Timpul ca determinantă interioară la Eminescu

pasat     Ca determinantă interioară la Eminescu, timpul se circumscrie (în opinia subsemnatului) nu atât preocupărilor de ordin ştiinţific al Poetului (evident, reale şi ele), cât, mai cu seamă, demersurilor sale de abordare filosofică a problemelor majore ale existenţei umane. Ca toţi genialii poeţi şi alţi mari gânditori ai lumii terestre, Mihai Eminescu e obsedat de „fatalul monstru orb”, care e Timpul, adevărată „piatră de încercare” pentru orice artist/creator autentic. La un atare artist, modalitatea de exprimare şi abordare a timpului devine pe bune o componentă valoroasă a fizionomiei sale  specifice, „unul din mijloacele sale mai potrivite pentru a-i caracteriza simţirea, orizontul şi forma (D. Caracostea). Şi la M. Eminescu ne întâmpină (definitoriu şi semnificativ) un număr impunător de termeni, desemnând durata: timp, vreme, secol/veac, an, zi, oră/ceas, clipă; sau instrumente  ale măsurării duratei: ceasornic, ornic, orologiu.

      Să ne amintim de nuvela Sărmanul Dionis (1872), în care monologul interior al personajului titular li s-a părut junimiştilor (însă nu şi lui T. Maiorescu) o „elacubraţiune filosofică” (a se vedea relatarea  lui G. Panu), el (monologul), reprezentând, în fond, variaţiuni pe tema timpului şi a spaţiului ca forme pure de sensibilitate, aşa cum le concepuse şi le formulase Immanuil Kant, unul din maitres  à penser recunoscuţi de către Mihai Eminescu (a se vedea Kant – cel mai profund dintre muritori), pe care-l aprofundase, indiscutabil, încă de la Viena unde, în semestrul de vară 1872, optase pentru trei cursuri ţinute de către K. von Arntds, Th. Vogt, şi R. Zimmerman.

       Chiar dacă Eminescu îşi permite/îngăduie (potrivit obiceiului său) varii libertăţi faţă de textul „înţeleptului de la Königsberg”, punctul de plecare (sau pista de lansare), oricum, îl aflăm în Critica raţiunii pure, cum se poate lesne observa prin juxtapunerea  unor pasaje din opera kantiană, tradusă fragmentar de Eminescu (e vorba de prima ei parte, „ce mai grea şi cea mai adâncă”, după C. Noica) şi a unor rânduri din priza acestuia, cum ar fi Sărmanul Dionis şi Archaeus. Nu arareori textul eminescian (drept exemplu: „În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există timp, nici spaţiu – ele sunt numai în sufletul nostru”) pare o parafrază la Im. Kant („Dinafară timpul nu poate fi intuit, tot aşa de puţin spaţiul, ci numai în noi…). Alăturarea textelor şi compararea lor indică modul în care genialul nostru poet înţelege să utilizeze o serie de teorii filosofice curente drept premise a prozei sale fantastice, de o factură personală, insolită , chiar „revoluţionară” în epocă. Cu intuiţie sigură, Eminescu apelează la Kant, a cărui filosofie, după I. Petrovici, „alcătuieşte Noul Testament  al cugetării moderne, venit să continue, dar şi să modifice Vechiul Testament cartesian”. În multiple locuri, Mihai Eminescu porneşte de la Immanuil Kant din care, în versiuni ale Scrisorii I, face prototipul „bătrânului dascăl”. Dar cosmogonia din celebrul poem e tributară (cum au observat exegeţii) nu numai textului vedic, dar şi celui kantian, (mai aproape de „substanţionalismul” lui Newton), de care Poetul nu e străin.

       Interpretarea liberă a lui Kant, însă, într-un eclectism specific şi necesar textului, văzută ca o „trădare” a filosofului afin german, a dus la un mare „scandal de cuvinte”, în care sunt distinse câteva poziţii mai evidente: 1) Poetul înaintează, exclusiv, „pe aripile teoriilor lui Kant” (Rădulescu-Rogoneanu) ; 2) „Ba nu, e curat schopenhauerian”, după D. Murăraşi şi Al. Piru; 3) „Dar Schopenhauer  însuşi e în esenţă kantian prin preluarea teoriei apriorităţii timpului şi spaţiului”, cum a observat T. Maiorescu în Prelegerile de filosofie; 4) Utilizându-l pe Kant ca pistă de lansare, Eminescu va construi, la o adică, „în spirit schopenhauerian” (G. Călinescu, T. Vianu); 5) „Dimpotrivă, o nuvelă ca Archaeus  indică momentul eliberării autorului  ei de „mirajul” schopenhauerian şi revenirea la Kant şi Hegel” (D. Vatamaniuc); 6) „Această revenire, notează C. Noica, înseamnă şi o confruntare din perspectivă proprie cu Kant, pe care poetul îl ştia foarte bine: dar în creaţie se simţea liber să pună ce-i place, artisticeşte”; 7) „În Archaeus, nu e Kant, ci mai degrabă  un admirator al acestuia, Fichte” (I. Bolea); 8) După S.P. Dan şi A. Bhose, proza lui Eminescu vădeşte indiscutabile influenţe ale cugetării indiene, în special din Upanisade, unde timpul este integrabil  principiului identităţii  Tot/Unu – tat twam asi; 9) Nu sunt de neglijat nici posibile surse provenind  de la alchimistul „magician” Paracelsus (C. Barbu); 10) Aceiaşi proză „ilustrează idei prekantiene, în primul rând din G. Leibniz, întrucât deduce existenţa din posibilitatea pe care omul o cugetă, dar şi  din postkantienii, care au împins idealitatea timpului spre un subiectivism extrem” (E. Tudoran). E o poziţie, de astfel, care îşi are un suport în textele lui Leibniz (corespondenţa cu Clarke) şi, de asemenea, ale lui Berkeley, în primul rând, Principiile cunoaşterii omeneşti: „Deci, dat fiind că timpul nu este nimic dacă facem abstracţie de succesiunea ideilor în sufletul nostru, înseamnă că durata unui spirit limitat trebuie judecată după numărul ideilor sau al acţiunilor care se succed una după alta în acelaşi spirit sau suflet”, fragment care pare să-şi fi găsit  corespondenţe în meditaţiile lui Dionis. Pe de altă parte, cugetările, în cugetările bătrânului din Archaeus regăsim idei ale unui alt prekantian, J. Locke, între ele, aceea a dispariţiei duratei în timpul somnului (vezi Eseu asupra intelectului). Apropo, menţionăm, printre altele, că filosofia lui Locke este expusă de A.D. Xenopol într-o prelecţiune, rezumată de către Eminescu în Curierul de Iaşi din 13 septembrie 1877.

