Leibniz-Eminescu: Reflectori ai universalității

      pasatAria preocupărilor și investigațiilor lui Dumitru Păsat este deosebit de largă și diversă. Dar una rămâne constantă: pasiunea față de filosofia germană și de Eminescu. A dedicat acestei pasiuni volumul de meditații Eminescu și cugetul german, iar debutul editorial l-a realizat prin apariția opului Eminescu și fascinația cărții (2002). Dumitru Păsat este alcătuitorul și coordonatorul culegerii de articole dedicate lui Eminescu Peste secolele toate (2005).

      Vă propunem un eseu semnat de Dumitru Păsat în rubrica Eminesciana filosofică.

Eminescu şi sistemul monadologic leibnizian

Elaborat între anii 1680-1697, sistemul filosofic leibnizian pune la temelia existenţei monadele, ceea ce înseamnă, din greacă, unitate, termen care desemnează la diverşi filosofi – Pitagora, Cusanus, Bruno ş.a. – unităţile simple, materiale sau spirituale, din care ar fi alcătuită lumea. Termenul a devenit cunoscut graţie străduinţelor lui Leibniz, în a cărui filosofie spirituală monadele sunt substanţe spirituale individuale, înzestrate cu o forţă activă, independente unele de altele şi care oglindesc întregul univers. Concordanţa dintre ele s-ar datora unei „armonii prestabilite”, instituite de monada supremă – Dumnezeu, care nu creează la întâmplare, ci după raţiuni suficiente, după care se ajunge la raţiunile perfecţiunii. Leibniz ajunge la concluzia că lumea noastră este cea mai bună dintre lumile posibile, teză satirizată, ulterior, de Voltaire în Candide, 1759.

Eliberat de „jugul” lui Aristotel, care consta în „totul e numai colecţie”, Leibniz a fost inspirat, după cum o recunoaşte chiar el, de teoria „marelui Democrit”: „în toate există o parte din tot”. Nemulţumit de „pasivitatea” doctrinei aristotelice, gânditorul german a preluat ideea de atom, voind să reabiliteze în acelaşi timp formele substanţiale. Unitatea indivizibilă nu va mai reprezenta doar elementul de bază „atomii substanţiali”, ci şi monadele, care se diferenţiază de „atomii materiali” prin unitatea profundă ce le caracterizează şi le însufleţeşte. Conform gradului lor de perfecţiune, făpturile lumii sunt monade deosebite între ele. Unele, evident, sunt capabile doar de simpla percepţie, altele, monadele „cu suflet”, posedă pe lângă percepţie, memorie şi conştiinţă, spiritele devenind „imagini ale divinităţii”, toate fiind „creaţiile principiului unic” – Dumnezeu. Ele apar şi sfârşesc „dintr-o dată”, oglindesc instanţa transcendent-imanentă care le-a creat şi sunt ermetice, deoarece „nu au ferestre prin care să poată intra sau ieşi ceva” (Monadologia, 7), sunt diferite, fiindcă „în natură nu există niciodată două făpturi cu desăvârşire una ca cealaltă” (Mn. 9), supuse unei continue schimbări, ce izvorăşte dintr-un principiu intern. Cu toate astea, monadele nu reprezintă temeiul ultim, ci sunt creaţii ale substanţei originale – Dumnezeu. Apoi, de vreme ce „sunt create prin fulguraţiile continue a divinităţii (Mn. 47), se limitează prin însuşi actul creaţiei, imitând „atributele divine pe măsura perfecţiunii aflate în ele” (Mn. 48). Fiecare monadă „este o oglindă vie, perpetuă, a Universului” (M. 56), iar mulţimea perspectivelor, impusă de mulţimea monadelor, reprezintă acelaşi unic Univers, drept că altfel prin fiecare monadă.

Chiar şi „ermetice”, monadele sunt, oricum, în contact cu întreg Universul: „fiece corp se resimte de tot ce se petrece în Univers” (Mn. 61) şi, în mod confuz, „către infinit, către tot” (Mn. 60).  Spiritele, spre deosebire de suflete, sunt „imagini ale divinităţii însăşi, adică ale însuşi autorului naturii, capabile să cunoască sistemul Universului şi să imite, prin probe arhitectonice, ceva dintr-însul” (Mn. 83). Gotfried Leibniz, aşadar, acceptă cunoaşterea principiului unic. Mai mult decât atât, dânsul presupune chiar „transferul” monadelor spirituale, crate şi apropiate de perfecţiunea absolută, în orizontul transcendent, unde vor putea alcătui, laolaltă cu toate spiritele, „cetatea lui Dumnezeu – statul cel mai desăvârşit cu putinţă” (Mn. 85).

