„De la dragostea dintâi până la iubirea cea din urmă”

Olga Galamaga: Domnule Dumitru Păsat, sunteţi autorul volumului Confesiuni epistolare: M. Eminescu – V. Micle, apărut în 2009 la Editura „Ruxanda” din Chişinău. A mai avut poetul nepereche şi alte mari iubiri?

descărcareDumitru Păsat: Ipoteştiul, indubitabil, este una dintre notele majore ale creaţiei eminesciene, un „luminiş sacru” în „cuib ocrotitor”, un patos fără egal şi „zona trăirii în afara vremurilor”. Tot aici, în apele oglinzii sacre a Vârstei Dintâi, Mihai Eminescu va prefigura, mai apoi, şi mitul primei iubiri, de care este amprentat îngereşte fascinantul „miracol” al creaţiei sale, fiindcă de la dragostea dintâi şi până la iubirea cea din urmă „e-o cale-atât de lungă…”.

O.G.: Putea oare exista obiectul sublim al unei asemenea iubiri, consumată la „vârsta despletirii nude” a sentimentelor şi poveştilor?

D.P.: Serafica iubire dintre Ilenuţa Nechita (tatăl fetei, zis „Vasile zet Nechita” era zilier/lucrător pe moşia lui Gh. Eminovici – D.P.) şi Mihai s-a înfiripat, dacă ţinem seama de cronologia vieţii poetului, în vacanţa iulie-septembrie 1862, când gimnazistul Eminescu revine de la Cernăuţi la Ipoteşti. E cunoscut faptul că în vacanţa de Crăciun 1862, din ordinul tatălui său, poetul rămâne la Cernăuţi şi află de decesul fetei, a cărei iubire o purta mereu cu sine, abia în vacanţa de Paşti, care începea la 1 aprilie 1863.

O.G.: Se ştie ceva despre moartea copilei? A existat ea în realitate?

D.P.: Evident. Cel care a descoperit „identitatea acestei năluci” a fost cercetătorul ieşean Ion Roşu. Dânsul ne-a lăsat un volum impresionant despre originile poetului, ce a văzut lumina tiparului în 1989, cu titlul Legendă şi adevăr în biografia lui Mihai Eminescu. Autorul şi-a propus drept scop şi stabilirea numelui iubitei din Ipoteşti, crezând că Elena ar fi un prenume literaturizat, după modelul Elenei Negri a lui Alecsandri. Dar, răsfoind documentele vremii, Ion Roşu a descoperit, la rubrica de la 5 la 15 ani, o Ileană răposată în ziua de 10 decembrie 1862 „de tusă” sau de „oftică”. Vorba e de Elena, fiica lui „Vasili a Nechitei”, decedată la Ipoteşti şi înmormântată de „Preot Neculai” la Biserica Sfinţii Voievozi.

O.G.: Unde s-au întâlnit pentru prima oară îndrăgostiţii?

D.P.: Fie „pe o punte”, fie „în luncă”, cert rămâne faptul că în Codru şi salon, iniţial cu titlul de Roman, Mihai Eminescu vine cu două variante „poetice” ale întâlnirii, ambele, bineînţeles, rămânând „proiecţii ale unei iubiri fabulos de fantastice”  (Şt. I. Ghilimescu).

O.G.: Puteţi aduce „variantele” la cunoştinţa cititorilor noştri?

D.P.: Primo: „El vede iubiri nalte în mândra zi cu soare / Crescute ele ajung la brâul unei copile. / Lin prin iarba mare trece ş-aminte luătoare / Priveşte flori albastre şi fire de pelin. // Cunună împleteşte, o-ncaieră sălbatic / În plete îmflate, în părul încâlcit / Şi ochii râd în capu-i şi faţa-i e jeratic – / A lanurilor zână, cu chip sumeţ, răstit…”.

