Spicul de grâu

(M. Eminescu   –   170 de ani de la naştere)

„Pe  fruntea unei unde este un spic de grâu

Şi acel spic dus de-un fluviu ce-a inundat

–  sînt eu…”(M. Eminescu, „Zburam”)

„Adevărat  zic vouă, că dacă grăuntele de grâu,

când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur,

iar dacă va muri,aduce multă roadă.” (Ioan, 12, 24)

      15 ianuarie, 2020… Biserica Naşterii Domnului… Un sobor de preoţiî  în frunte cu PS  Episcop de Bălţi şi de Făleşti oficiază un Te-Deum, consacrat marelui  nostru poet Mihai Eminescu şi familiei acestuia. PS Antonie pomeneşte:  Mihail, Veronica, Gheorghe, Raluca …  Noi cântăm – „Veşnica pomenire” şi simţim cum prin invocarea Duhului Sfânt suntem în comuniune cu marii noştri înaintaşi, simţim cum se deschid „arhivele cereşti, căci Dumnezeu s-a interesat de Eminescu”, vorba altui mare poet, contemporan cu noi, Grigore Vieru. Lamentarea  lui că suntem aşa de inerţi, astăzi putem să o atenuăm prin instaurarea zilei naţionale a culturii în această zi – un semn dat de Sus, pentru a ne solidariza în destinul nostru spiritual.  Deci,  să dăinuim  o speranţă  că neamul nostru nu se va mai dispersa prin păgâne străinătăţi, ci va reveni  la rădăcinile culturii noastre autentice, ce are rădăcini mai  vechi şi mai adânci decât culturile europene, cultura pe care ambii genii ai neamului  au apărat-o cu atâta înverşunare, prin sacrificiu, jertfire, prin martiriu chiar.

     Mihai Eminescu, întradevăr  este acel spic de grâu, care murind în DOR de adevăr, a dat atâta ROD în toate domeniile existenţei  noastre.  În primul rând în teologie ortodoxă, căci e cea  care stă la baza spiritualităţii noastre:  „tot ce a fost, tot ce va fi / Deapururi faţă este”*, spune poetul în versiunea maximă  a vorbirii demiurgului în poemul  „Luceafărul”. Caracterul epicletic al existenţei noastre, expusă de Ortodoxie, secolul  trecut a fost  confirmată de genialul  A. Einstein, care nu făcea distincţie dintre trecut, prezent şi viitor, considerînd-o doar o iluzie.

    Ori, în viaţa social-politică, şi aici poetul  se înarmează cu continuitatea tradiţiei imerial-creştine bizantine, aprofundate mai târziu  în „învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” – viziune a crezului ortodox în politică, opusă  conceptului  din ”Princepele” lui N. Machiavelli – „răpirea prin putere şi amăgirea prin cuvânt”, cum îl numea Eminescu, care, spre regret,  şi pînă astăzi rămâne temelia politicii moderne.  „Principiul moral” în politică e ca un fir roşu ce trece prin toată publicistica sa. Şi în toată activitatea sa social politică Eminescu s-a ghidat de aceste legii morale creştine, care nu îngăduiau corupţia, viclenia, asuprirea altora, dar apărarea  pământului strămoşesc era lege supremă.  Cât de autentic sună astăzi pentru cei goniţi de pe la vetre cuvintele lui N. Basarab: „Nu fiţi ca cucul… ci ca şoimul şi vă păziţi cuibul vostru”.**  Aşa a procedat şi Eminescu prin luările sale de atitudine, prin dovezi istorice documentate, prin apărarea vehementă a Basarabiei noastre, aşa cum nimeni altul. Până în pânzele albe a apărat-o – „zestrea  împărţitului şi nenorocitului popor românesc” . Consecvent, tot  în publicistica sa de la „Timpul” a luptat împotriva formelor instituţionale aduse din afară,  ele fiind străine idealurilor, tradiţiilor, aspiraţiilor românilor. Şi astăzi poetul ar avea cu ce  se lupta.  Ori, parcă este dintr-un ziar de astăzi următorul citat: „ Am dori apoi statornicia în toate ramurile administraţiei şi justiţiei, neatârnarea funcţionarului onest  şi inteligent de capriciile ministrului”***

     Este incontestabil şi marele lui aport ştiinţific în domeniul pedagogiei. Multe din dezideratele ce le-a propus 150 de ani în urmă sunt la ordinea zilei de astăzi:  reducerea liceelor şi mărirea numărului de şcoli reale, literatură didactică diferenţiată conform profilului lor, corespunderea educaţiei naturii proprii a copiilor, organizarea cît mai deasă a conferinţelor învăţătoreşti.  Dar cel mai mult pleda pentru concordanţa deplină între elementul instructiv şi cel educativ, căci sufletul  lui ţinea foarte mult la creşterea  morală a generaţiilor tinere, adică  „creşterea inimii şi caracterului”, cum se exprima  Eminescu.  Falit e învăţământul modern  şi astăzi de acest esenţial deziderat.