Prezenţa ideilor şi a motivelor leibniziene în manuscrisele eminesciene, fie şi ca reflecţie constructivă, dovedeşte o receptare matură a gândirii filosofice din partea regelui literaturii române. Drept exemplu, în legătură cu măsura cantităţii de mişcare, găsim următorul gând eminescian: „Unii, cartesienii… admiteau că măsura mişcării este simplu productul din masă şi repejiune. Contrarii, numiţi leibnizienii… admiteau că măsura mişcării este productul din masă şi din pătratul repejiunii”. Adeseori, continuă Eminescu, cearta aceasta a fost declarată ceartă de cuvinte, dar cu toată autoritatea lui D’Alembert nu este aşa… E greu de crezut că oameni ca Leibniz, Voltaire, Bernoulli să discute zeci de ani fără a băga de seamă că nu e vorba decât de-un malentendu. Meditând asupra situaţiei create, Mihai Eminescu sublinia: „E o ceartă obiectivă şi Leibniz are cuvânt, adică măsurătorul mişcării sau al puterii vii este jumătate productul din masă multiplicat cu pătratul repejiunii” (Ms. 2267). Autorul Luceafărului aduce discuţia până la „principiul conservaţiunii muncii”, adică a energiei (Joule).

Menţionarea numelui lui Leibniz sau a unor motive leibniziene pune accentul pe latura constructiv-teoretică de care are nevoie poetul în înţelegerea lumii sau a edificării unei concepţii asupra existenţei. De exemplu: „Tot ce este are o raţiune de a fi”  (Ms. 2267, f. 31), redă, evident, „principiul raţiunii suficiente” (Mn. 32) sau „Toate sunt o ecuaţiune. Orice moment în viaţa universului e ecuaţiunea momentului următor. Orice moment prezent e ecuaţiunea momentului trecut” (Ms. 2267, f. 82). Acest text eminescian face trimitere la Monadologie, 22: „…orice stare prezentă a unei substanţe simple este, în chip natural, o urmare a stării sale precedente, aşa încât prezentul ei cuprinde viitorul”.

În manuscrisele lui Eminescu întâlnim câteva reflecţii care abordează probleme ce denotă o investigare în direcţia unei viziuni a clasicului-nepereche despre lume, cum apare, de exemplu, în nuvele şi poezie, dar meditaţiile acestea merg în continuarea gândurilor leibniziene. (A se vedea Mss. 2257, 2r/2v şi 2285, 180r/180v). Iată, de pildă, conţinutul celui din urmă: „În domeniul metafizicii există o opoziţie între sistemele moniste şi cele pluraliste. Sistemele moniste, oricât de diferite ar fi, au totuşi un punct comun, şi anume faptul că recunosc cu adevărat existenţă originară, numai o substanţă. Ele se situează în esenţă pe punctul de vedere spinozian. Sistemele pluraliste, dimpotrivă, au comun faptul că acceptă mai multe esenţe originare, mai multe ireductibile, fie acestea atomi (monade – D.P.) sau oricum s-ar numi ele”. De fapt, ideea monadei e prezentă şi în fragmentul de nuvelă Moş Iosif: „După el fiecare atom era centrul lumii întregi, adică a nemărginirii, şi fiecare sta în legătură cu toate lucrurile lumii”.

 În Archaeus M. Eminescu readuce ideea unităţii absolute, monadice, precum şi pe cea a principiului raţiunii suficiente: „Ei bine, spune bătrânul. Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sunt fleacuri. Archaeus este tot… Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă şi dacă ar fi imposibilă, n-ar exista. Condiţiile a orice posibilitate sunt în capul nostru”. „Lumea posibilă” şi definiţia lui Archaeus se asociază: „O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de o altă ordine de lucruri. Există multe buruieni, care, aducând o nouă modificare organului vederii, creează înaintea omului o altă lume… Care este criteriul realităţii?… Cine nu ştie cu câtă realitate, cu cât adevăr se prezintă în vis chipuri cunoscute, grădini, case, străzi…” Ce-i, atunci, Archaeus? „Nici nu-i uşor de priceput, spune bătrânul, pentru că-i etern. Si etern este tot ce este întotdeauna de faţă în acest moment. Nu ce au fost, căci au fost stări de lucruri, nu ce va fi, căci vor fi iarăşi stări de lucruri. Ce este. Numai dacă vremea ar sta locului, am putea vedea lămurit ce-i etern”.

