Cuanta de aur eminesciană

Ana SÎRBU

Motto:„O cerință a rațiunii omenești este

 rațiunea infinită.” (M.Eminescu)

Intuiția excepțională a lui Mihai Eminescu a sesizat modelul hermeneutic și cosmologic, pe care l-a reflectat filosofic/științific în versuri și în cugetări subtile si autentice, lăsându-ne cu impresia că spiritul său sclipitor a pătruns în misterele Materiei, Timpului, Spațiului, Galaxiilor și Întregului Univers. Petre Osiceanu spune: „Ideile exprimate de Eminescu atât de sigur şi incisiv sunt consecinţa firească a cunoaşterii şi nu pesimism maladiv, cum greşit interpretează chiar cărturari şi eminescologi reputaţi.”. Sintagma „consecința firească a cunoașterii” este autentică și sunt tentată să o completez  cu sintagma și inteligenței intuitive, din considerentul că Eminescu a intuit cu subtilitate înăscută esența multor fenomene ce țin de originea materiei, dialectica și structura universurilor micro- și macrocosmice.

Pe lângă simțul metaforic inegalabil, cugetarea eminisciană este marcată de o profundă emoție și un sensibil fior intuitiv. Dacă timpul i-ar fi îngăduit să mai structureze cugetări versificate și în fraze, fără îndoială, Eminescu ar fi ajuns un genial om de știință, pentru că cugetul lui transcendea cu ușurință spațiile și dimensiunile infinităților din Univers și cerceta legitățile tărâmului religios și filosofic având ca resort eterogenitatea presupozițiilor de natură metafizică.

            Eminescu a scris și despre faptul că în vechile manuscrise mănăstirești se găsesc întrebări ale căror răspunsuri sunt scrise criptografic, iar unele și aceleași „litere” pot reprezenta într-un context consoane, în altul sunete, în altul cifre și, prin urmare, trebuie singur să intuiești răspunsul. Studiind și descifrând acele simboluri și îmbrăcându-le în geniala sa intuiție, Eminescu a înțeles multe din fenomenele fundamentale ale existenței.

Când bucuria minții ȋnțelegătoare s-a adăugat și la mine ȋn mod firesc, am încercat și eu să pricep intuițiile eminesciene reflectate în scrierile nerecuperate în întregime, unde poetul cu rațiune infinită descrie fenomenele c[rora le sunt palpabile doar efectele. Frazele scrise în „Fragmentarium” nu sunt complete, multe din ele au fost omise. Părerea mea: acestea au fost excluse din motivul că erau atât de profunde, încât gânditorilor și analiștilor „științifici” li s-au părut ireale și iraționale. Admit că acesta a fost și motivul pentru care geniul a fost considerat nebun. Iată o frază preluată de la Călinescu, pe care Pompiliu Crăciunescu o critică pe bună dreptate în cartea sa Paradisul infernal și transcosmologia: „Și într-adevăr, atunci când în vara anului 1883 Slavici găsea odaia vecină plină de fițuici cu calcule și ecuații paharul subțire al minții poetului era de curând plesnit”. Deci, interesul poetului pentru domeniul matematicilor este pus pe seama bolii, fără a mai lăsa loc pentru viziunile infinite ale ochiului minții eminesciene.

Să asimilăm sensuri ale unor exemple unde poetul descrie fenomene ce au fost demonstrate mult mai târziu, ori chiar în prezent, cu ajutorul tehnologiilor avansate, se confirmă multe din cele sesizate intuitiv de Eminescu. Ba mai mult! Unele fraze descriu fenomene încă nedescoperite, dar care din scrierile geniului este posibil a deduce despre ce e vorba, pentru care savanții au mult de lucrat pentru a le (re)descoperi sensul, însă Eminescu le-a intuit și le-a descris așa cum le-a văzut ochiul minții Lui. Am subliniat expresia ochiul minții, pentru că este expresie biblică, cu o profundă rezonanță informațională, care include și fenomenul de materializare a informației prin Eter. Îmi asum îndrăzneala să vă atrag atenția la un fenomen pe care îl găsim foarte sugestiv descris în „Fragmentarium”-ul lui Eminescu, pe care l-am numit:

              MATERIALIZAREA INFORMAȚIEI

2255 „Schema cursului naturei este un cerc de forme, prin care materia trece ca prin puncte de tranzițiune. Astfel, ființele privite în sine sunt asemenea unui rîu curgător pe suprafața căruia sunt suspendate umbre. Aceste umbre stau pe loc ca o urzeală, ca ideea unei ființe sub care undele rîului etern formează o bătătură, singură ce dă consistență acestor umbre și totuși ea însăși într-o eternă tranziție, într-un pelerinaj din ființă în ființă, un Ahasver a formelor lumei. Acum căutînd la organele acestei ființe 122 găsim asemenea că ele sunt părți constitutive ale întregului, forme mai mici de tranziție. Prin urmare esența ființelor este forma, esența vieții trecerea, mișcarea materiei prin eter.”

Eminescu a descris în acest raționament un proces nemaipomenit al materializării proiecțiilor informaționale. Să analizăm aceste scrieri prin prisma noilor modele matematice propuse de fizicienii moderni, care presupun: că Universul constă din trei sublumi:

  • a bradionilor (lumea particulelor cu viteză inferioară vitezei luminii, în care ne aflăm și noi);
  • a luxonilor (a particulelor ce au viteza luminii);
  • a tahionilor (a particulelor cu viteză superioară celei a luminii).

Presupun că cugetarea noastră reprezintă fluizi de tahioni. În lumea tahionilor timpul este statitc, nu există trecut, prezent și viitor, este un timp cosmic, de unde posibil ne vin și visele și imaginațiile. Putem admite că intuiția vine din aceeași lume a tahionilor. Dar, ne întoarcem la raționamentul lui Eminescu și începem cu prima frază:

„Schema cursului naturei este un cerc de forme, prin care materia trece ca prin puncte de tranzițiune.”. Aceasta o atribuim lumii tahionilor, iar noi știm că tahionii au capacitatea de a transcende materia cu o viteză mai mare decât viteza luminii, ceea ce ar însemna că în infinitatea de „puncte de tranzițiune” sunt interferate toate concomitent de cuante informaționale, adică în orice punct persistă posibilitatea de materializare. Nu este exclus ca particula-undă descoperită în 2012, numită boson, să fie o urmă de transformare a tahionilor.

Urmează „Astfel, ființele privite în sine sunt asemenea unui rîu curgător pe suprafața căruia sunt suspendate umbre.”, unde găsim descris impactul observatorului, demonstrat de Jon Weeler: râul curgător fiind lumea tahionilor care tranzitează Eterul, iar umbrele suspendate fiind particulele ce se transformă și se materializează sub ochiul observatorului. Vorbind de umbre suspendate, imediat înțelegem că e vorba de lumina care radiază pe anumite frecvențe, de lumea luxonilor. Adică, tahionii care-și încetinesc viteza se transfigurează în luxoni.

Apoi urmează: „Aceste umbre stau pe loc ca o urzeală, ca ideea unei ființe sub care undele rîului etern formează o bătătură, singură ce dă consistență acestor umbre și totuși ea însăși într-o eternă tranziție, într-un pelerinaj din ființă în ființă, un Ahasver a formelor lumei”. În acest raționament nu vedem altceva decât materializarea în sine a informației pornite din lumea tahionilor, trecută prin lumea luxonilor și ajunsă în lumea bradionilor, adică lumea în care viețuim și noi. Deci, pornite cu o viteză mai mare decât a luminii – tahionii – și încetinindu-și viteza până a se tranfigura în luxoni, continuând să-și încetinească viteza (sub impulsurile informației și observatorului), ajung să fie bradioni, adică se materializează în această realitate. „Un Ahasver al formelor lumei.”: adică acea ființă ce se află rătăcită, în căutare de forme,trecând prin puncte de tranzițiune, formează o bătătură și se oprește pe loc ca o urzeală. Expresia „din ființă în ființă” în acest context se cere înțeleasă la nivel de frecvențe, pentru că atunci când frecvențele interferează între ele, se reconfigurează. Incertitudinea legităților fizicii cuantice se evidențiază însuși prin faptul că-i zice Ahasver, ceea ce este cunoscut din Vechiul Testament ca fiind legendarul jidov rătăcitor, în căutare (de forme).

