Bucovina în publicistica eminesciană

dr. Dumitru Apetri

658x0_2apetriDistinsul eminescolog Dimitrie Vatamaniuc, într-un studiu al său, constata: „Bucovina este provincia românească prezentă deopotrivă în biografia lui Eminescu, prin ascendenţii săi şi timpul petrecut de el aici, şi în scrisul său, de la primele versuri din anii şcolarităţii cernăuţene şi până la ultimele articole din perioada gazetăriei bucureştene” [1, p. 44].

Cultul poetului nepereche pentru Bucovina – coroana de nord a României – şi-a găsit expresia concretă în multiple evocări poetice şi în pledoarii publicistice sistematice – mărturii elocvente ale dragostei lui fierbinţi şi eterne pe care o purta cu sfinţenie şi ale interesului viu şi statornic faţă de destinul ei.

Revelat de „geniul romantic” al coroanei de nord a României, poetul subliniază că anume aici a găsit liniştea necesară pentru a putea făuri poezie şi a visa la o „soartă mîndră”. Însă tihna şi visarea nu aveau şansa sa dureze mult pentru un patriot din fire. Puteau oare sufletul şi conştiinţa lui să se împace cu faptul că Bucovina, „partea cea mai veche şi mai frumoasă a Ţării, diamant din stema lui Ştefan, raiul Moldovei” (M. Eminescu), se afla sub stăpînire străină? Străfulgerat parcă de această realitate crudă, poetul schimbă brusc luminoasa atmosferă emotivă a odei La Bucovina, încheindu-şi opera într-o tonalitate sumbră: Astfel totdeauna, cînd gîndesc la tine,/ Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/ Bucovina mea!

Dacă în finalul uluitoarei cântări sufletul poetului este apăsat de „nouri de suspine” fără a fi dezvăluite cauzele concrete ale acestei stări de spirit, în articolul Vînzarea Bucovinei (1877), prin mijlocirea doar a opt versuri, pricinile amărăciunii sale sunt definite cu multă precizie şi claritate: „Şi e plină de străini,/ Ca iarba de mărăcini;/ Şi e plină de duşmani,/ Ca rîul de bolovani./ Iar mila străinului/ E ca umbra spinului:/ Cînd vrei ca să te umbreşti,/ Mai tare te dogoreşti.”

Acelaşi eminescolog a făcut şi alte constatări de referinţă privind tema luată de noi în discuţie: „Eminescu se identifică cu drama Bucovinei, supusă vicisitudinilor istorice, şi nicăieri nu-l putem urmări mai bine ca în publicistica sa”; „Bucovina este evocată în publicistica lui Eminescu sub cele mai variate aspecte şi pe întreg parcursul activităţii sale scriitoriceşti” [1, p. 285].

Evenimentul dramatic de la 1775 – anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic – îl aflăm comentat în două articole cu titlul comun Grigore Ghica Voievod (1876) şi în altele care au fost prilejuite de festivităţile de la Iaşi consacrate cinstirii memoriei lui Grigorie Ghica Vodă, asasinat de turci pentru împotrivire la acţiunea de anexare – o evidentă nedreptate istorică. Acest accident politic e calificat ca o faptă a întunericului, o mişelie, ca o pălmuire neruşinată a slăbiciunii şi dezbinării poporului român.

Să sesizăm imensitatea revoltei care-l stăpînea pe Eminescu-patriotul şi impresionanta lui vervă publicistică: „După ce ni se luase bucata de pămînt unde zac oasele domnilor noştri de la Dragoş Voievod pînă la Petru Rareş, după ce ni se luase vatra strămoşească, începătura domniei şi neamului moldovenesc şi în care doarme cenuşa lui Alexandru cel Bun, legiuitorul şi părintele ţării, şi a lui Ştefan Vodă, pavăza creştinătăţii întregi, după ce am pierdut pămîntul nostru cel mai scump, se asasinează prin influenţa morală a Austriei, domnul care a îndrăznit a protesta contra neruşinatei răpiri. Popor românesc! mari învăţături îţi dă ţie această întîmplare!” [4, p.40].