Evident, paralela „lumi posibile” şi omenirea în raport cu acestea, precum universul monadologic leibnizian, este prezent şi în Sărmanul Dionis, unde Dan-Dionis reflectează astfel: „Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atât câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Şi, dacă ai mări acea picătură, să te poţi uita în adâncul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare – o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea – un univers într-o picătură trecătoare”. Visându-se umblând „în lumea solară a cerurilor”, Dan-Dionis încerca să-şi explice potrivirea gândurilor sale cu logosul în felul următor. „Dar ceea ce-i părea ciudat era că, de câte ori îi trecea prin minte ca îngerii să meargă după voia lui, ci, într-adevăr, fără să le-o zică, îl împlineau alintând gândurile. El nu-şi putea explica această armonie prestabilă între gândirea lui proprie şi viaţa cetelor îngereşti”. Observăm asimilate aci unele influenţe kantiene şi schopenhauriene, dar nu poate fi contestată în cazul dat şi o prezenţă a ceva leibnizian/monadologic. Mihai Eminescu utilizează chiar sintagma „armonie prestabilă”.

Rolul experienţei de cunoaştere a istoriei gândirii universale de către Eminescu, nu rămâne unul periferic, ci participă direct la plămădirea operei sale, iar lumile creaţiei poetice, unde  accentul cade pe instruirea valorică, poartă în sine şi ceva monadologic.

Leibnizian vorbind, spaţiul poetic este de fiecare dată al trăirii: „Tot ceea ce e creat, aşadar, şi monada creată, este supus schimbării, ba chiar că această schimbare este continuă în fiecare monadă”. Altfel spus, spaţiul este, el însuşi, o identitate absolută ca vastitate a unei creaţii, dar aduce, numai şi numai sub specia sa, întregul univers al existenţei şi devenirii umane. De aici şi valabilitatea principiului continuităţii şi unităţii.

 Lumile creaţiei poetice, la Eminescu, unde accentul cade pe dimensiunea de instruire valorică, poartă în sine, astfel, o nuanţă monadologică, deoarece în lirică spaţiul nu poate să nu vină în primul rând după principiul: „deşi fiecare monadă creată reprezintă întregul univers, ea reprezintă mai distinct corpul care îi este în mod particular afectat şi a cărei intelechie ea o constituie” (Monadologie, 62). Sunt marile dimensiuni ale unui mod de a fi al umanului şi al creaţiei umane.

Revenind la universul poetic eminescian, reţinem ideea că „spaţiile în devenire” ţin de însuşi modul de a fi al creatorului, care le şi face să coexiste complementar: spaţii ale dorului, ale visului, trăirii sentimentului naturii, chiar şi „spaţiul absolutului” (a se vedea Luceafărul). Este vorba, în fine, de „spaţii” ca expresii pentru distanţe, locuri, niveluri existenţiale sau forme de trăire, create prin forţa de metaforizare a limbajului artistic. Instituirile valorice ca spaţii în metafore, alegorii, simboluri etc. vin monadic, „n-au ferestre”, ceea ce, în opinia filosofului Alexandru Boboc, „angajează opoziţii absolute şi absolutul opoziţiei, formă a imposibilului”. Exemplificăm cu ultima strofă din Luceafărul: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”. În Peste vârfuri, spaţiile ce dispar pe măsură ce vin se pot integra, prin urmare, într-un orizont: „Peste vârfuri trece luna / Codru-şi bate frunza lin, / Dintre ramuri de arin / Melancolic codrul sună. // De ce taci când fermecată / Inima spre tine-ntorn? / Mai suna-vei dulce corn, / Pentru mine vreodată?”

Specificul acestor „spaţii” constă în aceea că ele nu există, ci vin în prezent doar prin metafora şi mitul poetic, ajungând a fi „spaţii” de genul monadelor, „care nu pot începe decât prin creaţie şi nu pot sfârşi decât prin anihilare” (Mn. 6).

Interesul lui Mihai Eminescu pentru creaţia lui Gottffried Wilhelm Leibniz se explică prin „numărul de texte în care genialul poet, interesat el însuşi de edificarea unei metafizici pe baza apriorismului kantian şi al ineismului leibnizian, se referă la teme şi foloseşte expresii leibniziene” (Constantin Floru). Aceasta, însă, nu vrea să însemne că marele nostru poet ar fi asimilat doar experienţa gândirii leibniziene.

Mai mult decât atât, însoţit de o profundă meditaţie filosofică şi realizat la un inegalabil nivel valoric, universul creativ eminescian probează rezultatul unei instituiri valorice autohtone, în care „influenţele filosofice sunt sesizabile ca ecouri (…) în spaţiul de lumină al teoreticului din configurarea viziunii despre lume ce însoţeşte prezenţa şi acţiunea creaţiei poetice” (Al. Boboc).

Aşadar, opera teoretică leibniziană doar reliefează, într-un fel sau altul, frumuseţea, profunzimea, valenţele creaţiei în gândirea eminesciană, prezenţa ei pe harta universalităţii filosofice devenind una din cele mai accesibile şi comprehensibile.

Dumitru PĂSAT

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s