Eminescu și Enescu – opinii asupra folclorului

vladimir-dogaru-eminescu-muzician-al-poeziei-enescu-poet-al-muzicii_80409Eminescu și Enescu nu doar au copilărit în același mediu natural asemănător, ci s-au născut în același mediu folcloric, înrudit prin poezie și filozofie. Astfel mintea lor a fost stăpânită de aceeași viziune românească despre viață și lume – peste care ulterior s-au adăugat idei din cultura europeană – fără să-i știrbească din fondul original.

          Așadar, seva inspirației artei eminesciene și enesciene, deopotrivă cu concepția lor despre viață și lume, pornesc împreună din folclorul românesc.

Încă pașoptiștii și-au propus să creeze o literatură originală, o istorie națională și o muzică,  bazate pe folclorul autentic, pe tradiții și obiceiuri românești. Pentru realizarea acestui obiectiv au purces la culegerea, selectarea și, apoi valorificarea acestui tezaur inestimabil în creațiile proprii.

Deși n-au întreprins cercetări sistematice asupra folclorului românesc, totuși atât Eminescu, cât și Enescu au emis asupra structurii și valorii lui artistice opinii și aprecieri interesante.

Aceste opinii și aprecieri rezultă datorită contactului direct cu poezia  și muzica noastră populară.

Să nu uităm, că Eminescu, fiind copil, cutreiera împrejurimile Ipoteștiului, comunicând cu oamenii mai în vârstă, ascultând cu mare interes și memorând tot ce auzea. Apoi, fiind elev la Cernăuti își delecta colegii cu poveștile și snoavele auzite….

Cu anii și Mihai Eminescu, dar și George Enescu au valorificat în operele sale motive folclorice, selectate atent, din literatura populară și muzicală românească.

Vom comenta în paralel, câteva din opiniile lor asupra folclorului.

Mihai Eminescu nota în unul din manuscrisele sale:  „Nu pierd niciodată ocazia de a lua parte la petrecerile populare, ca un prieten pasionat al oamenilor (mai ales al poporului) când aceștia se-adună în mase, simt că sunt o parte a totalității. E ceva dumnezeiesc în acest sentiment, așa că orice serbare a poporului mi se pare o sărbătoare a sufletului, o rugăciune cucernică. Într-un asemenea moment, pare că deschid un mare Plutarch și din fețele cele vesele, dar de o tristețe ascunsă, din mersul vioi sau obosit, din legănarea și din gesturile diferite citesc biografiile unor oameni fără nume; dar nimeni nu va putea înțelege vreodată pe cei renumiți, fâră a fi simțit vreodată  pe cei necunoscuți”.

Reiese clar că autorul Luceafărului a intuit – dincolo de „fețele cele vesele” a oamenilor care alcătuiesc marea masă a poporului român – „o tristețe ascunsă”, din care s-au născut, de-a lungul secolelor, accentele de jale ale doinei.

Într-un alt manuscris, poetul a consemnat:

„Farmecul cântecului popular consistă în faptul că el dă sentimentului și gândirii expresia cea mai scurtă, lăsând la o parte tot ceea ce-i neesențial; el este așa de exclusiv limbă a sentimentului, încât pentru a-l exprima, pe cât posibil vioi, renunță cu totul  la regularitatea rimei, o înlocuiește în voie cu asonanță, amestecă șiruri nerimate, construiește versuri cu totul nesilit, alegând totdeauna cuvântul cel mai simplu…

În fond, apreciind că „farmecul cântecului popular”, este „exclusiv limbă sa sentimentului”, Eminescu definea poezia populară – sub aspectul perfecțiunii – drept artă a cuvântului…

Pe de altă parte, privit ca sursă de inspirație, folclorul este considerat – un izvor pururi reînineritor”.

În concluzie, Eminescu a intuit mai bine ca oricine principiul conform căruia „o adevărată literatură trainică, care să ne placă nouă românilor și să fie și originală și pentru alții (adică să aibe o valoare universală, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradițiile, obiceiurile și istoria lui, pe geniul lui”.

Aprecieri și opinii asemănătoare asupra folclorului românesc (în primul rând, asupra celui muzical) a emis și George Enescu.

„Țăranul român, scria el în 1931, în publicația pariziană „La revue musicale” – poartă muzica în el. Ea este tovarășa lui în singurătatea munților și câmpiilor; ea îi liniștește spaimele, îl ajută să-și spună dorul, nostalgia inexprimabilă care îi umple sufletul.

Născută din suferințele poporului român prigonit de năvălitori, muzica sa este dureroasă și nobilă, chiar în ritmurile săltărețe ale dansurilor. Așa e: această muzică e una din comorile cu care se poate mândri România”.

Aprecierea lui Enescu – că muzica populară românească e „dureroasă” chiar „în ritmurile săltărețe ale dansurilor” amintește de opinia lui Eminescu, conform căreia, dincolo de „fețele cele vesele” ale oamenilor, care formează marea masă a poporului român, se află „o tristețe ascunsă”.

Într-un alt context, George Enescu scoate în evidență, caracterul revelatoriu al folclorului nostru muzical:

„Folclorul nostru … nu numai că e sublim, dar te face să înțelegi totul. E mai savant decât toată muzica așa-zisă savantă și asta într-un fel cu totul inconștient, e mai melodioasă decât orice melodie, dar asta fără să vrea, e duios, ironic, trist, vesel, grav”.