Secundo: „Apoi şi-aduce-aminte… era o zi frumoasă… / El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de joc… / Ea păru-şi da-ntr-o parte din faţa ruşinoasă, / Îşi pleacă ochii timizi şi el a stat pe loc…”

În partea a doua a aceleiaşi creaţii, Eminescu o zeifica pe Elena „în versuri înflorate de un sentiment copleşitor al pierderii ireparabile”, ele fiind, involuntar, o ultimă imagine a acestui chip sublim al iubirii serafice din leagănul copilăriei Ipoteşti: „În camera bogată / Pe un pat alb ca zăpada, copila sta măreţ. / O candelă de aur cu-n punct de foc arată / Prin umbra străvezie icoane pe păreţi. // Culcată jumătate, copila cu-ntristare / Zâmbeşte. Plete blonde pe umere cobor / Şi cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare / Arată nu amorul – ci setea de amor. //  În faţa ei frumoasă de-acea albeaţă sură, / Brumată ca-n lucirea unui mărgăritar; / Pe braţe de zăpadă, pe sânii ei ce fură / A candelei lumină mai rar şi tot mai rar”.

O.G.: Aducerile aminte de Ilenuţa sa îl vor „mistui” şi mai târziu pe Mihai Eminescu sau „mai rar şi tot mai rar”?

D.P.: Paradisiaca Elena, cu farmecul ei de extază primordială, va fi pentru genialul Eminescu „taină şi suferinţă, fereastra prin care poetul va privi mereu în trecutul său ca la un paradis pierdut, singurul unde a cunoscut „tiparul absolut” al iubirii” (Şt. I. Ghilimescu). Născută în copilăria Firii Eminesciene, dar venită din afara Timpului şi a Spaţiului, această Iubire Adamică va deveni „fantă ontologică” în Crăiasa din poveşti, Sara pe deal, Dorinţa, Lacul, Din străinătate, Noaptea, Departe sunt de tine, Floare albastră, Din valurile vremii, Povestea codrului, Trecut-au anii, Freamăt de codru, La steaua, Fiind băiet păduri cutreieram, Să fie sara-n asfinţit, Lasă-ţi lumea etc.

Mai mult decât atât, în 1876, la înmormântarea mamei în cimitirul ipoteştean, („dulcea mamă” se stinsese în ziua de 15 august – D.P.), Mihai Eminescu îşi aminteşte, desigur, şi de trecerea la cele eterne a iubitei sale celei Dintâi. În acelaşi an scrie una dintre cele mai frumoase elegii, Elena, ale cărei rânduri şi gânduri, chemate de spiritele Izvorului, Lacului, Pădurii, Vântului, Dorului, invocă, dramatic, dar superb, „copilul iubit”:  „O, dulce înger blând / Cu ochi uimiţi de mari / La ce mai reapari / Să-ngreui al meu gând? / Părea că te-am uitat; / Că n-oi mai auzi / Că-mi aminteşti vreo zi / Din viaţa mea de sat!”. Nostalgia după copilă poate fi întrevăzută şi în alte creaţii.

O.G.: S-au găsit destui inşi „cu scaun la cap”, care au acuzat iubirile lui Eminescu de ipocrizie şi escrocherie sentimentală…

D.P.: „În ţara improvizaţiei”, de la Eugen Lovinescu zicere, principalele „personaje” s-au dovedit a fi, după cum urmează, Mite Kremnitz, Cleopatra Poenaru Lecca, Veronica Micle, care se mai „bucură” şi astăzi de „atenţia scribilor”.

În Amintiri fugare despre M. Eminescu (Flüchtige Erinneunngen an M. Eminescu), apărute în limba germană la 1893, iar în română la 1933, Mite Kremnitz nota: „Eminescu se informase în ascuns când era ziua mea de naştere (vorba e de 4 ianuarie 1879 – D.P.). În ziua aceea el veni cu totul intimidat şi-mi aduse o carte legată în piele roşie, în care-mi scrisese o poezie ad-hoc Cu mâine zilele-ţi adaogi, cu ieri viaţa ta o scazi. Eram nespus de mândră, mă simţeam favorizată şi credeam că am chemat prin calda mea simpatie un suflet la o nouă creaţie.”

Faţă de amintirile scriitoarei germane, care au stat la baza romanului Mite de E. Lovinescu, iar Cezar Petrescu a constituit trilogia Romanul lui Eminescu (Luceafărul, Nirvana, Carmen Secularae), mulţi critici şi istorici literari au manifestat „mari rezerve”, alţii, în general, au pus la îndoială existenţa lor, lui Mite fiindu-i imputat ca pură fabulaţie gestul făcut de Eminescu, ea inventând, chipurile, scena descrisă.

