Eminescu în viziunea transpersonală a lui Victor Teleucă

                                              Dumitru GABURA 

(Comunicare la  Congresul Mondial al Eminescologilor, Ediția a-VIII-a, Chişinău, 2.09.2019)

  cd3ed47aa8e8Ne propunem să studiem ipostazele poetice ale lui M. Eminescu prin viziunea transpersonală (adică depășirea conștiinței Eului, trecerea  la  Sine ca sinteză a conștientului, subconștientului și supraconștientului) a lui V. Teleucă.

„Eminescu, relatează Victor Teleucă în articolul „Ce te legeni, codrule?” (publicat în 1975 în ziarul „Cultura”), a fost unul dintre marii neînțeleși ai timpului său care nu a putut  crea nici când și-a trăit viața sa scurtă și zbuciumată.” (Victor Teleucă, Un heraclitean transmodern”, ). Tematica eminesciană rămâne în atenția  lui în toată perioada creației sale: poemul „Eminescu” (1975), eseul „Problema plopilor fără soț”, poemul „Răsărit de Luceafăr” (1988), tablete etc.

     Conceptele paradigmei transpersonale: meditația, cunoașterea de sine, conștiința extinsă și multidimensională, revelația, experiența de vârf, experiențe arhetipale, procesul de împlinire a sinelui, sinele transcendent, sinele adânc, sinele total, transcendere și cosmizare ce îl definesc pe Eminescu ca un Creator etern se regăsesc superb integrate  în poemul cu titlu sugestiv „Răsărit de Luceafăr” care  va servi drept obiect al cercetării noastre, precum și câteva articole publicate de-a lungul timpului începând cu anul 1975.” Un veritabil tur de forță dionisiac, cu învolburări expressionist-plutonice, într-o retorică evocând marile expansiuni eminesciene din  Memento mori deasupra cărora plutește seninătatea luminii luciferice „- așa   începe analiza poemului Th. Codreanu. (În oglinzile lui Victor Teleucă).

     Paradigma transpersonală formulată recent păstrează în sine fundamentul filosofiei perene, vedele, upanișadele,  care  serveau ca sursă de inspirație pentru Eminescu, dar și pentru Teleucă.

      Victor Teleucă are curajul de a oferi o viziune inedită asupra personalității poetului. Își disecă propriul gând, pentru a-l răsturna, a-l spirala și a-l face aproape material și vizibil, astfel încât cititorul devine într-un fel părtaș al descoperirii și extinderii imaginii obișnuite a lui Eminescu.  “ îl suna un tainic foc, îl sunau bătrâni stejarii, îndărătnicii și crunții;/ munții mândrii șI cărunții  îi puneau pe gândul frunții  umbra lor să se anunțe, când îl așezau la masă plin de strigăt și îndoială și că el muia nu pana ci un deget în cerneala sângelui și-l ascuțea cât mai mult, mai mult să doară- vara , toamna primăvara, iarna cu deosebire, când a cerului sclipire gerul l-așeza pe geamuri,”. („Răsărit de Luceafăr”, 2010, Chișinău, Ed. „Universul”).

     Vedanta îndeamnă la realizare: „ a vedea toate existențele în Sine și Sinele în toate existențele”. Conștiința extinsă a poetului Teleucă  cuprinde noua viziune și percepția infinității de A FI:  „El simțea sub frunte gândul cum se simte prafu-n armă, mai simțea cum se revarsă arsă lumea-ntr-o alarmă până-atunci necunoscută și de care te-nfiori și-auzea cum demiurgul stă cu bezna în dispută…” (Ibidem).

   La Jung Sinele nu este Eu Conștient, ci o personalitate  mai cuprinzătoare, o personalitate eternă atât conștientă, cât și inconștientă, sub și supraconștientă.

    Creatorului Victor Teleucă  îi reușește intuitiv descrierea  procesului dinamic ce se producea în Sinele eminescian, care avea potența unui vizionar  de transfigurare a  timpului: „desfăcând o rază-n patru, fiecare iar la rându-i o mai desfăcea în patru ca să caute în nimbul razelor cum crește timpul și cu zeii făcând teatru, din lumina lor obscenă, îi punea să joace-n scena lumii lui și să-i recheme, le da replica la vreme când se dezmorțea din frigul gândului, și el o vină și lumina din lumină se isca a treia, alta, cosmică, dogoritoare, zburători cu chip de fluturi se-ntorceau spre începuturi, fulger încăput în noapte, dar și într-un strop de rouă și de-acum de la sine fiecare rază nouă iar se desfăcea în patru și-n a trudei nepieire, luminând în timp și spațiu, un nesațiu de iubire care schimbă veșnic vremea într-o altă viscolire însetată de frământuri…” (Ibidem)

     Stările profunde de meditație îi ofereau posibilități nelimitate unui creator autentic,  inclusiv modalități de cunoaștere a misterelor. Eminescu face referire la aceste stări de conștiință în poezia „Preot și filosof”: „Nu ne mustrați! Noi sîntem cei cu auzul fin/ și percepurăm șoapta misterului divin.” (M. Eminescu. O sută și una de poezii, Ed. Academiei Române, București, 2017, pp.305-306).

