EXPLOATAREA POLITICĂ A MITULUI EMINESCU

Daniel CORBU

Orice poet român apărut în ultima sută de ani în România şi-a dorit, îşi doreşte, dacă e-n viaţă, făţiş sau discret, un loc în apropierea lui Eminescu. Bătălia pentru locul doi, cum ne place s-o numim, a început odată cu mitizarea lui Eminescu, după momentul îmbolnăvirii poetului şi apariţia volumului de Poesii (1883), adică din vremea lui Macedonski, poet şi el de primă mărime, pus la colţ din cauza cunoscutei epigrame şi ţinut aşa de către profesorii cu memorie.

Mitul Eminescu a crescut în timp, manuscrisele din cele două lăzi purtate în spate prin toată Europa de prietenul Chibici, predate în 1902 de Maiorescu Academiei Române (gestul acestuia din urmă, fiindcă veni vorba, a fost unul compensatoriu, de iertare de păcat pentru sacrificarea „periculosului” jurnalist Eminescu) au devenit cărţi, misteriosul laborator eminescian dezvăluindu-se fragment cu fragment, au augmentat mitul. A existat şi o culme, dacă se poate spune astfel, a mitizării, atunci când filosoful C. Noica l-a numit pe Eminescu „omul deplin al culturii româneşti”. În perioada interbelică ierarhizările literare consumau multă pasiune. Aşa s-a făcut că prin anii ‘30, după publicarea Cuvintelor potrivite, bătălia pentru locul doi a fost câştigată de Arghezi. Pe urmă de Blaga, Ion Barbu, Bacovia, care adăugau experienţe lirice originale moderne.

Pe acest mit s-au sprijinit atâţia intelectuali români, ca să nu mai vorbim de luarea sa în folosinţă de către politicieni, care au ştiut să-i exploateze din plin toate pârghiile. De el s-au folosit şi „bulbucaţii ochi de broască” şi comuniştii, care, timp de vreo cincizeci de ani, şi-au făcut sloganuri din Împărat şi proletar şi Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. În sfârşit, exploatarea politică a mitului Eminescu, ar umple multe pagini şi vom reveni pe parursul acestei conferințe.

Ce mai poate fi spus astăzi nou despre Eminescu şi opera sa? Pe distanţa a 130 de ani, câţi s-au împlinit nu de mult de la trecerea sa în eternitate s-au scris mii de studii şi cărţi, atât de către exegeţi români, cât şi străini. Cercetătorii au adus repede la cunoştinţa publicului, după 1902, manuscrisele postume din cele două lăzi predate la Academie, nemulţumindu-se cu doar nouăzeci de poezii publicate în timpul vieţii sau cu ediţia Maiorescu. Astfel, de la încercările din „Familia”, până la „Luceafărul”, „Odă în metru antic” suntem fascinaţi de amploarea şi adâncirea concepţiei filosofice şi a viziunii poetice. Etern şi efemer, real şi mister, astral şi teluric, derizoriu şi ideal sunt coordonatele pe care se sprijină universul eminescian. În poezie, Eminescu se lăsa cuprins de „adânca sete a formelor perfecte”. Iată în acest sens un fragment postum din Egipetul: ,,Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,/ Când a nopţii întunerec – înstelând rege maur -/ Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc./ Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,/ Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,/ Când în straturi luminoase basmele copile cresc./ Mergi tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri,/ Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri,/ Cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos,/ Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină/ Unde sfinţii se preâmblă în lungi haine de lumină,/ Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos.”

Spectacolul cosmic al poeziei eminesciene, fără îndoială inimitabil, aduce în prim plan o supraconştiinţă a lumii, dezlegătoare de mister. Naşterea lumilor primordiale din acel punct în mişcare  “mult mai slab ca boaba spumii” devine la Eminescu actul solemn, misterios şi grav al creaţiunii. Golul dintâi, odihna, genunea sunt înlocuite de negura cosmică, de dorul de-a fi: ,,La-nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns,/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns,/ Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază./ Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…”(Scrisoarea I).

Eminescu oferă textului nimb metafizic. Semnul mitologic şi vizionar dau înălţime de neatins poeziei sale. De n-ar fi să numim decât “Luceafărul” ca poem reprezentativ şi ar fi de-ajuns. Alegoria geniului din “Luceafărul”, chiar dacă poartă amprenta unui înalt scepticism, de sorginte schopenhaueriană, place nu doar pentru perfecţiunea formală, ci şi pentru voluptatea rece a eternităţii, cu totul şi cu totul captivantă.