O.G.: Ce reprezintă „cartea legată în piele roşie”?

D.P.: „Cartea roşie”, de fapt, e un simplu caiet liniat învelit cu piele roşie, în care autorul, după aceea, a copiat pentru omagiată, cu mâna lui, şi alte poezii, printre ele Rugăciunea unui dac, Foaie veştedă, Atât de fragedă etc., a fost descoperită, la 1970, de către George Kremnitz, strănepotul, într-un vraf de documente ce au aparţinut Mariei Charlote, adevăratul nume al străbunicii sale şi donată Bibliotecii universitare din Cluj, fapt care vorbeşte despre dragostea, omenia şi cinstea protagonistei, puse cu rea-voinţă la îndoială de atâţia alţii.

„În faţa gurii slobode a lumii”, Amintirile vin şi cu alte mărturii incontestabile: „A doua zi nu-l aşteptai la lecţie şi nici la masă; eram poftită cu bărbatul meu la un dineu, ceea ce se întâmplă aşa de rar. Eu eram gata îmbrăcată şi îmi luam rămas-bun de la copil, în sufragerie, când se auzi soneria şi fu anunţat Eminescu. Uitase că-l rugasem să nu vie. Mersei întru întâmpinarea lui, tristă că trebuie să plec, şi-l întrebai dacă n-aş putea cel puţin să-i pregătesc masa. El refuză şi se uită la mine cu ochi arzători: „Cât de frumoasă eşti dumneata!”, spuse el, tărăgănând vorba. El nu mă văzuse niciodată în rochie elegantă şi decoltată, de o splendidă culoare albastră, şi nici nu aveam multe ca aceasta, căci rar mi se întâmpla să ies în lume. Privirile lui le simţeam cu o durere nespusă. Ceea ce dorisem, se realizase: fericirea lui atârna numai de mine. Însă acum începea să-mi fie teamă ca nu cumva să fie pentru el mai mult rău decât bine! El se întoarse şi coborî, iar eu, cu inima strânsă de durere, plecai acolo unde eram poftită. Pentru prima oară simţii că nimic la care nu lua şi el parte nu-mi făcea plăcere”.

O.G.: „Caietul roşu”, aşadar, vine cu indubitabile probe…

D.P.: Într-adevăr, Amintirile fugare despre M. Eminescu ale scriitoarei şi traducătoarei Mite Kremnitz „conservă sincer, în aprecierea lui Şt. I. Ghilimescu, aproape toate evenimentele sublime ale unei mari iubiri, consumată aşa cum a voit şi l-a călăuzit cu infinită tandreţe această femeie de calitate, MITE, pe EMINESCU, în regimul dragostei ideale, idealitate în stare să declanşeze toate energiile spiritului însetate de absolut”.

O.G.: Dar cum s-a înfiripat fiorul iubirii între Cleopatra Poenaru şi M. Eminescu?

D.P.: Cleopatra Lecca Poenaru, o altă nestăvilită pasiune eminesciană, chiar dacă era „celebră” în epocă, e mai puţin cunoscută.

După Iacob Negruzzi, Mihai Eminescu ar fi idolatrizat-o cu disperare în perioada „destrămării relaţiilor” cu Mite Kremnitz şi cu Veronica Micle, cam pe parcursul anului 1880. Mai bântuie şi astăzi întâmplarea picantă, de la Caragiale pornire, cu un Eminescu rămas ascuns o noapte întreagă în casa Cleopatrei doar pentru a o zări măcar o singură clipă în intimitate… Acest scenariu erotic, „fără sorţi de izbândă”, transpare cel mai reliefat în Pe lângă plopii fără soţ, după cum susţin, aproape în unanimitate, exegeţii poetului: „Pe lângă plopii fără soţ / Adesea am trecut; / Mă cunoşteau vecinii toţi – / Tu nu m-ai cunoscut”.

O.G.: Ce a urmat?