Peste un an şi ceva, tînărul poet şi publicist se preocupă de procesul studenţilor bucovineni (vezi cele trei articole cu titlul comun Arboroasa publicate în cotidianul Timpul la 11 şi18 noiembrie 1877 şi la 4 februarie 1878) întruniţi în societatea „Arboroasa”, subliniind ideea că inimile neînfrînte sunt de nepreţuit pentru stat. Cităm: „Nu elementele moi ca ceara, care cedează fără murmură oricărei întipăriri, nu indivizi mînaţi de interesele mici şi lesne de îndoit după vînt, nu capete care se pleacă cu înlesnire ori în ce parte, numai puternică să fie, ci inima neînfrîntă, rătăcită fie chiar, este temelia puterii unui stat” [5, p.9].

În unul din articolele ce discută procesul judiciar nominalizat aflăm o atitudine ironică faţă de festivităţile de la Cernăuţi (1875) organizate de Curtea din Viena cu ocazia unui centenar de la anexarea Bucovinei şi o constatare cetăţenească fermă, răspicată că „acel act istoric n-a fost vrednic să fie serbat”.

Scrierile publicistice Vînzarea Bucovinei (1870), Politica habsburgilor (1878) şi altele vizau politica Curţii din Viena în Bucovina: regimul de ocupaţie militară, persecuţiile religioase, acţiunile fiscale ce au cauzat sărăcirea populaţiei autohtone şi o înaltă mortalitate în rîndurile ei – fapte ce îşi vor găsi condamnarea meritată. De exemplu, în Vînzarea Bucovinei se sublinia că „vînzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţia vecină, deapururea o durere pentru noi. Dar nu vom lăsa să se închidă această rană” [4, p.74-75].

O serie de articole iau în dezbatere probleme ale vieţii culturale. O scrisoare critică constituie, în esenţă, o polemică eficientă cu broşura lui D. Petrino Puţine cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina, care broşură critica dur catedra de limba şi literatura română de la liceul din Cernăuţi, Societatea pentru cultura şi literatura româna în Bucovina, Foaia Societăţii nominalizate (adică organul ei de presă), Fundaţiunea pumnuleană. Toate aceste instituţii şi organe promovau cultura naţională, literatura română, discutau probleme social-politice, luminînd masele şi anume pentru atare fapte, de o evidentă prestanţă civică şi patriotică, Eminescu le-a ieşit în apărare.

Cînd a fost înfiinţată Universitatea din Cernăuţi (1875), pe care Curtea din Viena o vedea ca pe o instituţie de germanizare, tînărul scriitor publică în Curierul de Iaşi trei articole: Numiri la Universitatea din Cernăuţi, Catalogul de lecţiuni şi Primim din partea…, în care blamează politica discriminatorie a Curţii. Acum protestul vizează introducerea limbii germane ca limbă de predare la Facultatea de teologie a Universităţii; ţinerea bisericii ortodoxe din Bucovina în stare de inferioritate faţă de celelalte confesiuni („regim excepţional”), substituirea românilor din cadrul Imperiului prin populaţii alogene: colonişti germani, imigranţi de diverse naţionalităţi.

Ca un apogeu al luptei poetului din Ipoteşti şi a altor corifei ai culturii româneşti pentru unitatea neamului se impune Serbarea de la Putna (1871). Eminescu este şi iniţiatorul organizării unui congres studenţesc cu misiunea să pregătească serbarea, el îşi asumă răspunderea să justifice în faţa opiniei publice amînarea serbării pentru anul 1871 (se proiectase pentru 1870). Motivarea o aflăm în articolul Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormîntul lui Ştefan cel Mare la Putna (1870) – o condamnare a sciziunii românilor din Imperiul Austro-Ungar, o expresie a speranţei că tineretul studios va demonstra în cadrul eventualei manifestări un exemplu de solidaritate naţională. Din fericire, nobila aspiraţie a tînărului publicist s-a împlinit. Serbarea s-a desfăşurat cu succes.

