimentale referitoare la aceste perioade.

Teoriile științifice sunt în esență supuse unor schimbări profunde. De exemplu, modelul Big- Bang a fost propus în 1922 de Alexandre Friedmann, apoi în 1927 de părintele și fizicianul Georges Henri Lemaître bazat pe „ipoteza atomului inițial” sau „Oul Cosmic”. El a fost un pionier în utilizarea relativității generale formulate de Einstein unsprezece ani mai devreme. Referitor la Einstein, teoria sa extraordinară l-a condus spre un Univers în expansiune. Această idee l-a deranjat foarte mult, până la punctul de a o respinge energic la început, înainte de a o accepta și a-și admite greșeala.

Incepand din anul 1962 Big- Bang-ul a fost considerat cel mai satisfăcător model de formare a Universului. Anterior, unii astrofizicieni favorizaseră teoria Universului static și etern. Prin urmare și cosmologia modernă a fost, de asemenea, supusă unor remanieri majore, care au adus-o brusc mai aproape de relatarea biblică a unui Univers nestatic, dar care se ivește din nimic în formă de energie (Atunci Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!“; și a fost lumină. – Geneza, par.3), transformarea parțială în materie („Să fie o boltă cerească în mijlocul apelor, care să despartă apele de ape!“ – Geneza, par.6 în „a doua zi”). Unele modele științifice însă concep existența unui Univers încă înainte de Big Bang, de exemplu, conform teoriei coardelor formulată în a doua parte a secolului 20 de fizicianul italian Gabriele Veneziano. Michio Kaku, profesor la City University din orașul New York, spune că „Universul este o simfonie, iar legile fizicii sunt armonii ale unei super-coarde.”

Încet, încet, cu multe sacrificii, știința a luat locul ignoranței, iar omenirea a început să găsească răspunsuri la multe întrebări majore pe care și le punea.

Deși unele abordări sunt încă în fază filosofică, mai devreme sau mai târziu omenirea va trebui să găsească explicații și răspunsuri și la acele probleme încă neînțelese și nelămurite.

De cosmogonie și evoluția Universului s-au ocupat și poeți și scriitori care au avut o minte sclipitoare și au înțeles lucruri pe care mulți muritori de rând nu aveau capacitatea de a le percepe. Pentru că poetul nostru național a fost și va rămâne Mihai Eminescu, mă voi referi acum la interpretarea lui asupra cosmogoniei. Indiscutabil, Eminescu a fost o personalitate copleșitoare prin inteligență, memorie, curiozitate intelectuală, cultură de nivel european și prin farmecul limbajului, adaptând cuvinte pentru trăiri și acțiuni.

Încă din anii tinereții, Eminescu a fost preocupat de problema cosmogoniei În manuscrisele sale de prin 1872 apar unele întrebări despre creatorul lumii. În unul dintre aceste fragmente, Eminescu se întreba: “Ce-i etern? Cine consumă sâmburul aurit din soare?… / Cine filele albastre şi-nstelate le întoarce / La a Creațiunii carte (…) cine firul lung îl toarce / Din fuiorul veșniciei pân’în ziua de apoi?” În poezii precum “Epigonii”, “Memento mori”, “Glossă” și “Rugăciunea unui dac” scrise la diferite vârste, apare o încercare de a căuta semnificația vieții sau a istoriei umane în eternitate, de a lega trecutul și viitorul omului de începutul și sfârșitul lumii.

Prin prisma propriei sale gândiri, Eminescu transpune „Imnul Creațiunii” din textele sacre hinduse în următoarele versuri din poemul “Scrisoarea I”: “La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă, / Pe când totul era lipsă de viață și voință / Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns… / Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. / Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? / N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă / Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, / Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază. / Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface / Și în sine împăcată stăpânea eterna pace.”

Formarea Universului conform teoriei Big-Bang-ului, deși acceptată mai târziu, poate fi recunoscută în continuarea versurilor eminesciene din „Scrisoarea I”: “Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi şi singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl… / Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii… / De-atunci negura eternă se desface în fâșii, / De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii… / De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute / Și în roiuri luminoase izvorând din infinit / Sunt atrase în viață de un dor nemărginit.”

Dorul nemărginit exprimă într-un fel o forță de atracție, un obiectiv esențial al vieții umane generat de “roiuri luminoase izvorând din infinit”.

“Scrisoarea I” tratează, după cum remarcăm, tema nașterii, evoluției și a unei previzibile stingeri a sistemului cosmic, a Universului.