Înrâuririle venite dinspre cultura indiană, buddhism în speţă, au fost benefice, oferind profunzime textelor. Preocupările pentru solidele culturi antice datează din tinereţe la Eminescu. Să ne-amintim că în 1868, pe când mergea cu trupa teatrală a lui Iorgu Caragiale, întâlnindu-se cu I.L. Caragiale, Eminescu i-a vorbit despre daci, despre India antică, Nirvana şi gândul de a se retrage în India. Rugăciunea unui dac, amplul poem Mureşanu, Kamadeva, sunt marcate de filozofia veche indiană, ca să nu mai vorbim de Scrisori și de Glossa, cea mai budistă poezie eminesciană.

Imaginea lui Eminescu a fost fixată de Maiorescu care, cum spunea și   I. Negoiţescu în Poezia lui Mihai Eminescu a definitivat profilul neptunic : “Imaginea lui Eminescu, aşa cum străbate ea prin veac, a fost, de la început şi cu o mare intuiţie critică, fixată de Maiorescu. Dacă tirania primei ediţii a poeziilor lui Eminescu apasă ca o lespede nedreaptă peste faţa ascunsă a marelui romantic şi dacă ochiul poetului-vizionar a fost obturat de ponderea academică a criticului (dovadă stă şi strofa, din cele excluse, ale Luceafărului corectat de Maiorescu: Vrei să dau glas acelei guri/ Ca după-a ei cântare/ Să se ia munţii cu păduri/ Şi insulele-n mare? viziune cosmo-orfică, de o grandoare şi de o substanţialitate poetică restituite prin analizele tărâmului plutonic eminescian), nu e mai puţin adevărat că patronul Convorbirilor a definitivat profilul neptunic al lui Eminescu, cu un condei de a cărui pregnanţă e greu să te liberezi.”

Eminescu nu este numai o mare carte a literaturii noastre, dar şi un mit care creşte pe măsură ce se înaintează în timp. El este chiar mitul poeziei. Mitul Eminescu a crescut în timp. Manuscrisele din cele două lăzi purtate în spate prin toată Europa de prietenul Chibici, predate în 1902 de Maiorescu, Academiei Române au devenit cărţi, misteriosul laborator eminescian dezvăluindu-se fragment cu fragment, au augmentat mitul.

Dar cum în toate există virusul care degradează, procesul demitizării lui Eminescu a început încă din timpul vieţii şi continuă şi astăzi în condiţiile postmodernităţii demitizatoare, dar fără şanse. Acum, când s-au împlinit 169 de ani de la naşterea marelui poet, ne cotropeşte tot mai mult gândul că Eminescu a fost marele dar al divinităţii făcut poporului român pentru a-şi menţine identitatea. Om deplin al culturii româneşti, cum îl numeşte Constantin Noica, Eminescu a rămas în timp marea carte de vizită a spiritului românesc, cel mai mare poet al nostru şi modelul în absolut al tuturor poeţilor români. Dacă francezii, nemţii şi chiar ruşii au făcut mari dezbateri întru alegerea poetului naţional, au avut ezitări, la noi totul a fost clar de la început. Poezia modernă începe în literatura noastră cu Eminescu, gândirea modernă, la fel. Fără el limba română ar fi fost săracă, iar noi săraci de asemenea, aşa cum am fi fost şi fără Creangă, Caragiale, Enescu sau Brâncuşi.

Locurile în care Eminescu s-a născut şi a copilărit, Botoşanii şi Ipoteştii, locurile peregrinate de poet sau în care a locuit temporar, de la Cernăuţi la Viena, de la Praga la Odesa, de la Blaj la Iaşi, au rămas sfinte pentru români. Mergând mai departe, aş spune că acolo unde se află un român, spiritul locis este Eminescu şi atâta timp cât undeva în lume se va citi o pagină din Eminescu limba română nu va dispărea.

Dacă orice poet adevărat este o sărbătoare a limbii în care scrie, atunci Eminescu este eterna sărbătoare a limbii române. Prin el limba noastră a îmbrăcat forma veşniciei. Deseori îmi vin în minte versurile Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată / Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, versuri care nu se pot separa, cum au făsut-o alţii. Fără îndoială, primul vers este printre cele mai frumoase versuri scrise vreodată în limba română (conține puternicele verbe a crede, a învăța, a muri), care ne induce gândul că Eminescu nu a învăţat să moară pentru că lui îi este dat să dăinuie în sufletul şi inima noastră, confundându-se cu atât de râvnita noastră statornicie, confundându-se cu partea noastră de ideal şi confundându-se cu partea din noi care visează. Al doilea vers relevă imaginea poetului care rămâne, indiferent de denigratorii care apar în timp, de la legendarii de carton, la vedetele de câteva zile, lustruitorii de sine, „băşici de spumă într-un secol de nimic,” „pururi tânăr, înfăşurat în manta-i.”