Printre cele mai de seamă particularităţi ale publicisticii eminesciene se înscriu înalta capacitate de analiză şi sinteză, precum şi spiritul vizionar. Perspicacitatea, clarviziunea istorică l-au determinat pe scriitorul-patriot să atragă mereu atenţia că teritoriile româneşti intră în sfera de interese majore ale marilor puteri: Imperiile Otoman, Austro-Ungar şi cel Rus.

El i-a avertizat pe contemporani şi pe urmaşi că la răsărit avem vecini cu spirit nomad, cu graniţe etnice nestabile, cu lipsa pasiunii pentru prelucrarea pămîntului, că putem cădea pradă lor, după cum s-a şi întîmplat la 1940 cu Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Iar circumstanţele anexării Bucovinei la 1775 i-au servit de prilej să-şi prevină compatrioţii că nenorocirile lor vin nu numai „dinafară, ci şi dinăuntrul nostru”, adică din lipsa solidarităţii de spirit. Concluzia vine, în mod firesc, de la sine: la emancipare naţională putem ajunge numai prin unitatea conştiinţei de neam. În această ordine de idei este cît se poate de edificatoare constatarea-concluzie a istoricului M. Iacobescu: „Eminescu a fost permanent şi în mod hotărîtor însufleţit de idealul apărării şi luminării naţiunii româneşti” [1, p.831].

Fără teamă de exagerări putem afirma că publicistica eminesciană – piscul cel mai înalt al publicisticii româneşti – a luminat ca o Făclie măreaţă mintea şi sufletul concetăţenilor, a modelat, ca o forţă magică conştiinţa naţională, pregătind astfel Actul sublim de la 1918.

A trecut mai bine de un centenar de cînd pana marelui clasic a aşternut pe hîrtie sublimele poeme despre Bucovina şi incitantele articole publicistice despre Ţara Fagilor, articole de un enorm potenţial cognitiv, de o impresionantă vibraţie emotivă şi de un inegalabil spirit patriotic. Însă în această perioadă nu toţi românii au beneficiat de acces liber la moştenirea spirituală a genialului scriitor.

Dacă populaţia românească din stînga Prutului dispunea doar de o parte din tezaurul poetic eminescian, atunci marea lui operă publicistică a lipsit cu desăvîrşire pînă în anul 1990 (excepţie, Basarabia din perioada 1918-1940), cînd, la Chişinău, a apărut un mult aşteptat volum de publicistică. Sperăm că, odată apărute, celebrele scrieri publicistice vor fi solicitate tot mai insistent de cititori, astfel înnobilîndu-le sufletul, revelîndu-le simţirea şi gîndirea, răsădindu-le şi revigorîndu-le conştiinţa de neam.

Aşadar, publicistica eminesciană vădeşte o dragoste fierbinte a lui Eminescu pentru Bucovina, o dorinţă puternică, mereu arzătoare de a o ajuta şi ocroti. În poezie neîntrecutul clasic a admirat-o, a însufleţit-o, a proslăvit-o, a deplîns-o, a chemat-o la fapte vitejeşti, dar în publicistică a apărat-o în sensul deplin al cuvîntului. Este expresia firească a cîtorva virtuţi ale autorului: a unei firi înzestrate cu profundă nobleţe, a unui temperament înnăscut de luptător, a unui mare suflet de român.

Referinţe bibliografice

  1. Eminescu: sens, timp şi devenire istorică, vol. 2, Iaşi, 1989.
  2. Vianu, T., Mihai Eminescu, în vol. Studii de literatură română, Bucureşti, 1965.
  3. Loghin, C. Introducere la vol. Eminescu şi Bucovina, Cernăuţi, 1943.
  4. Mihai Eminescu, Publicistică: referiri istorice şi istoriografice, Chişinău, 1990.
  5. Cităm după cărţulia Mihai Eminescu despre procesul „Arboroasa”. Selecţie, cuvînt înainte de Nicolae Cîrlan, Suceava, 1993.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s