Afinități lirice în creația lui Mihai Emnescu și George Enescu            

vladimir-dogaru-eminescu-muzician-al-poeziei-enescu-poet-al-muzicii_80409E de menționat că în creația poetcă a lui Eminescu și creația muzicală a lui Enescu, există – datorită fondului comun de inspirație: sufletul poporului român – evidente afinități lirice.

Pentru a arăta în ce constau aceste afinități lirice, e nevoie să facem abstracție de mijloaele de exprimare folosite – în poezie cuvântul, în muzică: sunetul – și să considerăm creațiile lor artistice ca fenomene de cultură românească, înterpretându-le ca atare.

Dealtfel, între poezie și muzică – deși  fiecare din ele există ca arte autonome – nu se află o graniță de netrecut. În plus o astfel de graniță dispare, când poezia și muzica sunt privite prin conținutul lor emotiv: „Încă din cea mai îndepărtată antichitate – spunea Enescu în 1933, în discursul de recepție la Academia Română – poezia și muzica, cuvântul și tonul au mers mână în mână, adesea contopindu-se, completându-se.

Cuvântul aruncă lumină vie asupra sentimentelor, descriindu-le, precizându-le în chip plastic. Grație cuvântului, gândirea se poate formula. Muzica, revărsându-se în adâncimile sufletului, pătrunde, misterioasă, în cele mai tăcute taine ale simțirii. Din îmbinarea cuvântului și a muzicii s-au născut și se vor naște opere divine, nemuritoare”.

În amintiri, referindu-se la mijloacele de exprimare, pe care le folosesc, în creațiile lor, poetul și muzicianul, autorul lui Oedip precizează: „Un muzician compune întocmai ca un poet: el își caută cuvintele orbește, forțează pe cele mai bune să iasă din ascunzișurile lor și le încarcă cu un fel de incantație”.

Aplicând spusele de mai sus la creația poetică a lui Eminescu și la creația muzicală a lui Enescu, observăm că poezia celui dintâi este dublată de muzicalitate, iar muzica celui de al doilea este dublată de poezie. Evident, muzicalitatea nu-i totuna cu muzica, după cum nici fiorul poetic nu-i totuna cu poezia. Însă oricine constată – la o lectură efectuată în șoaptă – că, în poezia lui Eminescu, cuvintele cântă, iar în muzica lui Enescu, sunetele vorbesc.

De unde provine caracterul de dublare a poeziei lui Eminescu prin muzicalitate și a muzicii lui Enescu prin poezie? Din faptul că Eminescu, ca poet, e un muzician al cuvintelor, iar Enescu, ca muzician, e un poet al sunetelor.

Prin muzicalitatea versurilor, poezia lui Eminescu devine astfel o îmbinare, nespus de fermecătoare, de poezie și muzică; prin lirismul ei, muzica lui Enescu devine și ea o îmbinare, tot atât de fermecătoare, de muzică și poezie.

Că Eminescu e un muzician al cuvintelor reiese din întreaga vrajă a versurilor sale. Creația eminesciană este, prin excelență, cantabilă. Dacă citim în șoaptă prima strofă din poezia            „O, mamă …” vom auzi înfiripându-se din cuvinte o melodie de jale, cu ecouri de orgă-n surdină, care ca-n vechiul cântec popular, face parte integrantă din poezie. Cuvintele și melodia dau naștere, prin cadența plângătore a ritmului, la înbinarea de poezie și muzică, despre care am vorbit mai sus:

„O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi,

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Deasupra criptei negre s sfîntului mormânt

Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt,

Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău…

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”

Caracterul cantabil al poeziei lui Eminescu era scos în evidență – în mod admirabil – de autorul ei, prin lectura versurilor, făcută în diverse ocazii, la „Junimea”:

„Câteva din poeziile mici ale acestuia – scrie Iacob Negruzzi în Amintiri din „Junimea” – erau declarate cantabile și după cetirea lor (de cătreautor) vreunul din membrii cei mai glumeți le punea pe muzică, cerțnd să le cântăm în cor, ceea ce se-ntâmpla îndată”.

Cantabilitatea poeziei lui Eminescu nu este parțială și nici întâmplătoare. Începând din 1870 – cu Venere și Madonă – ea capătă caracter general și este rezultatul strădaniilor conștiente ale autorului: „Exigențele lui Eminescu în ceea ce privește forma erau atât de mari, încât nu se mulțumea ca limba, ritmul și rimele să-i fie de o corectitudine desăvârșită și să se potrivească cu simțământul reprodus, ci ținea ca muzica limbii să fie și ea astfel alcătuită, încât să simtă ceea ce voiește el și ceea ce nu înțeleg vorbele.