Referindu-se la raporturile care trebuie sa existe între muzica românească cultă și tezaurul folcloric, Enescu precizează:

„Avem un folclor admirabil, dar cine vrea să se atingă de el trebuie s-o facă cu multă atenție, ca nu cumva să-i scoată parfumul particular prin înăbușirea în convenționalele formule de dezvoltare simfonică… Pentru prelucrări consider că cel mai reușit gen este cel rapsodic. Se pot face însă și lucrări în spirit românesc fără să utilizezi folclorul, păstrând totuși caracterul rapsodic… În general, cred că școala românescă se va impregna de spiritul acestui folclor, fără intenția vădită de a face operă brut românescă…Caracterele românești speciale, pe care celelalte muzici nu le pot avea, vor reieși de la sine.

Școala românească a început să se impună prin lucrări care poartă pecetea precisă a țărânei noastre românești.

În timp devenim mai conștienți de tezaurul uriaș al folclorului ce-l avem de explorat, fără însă a ne atinge în lăcomia prea mare de el. Creațiile folclorice sunt giuvaeruri în sine, capodopere definitive de sine stătătoare, care trebuiesc respectate în candoarea și autenticitatea lor întreagă. Numai maeștrii desăvârșiți vor putea să se atingă de ele, fără să le altereze autenticitatea… Căci pentru giuvaeruri arta e să le pui în evidență într-un panou arătându-le frumusețea, fără să ceri decât cel mai mult recunoașterea meritului aranjamentului”.

Meritul cel mai mare îi revine, inițial, autorului anonim care a conceput melodia și textul.

Acesta este viitorul muzicii noastre. E îmbucurător că aproape toți compozitorii au căutat să ne pună în contact cu pământul nostru natal…

Având astfel de opinii despre folclorul românesc, era firesc că atât Eminescu, cât și Enescu să pornească în făurirea capodoperelor – care constituie apogeul artei lor – de la creația literară și muzicală a autorilor anonimi.

Incontestabil, înțelepciunea populară, creația populară, este însăși esența vieții în toată profunzimea și plinătatea ei. Legea nescrisă, creată de popor de-a lungul secolelor și verificată în timp ne cere respectarea, rânduirea, impunându-se în destinul fiecăruia…

Bunăoară în făurirea „Luceafărului”, Eminescu s-a inspirat din basmul popular românesc „Fata în grădina de aur” ; la rândul său Enescu s-a inspirat, în Oedip din vechiul mit elinic al destinului, dar și din folclorul românesc.

Atât Luceafărul, cât și Oedip sunt – prin profunzimea temei și perfecțiunea formei – opere cu valoare universală.

În ceea ce privește inspirația lui Enescu din folclorul românesc, specialiștii au ajuns la concluzia că nu e vorba numai de „unele inflexiuni melodice și anumite moduri diatonice și cromatice din muzica populară românească”, ci și de felul cum pune și rezolva compozitorul problema atitudinii omului față de moarte. În Oedip – întocmai ca-n Miorița – moartea apare ca un act inevitabil, care nu-l înspăimântă pe om. Oedip, cel din opera muzicală a lui Enescu, deși trăiește în îndepărtata antichitate elină, e foarte bun – în ceea ce privește atitudinea în fața morții – cu ciobanul carpatin din Miorița.

Aspectul filozofic la care ne referim a fost explicat – principial – de însuși Enescu, care a spus, cândva într-un interviu: „Chiar dacă noi (muzicienii români) nu scriem totdeauna ceva în caracter specific românesc, totuși, în lucrările noastre, există ceva care ne deosebește de ceilalți”.

Un astfel de ceva există, indiscutabil, în Oedip, chiar dacă este inspirat din antichitatea elină.

Din nefericire, sinuozitățile vieții l-au împiedicat de George Enescu să scrie „în caracter specific românesc” opera muzicală Meșterul Manole – inspirată din legenda populară cu același nume – operă menită a-ntrece probabil toate creațiile sale muzicale: „De multă vreme sunt frământat de o idee – mărturisea el în 1936 – … mă gândesc la o veche legendă a țării mele, în care o femeie este zidită în construcția unei mănăstiri. Lucrarea aceasta s-ar numi „Meșterul Manole”. Dar… nu sunt grăbit. Iubesc prea mult muzica pentru a o sacrifica în împlinirea unei sarcini grăbite”.

În același context, maestrul preciza:

„Meșterul Manole” este legenda cea mai frumoasă și mai simbolică a literaturii populare românești. Mă frământă însă de multă vreme gândul cum să soluționez nodul dramatic al acestei capodopere, anume, zidirea Anei în mănăstire. Scena aceasta prezintă dificultăți imense pentru a fi înfățișată publicului. Până ce nu voi găsi o soluție pentru închegarea acestui conflict nu voi putea scrie nici un rând”.

Considerând că „Meșterul Manole” este „Legenda cea mai frumoasă și mai simbolică a literaturii noastre populare”, e de la sine înțeles că, dacă s-ar fi îndeplinit dorința de a scrie o operă muzicală, cu același fond și titlu, Enescu – marele Enescu, autorul operelor pe care le cunoaștem, s-ar fi întrecut pe sine.

Va urma

Sursa: Dogaru,Vladimir. Eminescu si Enescu – un poet al muzicii, un muzician al poeziei / Vladimir Dogaru. – Bucuresti: Ion Creanga, 1982. – 76 p.

Cules computerizat: Larisa Arseni, Maestru în artă, bibliotecar

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s