Cosmosul eminescian în lirica muzicală a lui Eugen Doga

Dr. Catinca AGACHE

(Continuare)

  Agache-Catinca-e1582835176501-257x300Conștient că ,,poezia lui e muzică”și că Eminescu însuși ,,era și muzician”[1], maestrul Eugen Doga pătrunde frumusețiea luminii și sonorității imaginarului liric eminescian, a misterului ei indefinibil, pe parcursul unui lung exercițiu plin de emoție și reverență. Această pasiune i-a marcat debutul în romanțe, petrecut în 1972, cu ,,Misterele nopții”[2]. Este  urmat  de două coruri a capella pe ritmurile poemelor ,,Dintre sute de catarge”[3], și ,,Dorința”[4]care transcriu atât muzica gravă a versurilor ce transmit curgerea ireversibilă a timpului accentuată prin laitmotivul aliterativ ,,Vânturile, valurile”, cât și jocul ludic și intensitatea visului unei iubiri ideale.

       Peste doar un an, în 1973, scrie o superbă piesă pentru clavecin și orchestră „Sonet” care a fost declarată în Japonia cea mai frumoasă melodie a anului, piesă în care reușește să surprindă inefabilul a ceea ce Perpessicius a numit „atmosfera hipnotica si de vraja”. Recitind acest fascinant poem publicat în 1879, unul dintre ,,primele sonete reuşite ale literaturii române” (Tudor Vianu),  compozitorul este impresionat de atmosfera de sacralitate, de evlavie, provenite din sentimentul conștientizării destinului tragic al ființei umane, al singurătții ei în Cosmos. .,,Sonetul” a reprezentat, cum mărturisește artistul, prima lucrare în care a fost inspirat din creaţia lui Eminescu: ,, Am scris o piesă muzicală fără cuvinte, apoi am trecut la poezie. (…) repet: nu compun pe versurile lui Eminescu, eu descifrez muzica din versurile lui Eminescu”. Viziunea originală despre universalitatea și actualitatea vie a operei genialului poet explică atasamentul său față de aceasta: ,,Eu consider că opera lirică, epică, filozofică a marelui Eminescu e în sine o continuă geneză.”

        În 1983 are loc debutul său în muzica de balet cu baletul simfonic ,,Luceafărul”[5],  pe un libret semnat de Emil Loteanu, după capodopera eminesciană ce datează, cum se știe, din timpul studiilor berlineze, publicată însă în 1883[6], considerată ,,cheia de boltă a universului poetic eminescian”. ,,A realizat o creaţie excepţională, poetică, teatrală, spectaculoasă şi mie nu-mi rămânea decât să descifrez muzica eminesciană care era în libret. Emil Loteanu era, ca şi mine, fascinat de opera lui Mihai Eminescu”- mărturisește compozitorul. Acest balet (unul din cele trei scrise[7]), compus din două acte și șapte tablori în peste 500 de pagini, a fost scris însă în 1971, în doar în două luni și jumătate într-o suburbie a Moscovei, dar elaborat și finisat peste 10 ani. Aproape atât a lucrat și Eminescu la ducerea poemului la perfecțiune artistică, mai exact nouă ani și jumătate, manuscrisul cuprinzând mii de variante și peste trei mii de modificări. Punct culminant al creației infatigabilului compozitor, baletul a aspirat să atingă înălțimea nemuritorului poem alegoric având ca temă soarta nefericită a omului de geniu ce ,,n-are moarte, dar n-are nici noroc”(cum precizează chiar poetul într-o notă pe manuscris), fiind un edificiu muzical suprem dedicat celui pe care Miron Cristea l-a numit ,,Luceafărul poeziei românești”. În 1985 el avea să se transforme, în film artistic, regizat de Emil Loteanu, rămânând până azi ,,unicul omagiu cinematografic”adus genialului poet. ,,Mă simțeam extraordinar. Cred că a fost cea mai fericită perioadă din viața mea. .”[8]– mărturisește artistul despre efervescența care l-a însoțit în timpul creației. Compozitorul surprinde foarte bine ritmul poemului, acea tonalitate ascendentă pe care însuși Eminescu o numea ,,suitorul” iamb, schema prozodică despre care G. Calinescu sublinia că provine din balada ,,Lenore” de Bürger, text pe care poetul începuse a-l traduce în metru original. Nu există muzicalitate mai tulburătoare, mai fascinantă, decât cea cuprinsă în versurile ce descriu zborul galactic al Luceafărului, metamorfozat în Hyperion, către Demiurg, fantastica călătorie spre vastele spații ale eternității Universului, ale Timpului universal, ale Necuprinsului, încheiată cu refuzul dramatic, sfâșietor, al lui Hyperion. Un zbor simbolic dinspre finit spre infinit sfârșind cu asumarea superioară a condiției de geniu nemuritor, a raportului dintre relativ și absolut. Iar artistul a reușit magistral să surprindă (în scena a șasea) ,,fiorul cosmogonic”,văzut de G. Călinescu ca izvor al universului poetic eminescian, în dumnezeaiasca muzicalitate a acestui balet ce ne-a încântat ani în șir și care este așteptat să revină în scenă și astăzi.