Astfel în:

„O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi”

  • sunetele sunt sombre și aspre, iar în:

„Somnoroase păsărele

Pe la cuiburi se adună”

  • sunetele sunt senine și clare, pe când în:

„S-a stins viața falnicei Veneții”

  • ele sunt de bronz…”

Analizând mai profund afinitățile lirice dintre creația poetică a lui Eminescu și creația muzicală a lui Enescu, ajungem la concluzia că dincolo de mijloacele artistice folosite – cuvântul, la primul, sunetul, la al doilea – există un fond comun de inspirație: dorul, acest sentiment – complex și bogat în rezonanțe lirice.

Încă din 1915, într-un articol din Convorbiri literare, Emanoil Ciomac sublinia:

„… La Enescu, în paginile cele mai inspirate, are o urmă depărtată de cântec duios al nemului nostru. Este o armonie specific românească, pe care foarte puțini au putut să ne-o împărtășească… Este o jale, o duioșie, un dor, pe care numai noi le avem… Eminescu a prins-o în poeziile sale cu fond popular…: pictorii noștri a prins-o în pânzele, unde toamna își scutură frunzele galbene purpurii…”.

În continuare, autorul articolului identifică prezența dorului în câteva din operele lui Enescu, apărute până atunci: Sonata în fa minor, Preludiul la unison al Suitei întâi și în unele părți ale Simfoniei în la major (a doua).

După trecere de mai bine de 50 de ani, același Emanoil Ciomac avea să identifice prezența dorului și-n alte opere, create de Enescu în perioada interbelică: Simfonia a trea, Sonata cu caracter popular românesc, Suita sătescă, Impresii din copilărie ș. a.

E cazul să amintim că Enescu nu numai că a fost atras de farmecul dorului – din care s-a inspirat – dar a emis asupra unicității lui opinii dintre cele mai interesante:

„Avem în cântecele  noastre o atmosferă unică, un simțământ nostalgic – mărturisea el în februarie 1927, într-o convorbire cu Petru Comarnescu. Nostalgia este inerentă specificului românesc. Chiar în mișcările repezi găsim note plângătoare, dorul, acel ceva care nu se poate stinge”

Inspirându-se din farmecul dorului – „acel ceva care nu se poate stinge” – Enescu i-a respectat întru totul unicitatea. Cândva, el a povestit următoarea interesantă întâmplare: „Un străin, care-mi este prieten, auzindu-mă odată executând o bucată a mea, mi-a spus: „În această compoziție este parcă ceva ce nu se poate îndeplini.”

Acest ceva ce nu se poate îndeplini este partea originală de inspirație românească din bucata mea. Acest dor nelămurit dar adânc mișcător mi se pare că este caracteristica sigură a cântecelor românești”

Eminescu – în domeniul poeziei – și Enescu – în domeniul muzicii – sunt cei mai mari lirici români – pentru că amândoi au iubit – primul: poezia, cel de al doilea: muzica mai presus de orice altă îndeletnicire.

Eminescu a fost poet, prozator, ziarist și întâmplător profesor, dar, în adâncul sufletului, el a rămas poet și numai poet, așa cum s-a dorit încă din perioada de debut, când, la vârsta de 19 ani, a publicat – în revista „Familia” – acel minunat testament poetic prematur, care este poezia Amicului F. I. :

                        „Voi, cînd mi-or duce îngerii săi

                       Palida-mi umbră în albul munte,

                       Să-mi pui cununa pe-a mea frunte

                       Și să-mi pui lira de căpătâi!”

La rândul său, Enescu a fost violonist, pianist, dirijor, compozitor, profesor, dar, în adâncul sufletului, el a rămas compozitor și numai compozitor. A mărturisit-o singur:

„În lumea muzicii, eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, volonist, pianist și profesor. Cel mai mult prețuiesc darul de a compune și nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare .

Așadar, la fel ca Eminescu – care s-a dorit, mai presus de orice, creator de poezie – Enescu s-a dorit și el, mai presus de orice, creator de muzică.

Când, în 1889, la Paris, este premiat, ca violonist, pentru executarea Concertului în si minor al lui Camille Saint-Saëns, violonistul Enescu nu se gândea – după cum a povestit mai târziu în Amintir – decât „să compună, să compună, să compună” („Je ne songeais qu-a composer, composer et encore composer”).