Locul lumii de astăzi, al lumii noastre, în această evoluție a Universului este exprimat în următoarele versuri, tot din poemul “Scrisoarea I”:

„Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați / Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; / Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, / Că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată. / Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza încetează, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, / Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă… / Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, / Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric…”

Este deja cunoscut din punct de vedere științific faptul că în evoluția ei, o stea de tipul Soarelui nostru, își termină rezerva de hidrogen, acesta fiind transformat în heliu, se mărește, devenind o gigantă roșie. In nucleul stelei, heliul începe să fuzioneze rezultând carbon. Schimbarea sursei de energie duce la o instabilitate a stelei și aceasta începe să se mărească și să se micșoreze, uneori chiar violent, emițând un flux continuu de particule încărcate, formând ceea ce se numește “vânt solar”. Din gazul expulzat în jurul stelei se formează o anvelopă circumstelară ce se mărește continuu și se îndepărtează treptat de stea, formând „nebuloasa planetară”. După formarea nebuloasei steaua devine o „pitica alba”. Soarele, după o astfel de evoluție ar urma să aibă un diametru asemănător cu al Pamântului, dar o masa de 0,6 din masa lui solară actuală. După consumarea heliului, piticele albe emit timp de cateva miliarde de ani căldura acumulată de-a lungul procesului de fuziune.

In comparație cu cele prezentate mai sus, geniul eminescian cu mintea lui pătrunzătoare descrie transformarea Soarelui și ultima parte a vieții Universului astfel:

„Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş / Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi, / Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ / Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi; / Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; / Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie, / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie / Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace / Căci în sine împăcată reîncep- eterna pace…”.

Să trecem acum într-un plan paralel cu cel prezentat până acum al creației eminesciene care cuprinde în principal elemente de cosmologie.

Cosmologia, reprezentând studiul istoriei universului, mai ales al originilor și destinului său, este studiată în astronomie, filozofie, religie și este interesant și profund prezentată în artă și în opere literare. Continuând puțin cu partea științifică, voi remarca faptul că gravițatia și cosmologia beneficiază de un model extrem de reușit, relativitatea generală, care a depășit până acum fără echivoc multe teste observaționale și experimentale. Există însă indicii puternice că teoria este incompletă. Problema gravitației cuantice și chestiunea realității singularităților spațiu-timp rămân deschise, iar datele observaționale care sunt luate ca dovadă a “energiei întunecate” și a “materiei întunecate” ar putea indica nevoia unei noi fizici. 

Raportându-ne la distanțele enorme din Univers, măsurate în general în ani-lumină, percepția de pe Pământ a imaginii aștrilor de pe bolta cerească este într-un mod foarte sugestiv și remarcabil descrisă de Mihai Eminescu în poezia “La Steaua”:

„La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă. // Poate de mult s-a stins în drum / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre, // Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie: / Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, şi nu e.”

Acestea sunt versurile care mi-au venit primele în minte când am zburat în spațiul cosmic, în mai 1981, privind cerul înstelat de la înălțimi extra-atmosferice.

Superbe elemente cosmologice, profund și subtil exprimate sunt versificate de Eminescu în poezia sa “Luceafărul”:

,,Porni Luceafărul. Creşteau / În cer a lui aripe / Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe. / Un cer de stele de desupt, / Deasupra-i cer de stele – / Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin ele.’’

Luceafărul zbura practic cu viteza luminii (fulger ne-ntrerupt) prin Universul plin de stele către Creator. Deși „Luceafărul”, început a fi scris încă din 1873, finisat de-a lungul multor ani până la publicarea sa în aprilie 1883 este considerat cel mai lung poem de dragoste, conform Academiei Recordurilor Mondiale (World Records Academy) – 2009, vom analiza în contextul acestei lucrări doar implicațiile cosmologice și cosmogonice din acesta.

In zborul lui, Luceafărul asistă la crearea unei noi lumi:

,,Şi din a haosului văi, / Jur împrejur de sine, / Vedea, ca-n ziua cea dintâi, / Cum izvorau lumine; / Cum izvorând îl înconjor / Ca nişte mări, de-a-notul… / El zboară, gând purtat de dor, / Pân’ piere totul, totul”.

Cosmosul, ca lume ordonată, se naşte din haos, sugerat prin imaginea unor văi, a unor spaţii goale, dintr-o lume fără formă, amorfă. Geneza cosmică este reprezentată prin umplerea acestor văi cu mări de lumină, nu cu alte entități, așa cum și în capitolul “Geneza” din “Vechiul Testament” se spune că Dumnezeu, în prima zi a creaţiei, a separat lumina de întuneric.

In versurile eminesciene apare elementul cuantic. Poetul ne exemplifică natura forței prin care pot fi străbătute lumile născute sau cele aflate în stadiul de creare. Luceafărul „…zboară, gând purtat de dor” depășind orice limită fizică, pentru că este propulsat de un alt substrat decât cel material, cel spiritual, care este în corelare directă cu elementul cuantic.

Pe lânga elemente fundamentale legate de cosmogeneză și cosmogonie, aprofundate în legende, mituri, dar și în capitole de filosofie, explicațiile științifice moderne referitoare la conținutul versului eminescian ne relevă elementul intuitiv, gândirea profundă, de geniu, a celui care, trăind între anii 1850-1889, a lăsat în urma lui o operă literară inegalabilă, cu elemente filosofice și științifice atât de actuale și astăzi.