 Ajunși la fraza Acum căutînd la organele acestei ființe 122 găsim asemenea că ele sunt părți constitutive ale întregului, forme mai mici de tranziție”, înțelegem că este cu referire la entitățile organice existente în lumea noastră, adică acele entități care s-au materializat, despre care acum se vorbește cu convingere că sunt toate părți interdependente ale unui Întreg și că noi, oamenii, acționăm asupra noastră înșine și unul asupra altuia, cu gândurile noastre, cu emoțiile noastre și cu intențiile noastre, fără a ne mișca fizic din loc, adică influențăm prin lumea tahionilor, lume care persistă concomitent pretudindeni. Este demonstrat științific impactul emoțiilor asupra materiei, prin mai multe experimente cu mostre de ADN, care-și schimbă cu ușurință structurile fiind supuse câmpurilor emoționale specifice. Din aceste demonstrații rezultă că emoțiile și gândurile noastre funcționează prin intermediul tahionilor (adică fac parte din această sublume numită a tahionilor).

Și încheie Eminescu acest raționament cu fraza „Prin urmare esența ființelor este forma, esența vieții trecerea, mișcarea materiei prin eter”, ceea ce semnifică o generalizare a existenței transcendente a lumii în care trăim, adică în această lume persistă concomitent toate aceste trei sublumi, doar că simțirile noastre sunt nedesăvârșite pentru a sesiza funcționarea tahionilor, ci putem să observăm doar efectele, rezultatul final. Noi și lumea luxonilor o sesizăm doar parțial: din toată gama de radiație electromagnetică ochiul nostru sesizează doar un mic segment -culorile ROGVAIV.

Aici găsim descris fenomenul existenței ca model de interferență, ceea ce tocmai ne demonstrează fizica cuantică: totul este un ÎNTREG constituit dintr-o infinitate de umbre ce se află într-o eternă tranziție ori, cum spune prof. D.C. Dulcan, că, privind prin prisma newtoniană, vedem un obiect, iar privind prin prisma cuantică, vedem un model de interferență. Admit că această interferență transcende 3D, ori și Lev Tolstoi spune, în „Jurnalul ultimilor ani”, că pentru oamenii cărora le lipsește conștiința existenței înafara timpului, odată cu moartea se sfârșește totul.

Alături de alți cercetători și Traian D. Stănciulescu a descris geneza formelor fundamentale sub efectul câmpurilor energetice, în cartea sa „Metafizica luminii. Spre o hermeneutică a cosmologiei eminesciene”., începând de la cele ale creației cosmice până la cele ale creației umane, materiale sau/și spirituale, dar până în prezent nimeni încă, repet, nimeni nu a reușit să expună un concept clar despre relația dintre unde, particule și eter.

2255 „Principiul unei substanțe indivize, eterne, întregi în univers, întregi în noi (ubicuitate în noi și în fiece ființă), numai din aceasta se esplică, cu înlesnire putem zice, toate fenomenele”.

Găsesc Eterul drept substanța indiviză (eternă, întreagă, în univers și în noi înșine), menționată de Eminescu, la care voi (re)veni ulterior cu o lucrare explicativă a acestui fenomen, la fel prin prisma scrierilor eminesciene. Cu toate că fizicienii au negat existența Eterului cu aproximativ o sută de ani în urmă, părerea mea este că nu suntem noi atât de deștepți ca să negăm cu atâta ușurință fenomenul pe care Eminescu l-a considerat drept componentă importantă a Universului – Eterul, – repetând aceasta de nenumărate ori în scrierile sale…

Preluat: Literatura și arta, septembrie 2019

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s