         Impresionat de complexitatea simplității și purității liricii eminesciene neatinsă de patina timpului, dimpotrivă, dezvăluind noi și noi înțelesuri, proaspete, profunde, vizionare, compozitorul nu obosește să caute alte și alte forme de prindere a acesteia în sonorități expresive. În 1984 el revine cu noi surprize, un ciclu de șase romanțe pentru voce și pian, sensibile cântece de dragoste, adevărate bijuterii muzicale, adunate sub titlul „Ochiul tău iubit” ” („Dorinţa”; „De-aş avea”; „Peste vîrfuri”; „O, rămâi”, ,,Misterele nopții”), reușind să surprindă magistral chiar și cea mai pură linie melodică, vocea auctorială, melancolică, meditativă, din finalul poemului ,,Peste vârfuri”:,,Mai suna-vei dulce corn/pentru mine vreodată?”.

        Deși lirica eminesciană a pătruns amputată în Basarabia și abia după așa-zisul ,,dezgheț hrusciovist”, ea a avut menirea de a ține trează conștiința de neam, mai ales după descoperirea (clandestină) publicisticii, de unde și atașamentul special și definitiv față de genialul creator al cărui destin isusiac a fost suprapus adesea peste destinul de răstignit al poporului basarabean. Din acest punct de vedere cât mai ales din cel al universalității și prospețimii creației eminesciene se explică profunzimea acestui sentiment transpus în muzică și mărturisit de compozitor: ,,Am pătruns atât de mult în profunzimea acestei lumi Eminescu, încât nici nu-mi imaginez cum aș fi fost eu fost azi fără acest mare simbol universal.”[9]

          Cu toate că a locuit mulți ani la Moscova, drumurile sale și vibrațiile sufletești s-au îndreptat adesea spre locurile unde a învățat și a făcut primii pași în muzică. Schimbările ce se produc odată cu Mișcarea de renaștere națională din Basarabia din 1989 constituie pentru marele compozitor mometul revenirii la vatră plin de speranțe cât și al apropierii cu încă și mai intensă dăruire de opera poetului nepereche.

         O adevărată salbă de melodii se nasc mai ales după anul 2000, adăugându-se Omagiului adus de compozitor geniului tutelar al poporului român, spiritului său universal. Sensibilizat de versurile poemului ,,Rugăciune” publicat în volumul postum Poezii, editia a VI-a (1892), de sacralitatea și puritatea acestuia, le transpune într-o bucată muzicală serafică. Ea transcrie o mărturisire lirică emoționantă a unui sentiment de înălțare sufletească în cautarea sensurilor profunde ale lumii si vietii, dorul de liniste, de liniștea eternă.

          În același an 2000 apar noi romanțe, noi cântece de dragoste, după  poemele eminesciene (,Iar fața ta e străvezie”, „Ea-şi urma cărarea-n codru”), în anii imediat următori, alte și alte romanțele pentru voce și pian, arii (,,Să țin încă o dată”,2008; ,,De-ai ști iubite”,2012|; ,,Te duci”, 2014; ,,Dialoguri<Replici>”, 2012; ,,Adio, Veronica”; Alei mică,  alei dragă ”; ,,De-atâtea ori”, ,,Mă-ntrebai dragă-ntr-o zi” ,,De-ar fi mijloace”, ,,Între păsări,2015/2016), rugăciunea ,,Fecioara Maria” (pentru voce, cor, pian).

