Izvorul fericirii: inspirația artistică

vladimir-dogaru-eminescu-muzician-al-poeziei-enescu-poet-al-muzicii_80409Eminescu și Enescu sunt adepții concepției că arta oferă creatorilor ei fericire supremă. Exprimând în limba latină această concepție, care dealtfel, de-a lungul veacurilor, a fost crezul marilor creatori de artă, ajungem la formularea adagiului: „Creo, ergo felix sum” („Creez, prin urmare sunt fericit„). Din tălmăcirea acestui adagiu, se desprinde concluzia că geniul este fericit în măsura în care creează.

Hiperion, din Luceafărul lui Eminescu, devine, după cum se știe, până la urmă, adversarul „norocului” de o clipă, retrăgându-se nemuritor și rece în lumea lui:

„Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece.

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.”

            Ce alt sens are „Lumea”, în care se retrage Hiperion, dacă nu tocmai lumea geniului , în care fericirea supremă o constituie – în cazul lui Eminescu, cel întruchipat în eroul său – creația artistică?

S-a discutat mult – și se va mai discuta, desigur, și-n viitor – despre prezența pesimismului în poezia lui Eminescu. În momentele când își exprima însă – cu ajutorul imaginilor artistice – stările de deprimare sufletească, el se elibera de ele. Mai mult: o astfel de alinare devine – datorită melodiei interioare a versului eminescian – contaminatoare, încât lectorul, apăsat de tristeți asemănătoare, se înseninează și el. „Eminescu – spune pe bună dreptate Ion Petrovici – este unul din aceia care au contribuit la sporirea fericirii, în toate acele inimi unde dânsa poate să aibă un răsunet mai prelung. A exprima desăvârșit durerea este într-o măsură a te elibera de ea. Opera lui Eminescu oferă o splendidă expresiune pentru dureri care sunt ale tuturora, dar care, cei mai mulți nu pot să le rostească (…) Atâțea înamorați de vremuri dispărute, atâțea alții, mărginiți a nu-și cunoaște lumea decât din pipăirile privirii, în fine alții cari se despart pentru vecie, după ce o clipă îi învăluise aceeași umbră de arbor și aceeași umbră de noroc, atâțea fără număr în luptă cu durerea, cari vor găsi în opera lui Eminescu alinări oricât de fugitive, îngânând după nevoie cutare sau cutare stihuri minunate, unde nu-i nuanță de simțire care să n-aibă glas, unde nu-i moment al zguduirii care să nu fi primit expresiune”.

În ceea ce privește fericirea – pe care o trăia Enescu în momentele de creație muzicală – ea a fost mărturisită de el însuși:

„Cel mai mult prețuiesc darul de a compune și nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare”

Iată de ce putem spune că, pe cât de fericit va fi fost Eminescu în momentele când – făurind Luceafărul, s-apropia de perfecțiunea artistică din domeniul poeziei – tot pe atât de fericit va fi fost și Enescu în momentele când – făurind tragedia lirică Oedip – s-apropia de perfecțiunea artistică din domeniul muzicii.

În plus, atât Eminescu, geniul poeziei românești cât și Enescu, geniul muzicii românești, se desprindeau – în momentele de inspirație și de creație – de vicisitudinile vieții, trăind în lumea lor de nemuritori clipe de supremă fericire.

Va urma.

Sursa: Dogaru,Vladimir. Eminescu si Enescu – un poet al muzicii, un muzician al poeziei / Vladimir Dogaru. – Bucuresti: Ion Creanga, 1982. – 76 p.

Cules computerizat: Larisa Arseni, Maestru în artă, bibliotecar

 

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s