Revenind în vremurile de acum, dar cu gândul la profunzimea versurilor lui Eminescu, să facem o mică retrospectivă a unor descoperiri științifice majore privind Universul, care caută să raspundă la întrebari legate de originea și compozitia acestuia, așa cum ni-l închipuim conform teoriilor parțial verificate, emise până în prezent.

În 1998, comunitatea științifică a fost uluită să descopere că Universul nostru nu doar se extinde, fapt cunoscut de zeci de ani, dar se extinde într-un ritm accelerat. Gândirea convențională impunea faptul că atracția gravitațională a materiei din Univers ar trebui să încetinească expansiunea, dar observațiile atente ale unui tip special de supernove care servesc drept instrument de precizie pentru măsurarea distanțelor din Univers au relevat contrariul.

Așa s-a născut ideea de „energie întunecată”, o formă ciudată de materie, substanță, numită impropriu energie, care se consideră că impregnează Universul și exercită o forță repulsivă asupra tuturor structurilor de mari dimensiuni – galaxii și roiuri de galaxii – făcându-le să se îndepărteze într-un ritm tot mai rapid. Deși natura sa rămâne în mare parte necunoscută, întrucât nu emite și nici nu absoarbe lumină sau radiații electromagnetice sau de altă natură, și deci nu poate fi observată direct cu telescoape, se estimează că circa 73% din compoziția generală a Universului, echivalentul masă-energie, este formată din energie întunecată. O altă materie invizibilă numită „materie întunecată”, se consideră că reprezintă cam 21% din echivalentul masă-energie al Universului. Se dovedește astfel că obiectele din Univers pe care le putem vedea – cele de tipul din care fac parte și planeta noastră și stelele – constituie doar aproximativ 5% din masa Universului, restul reprezentând alte forme ale materiei, ca neutrini și radiație de fond.

Acum câteva decenii “găurile negre” erau considerate obiecte ipotetice a căror existență era încă de verificat.

Noțiunea de obiect masiv cu gravitație atât de puternică încât nici lumina nu poate scăpa a fost publicată ca idee în 1784 de englezul John Michell. Teoria relativității generale a lui Einstein la începutul secolului XX prevedea existența găurilor negre, deși teoretic acestea aveau proprietăți atât de bizare încât Einstein însuși nu era convins că ar putea exista.

În 2016, cercetătorii de la Observatorul de unde gravitaționale cu interferometru laser, prescurtat LIGO, au făcut prima detectare a undelor gravitaționale. Undele gravitaționale sunt perturbații, sau ondulări, în țesătura spațiului-timp, cauzate de accelerarea obiectelor masive în spațiu. Detectarea acestor unde ne permite să percepem evenimente din Univers care nu pot fi observate cu instrumente convenționale precum telescoapele.

LIGO a detectat perturbația cauzată de două găuri negre care se ciocnesc și fuzionează, un eveniment a cărui posibilitate exista ipotetic, dar niciodată observat. Dar, deoarece matricea cu laser și oglinzi extrem de sensibilă a observatorului LIGO îi permite să măsoare distorsiuni într-un spațiu-timp mai mici decât nucleul unui atom, aceasta a fost capabilă să surprindă coliziunea.

Găurile negre au fost cunoscute de mult ca obiecte întunecate extreme ale Universului, imposibil de captat în imagini datorită gravitației lor puternice, care împiedică orice lumină să scape. Deși este un dat faptul că lumina nu poate ieși dintr-o gaură neagră din interiorul orizontului său de evenimente, adică distanța de la care gravitația găurii negre devine suficient de puternică pentru a împiedica lumina să scape, se credea totuși de mult timp că o gaură neagră ar putea fi văzută ca o siluetă pe fondul strălucirii gazului fierbinte care o înconjoară.

În 2019, o rețea internațională de telescoape coordonate, numite colectiv “Event Horizon Telescope” sau EHT, a realizat ceea ce în mod convențional se credea imposibil: a surprins o imagine a siluetei unuia dintre cele mai evazive obiecte din Univers, o gaură neagră, care se află la 53 de milioane de ani lumină, în centrul galaxiei Messier 87 și conține masa echivalentă a 6,5 miliarde de stele de dimensiunea soarelui nostru.

După cum constatăm, trăim într-un Univers foarte complex și puțin cunoscut.

Urmărind evoluția Universului cât și contextul evoluției Pământului în sistemul nostru solar și al acestuia în galaxie, putem înțelege că ceea ce este inimaginabil astăzi poate deveni o realitate evidentă și chiar o necesitate în viitor.

Înainte de descoperirile științifice de astăzi, având la bază legende și mituri fondatoare, oameni de excepție au intuit cu mult timp în urmă cum s-a format și cum a evoluat lumea în care trăim, Universul din care facem parte. Eminescu a fost unul dintre aceștia, iar versul lui a îmbinat atât de sugestiv și frumos acest lucru cu trăiri pământene în natura care ne înconjoară. Indiferent în ce limbi și cât de perfect a fost și va mai fi tradus Eminescu, dulcea limbă românească rămâne cea în care, parcurgându-i opera, desfătarea este maximă.

Vă mulțumesc pentru atenție!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s