       Valsul ,,Floare albastră”(pentru soliști, cor și orchestră simfonică, 2014), este o incantatorie transpunere a universului poemului romantic eminescian publicat în ,,Convorbiri literare”la 1 aprilie 1973, excepțional prin frumusețea, muzicalitatea, simplitatea aparentă, puritatea sa. Fascinația exercitată de această bijuterie poetică ce are ca titlu o superbă metaforă-simbol al dorului nemărginit, utilizată și ca laitmotiv muzical exprimând ,,dragostea și durerea de dragoste” despre care vorbea Tudor Vianu, tristețea omului de geniu conștient de neputința atingerii iubirii ideale, absolutului, este materializată magistral în această partitură ce surprinde atât tonalitatea meditativ-nostalgică, cât și cea gravă din finalul dezarmant prin adevărul aforistic exprimat (,,Totuși este trist în lume”). ,,Această «Floare albastră» trece ca un fir roşu prin creaţia lui Eminescu.”[10], afirmă compozitorul referindu-se la motivul universal reinvestit cu noi și nebănuite sensuri în lirica eminesciană.

         Deși s-a crezut că nimeni niciodata nu va găsi cuvintele potrivite pentru a descrie acea mare neînțeleasă iubire dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, pentru că nu există astfel de cuvinte, Eugen Doga, impresionat profund, s-a încumetat să o transpună în mai bine de patruzeci de cântece pe versurile lor și a uimit din nou prin vraja celestă a muzicii sale. ,,Am pornit de la ideea de a face o operă, dar nu e. Va fi un spectacol muzical”, anunța Eugen Doga acestă nouă creație muzicală a sa. După cinci ani de trudă, în 2017, când s-au împlinit 60 de ani de la debutul în calitate de compozitor, de Ziua Culturii Naționale Române, Eugen Doga lansează mult așteptata carte de arii și romanțe „Dialogurile dragostei”, volumul I, apărută la Editura Cartier, o muzică ce pare a veni de dincolo de timp, străbătând spațiile pentru a vorbi despre iubirea nemuritoare dintre un titan al poeziei române și muza sa inspiratoare imortalizată în versurile lor. Cartea conține 25 de romanţe, compuse în ultimii cinci ani pe versurile celor doi poeți etern îndrăgostiți. ,,Am scris cu entuziasm încontinuu o lucrare după alta (…) am înţeles că este, de fapt, un dialog ce trece de la o persoană la alta cu aceeaşi forţă poetică, cu aceeaşi intensitate a trăirii sufleteşti.”[11]; ,,În lucrarea mea vor dialoga două spirite.”- mărturisește artistul din secretele laboratorului acestei creații dar și din cele ale decorului spectacolului inundat în albastru inițial și în lumina divină la final, cu scena din salonul de la Iași al Veronicăi între aceste planuri.

      În 2015 compune,  pentru inaugurarea monumentului lui Ștefan cel Mare la Putna, „Imnul lui Ștefan cel Mare“, după poemul eminescian, interzis ca și „Doina“, deși nu s-a cântat atunci ci la Academia de Științe a Moldovei în decembrie al aceluiași an. ,,

     A extras din lirica eminesciană poeziile pline de iubire, de lumină, de speranță, de frumusețe serafică, de îndumnezeire, a lăsat pentru mai târziu poate cele răscolitoare, grele de meditații existențiale, de viziunile cosmogonice, ale genezei, precum capodoperele ,,Odă(în metru antic)”, ,,Memento mori”, ,,Scrisoarea I”, ori ,,La steaua”ș.a., ce exprimă în cele din urmă tragismul dorinței de întoarcere în spiritul universal a geniului creator rătăcit o clipită pe pământ pentru a înălța poporul său în eternitate („Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie, redă-mă! ”).

           Nu există omagiu mai frumos, mai sensibil, mai înălțător[12] decât această muzică sublimă pe care maestrul Eugen Doga i-a închinat-o, vreme de aproape cinci decenii, poetului care a străpuns cu spiritul lui sferele cerești. ,,Eminescu pentru mine nu e numai poet și personalitate. Pentru mine este și un viitor, lumea lui e foarte frumoasă”.  Creația muzicală a maestrului Doga, cât și acel summum al observațiilor sale pe marginea poeziei eminesciene sunt încă un argument referitor la perenitatea și actualitatea operei titanului literaturii române, o  mănușă fină aruncată celor care s-au străduit să conteste acest adevăr.