    Virtutea meditației lui Eminescu producea o forță spirituală folositoare tuturor ființelor, esența acesteia fiind compasiunea. „Când se sătura de tot și de toate, revine la frumusețile naturii, conversează cu tot ce este curat, necălcat în picioare – codrul, apele…, ”,scrie Teleucă (Victor Teleucă, Un heraclitean transmodern”).

      Referindu-se la acest aspect, Eminescu  relevă: „Eu sunt budist. Nefiind creștin simplu, dar creștin ridicat la potența a zecea, nu mi-e milă numai de-ai mei, mi-e milă de orice viețuiește fie aceea un gândac, fie un animal, fie un grec, fie un sârb, fie un bulgar. Religia mea îmi comandă de a nu spune decât atâta cât poate să-aducă pe-o ființă la cunoștința de sine, la aceea fulgurațiune intelectuală care să-i facă a-l vedea că degeaba invidia se zbate, degeaba răutatea se frământă, degeaba minciuna luptă, căci lupta în contra unei puteri constante, care există pururea, în contra lui Brahma, a adevărului”, notează Eminescu în manuscrisul aflat în fondul documentar 2275B.

       Eminescu, continuă Teleucă în același articol din 1975, „a fost nu numai un romantic, cum ar fi vrut unii să-l vadă, ci un revoltat, un dezamăgit” . ” (Victor Teleucă, Un heraclitean transmodern”).

     Nu a putut fi înțeles și recunoscut în decursul vieții ca un creator rupt de canoanele vechii mentalități (paradigma materialistă, atomist-newtoniană), cu atât mai mult cu cât venea de dincolo, dintr-o altă lume, prin transcendere, (paradigma bazată pe viteza luminii, mecanicii cuantice, prin  pasiunea , interesul său în filosofia indiană). Supărarea lui Eminescu la apariția volumului editat de Titu Maiorescu în decembrie 1883 confirmă cu asupra de măsură  această afirmație. Ulterior, văzând prin vitrinele librăriilor volumul cu poeziile sale încerca să-l distrugă.  Eminescu se simțea și era altcineva , decât se încerca  a fi  prezentat el de  forțele  ostile personalității sale dăruită cu har,mult, mult har ieșit  din comun. Sistemul nu agrea, ci elimina intrușii. Cu părere de rău, acest fapt deveni o modă.

      Mai există și alte argumente în acest sens.  Eminescu traduce gramatica sanscrită  mică de Fratz Bott pe parcursul a trei ani după un volum aparținând Iuliei Hasdeu.  De ce ar fi întreprins Eminescu  o asemenea traducere si, mai ales, cu ce scop? Aici Amita Bhose e de acord cu Tudor Vianu: „Din dorința de a pătrunde tainele creației, Eminescu a simțit nevoia să parcurgă textele originale indiene”. În altă parte, Amita Bhose declară: „După convingerea noastră, pasiunea lui Eminescu pentru sanscrită a pornit de la interesul său în filosofia indiană. Ni se pare că Eminescu a intuit o legătură între filosofie și științele exacte; de aceea s-a documentat în cele două materii pentru a ajunge la descifrarea enigmei începutului lumii. Totodată, el si-a dat seama de faptul că pregătirea în filozofia indiană necesită pregătirea în filologia sanscrită, fiindcă este imposibil să înțelegi teoriile metafizice indiene fără să cunoști subtilitățile limbii sanscrite.” Traducerea lui Eminescu este prima lucrare în limba română în această direcție, dar, în același timp, și ultimul act cultural al lui Eminescu. Cum Amita Bhose constată că „forța mentală care iradiază din traducerea lui Bopp este cea a unui om în întregime intact” iată că autoarei îi revine rolul – fără să știe – de a pleda pentru Eminescu în propria țară a poetului.   (Gramatica sanscrită mică a lui Fr. Bopp în traducerea lui Eminescu).

    În concluzie, menționăm că Victor Teleucă relevă un mare adevăr: „Tot secretul nemuririi poetului  M.Eminescu este că a trăit la fel de intens toate cele trei timpuri ale indicativului. Opera sa seamănă cu o piramidă miraculoasă înălţată pentru Măria Sa Dorul. A te minuna de înălţimea piramidei e prea puţin. E nevoie să pătrunzi în ea şi, cu flacăra pâlpâindă a dorului, să cauţi frumuseţile nebănuite, care apar la fiece lectură nouă. În creaţia eminesciană e răscrucea de drumuri, unde chintesenţa creaţiei populare se întâlneşte cu culturile lumii. Poetul a luat obişnuitul,  l-a înveşmântat în cuvinte şi i-a comunicat încărcătura cosmică a dorului”. ” (Victor Teleucă, „Un heraclitean transmodern”).

Cules computerizat: Vera Sîrbu, șef serviciu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s