Enescu a fost violonistul celebru (în această privință, nu și-a recunoscut decât un singur rival: pe Thibaud, pe care-l numește („violonist unic în lume”). Dar spune el în altă parte a Amintirilor – „cum te poți pasiona pentru o simplă vioară, când iubești toată muzica? Ori, eu nu iubesc decât un singur lucru pe lume: muzica, imensa muzică”.

Viitorul autor al lui Oedip era prea inteligent ca să nu înțeleagă acest adevăr – pe cât de elementar, pe atât de dureros -: un virtuoz – fie că este pianist or violonist – oricât de sus s-ar ridica prin geniul său interpretativ, dispare odată cu moartea sa fizică. „Vă imaginați oare, care poate să fie existența unui virtuoz? – se întreabă Enescu în  Amintiri, referindu-se la destinul tragic al virtuozului. Eu știu: „Aceste ființe, care sunt invidiate și adulate, sunt în realitate, martiri, ocnași, sfinți”.

Prin cuvintele de mai sus, Enescu a definit, în mod just, drama interpretului virtuoz din domeniul muzicii, dramă, care, înainte de a fi a altora, era a lui însuși.

Oare Chopin e azi nemuritor, pentru că a fost cândva un pianist dintre cei mai străluciți, sau pentru că a creat mazurcile și plonezele?

Dar Liszt – pianistul fără pereche în epoca sa – a rămas și el nemuritor prin arta interpretativă – astăzi redusă la tăcere! – sau rin creațiile sale muzicale, de înălțimea Rapsodiei ungare?

Ce însemnătate puteau să aibe aplauzele și buchetele de flori, oferite de public unui Chopin, Liszt, Enescu, ca virtuozi, când fruntea lor cerea să fie încununată de laurii nemuririi, pe care numai creația muzicală li-i putea aduce? Virtuozii trebuie să existe, fără îndoială, altfel cine ar interpreta creațiile geniale din muzică? – însă nu pentru arta interpretativă se credea venit pe lume Enescu: „să compun, să compun, să compun!” – acesta era, după cum am văzut, îndemnul, pe care și-l spunea în fiecare zi, acesta era crezul său artistic.

De aceea, el a îmbrățișat profesiunea de violonist pentru a-și asigura – după cum singur a mărturisit – independența carierei de compozitor:

„Vioara mi-a dat mijlocul de a deveni independent. La începutul vieții mele de muzician aveam în jurul meu camarazi, pe care nevoia de a trăi îi obliga să accepte servituți comerciale sau birocratice. Uneori îi vedem constrânșisă compună la comanda unor mici editori melodii facile, aranjamentepentru uzul domnișoarelor. Pentru a-mi cruța acest calvar, m-am silit să cânt cât mai bine din vioară”.

Independența spirituală – adică încrederea exclusivă în forța creatoare a geniului lor – iată asemănarea fundamentală ce se poate stabili între Eminescu și Enescu.

Și autorul Luceafărului, și autorul lui Oedip au fugit de simpla virtuozitate, considerând-o ca o aptitudine artistică insuficientă: „În ce mă privește – spune Enescu – am simțit oare vrodată plăcerea de a fi virtuoz? Sincer vorbind nu.”

În schimb, despre aptitudinele sale de compozitor vorbește cu maximum încântare: „Mă simt compozitor până-n măduva oaselor; puterile mele s-au străduit întotdeauna să iubescă muzica și să-ncerce a o crea…”

Atât de mult a iubit Enescu muzica, încât între viața sa și arta sunetelor n-au existat niciodată hotar: „La mine – a mărturisit el, pe același ton de sinceritate – n-au existat niciodată hotare între viața și arta mea”

Dar oare, la Eminescu, între viața și arta sa au existat vreodată hotare? Nu, n-au existat, încât omul Eminescu s-a identificat întotdeauna cu poetul Eminescu, după cum omul Enescu s-a identificat întotdeauana cu compozitorul Enescu.

Spre sfârșitul vieții sale, Enescu a făcut acestă emoționantă și nobilă mărturisire: „Ajungând la port, privesc oceanul vieții: valurile se șterg în depărtare și nu mai rămâne decât suprafața lucie, care ca o oglindă, reflectă cerul, cerul meu – Muzica”.

Va urma

Sursa: Dogaru,Vladimir. Eminescu si Enescu – un poet al muzicii, un muzician al poeziei / Vladimir Dogaru. – Bucuresti: Ion Creanga, 1982. – 76 p.

Cules computerizat: Larisa Arseni, Maestru în artă, bibliotecar

 

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s