     Mihai Eminescu, aşadar, este pe deplin familiarizat cu teoriile filosofice curente relative la timp pe care, valorificându-le în proza din tinereţe, îşi îngăduie „abateri şi dezvoltări” proprii, dar şi în linia unui „idealism magic” (specific romanticilor germani), cerute de logica internă a textului literar, vizibile şi-n aplicaţiile la atât de discutatul  apriorism  kantian. Şi, dacă în concepţia acestuia, timpul e o reprezentare, o „formă a stării interne”, la Eminescu el devine un conţinut, o substanţă asupra căreia putem acţiona. Din „izvoare de cunoaştere” şi „judecăţi sintetice” generalizate, la Im. Kant,  timpul şi spaţiul devin generatoare de experienţă, de retrăiri particulare, la M. Eminescu. Din „atribute” ale obiectului, obiectul însuşi, din „condiţie formală” a fenomenului, chiar fenomenul, aducă Totul, prin forţa magică a slovei. E forţa care generează zborul uranic şi întoarcerea în timp a lui Dionis, evident, prin depăşirea imposibilei bariere de viteză a luminii…

     Oricum, revenim la preocupările de ordin ştiinţific ale lui Eminescu, de care am amintit la începutul modestelor noastre însăilări. George Călinescu, cu părere de rău, vedea în Mihai Eminescu doar un „diletant în ale ştiinţelor”, dar lucrurile nu stau chiar aşa, ci, dimpotrivă, Mihai Eminescu s-a dovedit a fi un veritabil „laborator ştiinţific”, începând cu perioada vieneză (hotărâtoare), pusă sub semnul marelui  fizician şi filosof austriac Ludwig Boltzmann, ale cărui cursuri erau frecventate, iar cărţile-i de popularizare  lecturate de către  tânărul nostru student.

     De fapt, experţii în materie, începând cu academicianul Aurel Avrămescu, în 1981 (în virtutea unui interes timpuriu şi prelungit pentru ştiinţe) au pus în evidenţă intuiţii, priorităţi şi anticipări ale unor teorii moderne în opera eminesciană. De mare ecou, între acestea, ideea devansării cu o jumătate de secol în urmă a teoriei lui Albert Einstein, susţinută constant de către împătimitul eminescolog Theodor Codreanu (cunoscut şi din paginile  săptămânalului Literatura şi Arta). Teza revine cu argumente de cunoscuta „lecţie de relativitate” oferită de Luceafărul, urmată apoi de o lungă şi ameţitoare suită de anticipări (în metaforă) ale unor teorii ultramoderne de descendenţă einsteiniană: a „aproape nimicului” (avansată de către SUA în 2002), a „stingerii sorilor” (pentru care H.A. Berthe primeşte Nobelul în 1967), a „nesimultaneităţii evenimentelor”/”spaţiului-timp” (alt Nobel, pentru Richard Feynman, în 1965), a infiniturilor mare şi mic, a „Marii Explozii” (Big-Band), argumentată de St. Hawking şi St. Weinberg (din nou Nobel, în 1979), dar şi a „Marii Implozii”… Savantul Petru Osiceanu, doctor în fizica atomică şi nucleară, în studiul său comparat (a se vedea Internetul), Eminescu şi problemele fundamentale ale fizicii moderne: timp, spaţiu, univers, vorbind despre Poet (net superior în materie de ştiinţă a Universului „infantililor”), îl propune drept „leader al unui grup restrâns de mari poeţi şi gânditori vizionari, adevărate enciclopedii ale cunoaşterii universului timpului lor”. Mihai Eminescu, am adăuga noi, deşi nu s-a învrednicit (dar l-a meritat) de acest premiu, cu siguranţă, poate fi numit cel mai Nobil Nobel dintre Nobeli.

     Aşadar, multe dintre teoriile lansate de Eminescu au în centrul lor problematica timpului, bineînţeles, a timpului fizic, universal, care „face parte, după Solomon Marcus, din acea stranie categorie de entităţi pe cât de familiare, pe atât de impenetrabile”.

Dumitru Păsat

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s