    Nu există un singur domeniu în care genialul nostru poet cu vasta şi adânca lui competenţă istorică şi  neatinsă luciditate să nu-şi spuie cuvântul şi să nu fie actual în zilele noastre.  Este de datoria noastră, a fiecăruia din noi, acolo unde suntem, în orice domeniu am activa, să-i reactualizăm opera  – atât cea literar-poetică, publicistică, ştiinţifică, cât şi cea existenţială. Să ne adăpăm la verticalitatea lui morală  şi duhovnicească, la solidaritatea lui cu semenii săi, cu patria sa, cu tot cosmosul, pentru a ne lucra mântuirea, a cunoaşte frumuseţea şi  sensurile adânci ale vieţii, pentru a crea, a ne desăvârşi ca oameni . Noi, care suntem mai depărtaţi de acest colos, îl vedem mai bine. Căci, nu l-au primit contemporanii săi. L-au privit de sus, din comoditatea  lor socială şi materială ca pe un boem,  trăgând la edecul  sărăciei şi umilinţei.  „Posteritatea  nu vreau să afle, că am suferit de foame din cauza fraţilor mei”, scria el într-o scrisoare către V. Micle.  El  nu a vrut să se ştie. Dar noi să ţinem minte.  Nu l-au primit mulţi, ori nu l-au înţeles nici cei din secolul următor. A fost sacrificat a doua oară. Recent multe documente şi arhive au fost  cercetate, multe adevăruri  elucidate. Avem acum  cartea „Dubla sacrificare a lui Eminescu” de Teodor Codreanu şi alte cercetări ce ne dezvălze  realul  vieţii şi suferinţelor lui.  Acum ignoranţa  ar fi un mare păcat, nescuzabilă. Să nu-l trădăm a treia oară. După ce  a citit cartea sus numită tatăl meu, Filip Şoşu, a scris o poezie pe care ţin să o aduc la cunoştinţă. Se numeşte „De vorbă cu Eminescu”

Cu sufletu-mi pătruns de dor,                       Dar prins acum în căi lumeşti,

De vină şi ruşine,                                          În somn letargic, dulce,

Pe unda cugetului zbor                                 Ci tu şi acolo unde eşti

Spre sfera ta, la tine.                                     A neamului porţi cruce.

Eu zbor şi raza ta mi-e fir,                            O urci tăcut la cel de  Sus

O simt precum o boare,                                Cu lacrimi în privire,

Cînd suflă gingaşul zefir                               Iar noi negându-L pe IIsus

Polenul de pe floare                                      Zăcem în rătăcire.

Luceafăr blînd ce-ai luminat                         Şi la a ta tăcere acum ,

Un neam în nedreptate,                                 Eu strig, cerşind iertare,

Un neam, ca tine zbuciumat,                         Opreşte-ne fatalul drum

Ca tine fără moarte.                                      A treia grea trădare.

    Să nu-l trădăm, să nu ne luptăm împotriva lui. Vorba lui Grigore Vieru: „A lupta împotriva lui Eminescu înseamnă a lupta împotriva tuturor, înseamnă a suferi de la bun început înfrângerea binemeritată”. El este sufletul poporului nostru, cumpăna existenţei  şi dăinuirii noastre.  Mă întorc din nou la poezia din motto „Zburam”, unde solitar în faţa lumii „ce în fuga-i  se întrece” s- a opus  ca spicul de grâu, ca să balanseze „lumea nebună vîjâind”. El  a simţit geniul poporului român, însetat de un echilibru sufletesc . Şi pe talerul opus  al cumpenei de haos şi minciună a pus martiriul său de bună voie. Şi a biruit.  Pâinea noastră cea de toate zilile curată şi sfântă ce o avem astăzi este din cuvintele, răbdătorul, jertfelnicul spic de grâu , care se  cheamă  MIHAIL EMINESCU.

*    Petru Creţia, Poezii Inedite, Chişinău,1992, p. 126

**  AXA,  N 13, octombrie, 2009, p. 20

***M. Eminescu, „Basarabia”,  Verba, 1991

Svetlana KOZLITINA

 

 

 

Publicitate