D.P.: La 1880 frumoasa Cleopatra, văduvă în vârstă de 40 de ani, era o adevărată Venus Anadyomene a saloanelor mondene din Bucureşti. Atraşi magnetic de strălucirea ei fizică, de conversaţia şi inteligenţa ei sclipitoare, în saloanele casei din plin centrul capitalei intrau toţi acei care constituiau „floarea protipendadei bucureştene”. Introdus în „conacul” acestei Dalile, posibil de I. L. Caragiale sau de Titus Maiorescu, Mihai Eminescu rămâne frapat de inteligenţa şi frumuseţea tinerei stăpâne, dar, sedus de „disponibilitatea” acesteia, va aşterne în Scrisoarea V: „O femeie între flori zi-i şi floare-ntre femei – / Şi-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei / Ce-o-nconjoară – toţi zicând că o iubesc – cât de naivă / Vei vedea că odată ea devine pozitivă. / Tu, cu inima şi mintea, poate eşti un paravan / După care ea atrage vreun june curtezan, / Care intră ca actorii cu păsciorul mărunţel,/ Lăsând val de mirodenii şi de vorbe după el. / (…). Poate că-i convin tuspatru craii cărţilor de joc / Şi-n comoara inimioarei i-aranjează la un loc… / Şi când dama cochetează cu privirile-i galante, / Împărţind ale ei vorbe între-un crai bătrân şi-un fante, / Nu-i minune ca simţirea să se poată înşela, / Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala…”.

Putem afirma cu certitudine că şi Scrisoarea IV este inspirată tot de Cleopatra Poenaru Lecca: „Când încheie cu-o privire amoroasele-nţelegeri, / Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri? / Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil / Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april?”. Ultimul vers este un indiciu exact al perioadei de criză erotică eminesciană, provocată de către
Veronica Micle (a se vedea corespondenţa lor – D.P.) şi înfiriparea, anume în aprilie 1880, a noii idile. Pe fundalul iubirii trădate, Cleopatra se substituie aici visului de „iubire syriacă” a poetului din timpurile sacre: „Da…, visam odinioară pe aceea ce m-ar iubi,/ Când aş sta pierdut pe gânduri, peste umăr m-ar privi, / Aş simţi-o că-i aproape şi aş şti c-o înţeleg…/ (…). Pe-ici, pe acolo m-ar străbate, câte-o rază mai curată / Dintr-un Carmen Secularae ce-l visai şi eu odată” (S. IV.).

O.G.: Rezultă, aşadar, că în ipostaza ei de „înger” sau „demon”, Cleopatra, în ambele scrisori, pare a fi obiectul contemplaţiei pure a unui Eu însetat de absolut…

D.P.: Eminescu, fireşte, întotdeauna şi-a apropiat femeia ca pe o punte a lumii subtile. Creatorul M. Eminescu explică refuzul adoratei de a deveni realitatea visului de iubire în cadrul coerenţei mitosophiei sale poetice, adică prin ruptura de nivel ontologic dintre lume-lume şi visul care e un sublimat artistic al „fiinţei demonice, creatoare”: „Ea nici poate să-nţeleagă că nu tu o vrei… că-n tine / E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine, / C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-şi, / Că o vrea spre-a se-nţelege, în sfârşit, pe sine însuşi, / Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme / Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme, / Pân’ a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere, / Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere” (S. V.).

O.G.: Idolatrizând-o, Eminescu o asigură pe Cleopatra că nu visează altceva decât s-o adore şi s-o contemple…

D.P.: Condiţie a „unei metafizici zenitale ce echivalează pentru el cu o renaştere şi nu presupune pentru ea nicio jertfă, necum moartea” (Şt. I. Ghilimescu). „Ea nu ştie c-acel demon vrea să aibă de model / Marmura-i cu ochii negri şi cu glas de porumbel. / Şi că nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară / Precum în vechimea sfântă se junghiau odinioară”. (S. V.).

Atât în Scrisoarea IV, cât şi în Scrisoarea V „modelul mitosophiei” autorului rămâne un artefact metaforic („o marmură de Paros”, „o pânză de Coreggio”, „o marmură cu ochi negri”, „Dalila”, „Venus Anadyomene” etc. – D.P.), ca până la urmă să descifrăm, fie şi fragmentar, „natura ideală a pretextelor magiei poetice eminesciene” (Şt. I. Ghilimescu). Şi, dincolo de interesul ei pentru „panglici, volane şi mode”, „cocheta şi recea” Cleopatra Lecca Poenaru apare în feeria visului eminescian şi în imaginaţia poetului „ca un chip uşor de înger…”.

Interlocutor: Olga GALAMACA, jurnalistă

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s