- Suceveanu preferă să abordeze în poezia sa probleme stringente ale actualităţii folosind ca epigraf formule poetice eminesciene. Textul Hamlet, în noua regie are ca motto-u sintagma „Alte măşti, aceeaşi piesă” din Glossă, autorul vizând astfel stări de lucruri din contemporaneitate: crime, întâmplări obscene, dogme ce fac coadă la tribună şi visători striviţi de vise. Alte faţete ale acestei realităţi le reprezintă regele-fantoşă, replicile interzise, figura impunătoare a lui Hamlet care proclamă tristul adevăr că-i putred şi în noua Danemarcă.
O referinţă lirică originală la admirabila creaţie a poetului – nepereche aflăm în poemul lui Suceveanu Nunta Graiului plăsmuit în tonalitate cantabilă de origine folclorică: Logostea pe mândru plai, / Trece nunta-a cestui Grai / Chiar pe versul lui Mihai, / Lerului. În ton de cântec e plăsmuit şi poemul Colind pentru Eminescu, în care Poetul simbolizează o stea de-nviere, un foc sfânt, un vis peste nesomn. Raza lui de dor arde-n văpăi peste lume. El, marele creator, e Suflet şi grai, e gură de rai.
Lui Ilie T. Zegrea îi aparţine una dintre cele mai consistente contribuţii la eminesciana poetică din ţinutul cernăuţean. În Eminesciana predomină o atmosferă feerică: străluciri selenare, codri argintaţi, unduiri de bucium, o fiinţă iubită ce răsare de sub voaluri, doi cerbi la vârsta primei iubiri, un corn ce dă glas dorului. Toată această panoplie lirică e încununată de chipul singuratic (a se citi unic) al Luceafărului.
Centenarului Eminescu, I. T. Zegrea i-a consacrat două dedicaţii: Colind pentru acest pământ – un dialog liric cu o ramură de brad – verdele Etern, şi poezia Dreptul la Eminescu. În Colind… poetul invocă visul copilăriei, ochiul veşnic neadormit al mumei, pacea ca speranţă a lumii, lumina lină şi suflarea caldă a mioarei – aluzie evidentă la „Mioriţa” – mărgăritarul liricii pastorale româneşti. Peste toate acestea, afirmă autorul în final, Urce el Poetul, cu durerea-i toată, / Ramură de brad.
În Dreptul la Eminescu are loc o întoarcere imaginară a lui Eminescu în dulcea Bucovină, întoarcere luminată simbolic de crini, de teii în floare şi de albine, revenire întâmpinată cu demnitate, căci numai astfel îl vom şti întors definitiv pe Poet şi vom fi protejaţi de ceţuri, brume şi nu ne vom topi aiurea dispărând încet.
O audienţă dintre cele mai calde şi emotive la publicul preţuitor de artă poetică autentică are poemul lui I. T. Zegrea Eminescu-i tot ce-avem mai sfânt. Pe pământul Daciei străbune, zice autorul, Eminescu ne adună într-o vrere mare, căci El e tot ce avem mai sfânt, e Astrul îndrumător, datorită căruia sălăşluiesc Carpaţii lângă români, dăinuie scumpul nostru grai, reînvie sufletul în noi. E de menţionat şi următorul fapt: cununa de sonete din volumul său Timp fracturat, greieri de seară… (Cernăuţi, 2017) e aureolată de aserţiunea eminesciană „Nu noi suntem stăpâni ai limbii…”, dar şi de maxime din Evanghelie, Martin Heidegger şi Stephane Mallarmé.
Cu un diapazon larg de evocări subtile şi meditaţii consistente a îmbogăţit Eminesciana poetică cernăuţeană şi creaţia poetului, profesorului şi savantului Gr. Bostan. Aniversarea 90 de ani de la trecerea în eternitate a lui Eminescu, dânsul a consemnat-o prin poezia Luceafărul în care se întreba retoric: E stea /sau deşteptarea unui dor…/ Sau poate-n cerul nostru, / al tuturor, /Lacrima Poetului veghează?… În dedicația lirică Eminescu, se promovează ideea că protagonistul n-a râvnit să devină cap de şcoală literară sau mentor în ale poeziei; cu toate acestea, prin neîntrecuta sa creaţie, genialul poet a devenit Cel mai modest al nostru-nvăţător/ Cu cele mai alese-nvăţăminte.
Un mesaj distinct comportă poemul lui Gr. Bostan „Fântâna Albă” care e inspirat de o oribilă tragedie ce s-a produs la 1 aprilie 1941 în nordul Bucovinei, localitatea Fântâna Albă. În acea zi, câteva sute de români, îngroziţi de ororile ocupaţiei sovietice, au încercat să treacă dincolo de sârma ghimpată, în Patria lor – România, dar foarte mulţi dintre ei au fost răpuşi de gloanţele grănicerilor sovietici. Poetul invocă simbolic numele celor care s-au jertfit pentru neamul lor – Ştefan cel Mare, Aron Pumnul, Eminescu şi Ciprian Porumbescu. Reproducem doar strofa finală a poemului: La Fântâna Albă şi uscată / şuieră prin stratul de mohor / şarpele în sârma cea ghimpată / ce desparte mamă şi fecior.
Poem bucovinean, ca şi alte creaţii poetice semnate de Gr.Bostan, este un imn consacrat neamului românesc care Stă la poale de Carpaţi /precum un codru, străjuit de piatră. Vârsta acestui neam, zice scriitorul, cu doina se măsoară, iar splendorile plaiului carpatin ne sunt scumpe şi prin faptul că pe cărările de munte şi câmpie Eminescu a pornit cu paşi de vis şi dor – spre veşnicie. Va urma…
Dumitru Apetri,
doctor în filologie
Centrul Academic Internaţional Eminescu 