        Opera sa atât de fin și măiestrit șlefuită, diafană ca o pânză de borangic, susurând ca un foșnet de mesteacăn, se streacoară printre falii de lumină și timp infinit invitând la meditație, având ca izvor chiar constelațiile luminoase ale sunetelor: ,,Cum este lumina, o infinitate de culori. (..)La muzică e la fel, tot o formă de lumină.”

        A cucerit publicul din întreaga lume[13], a fost întâmpinat cu cele mai mari onoruri pe glob, valsul din filmul ,,Gigașa și tandra mea fiară” fiind considerat a patra capodoperă muzicală a secolului XX iar lucrarea ,,Gramofon” figurând într-un top internațional de vârf. Dar, paradoxal, cel mai târziu a concertat în patria istorică[14], vis care s-a împlinit începând cu anul 2008 când muzica lui divină a răsunat în Sala Ateneului Român, apreciat de el ca fiind ,,casa mare a neamului”. De atunci acordurile muzicii lui Eugen Doga mângâie munții și câmpiile României, pe urmele marelui Eminescu, rezonând la confesiunea lui orfeică din ,,Odin și Poetul”: ,,De cântec este sufletul meu plin”.

         Crezul care i-a luminat creația muzicală și l-a condus spre această unire imperceptibilă peste timp și spații cu poetul nemuririi neamului este exprimat cu seninătatea și profunda sa putere și forță de pătrundere la esențe: ,,Eminescu cuprinde nu doar sfera pământească, nu cea cerească, dar sfera extraterestră. Nu cred că avem multe personalități care merită să reprezinte cultura națională, dar Eminescu este tot și toate”. Este aceasta o întâlnire miraculoasă peste veacuri dintre ,,un pictor al luminii”, cum îl numea Tudor Vianu pe Eminescu, și un muzician al luminii., Eugen Doga, în spațiul rarefiat al valorilor universalității.

[1] Avea o voce frumoasă și-i plăcea să cânte.
[2] pentru voce și pian (orchestră).
[3] publicată în ,,Semănătorul”nr.15, 10 martie 1902, în volum, în  Poezii postume, în1902.
[4]apărută în ,,Convorbiri literare” , 1 septembrie 1876.
[5] a fost reprezentat pentru prima dată, pe 6 iunie 1983, la Teatrul Național de Operă și Balet, apoi la ,,Balșoi Teatr”, la Palatul de Congres Kremlin din Moscova, la Sankt Petersburg, Minsk, Odesa
[6]prima variantă este elaborată între anii 1970-1972, după 1880 scrie alte cinci variante, abia în 1883 este publicată forma definitive în ,,Almanahul Societății Academice Literare România Jună” din Viena, în același an, în revista ,,Convorbiri literare”, iar în 1884, în volumul princeps „Poesii”  îngrijit de Titu Maiorescu.
[7] ,,Venancia” (1989) şi „Regina Margot” (1995).
[8],,Compozitorul Eugen Doga: «Muzica te poartă, nu tu o porți pe ea»“, interviu realizat de  Mirela Marinescu, ,,Gazeta de Sud”,  19 septembrie 2015.
[9],,Eugen Doga: Eminescu merită sărbătoare națională. El merită să fie numită această zi, Ziua lui Eminescu”,   consemnare de Eugenia Tofan, AȘM, 17.01.2017.
[10] ,,Eugen Doga: Eminescu n-ar fi fost la fel fără acest drac, Veronica Micle”, interviu, ,,Adevărul”, 13.08.2013.
[11] Eugen Doga. ,,Dialogurile dragostei.Arii și romanțe pe versurile lui Eminescu”, II. Chișinău, Cartier, 2017.
[12]Există un ciclu de trei cântece scrise de unul dintre cei mai apreciați compozitori americani contemporani, Dan Welcher, pe versuri de Mihai Eminescu, în limba română.
[13]prin sute lucrări muzicale de estradă, de balet, cvartete, melodii lirice, piese instrumentale de cameră, romanţe, cântece pentru copii, muzică pentru piese de teatru şi peste 200 de filme de succes între care ,,Gingaşa şi tandra mea fiară”, ,,Anna Pavlovna”ș.a.
[14] era cunoscut mai ales prin coloana sonoră la filmele ,,Maria Mirabela”, ,,Lăutarii”, ,Șatra”, ,,Patul lui Procust” ș.a.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s